ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1721/2016

Decizia nr. 1721/2016 Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/300/2010, la data de 15 aprilie 2010, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Compania Națională C. SA - D. București, solicitând, în principal, evacuarea acesteia din imobilul situat în București, pentru lipsa titlului locativ și, în subsidiar, obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate și posesie a parterului imobilului situat la aceeași adresă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin Dispoziția nr. 12158 din 30 septembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, respectiv asupra spațiului situat la parterul imobilului din București, în suprafață utilă de 161,77 mp și terasă de 25,70 mp, spațiilor de la subsol, în suprafață de 124,33 mp (mai puțin încăperea cu suprafață utilă de 14,11 mp, care aparține apartamentului de la etaj, vândut), podului (mai puțin 2 camere de la mansardă, care aparțin apartamentului de la etaj, vândut) și garajului, în suprafață de 24,76 mp.

Dispoziția nr. 12158/2009 a fost emisă în baza Sentinței civile nr. 231 din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/3/2007, definitivă prin Decizia civilă nr. 292 A din 22 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 7752 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Notificarea nr. 40/2010, reclamanții i-au comunicat pârâtei faptul că sunt noii proprietari ai imobilului și i-au făcut o ofertă de vânzare, pe care pârâta a declinat-o. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, și, în subsidiar, ca neîntemeiată, susținând, în esență, că hotărârile judecătorești nu îi sunt opozabile și că este proprietara imobilului în conformitate cu art. 645 C. civ., Legea nr. 83/1996, H.G.

nr 451/1996, H.G. nr. 371/1998. Prin Sentința civilă nr. 7151 din 25 mai 2011, Judecătoria Sectorului 2 București a admis acțiunea, a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul situat în București și a respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere având ca obiect evacuarea. Prin Decizia civilă nr. 211 din 5 martie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată, sub nr. x/3/2013, pe rolul Tribunalului București, secției a III-a civilă, pentru judecata în fond, instanță care, prin Sentința civilă nr. 343 din 12 martie 2015, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, având ca obiect revendicare imobiliară, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în str. (...), compus din teren în suprafață de 1.248,39 mp, conform raportului de expertiză topo din 17 octombrie 2007, efectuat de expert E., cu excepția terenului de 110 mp, aflat în proprietate indiviză, teren de sub construcție și spațiul de la parterul imobilului construcție în suprafață de 161,77 mp, terasă de 25,70 mp, spațiile de la subsol în suprafață de 124,33 mp, mai puțin încăperea cu suprafață utilă de 14,11 mp, pod și garaj în suprafață de 24,76 mp; a respins capătul de cerere având ca obiect evacuare, ca lipsit de interes.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată prin întâmpinare, că pârâta a solicitat aplicarea unor dispoziții legale care nu au incidență în cauză, deoarece reclamanții au parcurs și finalizat procedura administrativă reglementată de legea specială anterior formulării prezentei acțiuni, fiind emisă Dispoziția nr. 12158/2009, care reprezintă titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv asupra parterului imobilului din (...) și asupra terenului aferent, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat ca tardiv formulată excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate, susținută de pârâtă, întrucât nu a fost invocată prin întâmpinare.

De asemenea, a înlăturată și apărarea în sensul că Sentința civilă nr. 231 din 4 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București, nu este opozabilă pârâtei pentru că nu a fost parte în proces, cu motivarea că reclamanții nu invocă drept titlu de proprietate această hotărâre, ci Dispoziția nr. 12158/2009, emisă în baza acestei hotărâri. Instanța de fond a mai reținut că reclamanții și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în baza titlului de proprietate reprezentat de dispoziția de restituire în natură și, în acest fel, dreptul lor a devenit opozabil erga omnes, ceea ce semnifică faptul că titlul lor poate fi opozabil și față de terți, deci inclusiv față de pârâtă. A constatat prima instanță că pârâta, spre deosebire de reclamanți, nu există niciun titlu de proprietate asupra imobilului; invocarea unor dispoziții legale nu reprezintă titlu de proprietate.

În plus, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 645 C. civ. sau ale Legii nr. 83/1996, deoarece pârâta nu a formulat cerere reconvențională, prin care să solicite constatarea existenței dreptului său de proprietate asupra imobilului. Pârâta a susținut, prin întâmpinare, că imobilul i-a fost predat printr-un protocol de predare - primire în anul 1996 de către SC F. SA, pe care pretinde că l-a înscris în Registrul de Transcripțiuni Inscripțiuni, însă nici acest act nu a fost depus la dosar odată cu celelalte înscrisuri. Or, în conformitate cu Legea nr. 7/1996, pârâta avea obligația să își înscrie dreptul de proprietate în Cartea Funciară, înscrierea în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni încetându-și efectele în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a legii.

Prin Decizia civilă nr. 378A din 9 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă și a obligat-o pe aceasta să plătească intimaților-reclamanți suma de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 83/1996 a serviciilor poștale, "Construcțiile, spațiile și terenurile aferente, proprietate publică a statului, în care se desfășoară activitatea oficiilor poștale și care nu sunt proprietatea Regiei Autonome "C.", se transferă în administrarea acesteia, pe bază de protocol, prin hotărâre a Guvernului." De asemenea, prin art. 1 din H.G.

nr. 451/1996 s-a prevăzut că "Imobilele compuse din construcții și terenurile aferente, proprietate publică a statului, în care își au sediile unitățile proprii ale Regiei Autonome "C.", cu datele de identificare prevăzute în anexă, se transmit din administrarea consiliilor locale, respectiv a regiilor autonome, în administrarea Regiei Autonome C.", iar, în anexa acestui act normativ, la poziția 27 București - sectorul 2, este indicat G. Conform art. 3 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 371/1998 privind înființarea Companiei Naționale "C." - SA prin reorganizarea Regiei Autonome "C.", "(3) C., la data înființării, este proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome "C.", cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

(4) Bunurile aparținând domeniului privat al statului aflate în administrarea Regiei Autonome "C.", vor trece în proprietatea Poștei Române la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri." Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale, invocate de apelanta-pârâtă, rezultă că, prin Legea nr. 83/1996 și, apoi, prin H.G. nr. 451/1996, s-a constituit dreptul Regiei Autonome C. (din care apelanta provine prin reorganizare) de administrare asupra imobilului litigios, statuându-se apartenența acestuia la domeniul public al statului. De altfel, la momentul reorganizării Companiei Naționale C., prin actul de înființare s-a prevăzut că noua persoană juridică va fi proprietara imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome C., cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Deși patrimoniul reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane, deci include și alte drepturi decât cel de proprietate (cum este cel de administrare), instanța de apel a constatat, din formularea art. 3 alin. (3) mai sus citat, că s-a avut în vedere transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor noii persoane juridice, aspect care se desprinde din formularea "cu excepția celor dobândite cu alt titlu", respectiv cu alt titlu decât de proprietate. Prin urmare, art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 371/1998 nu poate avea ca efect recunoașterea dreptului de proprietate al apelantei asupra imobilului, deoarece acesta se afla în administrarea Regiei și nu proprietatea sa. Totodată, prevederile art. 3 alin. (4) din H.G.

nr. 371/1998 se referă la trecerea în proprietatea apelantei a imobilelor aparținând domeniului privat al statului aflate în administrarea regiei, or, s-a arătat mai sus că prin H.G. nr. 451/1996 s-a statuat în sensul apartenenței imobilului în discuție la domeniul public al statului. Cum imobilul se afla la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 371/1998 în domeniul public al statului și în administrarea pârâtei, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. (4) din acest act normativ, care menționau trecerea în proprietatea companiei naționale pârâte a imobilelor din domeniul privat al statului aflate în administrarea regiei. Instanța de apel a avut în vedere și împrejurarea că, dacă la momentul emiterii H.G.

nr. 451/1996, imobilele din domeniul public al statului ce intrau în administrarea regiei erau individualizate în anexa hotărârii, imobilele din domeniul privat al statului trecute în proprietate pârâtei prin H.G. nr. 371/1998 nu sunt nominalizate, astfel încât nu se poate realiza o altă corespondență între domeniul de aplicare al celor două acte administrative decât cea subliniată mai sus, legată de diferența regimului juridic (proprietate publică/privată a statului).

Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, potrivit cu care: "Trecerea (bunurilor, n. red.) din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel". Or, în cauză nu s-a făcut dovada de către pârâtă că imobilul litigios, aflat în domeniul public al statului la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 451/1996, ar fi fost trecut în domeniul privat al statului în vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege, până la momentul reorganizării regiei autonome în companie națională, prin H.G.

nr. 371/1998. În consecință, în mod corect a statuat prima instanță în sensul inexistenței unui drept de proprietate al pârâtei asupra imobilului revendicat. Cu privire la excepția nulității absolute a Dispoziției nr. 12158/2009 emisă de Primarul General al Municipiului București, instanța de apel a apreciat că este fondată critica în sensul că apărarea a fost formulată încă din primul ciclu procesual, în cadrul apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 7151 din 25 mai 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 București și că, fiind vorba despre nulitatea absolută a unui act juridic, ea putea fi invocată oricând în cursul judecății.

Cu toate acestea, având în vedere că această excepție are valoarea unei apărări de fond și nu a unei excepții procesuale veritabile, deoarece efectul însușirii sale de către instanță ar fi fost respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată, instanța de apel a considerat că omisiunea primei instanțe de a examina excepția poate fi complinită prin analizarea sa în calea devolutivă a apelului, fără a echivala cu necercetarea fondului. În acest sens, a reținut că în mod nefondat pretinde pârâta că Primăria Municipiului București nu ar fi avut posibilitatea de a dispune cu privire la partea din imobil deținută de C., cât timp existența dreptului de administrare a fost cunoscută de instanța care a dispus restituirea imobilului către reclamanți, considerându-se că ea nu constituie un impediment la restituire (Sentința civilă nr. 231/2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă).

Față de netemeinicia acestei apărări deduse judecății primei instanțe, curtea a constatat că se impune înlăturarea și celorlalte apărări legate de excepția nulității absolute a dispoziției de restituire, respectiv încălcarea rolului activ al instanței și nemotivarea sentinței sub acest aspect, ambele aspecte rămânând fără efecte în contextul analizei efectuate de instanța de apel în cele ce preced. În ceea ce privește omisiunea instanței de fond de a recunoaște pârâtei un drept de retenție asupra imobilului, instanța de apel a considerat că și această critică este nefondată. Curtea a reținut că dreptul de retenție se naște atunci când cel ce deține un bun și este obligat a-l restitui unei alte persoane are la rândul său o creanță în legătură cu bunul asupra creditorului predării, legea prevăzând dreptul deținătorului de a păstra bunul până la stingerea acestei creanțe.

În speță, argumentele pârâtei au fost în sensul că este îndreptățită a păstra bunul imobil revendicat până la momentul achitării de către reclamanți a cheltuielilor efectuate de pârâtă cu îmbunătățirile aduse imobilului. Or, dreptul de retenție este un drept accesoriu, iar existența sa nu poate fi concepută decât în prezența dreptului principal de creanță pe care îl însoțește, și anume dreptul invocat de pârâtă la dezdăunare pentru cheltuielile în legătură cu imobilul. Un asemenea drept principal de creanță nu a fost însă dedus în mod efectiv judecății de pârâtă în fața primei instanțe, nefiind de conceput recunoașterea unui drept de retenție în lipsa dreptului de creanță. De aceea, curtea a reținut că, atât timp cât pârâta nu a învestit instanța și cu o cerere de a fi obligați reclamanții și la plata despăgubirilor cuvenite pentru eventualele îmbunătățiri aduse, dreptul de retenție nu putea fi primit.

Referitor la omisiunea reclamanților de a achita taxa judiciară de timbru aferentă acțiunii introductive, instanța a constatat că acesta nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii atacate, mai ales față de corectivul cuprins în art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. În temeiul art. 274 C. proc. civ., curtea a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimații-reclamanți a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă Compania Națională C. SA, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat următoarele: 1. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 20 alin. (1) - (3) din Legea nr. 146/1997. În speță, pârâta a invocat insuficiența timbrajului prin raportare la valoarea imobilului revendicat, cererea reclamanților fiind o cerere în revendicare - acțiunea ar fi trebuit să fie timbrată la valoarea de 843.458 lei și nu pentru suma inițială de 40.000 lei, așa cum a dispus instanța de fond. În apel, instanța de judecată nu a luat în seama apărările legate de timbraj, nesocotind dispozițiile legale imperative aplicabile în speță, care prevăd expres sancțiunea nulității acțiunii în caz de netimbrare ori insuficientă timbrare.

Prin urmare, nu pot fi primite reținerile instanța de apel potrivit cărora aceasta omisiune nu constituie motiv de nulitate a hotărârii atacate, în condițiile în care dispozițiile legii sunt obligatorii, iar această instanță nu a luat măsurile prevăzute în mod expres de art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. Ca atare, hotărârea recurată se impune a fi casată în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea ori interpretarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a) Au fost nesocotite dispozițiile legale care reglementează dreptul de proprietate al recurentei-pârâte și care reprezintă în fapt titlul de proprietate pentru aceasta, respectiv H.G.

nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998. Recurenta-pârâtă a susținut că actul de înființare al Companiei Naționale C. SA - H.G. nr. 371/1998 - prevede în mod expres, la art. 3 alin. (4), că "bunurile aparținând domeniului privat al statului, aflate în administrarea Regiei Autonome C., vor trece în proprietatea B. la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri". Potrivit dispozițiilor H.G. nr. 451/1996 (poziția 27 din anexă), recurenta-pârâtă a primit în administrare din anul 1996 spațiul în care își desfășoară activitatea G. București (o suprafață de 273,33 mp, construcție, respectiv 22,3 mp, teren aferent). Prin urmare, acest spațiu a trecut în proprietate deplină a recurentei-pârâte în anul 1998, prin efectul legii - H.G.

nr. 371/1998. Prin urmare, transformarea dreptului de administrare în drept de proprietate s-a realizat prin însăși actul de înființare (H.G. nr. 371/1998), care prevede în mod expres, la art. 3 alin. (1), că "patrimoniul B. se constituie prin preluarea patrimoniului fostei regii autonome, iar capitalul social inițial al B . se va constitui în baza activelor totale deținute de aceasta și înregistrate în bilanțul contabil la data de 31 decembrie 1997 și va fi împărțit în 10.835.969 acțiuni nominative în valoare nominală de 10.000 lei fiecare.

La data reorganizării, Regia Autonomă C. nu are în administrare bunuri din domeniul public al statului". Or, în speță, imobilul dedus judecații făcea parte din patrimoniul fostei regii și figura ca activ corporal evidențiat în bilanțul de la 31 decembrie 1997. Acest imobil nu făcea și nu a făcut parte din domeniul public al statului, fapt clarificat de actul normativ prin conținutul părții finale a art. 3 alin. (1), potrivit căruia regia nu deținea la acel moment al reorganizării bunuri din domeniul public al statului. De asemenea, se observă că, la nivelul anului 1996, anterior emiterii H.G. nr. 451/1996, imobilele evidențiate prin anexa acestui act normativ nu au aparținut statului. Acest fapt rezultă din cuprinsul art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 451/1996, care statuează în mod evident că "imobilele compuse din construcții și terenurile aferente, folosite ca sedii pentru unitățile proprii ale Regiei Autonome C., se transmit, fără plată, din patrimoniul societăților comerciale prevăzute în anexă în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Autonome C., fără afectarea cotei valorice a capitalului social deținut în cadrul societăților comerciale respective de către Fondurile Proprietății Private". Așadar, trecerea acestor imobile în proprietatea publică a statului la nivelul anului 1996 nu poate fi interpretată decât ca fiind o trecere a acestora în domeniul privat al statului, deoarece imobilele care fac parte din domeniul public al statului au un alt regim juridic, alte caracteristici, expres reglementate prin Constituție.

Împrejurarea că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, nu exista o lege specială care să reglementeze regimul juridic al proprietății publice, nu înseamnă că proprietatea publică (ce aparținea statului sau unităților administrativ teritoriale), în accepțiunea art. 135 alin. (3) din Constituție, nu se diviza în domeniul public și domeniul privat, cu toate consecințele juridice ce decurg din aceasta dihotomie. Pe de altă parte, potrivit art. 5 din O.U.G.

nr. 30/1997, "acțiunile emise de societățile comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome sau părțile sociale la aceste societăți comerciale sunt proprietate a statului sau a autorităților administrației publice locale". Ca atare, rezultă, fără îndoială, că mecanismul juridic prin care s-a transmis imobilul din proprietatea statului în domeniul privat, în proprietatea Companiei Naționale C. SA, este subrogația reală cu titlu particular între aceste imobile și acțiunile pe care Statul român le obține în urma procesului de reorganizare, subrogație care a operat ope legis, prin efectul actului de înființare. Or, o asemenea subrogație este, în mod necesar, posibilă doar în ceea ce privește bunurile ce nu fac obiectul domeniului public al statului, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 135 alin. (4) din Constituție.

De altfel, o atare prevedere este stipulată expres în O.U.G. nr. 30/1997, care dispune, în art. 2 alin. (2) - (4), că bunurile de natura celor menționate în art. 135 alin. (4) din Constituție vor face obiectul unor contracte de concesiune. În temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/1997 a fost adoptată H.G. nr. 371/1998, iar valoarea imobilelor terenuri și construcții pe care Statul român le-a aportat a fost înscrisă în capitalul social al societății. În consecință, Compania Națională C. SA nu a avut la data înființării sale bunuri din proprietatea publică - domeniul public al statului, așa cum acestea sunt definite de art. 135 alin. (5) din Legea fundamentală, iar imobilul dedus judecății a făcut parte din domeniul privat al statului, în schimbul raportării la capitalul social al societății (valoarea imobilului/imobilelor), statul obținând acțiuni (un total de 10.835.969 acțiuni nominative în valoare nominală de 10.000 lei fiecare).

Nici reținerile privind înscrierea imobilului în Cartea Funciară nu pot fi primite, întrucât acest demers nu este constitutiv de drepturi și nu împietează în vreun fel asupra dreptului de proprietate, intabularea având un rol numai în ceea ce privește opozabilitatea față de terți. b) Nu s-a analizat legalitatea Dispoziției nr. 12158 din 30 septembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, în condițiile în care față de acest act juridic a fost invocată excepția nulității absolute parțiale. Astfel, întrucât emitentul nu avea calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 asupra părții de imobil (dedusă judecății), nu era proprietar și nici nu deținea măcar posesia imobilului, Primăria Municipiului București putea doar să emită o decizie în raport de partea de imobil pe care o deținea.

Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stipulează că, în situația în care persoana juridică notificată deține numai în parte bunurile imobile solicitate, va emite decizia motivată de retrocedare numai pentru partea din imobil pe care o deține. Or, în situația de față s-a încălcat în mod flagrant principiul nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet. În speță, prin sentința civilă pronunțată în Dosarul nr. x/3/2007, Tribunalului București nu a obligat Primăria Municipiului București sa dispună restituirea întregului imobil și nici nu a conferit vreun temei sau vreo justificare pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Emitentul, însă, în mod nelegal a restituit un bun aparținând altuia, nefiind nici măcar în posesia imobilului dedus judecații la data restituirii.

În baza acestei decizii, intimații-reclamanți și-au intabulat întregul imobil în Cartea Funciară, însă o asemenea înscriere nu poate fi constitutivă de drepturi în privința părții de imobil revendicat. Recurenta-pârâtă a susținut că nelegalitatea titlului intimaților-reclamanți a fost invocată cu mult înainte de rejudecarea în fond a cauzei, fapt care rezultă din înscrisurile depuse (cum ar fi, cererea de apel din 14 octombrie 2011 ori concluziile scrise depuse în faza apelului - Dosar nr. x/300/2010). Sub acest aspect, nu poate fi vorba de tardivitate, așa cum s-a reținut în fond, întrucât în cazul de față este vorba de o excepție privind nulitatea absolută a titlului, care nu necesită administrarea de probe noi pentru a fi soluționată și care putea fi invocată pe tot parcursul judecății.

În speță, recurenta-pârâtă a înțeles să o mențină în faza de rejudecare a cauzei cu argumentele expuse inițial la fond și în apel. Ca atare, invocarea acestei excepții față de titlul exhibat de partea potrivnică, ca mijloc probator de apărare, în dovedirea dreptului de proprietate, este justificată și admisibilă. Această apărare a fost reținută de curte, care a stabilit că excepția a fost invocată în mod corect, putând fi ridicată oricând în cursul judecații. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că excepția are valoarea unei apărări de fond și poate fi analizată în calea devolutivă a apelului. Or, încălcarea dispozițiilor imperative care reglementează nulitatea absolută ar fi trebuit sesizată chiar din oficiu de către instanța de apel în condițiile în care această excepție a fost ignorată de instanța de fond.

Așadar, instanța de fond nu a respectat principul rolului activ al judecătorului, iar instanța de apel a persistat în nesocotirea prevederilor art. 129 - 130 C. proc. civ. c) Instanța de apel nu s-a pronunțat în privința excepției privind dreptul de retenție asupra imobilului. În cauza de față, recurenta-pârâtă a înțeles să invoce pe cale de excepție dreptul de retenție asupra imobilului, întrucât a executat, în perioada 2000 - 2005, o serie de lucrări pentru consolidarea și modernizarea spațiului în litigiu, investiții care se ridica la 188.507 lei, conform expertizei efectuate în dosar.

Potrivit înscrisurilor depuse, se poate constata că lucrările de modernizare efectuate au constatat în lucrări de înlocuire a finisajelor, reparații capitale, închideri goluri cu zidărie BCA, pereți din ghips carton, tavan fals, finisaje exterioare, pardoseli, placări cu faianță și gresie, zugrăveli, tâmplărie PVC cu geam termopan, înlocuire instalație electrică și corpuri de iluminat, racord de gaze naturale și montaj centrală termică murală, etc. Efectuarea lucrărilor de modernizare a imobilului a fost reținută chiar în raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul H. în Dosarul nr. x/3/2007 (în cadrul căruia, Tribunalul București a pronunțat Sentința civilă nr. 231 din 4 februarie 2008). Prin urmare, existența unei creanțe substanțiale în legătură cu imobilul în litigiu face incidentă instituția dreptului de retenție.

Or, instanța de apel a considerat în mod eronat că recurenta-pârâtă nu are o astfel de creanță și că în lipsa dreptului principal de creanță (care nu ar fi fost însă dedus judecații/neexistând o cerere din partea acesteia) nu este de conceput o eventuală recunoaștere a unui astfel de drept de retenție. Aceste rețineri sunt greșite, întrucât recurenta-pârâtă a solicitat în scris instanței (înainte de rejudecare și pe tot parcursul rejudecării) să se pronunțe în privința "recunoașterii și acordării dreptului de retenție asupra imobilului dedus judecății până la data la care intimații-reclamanți vor face dovada plății integrale a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului (a se vedea notele de ședință din data de 18 septembrie 2012, precum și toate celelalte acte procesuale din rejudecare).

Potrivit jurisprudenței în materie, dreptul de retenție poate fi invocat și pe cale pe excepție, chiar în faza apelului, deoarece reprezintă un mijloc de apărare în sensul dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de recunoaștere a dreptului de retenție face posibilă casarea deciziei, deoarece, conform textului citat, excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

În speță, instanța de apel a considerat în mod netemeinic că recurenta-pârâtă nu ar avea un drept de creanță în raport cu care să-și întemeieze dreptul de retenție, în condițiile în care datoria pe care aceasta, în calitate de deținător al bunului, o pretinde de la creditorul restituirii (intimații-reclamanți se află în legătură directă cu lucrul (lucrări de consolidare/modernizare a clădirii) și este prilejuită de acesta (lucrările fiind determinate de stare precară a clădirii de la momentul execuțiilor lucrărilor). Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În recurs nu s-au administrat probe noi. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, prin prisma prevederilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. Înalta Curte constată, astfel cum a statuat și instanța de apel, că problema privind nelegala timbrare a cererii de chemare în judecată nu reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii pronunțate în fond. Învestită fiind cu soluționarea unei căi de atac, singura soluție pe care instanța de control judiciar, în speță, instanța de apel, o putea dispune, raportat la prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, era aceea de obligare a părții în cauză la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului procesual anterior, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu să procedeze ea însăși la anularea cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată.

Înalta Curte reține, astfel, că pârâta trebuia să invoce în fața instanței de fond eventuala excepție de netimbrare/insuficientă timbrare a cererii formulate de reclamanți, împrejurare neprobată în cauză, iar nu să susțină nulitatea hotărârii pronunțate de această instanță prin criticile din apel, prin prisma faptului că acțiunea pendinte nu a fost timbrată la valoarea reală a imobilului revendicat, ce a rezultat după efectuarea raportului de expertiză dispus în cauză.

Ca atare, dispozițiile invocate de recurenta-pârâtă ca fiind încălcate de instanța de apel, respectiv prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, în sensul că această instanța nu a aplicat sancțiunea menționată expres de noma juridică invocată, cât privește modalitatea de soluționare a cererii de chemare în judecată - anulare pentru netimbrare ori insuficientă timbrare, nu pot reprezenta o bază legală prin intermediul căreia instanța de recurs să poată examina criticile acestei părți prin raportare la prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că, fiind învestită cu o astfel de critică prin motivele de recurs, nu se putea pronunța anterior închiderii dezbaterilor asupra chestiunii timbrajului pe cererea de recurs, implicit asupra problemei de drept mai sus analizate.

Astfel, în speță, taxa judiciară de timbru pentru faza procesuală a recursului a fost stabilită pe cale administrativă, recurenta-pârâtă fiind citată cu mențiunea de a achita suma de 6.272 lei, obligație pe care aceasta a îndeplinit-o, depunând la dosar, în acest sens, chitanța doveditoare - ordinul de plată din 25 august 2016 emis de I. Înalta Curte apreciază, însă, că, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la fața formulării cererii de chemare în judecată, acțiunea de față era scutită de plata taxei judiciare de timbru, având drept obiect revendicarea unui imobil preluat de stat sau de alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sens în care, la judecata în fond, în mod corect reclamanții nu au fost citați să achite vreo taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor formulate.

În acest context, raportat la dispozițiile art. 11 coroborate cu cel ale art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, nici recurenta-pârâtă nu datora vreo taxă judiciară de timbru pentru exercitarea căii de atac. Prin urmare, după dezlegarea dată pe aspectul timbrajului de către Înalta Curte, fiind vorba de o plată nedatorată, recurenta-pârâtă are posibilitatea de a solicita restituirea sumei achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru, pe cale administrativă, conform art. 23 alin. (1) lit. a), alin. (3) și (4) din Legea nr. 146/1997. 2. Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel: a) Printr-o primă critică dezvoltată, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea normelor de drept cuprinse în H.G.

nr. 451/1996 și H.G. nr. 371/1998, care justifică, în opinia acesteia, dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. A arătat că transformarea dreptului de administrare în drept de proprietate s-a realizat prin însăși actul de înființare (H.G. nr. 371/1998, art. 3 alin. (1). În apărare a făcut trimitere și la dispozițiile din Legea nr. 213/1998, precum și la prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 30/1997. Această motiv de recurs nu este fondat, întrucât nu se poate reține o greșită aplicare și interpretare a normelor juridice invocate. Astfel, potrivit art. 42 alin. (1) din Legea nr. 83 din 12 iulie 1996, normă abrogată prin O.G. nr. 31/2002, "construcțiile, spațiile și terenurile aferente, proprietate publică a statului, în care se desfășoară activitatea oficiilor poștale și care nu sunt proprietatea Regiei Autonome "C.", se transferă în administrarea acesteia, pe bază de protocol, prin hotărâre a Guvernului". Conform art. 1 alin. (1) și (2) din H.G.

nr. 451 din 12 iunie 1996, "(1) Imobilele compuse din construcții și terenurile aferente, proprietate publica a statului, în care își au sediile unitățile proprii ale Regiei Autonome "C.", cu datele de identificare prevăzute în anexa, se transmit din administrarea consiliilor locale, respectiv a regiilor autonome, în administrarea Regiei Autonome "C.". (2) Imobilele compuse din construcții și terenurile aferente, folosite ca sedii pentru unitățile proprii ale Regiei Autonome "C." se transmit, fără plată, din patrimoniul societăților comerciale prevăzute în anexă în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Autonome "C.", fără afectarea cotei valorice a capitalului social deținute în cadrul societăților comerciale respective de către Fondurile Proprietății Private". În cauză, în temeiul art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 451/1996, potrivit poziției nr. 27 din anexă, recurenta-pârâtă a primit în administrare, de la SC F. SA, imobilul din București, sector 2, în care funcționa G. București. Acest spațiu s-a transmis, fără plată, din patrimoniul societății comerciale menționate în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Autonome "C.". Ca atare, prin efectul acestei norme juridice imobilul s-a aflat, începând cu data semnării protocolului de predare-primire de către părți în condițiile art. 2 din H.G. nr. 451/1996, respectiv la 3 decembrie 1996, în administrarea Regiei Autonome "C.". Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 371/1998, patrimoniul Companiei Naționale C. SA s-a constituit prin preluarea patrimoniului fostei regii autonome, iar, în condițiile art. 3 alin. (3) din același act normativ, "C." era, la data înființării, proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome "C.", cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Prin art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 371/1998, legiuitorul a prevăzut că "bunurile aparținând domeniului privat al statului aflate în administrarea Regiei Autonome "C." vor trece în proprietatea B. la data intrării în vigoare a acestei hotărâri de guvern". În speță, imobilul dedus judecății nu făcea parte din patrimoniul fostei regii autonome, pentru a putea fi preluat în mod legal, în proprietate, de Compania Națională C. SA, ci fusese dat în administrare Regiei Autonome "C.", adică fusese dobândit cu alt titlu de aceasta.

Coroborând aceste texte legale, în mod corect instanța de apel a concluzionat în sensul că, prin Legea nr. 83/1996 și, apoi, prin H.G. nr. 451/1996, s-a constituit dreptul Regiei Autonome C. (autoarea pârâtei de față) de administrare asupra imobilului litigios, statuându-se apartenența acestui bun la domeniul public al statului. La momentul reorganizării pârâtei, noua persoană juridică a dobândit în proprietate doar imobilele aflate în patrimoniul fostei regii, prin urmare nu și imobilul revendicat, aspect dedus din utilizarea sintagmei "cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Prin art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 371/1998 s-a avut în vedere, de legiuitor, cu referire la patrimoniul Regiei Autonome "C.", cât privește conținutul acestuia, includerea în ansamblul drepturilor ce compun această noțiune doar a dreptului de proprietate asupra imobilelor deținute de regie.

Or, dacă acesta ar fi avut intenția de a transfera în patrimoniul Companiei Naționale C. SA și imobilele aparținând domeniului public al statului ar fi prevăzut această împrejurare, fără a face mențiunea expresă că doar bunurile aparținând domeniului privat al statului aflate în administrarea regiei autonome vor trece în proprietatea C. la data intrării în vigoare a H.G. nr. 371/1998. Înalta Curte mai reține, totodată, că, în speță, nu s-a dovedit că imobilul în litigiu figura ca activ corporal evidențiat în bilanțul Regiei Autonome "C." la data de 31 decembrie 1997. În patrimoniul acestei pârâte, distinct de capitalul social al acesteia, a fost înregistrat doar un drept de administrare asupra bunului litigios în condițiile legii.

Or, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă atunci când aceasta face referiri la patrimoniul fostei regii și activul corporal evidențiat în bilanțul de la 31 decembrie 1997, activul social al unei societăți pe acțiuni nu presupune obligatoriu un drept de proprietate asupra imobilelor, putând fi contabilizat ca atare și un drept de administrare, de folosință gratuit. Între capitalul social și patrimoniul societății există deosebiri: ca semnificație juridică, în timp ce capitalul social reprezintă expresia valorică a aporturilor asociaților, patrimoniul social este compus din totalitatea drepturilor, obligațiilor și bunurilor aparținând societății; din punct de vedere material, capitalul social nu are o existență reală, în timp ce patrimoniul cuprinde elemente concrete, adică totalitatea bunurilor societății.

Ca atare, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 371/1998. Suplimentar acestor considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect că, la momentul emiterii H.G. nr. 451/1996, imobilele din domeniul public al statului ce intrau în administrarea regiei erau individualizate în anexa hotărârii, în timp ce, ulterior, imobilele din domeniul privat al statului trecute în proprietate pârâtei prin H.G. nr. 371/1998 nu sunt nominalizate, sens în care a concluzionat că "nu se poate realiza o altă corespondență între domeniul de aplicare al celor două acte administrative decât cea subliniată mai sus, legată de diferența regimului juridic (proprietate publică/privată a statului)". În cauza de față, împrejurarea susținută de recurenta-pârâtă, în sensul că, la nivelul anului 1996, anterior emiterii H.G.

nr. 451/1996, imobilele evidențiate prin anexa acestui act normativ nu au aparținut statului și că, ulterior, față de dispozițiile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 451/1996 (care stipulează că imobilele compuse din construcții și terenurile aferente, folosite ca sedii pentru unitățile proprii ale Regiei Autonome C., se transmit, fără plată, din patrimoniul societăților comerciale prevăzute în anexă în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Autonome C.), trecerea acestor bunuri în proprietatea publică a statului nu poate fi interpretată decât ca fiind o trecere a acestora în domeniul privat al statului, nu poate fi reținută drept argument pentru dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Astfel, orice trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune în alt sens, așa cum rezultă din dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În speță, o dovadă în sensul că imobilul litigios, aflat în domeniul public al statului la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 451/1996, ar fi fost trecut în domeniul privat al statului în vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege, până la momentul reorganizării regiei autonome în companie națională, prin H.G. nr. 371/1998, nu a fost produsă de către recurenta-pârâtă.

Într-adevăr, imobilele care fac parte din domeniul public al statului au un alt regim juridic de cele incluse în domeniul privat, însă aceasta nu înseamnă că un astfel de imobil, cum este cel în litigiu, aflat în proprietatea publică a statului nu poate fi dat în administrare unei regii autonome, ci, prin efectul H.G. nr. 371/1998, ar intra în sfera bunurilor ce aparțin domeniului privat al statului. Cât privește incidența dispozițiilor din O.U.G. nr. 30/1997, invocate în recurs, Înalta Curte reține că actul normativ în discuție reglementează modalitatea de reorganizare a regiilor autonome.

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din ordonanță, "(1) Regiile autonome organizate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de autoritatea în coordonarea căreia își desfășoară activitatea, se reorganizează în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Ministerele de resort și celelalte autorități ale administrației publice centrale sau locale sub autoritatea cărora sunt organizate și funcționează regii autonome au obligația ca, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să definitiveze programele de reorganizare a regiilor autonome". În temeiul acestui act normativ a fost adoptată H.G.

nr. 371/1998, privind înființarea Companiei Naționale "C." - SA prin reorganizarea Regiei Autonome "C.". Conform art. 1 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 371/1998, "(1) Se înființează Compania Națională "C." - SA, denumită în cele ce urmează C., prin reorganizarea Regiei Autonome "C.", care se desființează. (2) C. este persoană juridică de naționalitate română, care se organizează și funcționează în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu actul constitutiv prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre". Având în vedere aplicarea cu prioritate a normei speciale, în speță a prevederilor H.G.

nr. 371/1998, Înalta Curte apreciază că este eronat argumentul potrivit căruia dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, invocat de recurenta-pârâtă, ar fi fost dobândit prin subrogația reală cu titlu particular între acest imobil și acțiunile pe care Statul român le-a obținut în urma procesului de reorganizare, subrogație care a operat ope legis, prin efectul actului de înființare. Astfel cum s-a arătat prin considerentele de mai sus, doar bunurile aparținând domeniului privat al statului aflate în administrarea Regiei Autonome "C." au trecut în proprietatea B. la data intrării în vigoare a H.G. nr. 371/1998, nu și bunurile ce se aflau în domeniul public al statului la acel moment.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/1997, "În capitalul social al societăților comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome nu se includ bunuri de natura celor prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție". Cu toate acestea, conform art. 4 alin. (3) din același act normativ, bunurile din categoria celor prevăzute la alineatul precedent, aflate în administrarea regiilor autonome care se reorganizează, se atribuie societăților comerciale rezultate, în baza unor contracte de concesiune, pe un termen ce se stabilește prin actul administrativ individual de reorganizare. Societățile comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome au obligația de a încheia, prin grija administratorilor lor, contractele de concesiune în termen de 30 de zile de la data înmatriculării în Registrul comerțului.

În consecință, Compania Națională C. SA nu a dobândit, la data înființării sale, bunuri din proprietatea publică - domeniul public al statului, ci doar bunuri din domeniul privat al statului, așa încât imobilul dedus judecății nu poate fi considerat ca fiind proprietatea acestei părți, în raport de care s-ar putea proceda la o analiză a preferabilității drepturilor invocate de reclamanți și pârâtă. Înalta Curte mai reține că instanța de apel nu a făcut nicio referire în considerente la efectele înscrierii imobilului în Cartea Funciară, sens în care nu pot fi cenzurate criticile recurentei-pârâte formulate sub acest aspect. b) Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a analizat legalitatea Dispoziției nr. 12158 din 30 septembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, în condițiile în care s-a invocat excepția nulității absolute parțiale a acestui act juridic.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., astfel cum susține recurenta-pârâtă, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în cauză, instanța de apel a apreciat că apărarea a fost formulată încă din primul ciclu procesual și că, având valoarea unei apărări de fond și nu a unei excepții procesuale veritabile, poate fi analizată în calea devolutivă a apelului, fără ca acest fapt să echivaleze cu necercetarea fondului. Procedând la analiza motivelor de nulitate invocate, instanța de apel a constatat că în mod nefondat pretinde pârâta că Primăria Municipiului București nu ar fi avut posibilitatea de a dispune cu privire la partea din imobil deținută de C., cât timp existența dreptului de administrare a fost cunoscută de instanța care a dispus restituirea imobilului către reclamanți, considerându-se că ea nu constituie un impediment la restituire.

În același timp, instanța de apel, față de netemeinicia acestei apărări deduse judecății primei instanțe, a constatat că se impune înlăturarea și celorlalte argumente legate de excepția nulității absolute a dispoziției de restituire, respectiv încălcarea rolului activ al instanței și nemotivarea sentinței sub acest aspect, ambele aspecte rămânând fără efecte în contextul analizei deja efectuate. În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel, analizând pe fond excepția de nulitate invocată, a considerat în mod corect că argumentul legat de încălcarea rolului activ al instanței de fond sub acest aspect nu se mai impune a fi cercetat.

Făcând ea însăși o evaluare a criticilor formulate prin raportare la probele administrate, instanța de apel a concluzionat în mod corect, față de situația de fapt stabilită, cu referire la Sentința civilă nr. 231/2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, că pârâta Primăria Municipiului București putea dispune cu privire la partea din imobil deținută de C. în administrare. În acest context, orice analiză a legalității Dispoziției nr. 12158 din 30 septembrie 2009 emise de Primăria Municipiului București este exclusă, dat fiind efectul puterii de lucru judecat opus prin hotărârea mai sus indicată, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 292 din 22 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și irevocabilă prin Decizia nr. 7752 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

c) Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat în mod greșit în privința dreptului de retenție asupra imobilului în litigiu. Înalta Curte constată că nici această apărare nu este fondată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în speță, pârâta a susținută că este îndreptățită a păstra bunul imobil revendicat până la momentul achitării de către reclamanți a cheltuielilor efectuate de aceasta cu îmbunătățirile aduse imobilului, însă nu a învestit instanța, în condiții legale, cu solicitarea de a fi obligați reclamanții și la plata despăgubirilor cuvenite pentru îmbunătățirile menționate, așadar pentru stabilirea creanței datorate de debitori.

A învederat pârâta că a solicitat în scris instanței (înainte de rejudecare și pe tot parcursul rejudecării) să se pronunțe în privința "recunoașterii și acordării dreptului de retenție asupra imobilului dedus judecății până la data la care intimații-reclamanți vor face dovada plății integrale a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului", dar nu a arătat ce demersuri a făcut pentru a face dovada existenței unui drept principal de creanță, reprezentând cheltuielile suportate în legătură cu imobilul. Înalta Curte reține că dreptul de retenție este dreptul creditorului care deține un lucru aparținând debitorului de a refuza să-l restituie atâta vreme cât nu i se plătește datoria în legătură cu acel lucru.

Așadar, dreptul de retenție, debitum cum re iunctum, este acel drept real de garanție imperfect, ce constă în posibilitatea deținătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui lucru către creditor până când acesta nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Fiind un drept accesoriu, existența dreptului de retenție nu poate fi concepută decât în prezența dreptului principal de creanță pe care îl însoțește, și anume dreptul invocat de pârâtă la dezdăunare pentru cheltuielile în legătură cu imobilul.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, un asemenea drept principal de creanță nu a fost însă dedus în mod efectiv judecății de pârâtă în fața primei instanțe, nefiind de conceput recunoașterea unui drept de retenție în lipsa dreptului de creanță. Prin urmare, instanța de apel nu a analizat pe fond dacă pârâta face dovada unui drept de creanță în raport cu care să-și întemeieze dreptul de retenție, ci a apreciat că nu a fost legal învestită cu soluționarea cererii de determinare a existenței unei creanțe care poate izvorî din raportul juridic dedus judecății. Mai mult, în cauză, instanța de apel nu a contestat faptul că dreptul de retenție poate fi invocat și pe cale pe excepție, reprezentând un mijloc de apărare,