ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2013

Din examinarea

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 543 din 10 aprilie

2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca prescris,

capătul 1 de cerere (pretenții) pentru perioada 1950 - 20 august 2005 și a

respins, ca neîntemeiată, restul acțiunii formulate de reclamanta M.M.N.A., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta M.M.N.A.

Prin Decizia civilă

nr. 219A din 1 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis în parte cererea, obligându-l pe pârât să

plătească reclamantei suma de 10.610,56 euro, în echivalent în RON la data

plății, cu titlu de prejudiciu produs acesteia pe perioada 21 martie 2006 - 16

iulie 2007; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În ceea ce privește

evaluarea prejudiciului produs reclamantei prin lipsa de folosință, pentru

parte din acțiune considerată întemeiată instanța de apel a reținut din

istoricul faptelor prezentate de reclamantă că în urma acțiunii în revendicare

pe care a promovat-o în anul 1998, s-a dispus restituirea în favoarea acesteia

a imobilului din București, str. P.R., sector 2 (compus din teren 295 m.p. și

construcție S+P+1E), fiind obligați să-i asigure lăsarea în deplină proprietate

și posesie a bunului atât Municipiul București, cât și ceilalți deținători de

spații din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. în acest sens, s-a

pronunțat Sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului

2, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 685/A din 21 martie 2006 a

Tribunalului București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1775 din 29

octombrie 2007 a Curții de Apel București, hotărâri judecătorești a căror

punere în executare din partea intimatului pârât s-a realizat prin Dispoziția

nr. 821 din 15 iunie 2007 și prin procesul-verbal din 16 iulie 2007.

În conformitate cu

principiul general ce guvernează materia executării, acela al executării

benevole și cu bună-credință a obligațiilor stabilite prin hotărârea unei

instanțe sau printr-un alt titlu

[

principiu înscris în cuprinsul art. 371 alin.

(1) C. proc. civ.

]

și dat fiind

caracterul executoriu al hotărârilor date în apel, instanța de apel a apreciat

că intimatul pârât era ținut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte

obligată direct prin hotărârea instanței, dispozițiile cuprinse în Sentința

civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 începând cu data de 21 martie 2006, data

rămânerii definitive a acesteia.

Întârziind să

procedeze în acest sens până la 16 iulie 2007, data punerii efective în posesie

a reclamantei, pârâtul se face vinovat de producerea unui prejudiciu adus

acesteia constând în lipsirea de folosința imobilului, și anume a acelor părți

din imobil care, la data pronunțării hotărârii din revendicare se mai aflau

încă în posesia Municipiului București.

Astfel, hotărârile

judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare promovată de

apelanta-reclamantă, copiile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București cu chiriașii

cumpărători ca și copiile contractului de închiriere încheiate de aceeași

Primărie cu chiriașii Ș.E. și L.P. pentru două unități locative din imobil fac

dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 intimatul-pârât era ținut să

îi restituie apelantei-reclamante doar suprafețele de 68,6 m.p. și 82,12 m.p.,

ambele aflate la parterul imobilului din str. P.R., singurele pe care acesta le

mai deținea din bun, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat

celorlalți 3 chiriași cumpărători.

În consecință și în

acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fața primei instanțe,

ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului la 4,4

euro/m.p., instanța de apel a apreciat că pentru lipsa de folosință a

suprafeței de 150,72 m.p. din imobilul în discuție, pe durata a 16 luni cât a

întârziat punerea în executare a Sentinței civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002

(de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007) intimatul pârât datorează

apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro la plata căreia va fi obligat, în

echivalent în RON la data plății efective, în temeiul art. 998 - 999 C. civ.

și, în aceste limite, hotărârea primei instanțe urmează a fi schimbată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul.

Reclamanta a criticat

decizia instanței de apel sub aspectul perioadei considerate ca fiind afectată

de prescripție raportat la prevederile art. 7 - 8 din Decret nr. 167/1958 și

ale art. 486-487 C. civ.'

Prin Decizia civilă

nr. 4492 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 219A din 1 martie 2011

a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a fost admis recursul declarat de reclamanta M.M.N.A., împotriva

aceleiași decizii, a fost modificată în parte decizia recurată, a fost obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.252,68 euro, în echivalent RON la

cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de despăgubiri (lipsa de folosință a

imobilului din București, str. P.R., sector 2, respectiv pentru 150,72 m.p. din

suprafața locativă), aferente perioadei 20 august 2005 - 16 iulie 2007, au fost

menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

În ceea ce privește

recursul reclamantei Înalta Curte a reținut în esență următoarele.

Cererea de acordare a

despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de

rea-credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor

civile - sau a contravalorii lor ca în speță - anterior acestui moment), iar

această dată este cea a promovării acțiunii în revendicare, astfel cum reiese

din prevederile art. 486, 487 C. civ.; alăturarea cererii accesorii pentru

lipsa de folosință acțiunii în revendicare avea semnificația întreruperii

prescripțiilor distincte pentru fiecare prestație succesivă privind

contravaloarea lipsei de folosință, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din

Decret, dacă cererea principală era admisă, sens în care dispune art. 16 alin.

(2); or, de reclamanta a avut câștig de cauză, prin Sentința civilă nr. 4276

din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sector 2, definitivă și irevocabilă.

Pentru cele anterior

arătate, Înalta Curte constată că cererea reclamantei este întemeiată pentru

perioada 20 august 2005 - 16 iulie 2007, dată la care a intervenit punerea sa

în posesie în mod efectiv și deci, au încetat consecințele actului abuziv al preluării;

așadar, pentru cele 23 de luni aferente acestui interval, potrivit acelorași

parametri utilizați de instanța de apel, Înalta Curte constată că reclamantei i

se cuvin despăgubiri în sumă de 15.252,68 euro la care pârâtul a fost obligat.

Față de modalitatea

de determinare a acestei componente a prejudiciului ținând de principiul

reparării integrale a cărui reparare s-a solicitat prin cererea de față,

rezultă că este irelevant momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate

în revendicare (21 martie 2006), cum nelegal a stabilit instanța de apel, cu

ignorarea dispozițiilor art. 486 și 487 C. civ.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea M.M.N.A., în temeiul

art. 318 C. proc. civ., invocând că dezlegarea pricinii este rezultatul unei

greșeli materiale.

În motivarea

contestației s-a arătat că eroarea materială poartă asupra suprafeței locative

exacte care fusese în posesia pârâtului Municipiului București în perioada 20

august 2005 - 16 iulie 2007 potrivit contractelor încheiate în temeiul Legii

nr. 112/1995 cele trei familii au cumpărat în total o suprafață utilă de 150,19

m.p. și o cotă indiviză de 37,10% din părțile comune ale imobilului, aflate pe

toate cele trei niveluri al imobilului. Având în vedere că imobilul are o

suprafață utilă totală de 469,42 m.p. alcătuită atât din părți aflate în

folosință exclusivă cât și din părțile comune ale imobilului (etajul imobilului

are 145 m.p., parterul 160,21 m.p. și demisolul 164,21 m.p. conform cadastrului

întocmit la întabulare), rezultă că cele 3 familii cumpăraseră de la Statul

Român o suprafață utilă totală de 174,15 m.p.

Făcând diferența

între suprafața totală a imobilului (469,42 m.p.) și suprafața utilă cumpărată

(174,15 m.p.) rezultă că despăgubirile trebuiau calculate prin raportare la

suprafața utilă rămasă de 295,27 m.p. în loc de 150,72 m.p. cum este menționat

în minuta deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, calculul

greșit al suprafeței imobilului se încadrează în noțiunea de eroare materială

prevăzută de art. 318 C. proc. civ. întrucât în speță este vorba despre o

eroare strecurată în calculul suprafețelor. În concluzie intimatul trebuia

obligat la plata sumei de 29.880,96 euro corespunzătoare suprafeței utile

nevândute de 295,27 m.p. și nu la plata sumei de 15.252,68 euro,

corespunzătoare unei suprafețe de 150,72 m-p.

Înalta Curte a

constatat nefondată contestația în anulare pentru considerentele expuse mai

jos.

Așa cum rezultă din

considerentele deciziei date în recurs, atacată prin prezenta contestație în

anulare, instanța de recurs a modificat decizia instanței de apel numai sub

aspectul considerării că reclamantei i se cuvine plata despăgubirilor pentru o

perioadă suplimentară decât cea reținută de către instanța de apel, și anume și

pentru cea dintre 20 august 2005 - 21 martie 2006, despăgubirile aferente

acestei perioade suplimentare fiind calculate, așa cum rezultă din

considerentele deciziei date în recurs, "potrivit acelorași parametri

utilizați de instanța de apel".

Instanța de apel a avut

în vedere la determinarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință faptul că

"hotărârile judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în

revendicare promovată de apelanta-reclamantă, copiile contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de Primăria

Municipiului București cu chiriașii cumpărători ca și copiile contractului de

închiriere încheiate de aceeași Primărie cu chiriașii Ș.E. și L.P. pentru două

unități locative din imobil fac dovada împrejurării că la data de 21 martie

2006 intimatul-pârât era ținut să îi restituie apelantei-reclamante doar

suprafețele de 68,6 m.p. și 82,12 m.p., ambele aflate la parterul imobilului

din str. P.R., singurele pe care acesta le mai deținea din bun, împreună cu

restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalți 3 chiriași cumpărători.

În consecință și în

acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fața primei instanțe,

ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului la 4,4

euro/m.p., instanța de apel a apreciat că pentru lipsa de folosință a

suprafeței de 150,72 m.p. din imobilul în discuție, pe durata a 16 luni cât a

întârziat punerea în executare a Sentinței civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002

(de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007) intimatul pârât datorează

apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro la plata căreia va fi obligat, în

echivalent în RON la data plății efective, în temeiul art. 998 - 999 C. civ.

și, în aceste limite, hotărârea primei instanțe urmează a fi schimbată."

Ca atare, suprafața

de 150,72 m.p. din imobilul în discuție, care apare și în dispozitivul deciziei

pronunțate în recurs, și care a fost utilizat la calculul lipsei de folosință,

este cea reținută de către instanța de apel, aspect cu privire la care

reclamanta nu a criticat în recurs decizia.

Astfel, reținerea

acestei suprafețe nu reprezintă o eroare materială a instanței de recurs ci o

statuare a instanței de apel care nu a fost criticată în recurs.

Or, primul motiv al

contestației în anulare speciale reglementat de art. 318 prima teză C. proc.

civ. are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale

ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Această condiție nu este

îndeplinită cu atât mai mult în cazul în care vizează o situație reținută de

instanța de apel care nu a fost criticată în recurs.

În consecință,

nefiind îndeplinite condițiile art. 318 alin. (1) prima teză C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea M.M.N.A.

împotriva Deciziei nr. 4492 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2013.

Procesat de GGC - AS