ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2184/2019

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A. Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2012, din data de 10.05.2012, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București str. x, în suprafață utilă de 1142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafață de 973,55 mp, mansarda cu o suprafață de 110,75 mp și scări în suprafață de 57,70 mp, precum și terenul în suprafață de 357,07 mp, prin comparare de titluri, iar în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului București reprezentată de Primarul General și S.C. B. S.R.L., a solicitat constatarea nulitații absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de BNP C., încheiat între Primăria Municipiului București reprezentată de Primarul General al Municipiului București, în calitate de vânzător, și S.C B. S.R.L., în calitate de cumpărător, prin care a fost transmis dreptul de proprietate pentru spațiul comercial cu destinație de comerț situat în București, str. x -65, pentru fraudă la lege.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că stăpânește imobilul situat în București, str. x, în baza actului de vânzare-cumpărare nr. x/05.12.1949, prin care numiții D., E., F., G., în calitate de vânzători coindivizi, i-au vândut imobilul situat în București, str. x (colț H.), actualul x-65. Imobilul este format din parter, două etaje și o pivniță. La parter se găsesc cinci prăvălii și casa scării, iar etajul 1 și etajul 2 sunt așezate deasupra parterului.

S-a mai arătat că, prin decizia civilă nr. 14/16.01.2001, pronunțată în dosarul nr. x/2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta din cauza de față împotriva sentinței civile nr. 216/16.03.2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă, obligând Primăria Municipiului București să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x - 65. Decizia a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului formulat de Consiliul General al Municipiului București.

Reclamanta a precizat că imobilul i-a fost restituit în baza procesului-verbal de punere în posesie din 26.04.2004.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP C. sub nr. x/21.03.2001, Primăria Municipiului București reprezentată de Primarul General al Municipiului București, în calitate de vânzător, a vândut către S.C. B. S.R.L., în calitate de cumpărător, spațiul comercial cu destinație de comerț situat în București, str. x -65, în suprafață utila de 1142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafață de 973,55 mp, o mansardă în suprafață de 110,75 mp și scările în suprafață de 57,70 mp, precum și terenul în suprafață de 357,07 mp. Contractul s-a încheiat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către actualii deținători, modificată prin H.G. nr. 505/1998, prin care s-au aprobat normele metodologice de aprobare ale acesteia și ale H.G.M.B nr. 120/1998.

Reclamanta a solicitat a se observa că titlul său de proprietate este preferabil, în condițiile în care provine de la adevăratul proprietar, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.12.1949 este un act constitutiv de drepturi, iar decizia civilă nr. 14/16.01.2001 a Curții de Apel București are un caracter declarativ. Prin această decizie, s-a reținut că titlul de preluare al statului pentru întreg imobilul nu este valabil, naționalizarea făcându-se cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

S-a mai arătat că titlul de proprietate al S.C. B. S.R.L. provine de la Stat, care nu are calitatea de proprietar, în condițiile în care prin decizia Curții de Apel București nr. 14/16.01.2001 s-a stabilit că titlul de preluare al Statului nu este valabil. Imobilul ce formează obiectul prezentei cauze nu a ieșit niciodată din patrimoniul său.

Una dintre condițiile cerute pentru valabilitatea obiectului actului juridic de vânzare cumpărare este ca acesta să fie licit și moral, cerându-se condiția ca cel care transmite să fie titularul dreptului de proprietate. Cu rea-credință, Primăria Municipiului București și S.C. B. S.R.L. au încheiat actul de vânzare-cumpărare, întrucât cu minime diligențe aceștia aveau posibilitatea de a afla de existența deciziei nr. 14/16.01.2001 pronunțată de Curtea de Apel București, afirmându-se în mod eronat că bunul ce formează obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. x/21.03.2001 a fost construit din fondurile Statului. Această convenție este o vânzare-cumpărare a lucrului altuia și reprezintă o operație speculativă, care are o cauză ilicită și este nulă absolut, în temeiul art. 1225 alin. (2) și (3) C. civ.

Reclamanta a mai precizat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. x/17.07.2001 în dosarul nr. x/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, colț cu str. x cu Tei, care nu a fost soluționată nici până în prezent. A formulat convocare la conciliere directă trimisă către S.C. B. S.R.L. prin B.E.J I., convocând pârâta pentru data de 15.03.2007 la sediul Biroului de Avocatură J., comunicată prin procesul-verbal de predare din 06.02.2007, în temeiul art. 720 C. proc. civ., însă pârâta a refuzat să se prezinte, conform procesului-verbal încheiat la data de 15.03.2007.

S-a mai arătat că acest caracter speculativ al actului de vânzare-cumpărare nr. x/21.03.2001 a fost recunoscut și prin hotărârea CEDO din 23.06.2009, în cauza A. contra României, prin care s-a constatat ca au fost încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană, art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se faptul că reclamanta posedă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea europeană a precizat că, în ceea ce privește vânzarea de către autorități a etajului și mansardei clădirii aflate în posesia sa, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat de Primăria Municipiului București și S.C. B. S.R.L. a intervenit la două luni după decizia din 16.01.2001, care impunea Consiliului General să îi restituie reclamantei imobilul și în timp ce procedura judiciară era în curs. Vânzarea unui bun în litigiu după ce a fost obligat să îl restituie reclamantei neagă activitatea jurisdicțiilor. S-a constatat că Statul, prin intermediul organelor specializate, nu a depus toate eforturile necesare în scopul executării deciziei judiciare favorabile reclamantei.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1225 alin. (2) și (3) C. civ., Legea nr. 10/2001, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale.

Reclamanta a estimat valoarea proprietății la suma de 650.000 RON.

La data de 22.11.2012, pârâta S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 14/16.01.2001, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că spațiul comercial situat în București, str. x, în suprafață utilă de 1142,00 mp, a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.02.2011 la BNP K. pârâtului L.. De asemenea, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiat a capătului 2 de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001.

La data de 04.12.2012, reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că, în privința capătului 1 de cerere privind revendicarea înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul L., în calitate de actual proprietar, menținându-și petitul acestui capăt de cerere, iar în privința capătului 2 de cerere, a arătat că înțelege să îl mențină, astfel cum a fost formulat.

La data de 28.01.2013, pârâtul L. a depus cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și a Primăriei Municipiului București prin Primar General, prin care a solicitat angajarea răspunderii pentru evicțiune, în calitate de subdobânditor, având în vedere că drepturile cumpărătorului B. S.R.L. (dobânditorul inițial), legate de lucru, se transmit asupra subdobânditorului, potrivit art. 1325 C. civ. de la 1864.

De asemenea, la aceeași dată de 28.01.2013, pârâtul L. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat, sub aspectul capătului de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare, excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 14/16.01.2001, excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a spațiului comercial situat în București, str. x, în suprafață utilă de 1142,00 m.p. aflat în proprietatea pârâtului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.02.2011, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Sub aspectul cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acesteia.

La data de 14.02.2013, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul-reclamant L., prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului București, motivat de faptul că, potrivit art. 20 și art. 21 din Legea nr. 215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și un patrimoniu propriu. Primăria însă nu are personalitate juridică, nici patrimoniu, ci constituie, potrivit art. 77 din același act normativ, o structură funcțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului local și dispozițiile primarului.

La data de 01.03.2013, pârâtul L. a formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în garanție, prin care a completat cererea de chemare în garanție, arătând că obiectul acesteia constă în obligarea părții chemate în garanție la plata despăgubirilor reprezentând valoarea părții pierdute prin efectul evicțiunii, socotită la momentul evicțiunii, conform art. 1348 C. civ., evaluată provizoriu la suma de 120.000 RON, precum și daune interese, constând în cheltuielile necesare, utile și voluptorii efectuate în spațiul pierdut, precum și beneficiul nerealizat reprezentat de valoarea fructelor civile produse de spațiul supus evicțiunii.

Pârâtul a precizat provizoriu valoarea beneficiului nerealizat la suma de 10.000 RON, urmând ca precizările suplimentare să le facă după ce instanța de judecată va stabili dacă cele doua cereri, privind revendicarea și răspunderea pentru evicțiune, se judecă împreună sau separat și când cererea de chemare în garanție va fi în stare de judecată. De asemenea, pârâtul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe care va fi obligat să le achite reclamantei în cazul admiterii acțiunii în revendicare; cheltuielile de judecată efectuate cu prezentul proces, taxa de timbru, timbrul judiciar, onorariul de avocat, onorariul de expert.

La data de 28.02.2013, reclamanta A. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, răspuns la întâmpinarea depusă pentru termenul din 06.02.2013 și la completarea la întâmpinare, depusă în ședința publică din 06.02.2013, prin care a solicitat respingerea excepției autorității de lucru judecat, a excepției lipsei de interes și a inadmisibilității, a excepției de constatare a uzucapiunii de scurtă durată în cererea de revendicare, a excepției lipsei de interes în acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001, respingerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiate.

Prin încheierea de ședință din data de 02.10.2013, tribunalul a respins ca neîntemeiate următoarele excepții, invocate de pârâți prin întâmpinare: excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei de interes privind capătul de cerere având ca obiect revendicare, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect nulitate act și excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului București. Prin aceeași încheiere, tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. SRL

La data de 17.10.2013, pârâtul L. a formulat cerere precizatoare a cererii reconvenționale, prin care a arătat că cheltuielile necesare și utile pe care înțelege să le solicite reclamantei sunt reprezentate de cheltuielile efectuate cu lucrările de amenajare interioară și exterioară a imobilului, constând în: reparații și refaceri finisaje interioare (tencuială, zugrăveli); montare parchet; montare geamuri termopan; montare centrală termică; realizare grup sanitar, instalații sanitare; amenajare pod; refacere fațadă.

Prin încheierea de ședință din data de 06.11.2013, tribunalul a luat act de transmisiunea calității procesuale de la autorul inițial al cererii de chemare în judecată (A., decedată la data de 18.10.2013) către M., având calitatea de unic moștenitor al defunctei, în baza certificatului de calitate de moștenitor nr. 129/22.10.2013.

Prin concluziile scrise depuse la data de 07.04.2015, pârâtul Municipiul București a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiunea având ca obiect nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, față de dispozițiile art. 45 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune referitor la cererea de chemare în garanție, cu motivarea că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 15.03.2207, moment la care pârâta S.C. B. S.R.L. a fost convocată prin adresa emisă de BEJ I..

Prin concluziile scrise depuse la data de 23.04.2015, pârâtul L. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiunea având ca obiect nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare privitoare la imobilele preluate cu titlu valabil, față de dispozițiile art. 45 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, excepția prescripției dreptului material la acțiunea în rectificarea cărții funciare (față de dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, având în vedere necontestarea cuprinsului cărții funciare de la data intabulării în favoarea S.C. B. S.R.L. (02.05.2001) până la data vânzării imobilului către pârâtul L. (11.02.2011).

Prin notele de ședință depuse la data de 10.11.2015, pârâtul L. a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii, arătând că interesul reclamantului nu este actual și nici legitim, față de împrejurarea că, prin Hotărârea definitivă pronunțată de CEDO la data de 14.09.2015 în cauza A. contra României, în temeiul art. 41 din Convenție, s-a stabilit dreptul reclamantului la compensație echitabilă pentru imobilul care formează obiectul litigiului de față, Statul Român fiind obligat să plătească reclamantului cu titlu de daune materiale suma de 210.000 Euro, compusă din 120.000 Euro - valoare etajului și a mansardei și 90.000 Euro - valoarea terenului.

La data de 03.02.2016, reclamantul-pârât M. a depus cerere precizatoare cu privire la suprafețele imobilului revendicat.

Apărătorul pârâtului Municipiul București a invocat excepția tardivității cererii precizatoare depuse de reclamantul-pârât în ședință publică.

Prin sentința civilă nr. 244/24.02.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul București, secția a IV a civilă a hotărât:

A respins excepția tardivității cererii precizatoare depusă de reclamantul-pârât în ședința publică din data de 03.02.2016.

A respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a acțiunii principale, față de Hotărârea CEDO pronunțată în cauza A. împotriva României, excepție invocată de pârâtul-reclamant L..

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare și a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de BNP C..

A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de BNP C..

A respins ca lipsită de obiect excepția prescripției dreptului material la acțiunea în rectificarea cărții funciare.

A admis în parte acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul-pârât M., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primar General, și S.C. B. S.R.L. și cu pârâtul-reclamant L..

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de BNP C..

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicare, astfel cum a fost precizat, formulat de reclamantul-pârât în contradictoriu cu pârâtul-reclamant L..

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariile de expert.

A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtului-reclamant L., în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

A respins ca rămase fără obiect cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, formulate de pârâtul-reclamant L. în contradictoriu cu reclamantul-pârât și chemații în garanție Municipiul București prin Primar General și Primăria Municipiului București prin Primar General.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel principal reclamantul M., pârâții S.C. B. și L., precum și pârâtul Municipiul București, acesta din urmă declarând apel și împotriva încheierii de ședință din data de 02.10.2013.

Apelantul reclamant M. a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de revendicare a imobilului.

În motivarea căii de atac, apelantul reclamant a susținut că soluția instanței de fond pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în București, str. x - 65 sector 3 este netemeinică și nelegală. A arătat, în acest sens, că prin hotărârea CEDO din 23.06.2009 în cauză A. (autoarea reclamantului) împotriva României, pronunțată anterior prezentei cereri de chemare în judecată formulată la 10.03.2012, s-a reținut încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și s-a stabilit că reclamanta A. deține un "bun", fiind rezervată spre analiza reparația prejudiciului, conform art. 41 din Convenție. După formularea cererii de chemare în judecată la 10.05.2014, s-a solicitat CEDO amânarea examinării cauzei din perspectiva dispozițiilor art. 41 din Convenție, până la soluționarea procedurii interne declarate, cerere care nu a fost încuviințată.

Prin constatarea nulității absolute a actului de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/21.03.2001 de BNP C., bunul în litigiu a reintrat în patrimoniul vânzătorului și s-a născut posibilitatea juridică efectivă de reparare a prejudiciului prin restituirea bunului în natură și s-a infirmat existența unui "bun" în sensul Convenției în patrimoniul pârâtului L.. Prin hotărârea din 17.03.2015, CEDO a acordat despăgubiri materiale în echitate, dar care nu au fost executate, agentul guvernamental achiesând la solicitarea reclamantului de a i se restitui bunul în natură ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare.

A solicitat apelantul reclamant să fie avută în vedere întinderea reală a dreptului de proprietate, care este mai mare decât cea examinată la CEDO, întindere care a fost stabilită în raportul de expertiză; suprafețele nu au fost contestate și nu au putut fi prezentate instanței europene, pentru că autoarea A. nu a avut acces în imobilul înstrăinat, astfel că despăgubirile acordate nu au privit întregul drept de proprietate la care era îndreptățit reclamantul.

La data de 12.05.2017, apelantul reclamant M. a depus declarație autentificată sub nr. x/12.05.2017, prin care a declarat că renunță la despăgubirile acordate prin Hotărârea CEDO sub condiția admiterii acțiunii în revendicare ce face obiectul prezentei cauze.

Apelantul pârât Municipiul București a solicitat anularea în parte a sentinței și încheierii apelate și, pe cale de consecință, să se dispună: admiterea excepției lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului București; admiterea excepției tardivității cererii precizatoare depuse de reclamant în ședința publică din data de 03.02.2016; admiterea excepției lipsei de interes în susținerea cererii de chemare în judecată, atât în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cât și în ceea ce privește cererea de revendicare, în raport de Hotărârea CEDO; admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare; admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune privind despăgubiri pentru evicțiune; respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Apelanții pârâți S.C. B. și L. au solicitat: în principal, schimbarea în tot a sentinței apelate, admiterea excepției lipsei de interes atât în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cât și în ceea ce privește cererea de revendicare, în raport de Hotărârea CEDO, precum și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare; în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Pârâții S.C. B. S.R.L. și L. au formulat și apel incident prin care au solicitat admiterea excepțiilor lipsei de interes și a inadmisibilității acțiunii în revendicare invocate în fața primei instanțe, față de faptul că folosul practic constând în restituirea posesiei nu mai poate fi realizat decât printr-o acțiune în rectificare de carte funciară, inadmisibilă de plano, având în vedere că pârâtul și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară.

Prin decizia civilă nr. 554A/14.06.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a hotărât:

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M..

A admis apelurile formulate de pârâții L., S.C. B. și Municipiul București; a schimbat în parte sentința și încheierea atacate, astfel:

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și pe cale de consecință a respins capătul de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de BNP C. ca prescris.

A admis excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere în revendicarea părții din imobilul situat în București str. x, sector 3 și a capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 de BNP C. și pe care de consecință a respins aceste capete de cerere ca lipsite de interes.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în formularea cererii de chemare în garanție și pe cale de consecință a respins cererea de chemare în garanție ca prescrisă.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și încheierii atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 554A/14.06.2017 a declarat recurs reclamantul M., invocând, în esență, următoarele critici: faptul că în speță nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001; greșita soluționare de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare; încălcarea caracterului devolutiv al apelului față de faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei de interes a acțiunii soluționată prin încheierea din data de 02.10.2013; soluționarea greșită în două moduri distincte a aceluiași capăt de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare; nelegalitatea soluției de admitere a excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii; interpretarea greșită a declarației notariale depuse în apel de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 1561/13.10.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de recurentul-reclamant-pârât M., a casat decizia civilă nr. 554A/2017 și a trimit cauza spre rejudecare instanței de apel.

Considerentele instanței de recurs au fost următoarele:

Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 coroborate cu cele ale art. 261 alin. (1) C. proc. civ., prin care recurentul a susținut că în mod greșit curtea de apel a statuat în sensul că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate.

În ceea ce privește încadrarea acestor motive de recurs, a reținut că acestea pun în discuție greșita aplicare a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, existența unor considerente străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, Legea nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial la data de 14 februarie 2001, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa cum rezultă din decizia nr. 14/16 ianuarie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, imobilul situat în București, str. x (fost str. x, colț cu str. x cu Tei) a fost preluat de Statul Român de la autoarea recurentului prin naționalizare, cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, astfel că intră sub incidența prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod greșit recurentul a susținut că Legea nr. 10/2001 este un temei de drept străin de natura cauzei; împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, în temeiul H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale către actualii deținători, nu este de natură se schimbe regimul juridic al imobilului în condițiile în care, așa cum s-a arătat, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, acesta a fost preluat prin naționalizare de stat.

Susținerile recurentului în sensul că actul juridic contestat a fost încheiat în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 389/1996 se subsumează argumentelor care susțin temeinicia cererii de constatare a nulității absolute pe care instanța de recurs nu le poate examina în acest stadiu procesual, având în vedere că, prin decizia care face obiectul controlului judiciar, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 martie 2001 de BNP C. a fost respins în temeiul excepției prescripției dreptului la acțiune și al excepției lipsei de interes.

Sub un alt aspect, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată s-a contestat includerea imobilului vândut în categoria celor edificate din fondurile statului, înseși reclamanta A. invocând, între temeiurile de drept ale cererii principale deduse judecății, Legea nr. 10/2001.

Criticile referitoare la soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 martie 2001 de BNP C., întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. sunt fondate.

În mod greșit s-a apreciat că dreptul material la acțiune este prescris în considerarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data pronunțării deciziei).

Astfel, contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat la data de 21 martie 2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 care, la data publicării, prevedea la art. 46 alin. (1) că: "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost făcute cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării (…)."

Acest text, devenit în prezent art. 45 (în continuare art. 45) a instituit o excepție de la regimul juridic al nulității în sensul că: "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi"; prin O.U.G. nr. 109/2001 și, respectiv, prin O.U.G. nr. 145/2001, acest termen a fost prelungit succesiv, împlinindu-se la data de 14 august 2002.

Din interpretarea rațională și sistematică a prevederilor legale sus-menționate, s-a reținut că domeniul de aplicare al art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 îl reprezintă acțiunile în anularea sau declararea nulității actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ - 14 februarie 2001.

Având în vedere că termenul curge de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, precum și împrejurarea că dreptul la acțiunea în constatarea nulității nu se poate naște mai înainte de încheierea actului juridic, în mod greșit curtea de apel a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantului, în privința cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 martie 2001 la BNP C., este prescris în considerarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Deși imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, nu este incident termenul special de prescripție instituit de art. 45 alin. (5) din acest act normativ, contractul fiind încheiat ulterior datei de 14 februarie 2001. În consecință, cererea de constatare a nulității absolute formulate de reclamant este imprescriptibilă extinctiv, conform dreptului comun.

Cu referire la criticile care vizează modul de soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei de interes în formularea cererii de revendicare imobiliară și a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, sub aspectul respectării de către instanța de apel a limitelor învestirii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, instanța de recurs a reținut următoarele:

Prin întâmpinarea depusă la data de 22 noiembrie 2012, în dosarul Tribunalului București, pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat excepția lipsei de interes în formularea cererii de revendicare, cu motivarea că spațiul comercial revendicat a fost vândut.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28 ianuarie 2013 în dosarul Tribunalului București, pârâtul L. a invocat excepția lipsei de interes în formularea capetelor de cerere prin care s-a solicitat revendicarea spațiului comercial situat în București, str. x, sector 3 și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 martie 2001 la BNP C. (în continuare, contractul de vânzare-cumpărare).

În motivare a arătat, în esență, că folosul practic urmărit de reclamanta A., prin formularea acțiunii în revendicare, nu mai poate fi realizat deoarece dreptul dobândit de pârât "este inatacabil în regim de carte funciară"; folosul urmărit prin cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi valorificat pe calea acțiunii în rectificare a cărții funciare deoarece dreptul terțului dobânditor s-a consolidat prin împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996, achiziția de bună-credință în regim de carte funciară fiind, în virtutea principiului publicității materiale, una dintre excepțiile de la principiul "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis."

În ședința publică de la 02 octombrie 2013, Tribunalul București a respins excepția lipsei de interes a cererii de revendicare imobiliară (invocată de pârâții S.C. B. S.R.L. și L.) și excepția lipsei de interes a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare (invocată de pârâtul L., prin întâmpinare), reținând că aspectele învederate în susținerea acestora nu conduc la concluzia inexistenței unui folos practic actual ce se tinde a fi realizat de titularul cererii principale, respectiv că motivele invocate în susținerea excepțiilor reprezintă veritabile apărări de fond.

Prin notele de ședință depuse la data de 10 noiembrie 2015, pârâtul L. a reiterat excepția lipsei de interes în formularea cererii principale, învederând instanței că prin Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza A. contra României, la data de 17 martie 2015, devenită definitivă la 14 septembrie 2015, în temeiul dispozițiilor art. 41 din Convenție, Statul Român a fost obligat să plătească reclamantului, cu titlu de daune materiale, suma de 210.000 euro, din care 120.000 euro reprezintă valoarea etajului și a mansardei, iar 90.000 euro reprezintă valoarea terenului.

Această excepție, a lipsei de interes a acțiunii principale față de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza A., a fost respinsă, ca neîntemeiată, de Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 244/24 februarie 2016, cu motivarea că folosul practic urmărit de reclamant constă în dobândirea dreptului de proprietate în litigiu, în contradictoriu cu actualul posesor al imobilului, reclamantul urmărind redobândirea în natură a imobilului în litigiu, pentru care a obținut un titlu de despăgubire, de la actualul posesor al imobilului; în plus, prima instanță a reținut că reclamantul nu a încasat suma de 210.000 euro, ci a solicitat suspendarea plății până la soluționarea irevocabilă a prezentului litigiu.

Împotriva sentinței civile nr. 244/24 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au declarat apel pârâții L. și S.C. B. S.R.L., precum și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, în calitate de pârât și chemat în garanție.

Acest din urmă apelant a declarat apel și împotriva încheierii pronunțate de aceeași instanță, în același dosar, la data de 02 octombrie 2013.

Apelanții-pârâți L. și S.C. B. S.R.L. au criticat sentința, sub aspectul lipsei de interes, din perspectiva pronunțării, la data de 14 septembrie 2015, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a Hotărârii în cauza A. contra României, susținând că, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, în mod greșit această excepție a fost respinsă, în condițiile în care reclamantul este titularul unui drept de creanță stabilit prin titlu executoriu.

Cu referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acești apelanți au arătat că tribunalul a omis a motiva soluția de respingere a excepției lipsei de interes; de asemenea, au susținut că admiterea acestui capăt de cerere nu este de natură a produce vreun efect în beneficiul reclamantului, deoarece acesta, independent de soarta actului de vânzare-cumpărare aflat în litigiu, nu mai este îndreptățit la redobândirea în natură a imobilului.

Și apelantul Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a criticat soluția dată de tribunal excepției lipsei de interes, atât cu referire la cererea de revendicare a imobilului, cât și cu referire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în raport de Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A. contra României, la data de 14 septembrie 2015.

Susținerile prin care recurentul a arătat că niciunul dintre apelanți nu a dezvoltat în cadrul memoriilor de apel, critici referitoare la considerentele pentru care tribunalul a respins, prin încheierea de ședință de la 2 octombrie 2013, excepția lipsei de interes sunt reale însă, în condițiile particulare ale cauzei, referitoare la invocarea succesivă a aceleiași excepții însă pentru motive diferite, soluția de extindere a efectelor apelurilor declarate în cauză și asupra încheierii de ședință sus-menționate nu constituie o depășire a limitelor învestirii, fiind un efect al admiterii de către curtea de apel a excepției lipsei de interes al reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, admiterea în ansamblu a excepției aflate în discuție are un caracter formal, determinat de necesitatea pronunțării unei soluții unitare cu referire la o excepție unică invocată succesiv, pentru considerente diferite.

În consecință, nu se poate aprecia că instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității procesului civil, nefiind incidente, sub acest aspect, dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția de admitere, de către curtea de apel, a excepției lipsei de interes în formularea cererilor de revendicare imobiliară și de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, instanța de recurs a reținut că sunt fondate criticile care relevă soluționarea aceluiași capăt de cerere în temeiul a două excepții procesuale (prescripție extinctivă și lipsă de interes), precum și nelegala soluție dată de instanța de apel excepțiilor lipsei de interes în formularea cererii principale.

S-a constatat astfel că, instanța de apel a dispus în mod greșit cu referire la același capăt de cerere, prin aceeași hotărâre, în două modalități diferite, în sensul că, schimbând în parte sentința apelată, a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21 martie 2001 la BNP C., atât ca prescris, cât și ca fiind lipsit de interes.

Au fost apreciate ca fiind fondate, de asemenea, criticile prin care recurentul-reclamant a susținut că în mod eronat s-a reținut că, prin stabilirea unei reparații echitabile prin hotărârea Curții Europene, cele două capete de cerere aflate în discuție au devenit lipsite de interes.

Cu referire la justificarea de către reclamant a unui interes legitim, născut, actual, personal și direct, s-a reținut că cel care pune în mișcare acțiunea civilă, în oricare dintre formele procedurale care intră în conținutul acesteia, trebuie să justifice un folos practic.

În cauza dedusă judecății, reclamantul, în calitate de succesor al reclamantei inițiale A., deține o hotărâre judecătorească - decizia civilă nr. 14/16 ianuarie 2001, irevocabilă - prin care a fost obligată pârâta Primăria Municipiului București să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. x - 65.

Statul Român, prin autoritățile sale, nu s-a conformat hotărârii judecătorești menționate; mai mult, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. C. sub nr. 517/21 martie 2001, Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General, în calitate de vânzător, a vândut către S.C. B. S.R.L. spațiul comercial cu destinație de comerț situat în București, str. x -65, în suprafață utilă de 1142,00 mp, din care la etajul 1 o suprafață de 973,55 mp, o mansardă în suprafață de 110,75 mp și scările în suprafață de 57,70 mp, precum și terenul în suprafață de 357,07 mp., contractul fiind încheiat în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale a regiilor autonome către actualii deținători, modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Prin cererea de față, reclamantul tinde la restituirea în natură a imobilului vândut către pârâta S.C. B. S.R.L., respectiv către pârâtul L..

Împrejurarea că prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza A. contra României, la data de 17 martie 2015, devenită definitivă la 14 septembrie 2015, a fost stabilit, în temeiul art. 41 din Convenție, dreptul reclamantului la o satisfacție echitabilă, nu constituie un obstacol în examinarea pe fond a cererii de revendicare imobiliară.

Astfel, restituirea în natură este prioritară din perspectiva justificării unui interes de către reclamant; examinarea problemei dublei reparații excede limitelor care se circumscriu verificării condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile, urmând a fi analizată de instanța de apel cu prilejul cercetării criticilor vizând soluția de respingere a acțiunii în revendicare.

De asemenea, urmează a fi examinată valoarea probatorie a declarației date de reclamant în sensul renunțării la încasarea despăgubirilor, sub condiția admiterii acțiunii în revendicare.

Cu referire la interesul în soluționarea cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanța de recurs a reținut că recurentul-reclamant se circumscrie sferei persoanelor care justifică un folos material având în vedere că dreptul de proprietate transmis prin actul juridic în discuție poartă asupra bunului imobil a cărui restituire în natură se solicită.

În ceea ce privește susținerile referitoare la dreptul de regres al statului împotriva persoanelor care au încheiat acest act juridic, expuse în cererea de recurs și în întâmpinări, s-a reținut că acestea nu impun o analiză distinctă, întrucât au fost formulate de recurent cu caracter subsidiar, pentru ipoteza în care criticile referitoare la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității absolute nu ar fi fost primite de instanța de recurs.

Celelalte critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., care pun în discuție aspecte care se circumscriu fondului cererilor pe care instanța de apel le-a respins în temeiul unor excepții procesuale, nu s-au impus a fi examinate în respectivul stadiu procesual.

B. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV a civilă, la data de 13.04.2018, sub nr. x/2012*.

Prin decizia civilă nr. 225A/15.02.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a hotărât:

A respins ca nefondat apelul împotriva sentinței civile nr. 244/24.02.2016 și a încheierii civile din data de 02.10.2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă formulat de apelantul pârât Municipiul București.

A respins ca nefondat apelul împotriva sentinței civile nr. 244/24.02.2016 formulat de apelanții pârâți L. și B. S.R.L..

A respins ca nefondat apelul incident formulat de apelantul pârât L..

A admis apelul împotriva sentinței civile nr. 244/24.02.2016 formulat de apelantul reclamant M..

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A admis acțiunea principală precizată formulată de reclamantul M..

A obligat pe pârâtul L. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu situat în București str. x, identificat potrivit raportului de expertiză și răspunsului la obiecțiuni, întocmite în cauză și omologate de Curte, după cum urmează: la nivelul parterului suprafața utilă a casei scării identificată cu simbolul A, parte a numărului cadastral x, poziția 1, în suprafață utilă de 35,10 mp (zona hașurată cu roșu din releveul scara 1:100 parte a documentației cadastrale întocmit de N., anexat răspunsului la obiecțiunile depuse pentru termenul din 06.05.2015); la nivelul etajului, suprafața de 177,73 mp (din care 173,94 mp suprafața utilă și 3,79 mp balcon); la nivelul mansardei suprafața de 62,37 mp; podul aferent spațiului restituit; cota indiviză din terenul aferent de sub construcție.

A menținut în rest sentința apelată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente de fapt și de drept:

Prealabil, instanța de apel a arătat că litigiul este guvernat de prevederile vechiul C. proc. civ. de la 1865, cererea introductivă de instanță fiind formulată de către reclamanta A., pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 10.05.2012. Or, în raport de această dată a promovării litigiului și văzând dispozițiile art. 3 alin. (1) din legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, concluzia clară este aceea că litigiul este guvernat de prevederile vechiul C. proc. civ.

Potrivit art. 315 alin 1 C. proc. civ. 1865, în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În raport de această dispoziție, instanța de apel a apreciat că, în faza rejudecării apelului, după decizia de casare pronunțată de ÎCCJ, secția I civilă, nr. 1561/13.10.2017, văzând considerentele deciziei instanței supreme, limitele rejudecării apelului au fost trasate și determinate de statuările irevocabile asupra unor chestiuni litigioase, oferite de instanța de recurs în considerentele deciziei pronunțate. Or, chestiunile litigioase dezlegate în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai pot face obiectul analizei judiciare a instanței de apel, impunându-se cu forță decizorie atât instanței de trimitere cât și părților.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele chestiuni tranșate de Înalta Curte prin decizia de casare pronunțată:

Imobilul în litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, instanța de recurs reținând că în mod greșit recurentul a susținut că Legea nr. 10/2001 este un temei străin de natura cauzei, iar împrejurarea că imobilul a fost înstrăinat ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, în temeiul H.G. nr. 389/1996, nu este de natură să schimbe regimul juridic al imobilului în condițiile în care, așa cum s-a arătat, în perioada de referință a Legii nr 10/2001, acesta a fost preluat prin naționalizare de către stat.

Excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001 a fost soluționată în mod greșit de către instanța de apel (primul ciclu procesul în apel), prin admiterea excepției, Înalta Curte statuând astfel: în mod greșit s-a apreciat că dreptul material la acțiune este prescris în considerarea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, căci nulitatea absolută s-a pretins a fi constată în privința unui contract ce a fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 care la data publicării prevedea la art. 46 alin. (1) că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost făcute cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării"; acest text, devenit în prezent art. 45 (în continuare art. 45) a instituit o excepție de la regimul juridic al nulității în sensul că: "prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi"; prin O.U.G. nr. 109/2001 și, respectiv, prin O.U.G. nr. 145/2001, acest termen a fost prelungit succesiv, împlinindu-se la data de 14 august 2002; a conchis Înalta Curte în sensul că din interpretarea rațională și sistematică a prevederilor legale sus-menționate, se reține că domeniul de aplicare al art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 îl reprezintă acțiunile în anularea sau declararea nulității actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil, încheiate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ - 14 februarie 2001. A dezlegat în mod irevocabil, așadar, instanța de recurs chestiunea imprescriptibilității acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare în discuție, potrivit dreptului comun, arătând că deși imobilul în litigiu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, nu este incident termenul special de prescripție instituit de art. 45 alin. (5) din acest act normativ, contractul fiind încheiat ulterior datei de 14 februarie 2001.

Cât privește interesul, condiție de exercițiu a acțiunii civile, Înalta Curte a statuat în mod irevocabil că reclamantul justifică interes atât pentru formularea pretenției sale de revendicare a imobilului în litigiu, cât și cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/21.03.2001. Pe lângă considerentele privind valențele juridice (argumentele) diferite ale aceleiași excepții, instanța de recurs a reținut astfel: împrejurarea că prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza A. contra României, la data de 17 martie 2015, devenită definitivă la 14 septembrie 2015, a fost stabilit, în temeiul art. 41 din Convenție, dreptul reclamantului la o satisfacție echitabilă, nu constituie un obstacol în examinarea pe fond a cererii de revendicare imobiliară; astfel, restituirea în natură este prioritară din perspectiva justificării unui interes de către reclamant; examinarea problemei dublei reparații excede limitelor care se circumscriu verificării condițiilor de exercițiu