ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2013

Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 543 din 10 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca prescris, capătul 1 de cerere (pretenții) pentru perioada 1950 - 20 august 2005 și a respins, ca neîntemeiată, restul acțiunii formulate de reclamanta M.M.N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.M.N.A. Prin Decizia civilă nr. 219A din 1 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte cererea, obligându-l pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.610,56 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de prejudiciu produs acesteia pe perioada 21 martie 2006 - 16 iulie 2007; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În ceea ce privește evaluarea prejudiciului produs reclamantei prin lipsa de folosință, pentru parte din acțiune considerată întemeiată instanța de apel a reținut din istoricul faptelor prezentate de reclamantă că în urma acțiunii în revendicare pe care a promovat-o în anul 1998, s-a dispus restituirea în favoarea acesteia a imobilului din București, str. P.R., sector 2 (compus din teren 295 m.p. și construcție S+P+1E), fiind obligați să-i asigure lăsarea în deplină proprietate și posesie a bunului atât Municipiul București, cât și ceilalți deținători de spații din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

în acest sens, s-a pronunțat Sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului 2, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 685/A din 21 martie 2006 a Tribunalului București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1775 din 29 octombrie 2007 a Curții de Apel București, hotărâri judecătorești a căror punere în executare din partea intimatului pârât s-a realizat prin Dispoziția nr. 821 din 15 iunie 2007 și prin procesul-verbal din 16 iulie 2007. În conformitate cu principiul general ce guvernează materia executării, acela al executării benevole și cu bună-credință a obligațiilor stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu [ principiu înscris în cuprinsul art. 371 alin. (1) C. proc.

civ. ] și dat fiind caracterul executoriu al hotărârilor date în apel, instanța de apel a apreciat că intimatul pârât era ținut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte obligată direct prin hotărârea instanței, dispozițiile cuprinse în Sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 începând cu data de 21 martie 2006, data rămânerii definitive a acesteia. Întârziind să procedeze în acest sens până la 16 iulie 2007, data punerii efective în posesie a reclamantei, pârâtul se face vinovat de producerea unui prejudiciu adus acesteia constând în lipsirea de folosința imobilului, și anume a acelor părți din imobil care, la data pronunțării hotărârii din revendicare se mai aflau încă în posesia Municipiului București.

Astfel, hotărârile judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare promovată de apelanta-reclamantă, copiile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București cu chiriașii cumpărători ca și copiile contractului de închiriere încheiate de aceeași Primărie cu chiriașii Ș.E. și L.P. pentru două unități locative din imobil fac dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 intimatul-pârât era ținut să îi restituie apelantei-reclamante doar suprafețele de 68,6 m.p. și 82,12 m.p., ambele aflate la parterul imobilului din str. P.R., singurele pe care acesta le mai deținea din bun, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalți 3 chiriași cumpărători.

În consecință și în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fața primei instanțe, ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului la 4,4 euro/m.p., instanța de apel a apreciat că pentru lipsa de folosință a suprafeței de 150,72 m.p. din imobilul în discuție, pe durata a 16 luni cât a întârziat punerea în executare a Sentinței civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007) intimatul pârât datorează apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro la plata căreia va fi obligat, în echivalent în RON la data plății efective, în temeiul art. 998 - 999 C. civ. și, în aceste limite, hotărârea primei instanțe urmează a fi schimbată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul.

Reclamanta a criticat decizia instanței de apel sub aspectul perioadei considerate ca fiind afectată de prescripție raportat la prevederile art. 7 - 8 din Decret nr. 167/1958 și ale art. 486-487 C. civ.' Prin Decizia civilă nr. 4492 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 219A din 1 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul declarat de reclamanta M.M.N.A., împotriva aceleiași decizii, a fost modificată în parte decizia recurată, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.252,68 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R.

din ziua plății cu titlu de despăgubiri (lipsa de folosință a imobilului din București, str. P.R., sector 2, respectiv pentru 150,72 m.p. din suprafața locativă), aferente perioadei 20 august 2005 - 16 iulie 2007, au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei. În ceea ce privește recursul reclamantei Înalta Curte a reținut în esență următoarele.

Cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea-credință (legea civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speță - anterior acestui moment), iar această dată este cea a promovării acțiunii în revendicare, astfel cum reiese din prevederile art. 486, 487 C. civ.; alăturarea cererii accesorii pentru lipsa de folosință acțiunii în revendicare avea semnificația întreruperii prescripțiilor distincte pentru fiecare prestație succesivă privind contravaloarea lipsei de folosință, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decret, dacă cererea principală era admisă, sens în care dispune art. 16 alin. (2); or, de reclamanta a avut câștig de cauză, prin Sentința civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sector 2, definitivă și irevocabilă.

Pentru cele anterior arătate, Înalta Curte constată că cererea reclamantei este întemeiată pentru perioada 20 august 2005 - 16 iulie 2007, dată la care a intervenit punerea sa în posesie în mod efectiv și deci, au încetat consecințele actului abuziv al preluării; așadar, pentru cele 23 de luni aferente acestui interval, potrivit acelorași parametri utilizați de instanța de apel, Înalta Curte constată că reclamantei i se cuvin despăgubiri în sumă de 15.252,68 euro la care pârâtul a fost obligat. Față de modalitatea de determinare a acestei componente a prejudiciului ținând de principiul reparării integrale a cărui reparare s-a solicitat prin cererea de față, rezultă că este irelevant momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în revendicare (21 martie 2006), cum nelegal a stabilit instanța de apel, cu ignorarea dispozițiilor art. 486 și 487 C. civ.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea M.M.N.A., în temeiul art. 318 C. proc. civ., invocând că dezlegarea pricinii este rezultatul unei greșeli materiale. În motivarea contestației s-a arătat că eroarea materială poartă asupra suprafeței locative exacte care fusese în posesia pârâtului Municipiului București în perioada 20 august 2005 - 16 iulie 2007 potrivit contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cele trei familii au cumpărat în total o suprafață utilă de 150,19 m.p. și o cotă indiviză de 37,10% din părțile comune ale imobilului, aflate pe toate cele trei niveluri al imobilului. Având în vedere că imobilul are o suprafață utilă totală de 469,42 m.p.

alcătuită atât din părți aflate în folosință exclusivă cât și din părțile comune ale imobilului (etajul imobilului are 145 m.p., parterul 160,21 m.p. și demisolul 164,21 m.p. conform cadastrului întocmit la întabulare), rezultă că cele 3 familii cumpăraseră de la Statul Român o suprafață utilă totală de 174,15 m.p. Făcând diferența între suprafața totală a imobilului (469,42 m.p.) și suprafața utilă cumpărată (174,15 m.p.) rezultă că despăgubirile trebuiau calculate prin raportare la suprafața utilă rămasă de 295,27 m.p. în loc de 150,72 m.p. cum este menționat în minuta deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, calculul greșit al suprafeței imobilului se încadrează în noțiunea de eroare materială prevăzută de art. 318 C. proc.

civ. întrucât în speță este vorba despre o eroare strecurată în calculul suprafețelor. În concluzie intimatul trebuia obligat la plata sumei de 29.880,96 euro corespunzătoare suprafeței utile nevândute de 295,27 m.p. și nu la plata sumei de 15.252,68 euro, corespunzătoare unei suprafețe de 150,72 m-p. Înalta Curte a constatat nefondată contestația în anulare pentru considerentele expuse mai jos.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei date în recurs, atacată prin prezenta contestație în anulare, instanța de recurs a modificat decizia instanței de apel numai sub aspectul considerării că reclamantei i se cuvine plata despăgubirilor pentru o perioadă suplimentară decât cea reținută de către instanța de apel, și anume și pentru cea dintre 20 august 2005 - 21 martie 2006, despăgubirile aferente acestei perioade suplimentare fiind calculate, așa cum rezultă din considerentele deciziei date în recurs, "potrivit acelorași parametri utilizați de instanța de apel". Instanța de apel a avut în vedere la determinarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință faptul că "hotărârile judecătorești prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare promovată de apelanta-reclamantă, copiile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului București cu chiriașii cumpărători ca și copiile contractului de închiriere încheiate de aceeași Primărie cu chiriașii Ș.E.

și L.P. pentru două unități locative din imobil fac dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 intimatul-pârât era ținut să îi restituie apelantei-reclamante doar suprafețele de 68,6 m.p. și 82,12 m.p., ambele aflate la parterul imobilului din str. P.R., singurele pe care acesta le mai deținea din bun, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalți 3 chiriași cumpărători. În consecință și în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în fața primei instanțe, ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosință a imobilului la 4,4 euro/m.p., instanța de apel a apreciat că pentru lipsa de folosință a suprafeței de 150,72 m.p.

din imobilul în discuție, pe durata a 16 luni cât a întârziat punerea în executare a Sentinței civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007) intimatul pârât datorează apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro la plata căreia va fi obligat, în echivalent în RON la data plății efective, în temeiul art. 998 - 999 C. civ. și, în aceste limite, hotărârea primei instanțe urmează a fi schimbată." Ca atare, suprafața de 150,72 m.p. din imobilul în discuție, care apare și în dispozitivul deciziei pronunțate în recurs, și care a fost utilizat la calculul lipsei de folosință, este cea reținută de către instanța de apel, aspect cu privire la care reclamanta nu a criticat în recurs decizia.

Astfel, reținerea acestei suprafețe nu reprezintă o eroare materială a instanței de recurs ci o statuare a instanței de apel care nu a fost criticată în recurs. Or, primul motiv al contestației în anulare speciale reglementat de art. 318 prima teză C. proc. civ. are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Această condiție nu este îndeplinită cu atât mai mult în cazul în care vizează o situație reținută de instanța de apel care nu a fost criticată în recurs. În consecință, nefiind îndeplinite condițiile art. 318 alin. (1) prima teză C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea M.M.N.A. împotriva Deciziei nr. 4492 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2013. Procesat de GGC - AS