ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1721/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1721/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1721/2016

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/300/2010, la data

de 15 aprilie 2010, reclamanții A. și B. au chemat în judecată

pe pârâta Compania Națională C. SA - D. București, solicitând,

în principal, evacuarea acesteia din imobilul situat în București, pentru

lipsa titlului locativ și, în subsidiar, obligarea acesteia la

lăsarea în deplină proprietate și posesie a parterului

imobilului situat la aceeași adresă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că au redobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului prin Dispoziția nr. 12158 din 30 septembrie

2009 emisă de Primăria Municipiului București, respectiv asupra

spațiului situat la parterul imobilului din București, în

suprafață utilă de 161,77 mp și terasă de 25,70 mp,

spațiilor de la subsol, în suprafață de 124,33 mp (mai

puțin încăperea cu suprafață utilă de 14,11 mp, care

aparține apartamentului de la etaj, vândut), podului (mai puțin 2

camere de la mansardă, care aparțin apartamentului de la etaj,

vândut) și garajului, în suprafață de 24,76 mp.

Dispoziția

nr. 12158/2009 a fost emisă în baza Sentinței civile nr. 231 din 4

februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă în Dosarul nr. x/3/2007, definitivă prin Decizia

civilă nr. 292 A din 22 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia

nr. 7752 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Prin

Notificarea nr. 40/2010, reclamanții i-au comunicat pârâtei faptul că

sunt noii proprietari ai imobilului și i-au făcut o ofertă de

vânzare, pe care pârâta a declinat-o.

Cererea a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pârâta a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca

inadmisibilă, și, în subsidiar, ca neîntemeiată, susținând,

în esență, că hotărârile judecătorești nu îi sunt

opozabile și că este proprietara imobilului în conformitate cu art.

645 C. civ., Legea nr. 83/1996, H.G. nr 451/1996, H.G. nr. 371/1998.

Prin

Sentința civilă nr. 7151 din 25 mai 2011, Judecătoria Sectorului

2 București a admis acțiunea, a obligat pârâta să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie spațiul situat în București și a respins, ca lipsit de

interes, capătul de cerere având ca obiect evacuarea.

Prin Decizia

civilă nr. 211 din 5 martie 2013, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis apelul, a anulat sentința atacată și a

reținut cauza spre competentă soluționare.

Cauza a fost

înregistrată, sub nr. x/3/2013, pe rolul Tribunalului București,

secției a III-a civilă, pentru judecata în fond, instanță

care, prin Sentința civilă nr. 343 din 12 martie 2015, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanții, având ca obiect

revendicare imobiliară, a obligat pârâta să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în str. (...), compus din teren în

suprafață de 1.248,39 mp, conform raportului de expertiză topo

din 17 octombrie 2007, efectuat de expert E., cu excepția terenului de 110

mp, aflat în proprietate indiviză, teren de sub construcție și

spațiul de la parterul imobilului construcție în suprafață

de 161,77 mp, terasă de 25,70 mp, spațiile de la subsol în

suprafață de 124,33 mp, mai puțin încăperea cu

suprafață utilă de 14,11 mp, pod și garaj în

suprafață de 24,76 mp; a respins capătul de cerere având ca obiect

evacuare, ca lipsit de interes.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut, referitor la excepția de

inadmisibilitate a acțiunii invocată prin întâmpinare, că pârâta

a solicitat aplicarea unor dispoziții legale care nu au

incidență în cauză, deoarece reclamanții au parcurs și

finalizat procedura administrativă reglementată de legea

specială anterior formulării prezentei acțiuni, fiind emisă

Dispoziția nr. 12158/2009, care reprezintă titlu de proprietate

asupra imobilului în litigiu, respectiv asupra parterului imobilului din (...)

și asupra terenului aferent, în conformitate cu dispozițiile art. 25

alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a

apreciat ca tardiv formulată excepția nulității absolute

parțiale a titlului de proprietate, susținută de pârâtă,

întrucât nu a fost invocată prin întâmpinare. De asemenea, a

înlăturată și apărarea în sensul că Sentința

civilă nr. 231 din 4 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul

București, nu este opozabilă pârâtei pentru că nu a fost parte

în proces, cu motivarea că reclamanții nu invocă drept titlu de

proprietate această hotărâre, ci Dispoziția nr. 12158/2009,

emisă în baza acestei hotărâri.

Instanța

de fond a mai reținut că reclamanții și-au înscris dreptul

de proprietate asupra imobilului în baza titlului de proprietate reprezentat de

dispoziția de restituire în natură și, în acest fel, dreptul lor

a devenit opozabil erga omnes, ceea ce semnifică faptul că titlul lor

poate fi opozabil și față de terți, deci inclusiv

față de pârâtă.

A constatat

prima instanță că pârâta, spre deosebire de reclamanți, nu

există niciun titlu de proprietate asupra imobilului; invocarea unor

dispoziții legale nu reprezintă titlu de proprietate. În plus, nu se

poate face aplicarea prevederilor art. 645 C. civ. sau ale Legii nr. 83/1996,

deoarece pârâta nu a formulat cerere reconvențională, prin care

să solicite constatarea existenței dreptului său de proprietate

asupra imobilului.

Pârâta a

susținut, prin întâmpinare, că imobilul i-a fost predat printr-un

protocol de predare - primire în anul 1996 de către SC F. SA, pe care

pretinde că l-a înscris în Registrul de Transcripțiuni

Inscripțiuni, însă nici acest act nu a fost depus la dosar odată

cu celelalte înscrisuri. Or, în conformitate cu Legea nr. 7/1996, pârâta avea

obligația să își înscrie dreptul de proprietate în Cartea

Funciară, înscrierea în Registrul de Transcripțiuni și

Inscripțiuni încetându-și efectele în termen de trei ani de la data

intrării în vigoare a legii.

Prin Decizia

civilă nr. 378A din 9 septembrie 2015, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelanta-pârâtă și a obligat-o pe aceasta să plătească

intimaților-reclamanți suma de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

În

considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că,

potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 83/1996 a serviciilor poștale,

"Construcțiile, spațiile și terenurile aferente,

proprietate publică a statului, în care se desfășoară

activitatea oficiilor poștale și care nu sunt proprietatea Regiei

Autonome "C.", se transferă în administrarea acesteia, pe

bază de protocol, prin hotărâre a Guvernului."

De asemenea,

prin art. 1 din H.G. nr. 451/1996 s-a prevăzut că "Imobilele

compuse din construcții și terenurile aferente, proprietate

publică a statului, în care își au sediile unitățile

proprii ale Regiei Autonome "C.", cu datele de identificare

prevăzute în anexă, se transmit din administrarea consiliilor locale,

respectiv a regiilor autonome, în administrarea Regiei Autonome C.", iar,

în anexa acestui act normativ, la poziția 27 București - sectorul 2,

este indicat G.

Conform art.

3 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 371/1998 privind înființarea

Companiei Naționale "C." - SA prin reorganizarea Regiei Autonome

"C.", "(3) C., la data înființării, este proprietara

tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome "C.", cu

excepția celor dobândite cu alt titlu. (4) Bunurile aparținând

domeniului privat al statului aflate în administrarea Regiei Autonome

"C.", vor trece în proprietatea Poștei Române la data

intrării în vigoare a prezentei hotărâri."

Din

interpretarea coroborată a acestor prevederi legale, invocate de

apelanta-pârâtă, rezultă că, prin Legea nr. 83/1996 și,

apoi, prin H.G. nr. 451/1996, s-a constituit dreptul Regiei Autonome C. (din

care apelanta provine prin reorganizare) de administrare asupra imobilului

litigios, statuându-se apartenența acestuia la domeniul public al

statului.

De altfel, la

momentul reorganizării Companiei Naționale C., prin actul de

înființare s-a prevăzut că noua persoană juridică va

fi proprietara imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome C., cu

excepția celor dobândite cu alt titlu.

Deși

patrimoniul reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor

unei persoane, deci include și alte drepturi decât cel de proprietate (cum

este cel de administrare), instanța de apel a constatat, din formularea

art. 3 alin. (3) mai sus citat, că s-a avut în vedere transmiterea

dreptului de proprietate asupra imobilelor noii persoane juridice, aspect care

se desprinde din formularea "cu excepția celor dobândite cu alt

titlu", respectiv cu alt titlu decât de proprietate.

Prin urmare,

art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 371/1998 nu poate avea ca efect

recunoașterea dreptului de proprietate al apelantei asupra imobilului,

deoarece acesta se afla în administrarea Regiei și nu proprietatea sa.

Totodată,

prevederile art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 371/1998 se referă la trecerea

în proprietatea apelantei a imobilelor aparținând domeniului privat al

statului aflate în administrarea regiei, or, s-a arătat mai sus că

prin H.G. nr. 451/1996 s-a statuat în sensul apartenenței imobilului în

discuție la domeniul public al statului.

Cum imobilul

se afla la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 371/1998 în domeniul

public al statului și în administrarea pârâtei, nu îi sunt aplicabile

prevederile art. 3 alin. (4) din acest act normativ, care menționau

trecerea în proprietatea companiei naționale pârâte a imobilelor din

domeniul privat al statului aflate în administrarea regiei.

Instanța

de apel a avut în vedere și împrejurarea că, dacă la momentul

emiterii H.G. nr. 451/1996, imobilele din domeniul public al statului ce intrau

în administrarea regiei erau individualizate în anexa hotărârii, imobilele

din domeniul privat al statului trecute în proprietate pârâtei prin H.G. nr.

371/1998 nu sunt nominalizate, astfel încât nu se poate realiza o altă

corespondență între domeniul de aplicare al celor două acte

administrative decât cea subliniată mai sus, legată de diferența

regimului juridic (proprietate publică/privată a statului).

Nu în ultimul

rând, instanța de apel a reținut dispozițiile art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, potrivit cu

care: "Trecerea (bunurilor, n. red.) din domeniul public în domeniul

privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului

județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București

sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se

dispune altfel". Or, în cauză nu s-a făcut dovada de către

pârâtă că imobilul litigios, aflat în domeniul public al statului la

momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 451/1996, ar fi fost trecut în

domeniul privat al statului în vreuna dintre modalitățile

prevăzute de lege, până la momentul reorganizării regiei

autonome în companie națională, prin H.G. nr. 371/1998.

În

consecință, în mod corect a statuat prima instanță în

sensul inexistenței unui drept de proprietate al pârâtei asupra imobilului

revendicat.

Cu privire la

excepția nulității absolute a Dispoziției nr. 12158/2009

emisă de Primarul General al Municipiului București, instanța de

apel a apreciat că este fondată critica în sensul că

apărarea a fost formulată încă din primul ciclu procesual, în

cadrul apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 7151 din 25 mai

2011 a Judecătoriei Sectorului 2 București și că, fiind

vorba despre nulitatea absolută a unui act juridic, ea putea fi

invocată oricând în cursul judecății.

Cu toate

acestea, având în vedere că această excepție are valoarea unei

apărări de fond și nu a unei excepții procesuale

veritabile, deoarece efectul însușirii sale de către

instanță ar fi fost respingerea acțiunii reclamanților ca

neîntemeiată, instanța de apel a considerat că omisiunea primei

instanțe de a examina excepția poate fi complinită prin

analizarea sa în calea devolutivă a apelului, fără a echivala cu

necercetarea fondului.

În acest

sens, a reținut că în mod nefondat pretinde pârâta că

Primăria Municipiului București nu ar fi avut posibilitatea de a

dispune cu privire la partea din imobil deținută de C., cât timp

existența dreptului de administrare a fost cunoscută de instanța

care a dispus restituirea imobilului către reclamanți,

considerându-se că ea nu constituie un impediment la restituire

(Sentința civilă nr. 231/2008 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă).

Față

de netemeinicia acestei apărări deduse judecății primei

instanțe, curtea a constatat că se impune înlăturarea și

celorlalte apărări legate de excepția nulității

absolute a dispoziției de restituire, respectiv încălcarea rolului

activ al instanței și nemotivarea sentinței sub acest aspect, ambele

aspecte rămânând fără efecte în contextul analizei efectuate de

instanța de apel în cele ce preced.

În ceea ce

privește omisiunea instanței de fond de a recunoaște pârâtei un

drept de retenție asupra imobilului, instanța de apel a considerat

că și această critică este nefondată.

Curtea a

reținut că dreptul de retenție se naște atunci când cel ce

deține un bun și este obligat a-l restitui unei alte persoane are la

rândul său o creanță în legătură cu bunul asupra

creditorului predării, legea prevăzând dreptul

deținătorului de a păstra bunul până la stingerea acestei

creanțe.

În

speță, argumentele pârâtei au fost în sensul că este

îndreptățită a păstra bunul imobil revendicat până la

momentul achitării de către reclamanți a cheltuielilor efectuate

de pârâtă cu îmbunătățirile aduse imobilului. Or, dreptul

de retenție este un drept accesoriu, iar existența sa nu poate fi

concepută decât în prezența dreptului principal de creanță

pe care îl însoțește, și anume dreptul invocat de pârâtă la

dezdăunare pentru cheltuielile în legătură cu imobilul. Un

asemenea drept principal de creanță nu a fost însă dedus în mod

efectiv judecății de pârâtă în fața primei instanțe,

nefiind de conceput recunoașterea unui drept de retenție în lipsa

dreptului de creanță.

De aceea, curtea

a reținut că, atât timp cât pârâta nu a învestit instanța

și cu o cerere de a fi obligați reclamanții și la plata

despăgubirilor cuvenite pentru eventualele îmbunătățiri

aduse, dreptul de retenție nu putea fi primit.

Referitor la

omisiunea reclamanților de a achita taxa judiciară de timbru

aferentă acțiunii introductive, instanța a constatat că

acesta nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii atacate, mai

ales față de corectivul cuprins în art. 20 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., curtea a obligat apelanta-pârâtă la plata

către intimații-reclamanți a sumei de 4.000 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtă Compania Națională C.

SA, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., casarea

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de

Apel București, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea

recursului, recurenta-pârâtă a arătat următoarele:

1.

Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității absolute de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., respectiv art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997.

În

speță, pârâta a invocat insuficiența timbrajului prin raportare

la valoarea imobilului revendicat, cererea reclamanților fiind o cerere în

revendicare - acțiunea ar fi trebuit să fie timbrată la valoarea

de 843.458 lei și nu pentru suma inițială de 40.000 lei,

așa cum a dispus instanța de fond. În apel, instanța de

judecată nu a luat în seama apărările legate de timbraj,

nesocotind dispozițiile legale imperative aplicabile în speță,

care prevăd expres sancțiunea nulității acțiunii în

caz de netimbrare ori insuficientă timbrare. Prin urmare, nu pot fi

primite reținerile instanța de apel potrivit cărora aceasta

omisiune nu constituie motiv de nulitate a hotărârii atacate, în

condițiile în care dispozițiile legii sunt obligatorii, iar această

instanță nu a luat măsurile prevăzute în mod expres de art.

20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. Ca atare, hotărârea recurată se

impune a fi casată în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2.

Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind

dată cu încălcarea ori interpretarea greșită a legii - art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

a) Au fost

nesocotite dispozițiile legale care reglementează dreptul de

proprietate al recurentei-pârâte și care reprezintă în fapt titlul de

proprietate pentru aceasta, respectiv H.G. nr. 451/1996 și H.G. nr.

371/1998.

Recurenta-pârâtă

a susținut că actul de înființare al Companiei Naționale C.

SA - H.G. nr. 371/1998 - prevede în mod expres, la art. 3 alin. (4), că

"bunurile aparținând domeniului privat al statului, aflate în administrarea

Regiei Autonome C., vor trece în proprietatea B. la data intrării în

vigoare a prezentei hotărâri".

Potrivit

dispozițiilor H.G. nr. 451/1996 (poziția 27 din anexă),

recurenta-pârâtă a primit în administrare din anul 1996 spațiul în

care își desfășoară activitatea G. București (o

suprafață de 273,33 mp, construcție, respectiv 22,3 mp, teren

aferent). Prin urmare, acest spațiu a trecut în proprietate deplină a

recurentei-pârâte în anul 1998, prin efectul legii - H.G. nr. 371/1998.

Prin urmare,

transformarea dreptului de administrare în drept de proprietate s-a realizat

prin însăși actul de înființare (H.G. nr. 371/1998), care

prevede în mod expres, la art. 3 alin. (1), că "patrimoniul B. se

constituie prin preluarea patrimoniului fostei regii autonome, iar capitalul

social inițial al B

.

se va constitui în baza activelor totale

deținute de aceasta și înregistrate în bilanțul contabil la data

de 31 decembrie 1997 și va fi împărțit în 10.835.969

acțiuni nominative în valoare nominală de 10.000 lei fiecare. La data

reorganizării, Regia Autonomă C. nu are în administrare bunuri din

domeniul public al statului".

Or, în

speță, imobilul dedus judecații făcea parte din patrimoniul

fostei regii și figura ca activ corporal evidențiat în bilanțul

de la 31 decembrie 1997. Acest imobil nu făcea și nu a făcut

parte din domeniul public al statului, fapt clarificat de actul normativ prin

conținutul părții finale a art. 3 alin. (1), potrivit

căruia regia nu deținea la acel moment al reorganizării bunuri

din domeniul public al statului.

De asemenea,

se observă că, la nivelul anului 1996, anterior emiterii H.G. nr.

451/1996, imobilele evidențiate prin anexa acestui act normativ nu au

aparținut statului. Acest fapt rezultă din cuprinsul art. 1 alin. (2)

din H.G. nr. 451/1996, care statuează în mod evident că

"imobilele compuse din construcții și terenurile aferente,

folosite ca sedii pentru unitățile proprii ale Regiei Autonome C., se

transmit, fără plată, din patrimoniul societăților

comerciale prevăzute în anexă în proprietatea publică a statului

și în administrarea Regiei Autonome C., fără afectarea cotei

valorice a capitalului social deținut în cadrul societăților

comerciale respective de către Fondurile Proprietății

Private".

Așadar,

trecerea acestor imobile în proprietatea publică a statului la nivelul

anului 1996 nu poate fi interpretată decât ca fiind o trecere a acestora

în domeniul privat al statului, deoarece imobilele care fac parte din domeniul

public al statului au un alt regim juridic, alte caracteristici, expres

reglementate prin Constituție.

Împrejurarea

că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, nu exista o

lege specială care să reglementeze regimul juridic al

proprietății publice, nu înseamnă că proprietatea

publică (ce aparținea statului sau unităților administrativ

teritoriale), în accepțiunea art. 135 alin. (3) din Constituție, nu

se diviza în domeniul public și domeniul privat, cu toate

consecințele juridice ce decurg din aceasta dihotomie.

Pe de

altă parte, potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 30/1997, "acțiunile

emise de societățile comerciale rezultate în urma reorganizării

regiilor autonome sau părțile sociale la aceste societăți

comerciale sunt proprietate a statului sau a autorităților

administrației publice locale". Ca atare, rezultă,

fără îndoială, că mecanismul juridic prin care s-a transmis

imobilul din proprietatea statului în domeniul privat, în proprietatea

Companiei Naționale C. SA, este subrogația reală cu titlu

particular între aceste imobile și acțiunile pe care Statul român le

obține în urma procesului de reorganizare, subrogație care a operat

ope legis, prin efectul actului de înființare. Or, o asemenea

subrogație este, în mod necesar, posibilă doar în ceea ce

privește bunurile ce nu fac obiectul domeniului public al statului, astfel

cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 135 alin. (4) din

Constituție.

De altfel, o

atare prevedere este stipulată expres în O.U.G. nr. 30/1997, care dispune,

în art. 2 alin. (2) - (4), că bunurile de natura celor menționate în

art. 135 alin. (4) din Constituție vor face obiectul unor contracte de

concesiune.

În temeiul

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/1997 a fost adoptată

H.G. nr. 371/1998, iar valoarea imobilelor terenuri și construcții pe

care Statul român le-a aportat a fost înscrisă în capitalul social al societății.

În

consecință, Compania Națională C. SA nu a avut la data

înființării sale bunuri din proprietatea publică - domeniul

public al statului, așa cum acestea sunt definite de art. 135 alin. (5)

din Legea fundamentală, iar imobilul dedus judecății a

făcut parte din domeniul privat al statului, în schimbul raportării

la capitalul social al societății (valoarea imobilului/imobilelor),

statul obținând acțiuni (un total de 10.835.969 acțiuni

nominative în valoare nominală de 10.000 lei fiecare).

Nici reținerile

privind înscrierea imobilului în Cartea Funciară nu pot fi primite,

întrucât acest demers nu este constitutiv de drepturi și nu

împietează în vreun fel asupra dreptului de proprietate, intabularea având

un rol numai în ceea ce privește opozabilitatea față de

terți.

b) Nu s-a

analizat legalitatea Dispoziției nr. 12158 din 30 septembrie 2009

emisă de Primăria Municipiului București, în condițiile în

care față de acest act juridic a fost invocată excepția

nulității absolute parțiale.

Astfel,

întrucât emitentul nu avea calitatea de unitate deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001 asupra părții de imobil (dedusă

judecății), nu era proprietar și nici nu deținea măcar

posesia imobilului, Primăria Municipiului București putea doar

să emită o decizie în raport de partea de imobil pe care o

deținea. Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stipulează că,

în situația în care persoana juridică notificată deține

numai în parte bunurile imobile solicitate, va emite decizia motivată de

retrocedare numai pentru partea din imobil pe care o deține. Or, în

situația de față s-a încălcat în mod flagrant principiul

nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet.

În

speță, prin sentința civilă pronunțată în Dosarul

nr. x/3/2007, Tribunalului București nu a obligat Primăria

Municipiului București sa dispună restituirea întregului imobil

și nici nu a conferit vreun temei sau vreo justificare pentru

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Emitentul, însă, în

mod nelegal a restituit un bun aparținând altuia, nefiind nici măcar

în posesia imobilului dedus judecații la data restituirii. În baza acestei

decizii, intimații-reclamanți și-au intabulat întregul imobil în

Cartea Funciară, însă o asemenea înscriere nu poate fi constitutivă

de drepturi în privința părții de imobil revendicat.

Recurenta-pârâtă

a susținut că nelegalitatea titlului intimaților-reclamanți

a fost invocată cu mult înainte de rejudecarea în fond a cauzei, fapt care

rezultă din înscrisurile depuse (cum ar fi, cererea de apel din 14 octombrie

2011 ori concluziile scrise depuse în faza apelului - Dosar nr. x/300/2010).

Sub acest aspect, nu poate fi vorba de tardivitate, așa cum s-a

reținut în fond, întrucât în cazul de față este vorba de o

excepție privind nulitatea absolută a titlului, care nu necesită

administrarea de probe noi pentru a fi soluționată și care putea

fi invocată pe tot parcursul judecății. În speță,

recurenta-pârâtă a înțeles să o mențină în faza de

rejudecare a cauzei cu argumentele expuse inițial la fond și în apel.

Ca atare,

invocarea acestei excepții față de titlul exhibat de partea

potrivnică, ca mijloc probator de apărare, în dovedirea dreptului de

proprietate, este justificată și admisibilă.

Această

apărare a fost reținută de curte, care a stabilit că

excepția a fost invocată în mod corect, putând fi ridicată

oricând în cursul judecații. Cu toate acestea, instanța de apel a

considerat că excepția are valoarea unei apărări de fond

și poate fi analizată în calea devolutivă a apelului. Or,

încălcarea dispozițiilor imperative care reglementează nulitatea

absolută ar fi trebuit sesizată chiar din oficiu de către

instanța de apel în condițiile în care această excepție a

fost ignorată de instanța de fond. Așadar, instanța de fond

nu a respectat principul rolului activ al judecătorului, iar instanța

de apel a persistat în nesocotirea prevederilor art. 129 - 130 C. proc. civ.

c)

Instanța de apel nu s-a pronunțat în privința excepției

privind dreptul de retenție asupra imobilului.

În cauza de

față, recurenta-pârâtă a înțeles să invoce pe cale de

excepție dreptul de retenție asupra imobilului, întrucât a executat,

în perioada 2000 - 2005, o serie de lucrări pentru consolidarea și

modernizarea spațiului în litigiu, investiții care se ridica la

188.507 lei, conform expertizei efectuate în dosar.

Potrivit

înscrisurilor depuse, se poate constata că lucrările de modernizare

efectuate au constatat în lucrări de înlocuire a finisajelor,

reparații capitale, închideri goluri cu zidărie BCA, pereți din

ghips carton, tavan fals, finisaje exterioare, pardoseli, placări cu

faianță și gresie, zugrăveli, tâmplărie PVC cu geam

termopan, înlocuire instalație electrică și corpuri de iluminat,

racord de gaze naturale și montaj centrală termică murală, etc.

Efectuarea

lucrărilor de modernizare a imobilului a fost reținută chiar în

raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul H. în Dosarul nr.

x/3/2007 (în cadrul căruia, Tribunalul București a pronunțat

Sentința civilă nr. 231 din 4 februarie 2008).

Prin urmare,

existența unei creanțe substanțiale în legătură cu imobilul

în litigiu face incidentă instituția dreptului de retenție. Or,

instanța de apel a considerat în mod eronat că recurenta-pârâtă

nu are o astfel de creanță și că în lipsa dreptului

principal de creanță (care nu ar fi fost însă dedus

judecații/neexistând o cerere din partea acesteia) nu este de conceput o

eventuală recunoaștere a unui astfel de drept de retenție.

Aceste

rețineri sunt greșite, întrucât recurenta-pârâtă a solicitat în

scris instanței (înainte de rejudecare și pe tot parcursul

rejudecării) să se pronunțe în privința

"recunoașterii și acordării dreptului de retenție

asupra imobilului dedus judecății până la data la care

intimații-reclamanți vor face dovada plății integrale a

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului (a se vedea

notele de ședință din data de 18 septembrie 2012, precum și

toate celelalte acte procesuale din rejudecare).

Potrivit

jurisprudenței în materie, dreptul de retenție poate fi invocat

și pe cale pe excepție, chiar în faza apelului, deoarece

reprezintă un mijloc de apărare în sensul dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ. Nepronunțarea instanței de apel asupra

cererii de recunoaștere a dreptului de retenție face posibilă

casarea deciziei, deoarece, conform textului citat, excepțiile de

procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt

considerate cereri noi.

În

speță, instanța de apel a considerat în mod netemeinic că

recurenta-pârâtă nu ar avea un drept de creanță în raport cu

care să-și întemeieze dreptul de retenție, în condițiile în

care datoria pe care aceasta, în calitate de deținător al bunului, o

pretinde de la creditorul restituirii (intimații-reclamanți se

află în legătură directă cu lucrul (lucrări de

consolidare/modernizare a clădirii) și este prilejuită de acesta

(lucrările fiind determinate de stare precară a clădirii de la

momentul execuțiilor lucrărilor).

Prin

întâmpinare, intimații-reclamanți au solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

În recurs nu

s-au administrat probe noi.

Examinând

decizia recurată în raport de criticile formulate, prin prisma

prevederilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Curte constată, astfel cum a statuat și instanța de apel,

că problema privind nelegala timbrare a cererii de chemare în

judecată nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii

pronunțate în fond.

Învestită

fiind cu soluționarea unei căi de atac, singura soluție pe care

instanța de control judiciar, în speță, instanța de apel, o

putea dispune, raportat la prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997,

era aceea de obligare a părții în cauză la plata taxelor

judiciare de timbru aferente stadiului procesual anterior, urmând ca

dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu să

procedeze ea însăși la anularea cererii de chemare în judecată

ca insuficient timbrată.

Înalta Curte

reține, astfel, că pârâta trebuia să invoce în fața

instanței de fond eventuala excepție de netimbrare/insuficientă

timbrare a cererii formulate de reclamanți, împrejurare neprobată în

cauză, iar nu să susțină nulitatea hotărârii

pronunțate de această instanță prin criticile din apel,

prin prisma faptului că acțiunea pendinte nu a fost timbrată la

valoarea reală a imobilului revendicat, ce a rezultat după efectuarea

raportului de expertiză dispus în cauză.

Ca atare, dispozițiile

invocate de recurenta-pârâtă ca fiind încălcate de instanța de

apel, respectiv prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, în sensul că

această instanța nu a aplicat sancțiunea menționată

expres de noma juridică invocată, cât privește modalitatea de

soluționare a cererii de chemare în judecată - anulare pentru

netimbrare ori insuficientă timbrare, nu pot reprezenta o bază

legală prin intermediul căreia instanța de recurs să

poată examina criticile acestei părți prin raportare la

prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Mai mult

decât atât, Înalta Curte constată că, fiind învestită cu o

astfel de critică prin motivele de recurs, nu se putea pronunța

anterior închiderii dezbaterilor asupra chestiunii timbrajului pe cererea de

recurs, implicit asupra problemei de drept mai sus analizate.

Astfel, în

speță, taxa judiciară de timbru pentru faza procesuală a

recursului a fost stabilită pe cale administrativă,

recurenta-pârâtă fiind citată cu mențiunea de a achita suma de

6.272 lei, obligație pe care aceasta a îndeplinit-o, depunând la dosar, în

acest sens, chitanța doveditoare - ordinul de plată din 25 august

2016 emis de I.

Înalta Curte

apreciază, însă, că, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr.

146/1997, în forma în vigoare la fața formulării cererii de chemare

în judecată, acțiunea de față era scutită de plata

taxei judiciare de timbru, având drept obiect revendicarea unui imobil preluat

de stat sau de alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie

1989, sens în care, la judecata în fond, în mod corect reclamanții nu au

fost citați să achite vreo taxă judiciară de timbru

aferentă pretențiilor formulate.

În acest

context, raportat la dispozițiile art. 11 coroborate cu cel ale art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997, nici recurenta-pârâtă nu datora vreo

taxă judiciară de timbru pentru exercitarea căii de atac.

Prin urmare,

după dezlegarea dată pe aspectul timbrajului de către Înalta

Curte, fiind vorba de o plată nedatorată, recurenta-pârâtă are

posibilitatea de a solicita restituirea sumei achitate cu titlu de taxă

judiciară de timbru, pe cale administrativă, conform art. 23 alin.

(1) lit. a), alin. (3) și (4) din Legea nr. 146/1997.

Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:

a) Printr-o

primă critică dezvoltată, recurenta-pârâtă a invocat

încălcarea normelor de drept cuprinse în H.G. nr. 451/1996 și H.G.

nr. 371/1998, care justifică, în opinia acesteia, dreptul său de

proprietate asupra imobilului în litigiu. A arătat că transformarea

dreptului de administrare în drept de proprietate s-a realizat prin

însăși actul de înființare (H.G. nr. 371/1998, art. 3 alin. (1).

În apărare a făcut trimitere și la dispozițiile din Legea

nr. 213/1998, precum și la prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 30/1997.

Această

motiv de recurs nu este fondat, întrucât nu se poate reține o

greșită aplicare și interpretare a normelor juridice invocate.

Astfel,

potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 83 din 12 iulie 1996, normă

abrogată prin O.G. nr. 31/2002, "construcțiile, spațiile

și terenurile aferente, proprietate publică a statului, în care se

desfășoară activitatea oficiilor poștale și care nu

sunt proprietatea Regiei Autonome "C.", se transferă în

administrarea acesteia, pe bază de protocol, prin hotărâre a

Guvernului".

Conform art.

1 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 451 din 12 iunie 1996, "(1) Imobilele

compuse din construcții și terenurile aferente, proprietate publica a

statului, în care își au sediile unitățile proprii ale Regiei

Autonome "C.", cu datele de identificare prevăzute în anexa, se

transmit din administrarea consiliilor locale, respectiv a regiilor autonome,

în administrarea Regiei Autonome "C.". (2) Imobilele compuse din construcții

și terenurile aferente, folosite ca sedii pentru unitățile

proprii ale Regiei Autonome "C." se transmit, fără

plată, din patrimoniul societăților comerciale prevăzute în

anexă în proprietatea publică a statului și în administrarea

Regiei Autonome "C.", fără afectarea cotei valorice a

capitalului social deținute în cadrul societăților comerciale

respective de către Fondurile Proprietății Private".

În

cauză, în temeiul art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 451/1996, potrivit

poziției nr. 27 din anexă, recurenta-pârâtă a primit în administrare,

de la SC F. SA, imobilul din București, sector 2, în care funcționa

G. București. Acest spațiu s-a transmis, fără plată,

din patrimoniul societății comerciale menționate în proprietatea

publică a statului și în administrarea Regiei Autonome "C.".

Ca atare,

prin efectul acestei norme juridice imobilul s-a aflat, începând cu data

semnării protocolului de predare-primire de către părți în

condițiile art. 2 din H.G. nr. 451/1996, respectiv la 3 decembrie 1996, în

administrarea Regiei Autonome "C.".

Înalta Curte

mai reține că, potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 371/1998,

patrimoniul Companiei Naționale C. SA s-a constituit prin preluarea

patrimoniului fostei regii autonome, iar, în condițiile art. 3 alin. (3)

din același act normativ, "C." era, la data

înființării, proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul

Regiei Autonome "C.", cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Prin art. 3

alin. (4) din H.G. nr. 371/1998, legiuitorul a prevăzut că

"bunurile aparținând domeniului privat al statului aflate în

administrarea Regiei Autonome "C." vor trece în proprietatea B. la

data intrării în vigoare a acestei hotărâri de guvern".

În

speță, imobilul dedus judecății nu făcea parte din

patrimoniul fostei regii autonome, pentru a putea fi preluat în mod legal, în

proprietate, de Compania Națională C. SA, ci fusese dat în

administrare Regiei Autonome "C.", adică fusese dobândit cu alt

titlu de aceasta.

Coroborând

aceste texte legale, în mod corect instanța de apel a concluzionat în

sensul că, prin Legea nr. 83/1996 și, apoi, prin H.G. nr. 451/1996,

s-a constituit dreptul Regiei Autonome C. (autoarea pârâtei de față)

de administrare asupra imobilului litigios, statuându-se apartenența

acestui bun la domeniul public al statului.

La momentul

reorganizării pârâtei, noua persoană juridică a dobândit în

proprietate doar imobilele aflate în patrimoniul fostei regii, prin urmare nu

și imobilul revendicat, aspect dedus din utilizarea sintagmei "cu

excepția celor dobândite cu alt titlu".

Prin art. 3

alin. (3) din H.G. nr. 371/1998 s-a avut în vedere, de legiuitor, cu referire

la patrimoniul Regiei Autonome "C.", cât privește

conținutul acestuia, includerea în ansamblul drepturilor ce compun

această noțiune doar a dreptului de proprietate asupra imobilelor

deținute de regie. Or, dacă acesta ar fi avut intenția de a

transfera în patrimoniul Companiei Naționale C. SA și imobilele

aparținând domeniului public al statului ar fi prevăzut această

împrejurare, fără a face mențiunea expresă că doar

bunurile aparținând domeniului privat al statului aflate în administrarea

regiei autonome vor trece în proprietatea C. la data intrării în vigoare a

H.G. nr. 371/1998.

Înalta Curte

mai reține, totodată, că, în speță, nu s-a dovedit

că imobilul în litigiu figura ca activ corporal evidențiat în

bilanțul Regiei Autonome "C." la data de 31 decembrie 1997.

În

patrimoniul acestei pârâte, distinct de capitalul social al acesteia, a fost

înregistrat doar un drept de administrare asupra bunului litigios în

condițiile legii. Or, contrar celor susținute de

recurenta-pârâtă atunci când aceasta face referiri la patrimoniul fostei

regii și activul corporal evidențiat în bilanțul de la 31

decembrie 1997, activul social al unei societăți pe acțiuni nu

presupune obligatoriu un drept de proprietate asupra imobilelor, putând fi

contabilizat ca atare și un drept de administrare, de folosință

gratuit. Între capitalul social și patrimoniul societății

există deosebiri: ca semnificație juridică, în timp ce capitalul

social reprezintă expresia valorică a aporturilor asociaților,

patrimoniul social este compus din totalitatea drepturilor, obligațiilor

și bunurilor aparținând societății; din punct de vedere

material, capitalul social nu are o existență reală, în timp ce

patrimoniul cuprinde elemente concrete, adică totalitatea bunurilor

societății.

Ca atare,

recurenta-pârâtă nu se poate prevala de prevederile art. 3 alin. (1) din

H.G. nr. 371/1998.

Suplimentar

acestor considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel

a reținut în mod corect că, la momentul emiterii H.G. nr. 451/1996,

imobilele din domeniul public al statului ce intrau în administrarea regiei

erau individualizate în anexa hotărârii, în timp ce, ulterior, imobilele

din domeniul privat al statului trecute în proprietate pârâtei prin H.G. nr.

371/1998 nu sunt nominalizate, sens în care a concluzionat că "nu se

poate realiza o altă corespondență între domeniul de aplicare al

celor două acte administrative decât cea subliniată mai sus,

legată de diferența regimului juridic (proprietate

publică/privată a statului)".

În cauza de

față, împrejurarea susținută de recurenta-pârâtă, în

sensul că, la nivelul anului 1996, anterior emiterii H.G. nr. 451/1996,

imobilele evidențiate prin anexa acestui act normativ nu au aparținut

statului și că, ulterior, față de dispozițiile art. 1

alin. (2) din H.G. nr. 451/1996 (care stipulează că imobilele compuse

din construcții și terenurile aferente, folosite ca sedii pentru

unitățile proprii ale Regiei Autonome C., se transmit, fără

plată, din patrimoniul societăților comerciale prevăzute în

anexă în proprietatea publică a statului și în administrarea

Regiei Autonome C.), trecerea acestor bunuri în proprietatea publică a

statului nu poate fi interpretată decât ca fiind o trecere a acestora în domeniul

privat al statului, nu poate fi reținută drept argument pentru dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Astfel, orice

trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat se face, după

caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a

Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local,

dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune în alt sens,

așa cum rezultă din dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr.

213/1998.

În

speță, o dovadă în sensul că imobilul litigios, aflat în

domeniul public al statului la momentul intrării în vigoare a H.G. nr.

451/1996, ar fi fost trecut în domeniul privat al statului în vreuna dintre

modalitățile prevăzute de lege, până la momentul

reorganizării regiei autonome în companie națională, prin H.G.

nr. 371/1998, nu a fost produsă de către recurenta-pârâtă.

Într-adevăr,

imobilele care fac parte din domeniul public al statului au un alt regim

juridic de cele incluse în domeniul privat, însă aceasta nu înseamnă

că un astfel de imobil, cum este cel în litigiu, aflat în proprietatea

publică a statului nu poate fi dat în administrare unei regii autonome,

ci, prin efectul H.G. nr. 371/1998, ar intra în sfera bunurilor ce aparțin

domeniului privat al statului.

Cât

privește incidența dispozițiilor din O.U.G. nr. 30/1997,

invocate în recurs, Înalta Curte reține că actul normativ în

discuție reglementează modalitatea de reorganizare a regiilor

autonome.

Potrivit art.

1 alin. (1) și (2) din ordonanță, "(1) Regiile autonome

organizate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și

societăți comerciale, cu modificările și completările

ulterioare, indiferent de autoritatea în coordonarea căreia își

desfășoară activitatea, se reorganizează în conformitate cu

prevederile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Ministerele de

resort și celelalte autorități ale administrației publice

centrale sau locale sub autoritatea cărora sunt organizate și

funcționează regii autonome au obligația ca, în termen de 90 de

zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență,

să definitiveze programele de reorganizare a regiilor autonome".

În temeiul

acestui act normativ a fost adoptată H.G. nr. 371/1998, privind

înființarea Companiei Naționale "C." - SA prin reorganizarea

Regiei Autonome "C.".

Conform art.

1 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 371/1998, "(1) Se

înființează Compania Națională "C." - SA,

denumită în cele ce urmează C., prin reorganizarea Regiei Autonome

"C.", care se desființează. (2) C. este persoană juridică

de naționalitate română, care se organizează și

funcționează în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare

și cu actul constitutiv prevăzut în anexa care face parte

integrantă din prezenta hotărâre".

Având în

vedere aplicarea cu prioritate a normei speciale, în speță a

prevederilor H.G. nr. 371/1998, Înalta Curte apreciază că este eronat

argumentul potrivit căruia dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, invocat de recurenta-pârâtă, ar fi fost dobândit prin

subrogația reală cu titlu particular între acest imobil și

acțiunile pe care Statul român le-a obținut în urma procesului de

reorganizare, subrogație care a operat ope legis, prin efectul actului de

înființare.

Astfel cum

s-a arătat prin considerentele de mai sus, doar bunurile aparținând

domeniului privat al statului aflate în administrarea Regiei Autonome

"C." au trecut în proprietatea B. la data intrării în vigoare a

H.G. nr. 371/1998, nu și bunurile ce se aflau în domeniul public al

statului la acel moment.

Înalta Curte

mai reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/1997,

"În capitalul social al societăților comerciale rezultate din

reorganizarea regiilor autonome nu se includ bunuri de natura celor

prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție".

Cu toate

acestea, conform art. 4 alin. (3) din același act normativ, bunurile din

categoria celor prevăzute la alineatul precedent, aflate în administrarea

regiilor autonome care se reorganizează, se atribuie

societăților comerciale rezultate, în baza unor contracte de concesiune,

pe un termen ce se stabilește prin actul administrativ individual de

reorganizare. Societățile comerciale rezultate în urma

reorganizării regiilor autonome au obligația de a încheia, prin grija

administratorilor lor, contractele de concesiune în termen de 30 de zile de la

data înmatriculării în Registrul comerțului.

În

consecință, Compania Națională C. SA nu a dobândit, la data

înființării sale, bunuri din proprietatea publică - domeniul

public al statului, ci doar bunuri din domeniul privat al statului, așa

încât imobilul dedus judecății nu poate fi considerat ca fiind

proprietatea acestei părți, în raport de care s-ar putea proceda la o

analiză a preferabilității drepturilor invocate de

reclamanți și pârâtă.

Înalta Curte

mai reține că instanța de apel nu a făcut nicio referire în

considerente la efectele înscrierii imobilului în Cartea Funciară, sens în

care nu pot fi cenzurate criticile recurentei-pârâte formulate sub acest

aspect.

b)

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a

analizat legalitatea Dispoziției nr. 12158 din 30 septembrie 2009

emisă de Primăria Municipiului București, în condițiile în

care s-a invocat excepția nulității absolute parțiale a

acestui act juridic.

Înalta Curte

constată că instanța de apel nu a încălcat prevederile art.

129 C. proc. civ., astfel cum susține recurenta-pârâtă, pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în

cauză, instanța de apel a apreciat că apărarea a fost

formulată încă din primul ciclu procesual și că, având

valoarea unei apărări de fond și nu a unei excepții

procesuale veritabile, poate fi analizată în calea devolutivă a

apelului, fără ca acest fapt să echivaleze cu necercetarea

fondului.

Procedând la

analiza motivelor de nulitate invocate, instanța de apel a constatat

că în mod nefondat pretinde pârâta că Primăria Municipiului

București nu ar fi avut posibilitatea de a dispune cu privire la partea

din imobil deținută de C., cât timp existența dreptului de

administrare a fost cunoscută de instanța care a dispus restituirea

imobilului către reclamanți, considerându-se că ea nu constituie

un impediment la restituire.

În

același timp, instanța de apel, față de netemeinicia

acestei apărări deduse judecății primei instanțe, a

constatat că se impune înlăturarea și celorlalte argumente

legate de excepția nulității absolute a dispoziției de

restituire, respectiv încălcarea rolului activ al instanței și

nemotivarea sentinței sub acest aspect, ambele aspecte rămânând

fără efecte în contextul analizei deja efectuate.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel, analizând

pe fond excepția de nulitate invocată, a considerat în mod corect

că argumentul legat de încălcarea rolului activ al instanței de

fond sub acest aspect nu se mai impune a fi cercetat. Făcând ea

însăși o evaluare a criticilor formulate prin raportare la probele

administrate, instanța de apel a concluzionat în mod corect,

față de situația de fapt stabilită, cu referire la

Sentința civilă nr. 231/2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, că pârâta Primăria

Municipiului București putea dispune cu privire la partea din imobil

deținută de C. în administrare.

În acest

context, orice analiză a legalității Dispoziției nr. 12158

din 30 septembrie 2009 emise de Primăria Municipiului București este

exclusă, dat fiind efectul puterii de lucru judecat opus prin

hotărârea mai sus indicată, rămasă definitivă prin

Decizia civilă nr. 292 din 22 aprilie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, și irevocabilă prin Decizia nr. 7752 din 5

decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

c)

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel nu s-a

pronunțat în mod greșit în privința dreptului de retenție

asupra imobilului în litigiu.

Înalta Curte

constată că nici această apărare nu este fondată din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în

speță, pârâta a susținută că este

îndreptățită a păstra bunul imobil revendicat până la

momentul achitării de către reclamanți a cheltuielilor efectuate

de aceasta cu îmbunătățirile aduse imobilului, însă nu a

învestit instanța, în condiții legale, cu solicitarea de a fi

obligați reclamanții și la plata despăgubirilor cuvenite

pentru îmbunătățirile menționate, așadar pentru stabilirea

creanței datorate de debitori. A învederat pârâta că a solicitat în

scris instanței (înainte de rejudecare și pe tot parcursul

rejudecării) să se pronunțe în privința

"recunoașterii și acordării dreptului de retenție

asupra imobilului dedus judecății până la data la care

intimații-reclamanți vor face dovada plății integrale a

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului", dar nu a

arătat ce demersuri a făcut pentru a face dovada existenței unui

drept principal de creanță, reprezentând cheltuielile suportate în

legătură cu imobilul.

Înalta Curte

reține că dreptul de retenție este dreptul creditorului care

deține un lucru aparținând debitorului de a refuza să-l

restituie atâta vreme cât nu i se plătește datoria în

legătură cu acel lucru.

Așadar,

dreptul de retenție, debitum cum re iunctum, este acel drept real de

garanție imperfect, ce constă în posibilitatea

deținătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza

remiterea sau restituirea acelui lucru către creditor până când

acesta nu își execută obligația sa izvorâtă din

același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl

despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a

făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.

Fiind un

drept accesoriu, existența dreptului de retenție nu poate fi

concepută decât în prezența dreptului principal de creanță

pe care îl însoțește, și anume dreptul invocat de pârâtă la

dezdăunare pentru cheltuielile în legătură cu imobilul.

Așa cum

corect a reținut instanța de apel, un asemenea drept principal de

creanță nu a fost însă dedus în mod efectiv judecății

de pârâtă în fața primei instanțe, nefiind de conceput

recunoașterea unui drept de retenție în lipsa dreptului de

creanță.

Prin urmare,

instanța de apel nu a analizat pe fond dacă pârâta face dovada unui

drept de creanță în raport cu care să-și întemeieze dreptul

de retenție, ci a apreciat că nu a fost legal învestită cu

soluționarea cererii de determinare a existenței unei creanțe

care poate izvorî din raportul juridic dedus judecății.

Mai mult, în

cauză, instanța de apel nu a contestat faptul că dreptul de

retenție poate fi invocat și pe cale pe excepție, reprezentând

un mijloc de apărare,