ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1328/2019

Deliberând asupra cauzei civile prezente, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2010, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de pârât, în baza Legii nr. 10/2001, prin care se dispunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea lui A.

În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că, deși existau litigii pe rolul instanțelor judecătorești, referitoare la calitatea de persoane îndreptățite a beneficia de masa succesorală lăsată de foștii proprietari - B. și C., inclusiv de contestare a celor două Dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București - nr. 10893 din 17 octombrie 2008 și 10894 din 17 octombrie 2008 - totuși, entitatea învestită cu soluționarea notificării a insistat ca instituția prefectului să finalizeze controlul de legalitate asupra actului administrativ prin care se propunea acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent - dovada fiind cea de-a doua retransmitere a dosarului din data de 19 martie 2010, precum și încercarea de ocolire a controlului de legalitate exercitat de prefect, în mod obligatoriu, în baza O.U.G. nr. 81/2007, prin transmiterea dosarului, fără aviz de legalitate, la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, republicată, art. 5 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată și modificată prin Legea nr. 48/2004, cu modificările și completările ulterioare, punctul 2.2 din Capitolul III "Măsuri instituționale" din Normele metodologice de aplicare unitară a prevederilor Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005, cu modificările și completările ulterioare, art. 16 alin. (2)/1 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare și punctul 16.93 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe prevederile art. 1 alin. (8) și art. 3 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Încheierea de ședință din data de 15 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții și a înaintat cauza către conducerea Tribunalului București, în vederea repartizării către o secție civilă.

Pentru a pronunța această încheiere, instanța a reținut că litigiile izvorând din restituirea în natură a imobilelor se soluționează potrivit Legii nr. 10/2001, iar reclamantul avea posibilitatea de a se adresa instanțelor civile, contestând dispoziția în baza acestui act administrativ, conform legislației civile, și nu instanței de contencios administrativ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2010*, la data de 11 ianuarie 2011.

La data de 12 septembrie 2011, pârâtul Municipiul București, prin Primarul general, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității acțiunii formulate de reclamant.

La data de 14 septembrie 2011, D. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, solicitând admiterea cererii; constatarea nulității absolute parțiale pentru fraudă la lege a Contractului de vânzare-cumpărare de drepturi autentificat sub nr. x din 6 iunie 2008 de către B.N.P. E., contract încheiat între F. și G., în calitate de vânzători și pârâtul A., în calitate de cumpărător, astfel cum a fost modificat prin actul adițional autentificat de același notar sub nr. x din 9 octombrie 2008, cu privire la vânzarea drepturilor intervenientei, de orice natură reale sau de creanță, principale sau accesorii, legate de imobilul format din minim 6 ha teren, situat pe raza fostei comune Militari, solicitat prin Notificarea nr. x din 31 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001 și în ceea ce privește vânzarea drepturilor intervenientei ce decurg din moștenirea rămasă de pe urma defunctului B., decedat la data de 30 ianuarie 1951; anularea Dispoziției Primarului Municipiului București nr. 10893 din 17 octombrie 2008, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâtului A.; obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General, să emită dispoziție motivată privind propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea intervenientei și, în situația admiterii cererii principale, și pentru imobilul teren și construcții, situat în București, Bd. x, fost Bd. x, fost B-dul x I, pe raza fostei comune Militari, care a aparținut defunctului B., decedat la 30 ianuarie 1951 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 octombrie 2011, reclamantul Prefectul Municipiului București a depus la dosar o cerere, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, alături de Primarul General al Municipiului București, și a beneficiarului actului administrativ atacat, A.

La data de 4 aprilie 2012, H. a depus la dosar, în temeiul dispozițiilor art. 49 C. proc. civ., cerere de intervenție în interes propriu, arătând că cererea se bazează pe contractul de vânzare-cumpărare, autentificat la Biroul Notarului Public "I.", sub nr. x din 11 noiembrie 2011, având ca obiect vânzarea de către D. a cotei de 24/100 din măsurile reparatorii, privind restituirea prin echivalent a terenului în suprafața totală de 78.956,14 mp, situat în București, B-dul x nr. 37 - 39.

La data de 10 aprilie 2012, reclamantul Prefectul Municipiului București a depus la dosar o cerere, prin care a arătat că, având în vedere mențiunea cuprinsă în citația emisă la data de 19 martie 201, cererea de chemare în judecată a fost promovată de Prefectul Municipiului București, ca urmare a exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale, atribuție conferită prefectului de prevederile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, precum și a dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată și modificată prin Legea nr. 84/2004, punctul 2.2 din Capitolul III - "Măsuri instituționale" din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, precum și pe prevederile art. 1 alin. (8) și art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum rezultă și din acțiunea introductivă.

La data de 12 septembrie 2012, intervenienta D. a depus la dosar nota de precizare, dispusă de instanță prin încheierea de ședința din data de 13 iunie 2012, referitoare la calificarea cererii de intervenție, prin care a solicitat, în principal, să se constate dreptul său de proprietate, în calitate de moștenitoare a defunctei J., pentru cota de 50% din măsurile reparatorii prin echivalent, acordate prin dispoziția Primarului General nr. 10893 din 17 octombrie 2008 pârâtului A., pentru terenul în suprafață de 78.956,14 mp, situat în București, B-dul x nr. 37 - 39, ce face obiectul Notificării nr. x/2001 și, în subsidiar, să se dispună anularea Dispoziției nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pârâtului A.; obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar general, la emiterea unei noi dispoziții, prin care să fie acordate intervenientei măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru cota de 50% din terenul în suprafață de 78.956,14 mp, situat în București, B-dul x nr. 37 - 39, ce face obiectul notificării nr. x/2001.

La data de 12 septembrie 2012, intervenientul în interes propriu H. a depus la dosar o precizare, dispusă de instanță prin încheierea de ședința din data de 13 iunie 2012, referitoare la calificarea cererii de intervenție ca fiind în interes propriu, prin care solicită, în principal, să se constate dreptul său de proprietate pentru cota de 24/100 din măsurile reparatorii ce-i revin din dispoziția Primarului general nr. 10893 din 17 octombrie 2008, în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/11. XI.2011 de BNP I.; iar în subsidiar, respingerea cererii în anularea Dispoziției nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pârâtului A.

La data de 11 septembrie 2012, K. a depus la dosar o cerere, prin care a arătat că este cesionar al unei cote de 24% din drepturile ce revin prin Dispoziția nr. x din 17 octombrie 2008 de la D., conform a două contracte de cesiune, autentificate sub nr. x din 2 noiembrie 2011 și nr. y din 16 martie 2011. Astfel, petentul a formulat cerere de intervenție în nume propriu, în locul intervenientei D., pentru cota pe care aceasta i-a vândut-o.

Prin încheierea de ședință din data de 14 noiembrie 2012, tribunalul a înaintat dosarul în vederea discutării excepției de conexitate a prezentului dosar la Dosarul nr. x/2008, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, raportat la obiectul și cauza celor două dosare.

La data de 8 iunie 2016, L. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, solicitând anularea dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 10893 din 17 octombrie 2008, obligarea acestui pârât să emită dispoziție motivată privind propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea intervenientului și a persoanelor îndreptățite, pentru imobilul situat în București, Bd. x nr. 37 - 39 fost B-dul. x, fost Bd. x.

Prin încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția conexității Dosarelor nr. x/2008 și nr. y/2010*, ca neîntemeiată; a dispus restituirea Dosarului x/2010* către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pentru continuarea judecății.

La data de 14 septembrie 2016, intervenientul L. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu și în interesul Prefectului Municipiului București, solicitând constatarea faptului că, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi, autentificat sub nr. x din 6 iunie 2008, de notar public E., încheiat între reclamanții F. și G., în calitate de vânzători și pârâtul A., în calitate de cumpărător, astfel cum a fost modificat prin actul adițional autentificat de același notar sub nr. x din 9 octombrie 2008, în ceea ce privește vânzarea drepturilor intervenientului de orice natură, reale sau de creanța, principale sau accesorii, legate de imobilul format din minim 6 ha teren pe raza fostei comune Militari, solicitat prin notificarea nr. x din 31 mai 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001 și în ceea ce privește vânzare drepturilor sale ce decurg din moștenirea rămasă de pe urma defunctului B., decedat la data de 30 ianuarie 1951, nu a fost înstrăinat dreptul autoarei mamei sale J.; constatarea nulității absolute parțiale, în baza principiului anularii actelor subsecvent, ca urmare a anularii actului inițial, în ceea ce privește Contractele de vânzare-cumpărare nr. x din 1 octombrie 2009, autentificat de Notar Public M. și în ceea ce privește Contractul de cesiune nr. x din 2 noiembrie 2010 și nr. y din 16 martie 2011, încheiate între D., vânzătoare și K., sub aspectul cuantumului obiectului cesiunii și lipsa obiectului, în cazul K.; constatarea nulității absolute a contractul de cesiune de drepturi, autentificat sub nr. x din data de 11 noiembrie 2011 de către Notar Public I., încheiat în calitate de cumpărător, pentru lipsa obiectului și nevalabilitatea obiectului; anularea Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 10893 din 17 octombrie 2008, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pârâtului A.; obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General, să emită dispoziție motivată privind propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea sa și a persoanelor îndreptățite, pentru imobilul situat în București, B-dul x nr. 37 - 39.

La data de 21 octombrie 2016, N. a depus la dosar cerere de intervenție principală, prin care a arătat că este cesionar, conform contractului de cesiune drepturi autentificat și Declarației de atestare avocațială nr. 730 din 30 mai 2016 și actului adițional nr. x la contractul de cesiune drepturi, atestat sub nr. x din 20 octombrie 2016, solicitând a se avea în vedere calitatea sa de proprietar la pronunțarea sentinței.

La data de 7 noiembrie 2016, intervenientul N. a depus la dosar, în baza art. 49 alin. (1) și art. 54 C. proc. civ., cerere de intervenție în interesul pârâților, solicitând admiterea cererii de intervenție și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv menținerea ca legală a Dispoziției nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de către Primăria Municipiului București.

La data de 22 decembrie 2016, intervenienta N. a depus la dosar cerere completatoare la cererea de intervenție în interesul pârâților, prin care a arătat că, prin actul adițional la Contractul de cesiune atestat sub nr. x din 20 octombrie 2016 de av. O., K. îi cesionează încă 14% din drepturile pe care acesta le deținea din Dispoziția nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de Primăria Municipiului București.

La data de 11 ianuarie 2017, P. a depus la dosar, în baza art. 49 alin. (1) și art. 54 C. proc. civ., cerere de intervenție în interesul pârâților, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv menținerea ca legală a Dispoziției nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă de către Primăria Municipiului București.

La termenul din data de 10 mai 2017, apărătorul intervenientului L. a arătat că înțelege să renunțe la cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamatului, tribunalul luând act de acesta prin încheierea de la acel termen, L. continuând procesul în calitate de moștenitor al intervenientei în interes propriu D.

Prin Sentința civilă nr. 988 din 5 iulie 2017, Tribunalul București, secția a IV- a civilă a admis excepția tardivității cererii principale și, în consecință, a respins, ca tardiv formulată, cererea principală formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București și A. și intervenienții în nume propriu - L. și H. și intervenienții în numele altei persoane - K., N. și P.

A respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta D. și continuată de moștenitorul acesteia L., și cea formulată de intervenientul H.

A admis cererile de intervenție în interes alăturat pârâților, formulate de intervenienții K., N. și P.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat anularea Dispoziției nr. 10893 din 17 octombrie 2008, emisă, în baza Legii nr. 10/2001, de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a soluționat notificarea nr. x/31 mai 2001, depusă de Q., R., S., T., U., J. și V., acordându-i-se beneficiul Legii nr. 10/2001, numai cesionarului A., invocându-se încălcarea prevederilor art. 1, 2, 3, 4 și 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare (s-au acordat măsuri reparatorii pentru un imobil cu o suprafață mult mai mare decât cea pentru care se face dovada prin actele de proprietate depuse, coroborate cu situațiile juridice eliberate de diferite autorități publice, unei persoane a cărei calitate este contestată de către ceilalți notificatori/moștenitori ai notificatorilor decedați ulterior depunerii notificării).

S-a mai invocat de către reclamant și încălcarea art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât, deși existau litigii pe rolul instanțelor judecătorești, referitoare la calitatea de persoane îndreptățite a beneficia de masa succesorală lăsată de foștii proprietari B. și C., inclusiv de contestare a celor două dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București, pentru soluționarea aceleiași notificări de către persoanele ce se consideră nedreptățite de emiterea acestora, entitatea învestită cu soluționarea notificării insistă ca instituția prefectului să finalizeze controlul de legalitate asupra actului administrativ, prin care se propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Din cuprinsul dispoziției contestate, rezultă că aceasta a fost comunicată și Instituției Prefectului Municipiului București, comunicare ce a fost făcută în data de 17 octombrie 2008, astfel cum rezultă din cuprinsul Adreselor nr. x din 3 noiembrie 2010 și nr. y din 19 octombrie 2010, emise de Primăria Municipiului București. Totodată, din cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat de reclamant, rezultă că dispoziția contestată i s-a comunicat la data de 20 octombrie 2008.

Tribunalul nu a putut reține argumentele invocate de reclamant cu privire la cea de-a doua retransmitere a dosarului, ce cuprinde dispoziția contestată din data de 19 martie 2010, și luarea în considerare a acestei date ca moment de la care trebuie calculat termenul de 6 luni. S-a avut în vedere că termenul de 6 luni curge de la prima comunicare către reclamant a deciziei contestate, comunicare ce a avut loc, potrivit celor recunoscute chiar de reclamant, la data de 31 octombrie 2008.

Or, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001:

"Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

Termenul de 30 de zile pentru contestarea dispoziției este un termen prevăzut în favoarea persoanei care se pretinde îndreptățită la restituirea în natură.

Reclamantul, care exercită controlul de legalitate al dispoziției contestate, dispune de un termen de 6 luni pentru contestarea acestei dispoziții, potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de D., precizată și continuată de unicul moștenitor al acesteia, L., (potrivit Certificatului de moștenitor nr. x din 7 februarie 2014, emis de B.N.P. W.), tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, la fel ca și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul H., câtă vreme acesta a dobândit de la intervenienta D. un drept ce mai fusese înstrăinat anterior către intervenienul K.

În ceea ce privește cererile de intervenție în interes alăturat pârâților, formulate de intervenienții K., N. și P., tribunalul a constatat că intervenienții N. și P. au dobândit în baza unor contracte de cesiune cote din drepturile dobândite de intervenientul K.

În consecință, față de soluția dată cererii principale și cererilor de intervenție în interes propriu, în baza art. 54 C. proc. civ. tribunalul a admis cererile de intervenție în interes alăturat pârâților, cereri formulate de K., N. și P.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul Prefectul Municipiului București și intervenienții în nume propriu L. și H.

Prin Încheierea din data de 27 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2010, această instanță a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză împotriva Sentinței civile nr. 988 din 5 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 1607A din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelantul-reclamant Prefectul Municipiului București, apelantul-intervenient în nume propriu L. și apelantul-intervenient în nume propriu H. împotriva Sentinței civile nr. 988 din 5 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2010*, în contradictoriu cu intimații pârâți Primarul General al Municipiului București și A. și intimații intervenienți în numele altei persoane K., N. și P.; a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a considerat ca fiind întemeiat apelul formulat de către reclamantul Prefectul Municipiului București.

Astfel, actul administrativ - dispoziția nr. x/2008 - a fost comunicat Prefectului la data de 20 octombrie 2008, înscrierea fiind înregistrată cu nr. x.

Pe rolul instanțelor judecătorești, existau însă mai multe dosare care aveau ca obiect atât actul administrativ înaintat în vederea exercitării controlului de legalitate, cât și Dispoziția nr. x/2008, prin care s-au respins notificările numiților Q., R., S., X. și T., stabilindu-se necesitatea completării dosarului administrativ cu alte înscrisuri.

Conform prevederilor legale, doar dispozițiile necontestate pe cale judecătorească se transmit către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În ceea ce privește dispoziția care este contestată, aceasta se poate transmite numai după rămânerea definitivă și irevocabilă a respectivei hotărâri judecătorești.

La data verificării actului administrativ de către reclamant, acesta era contestat de către petenți, fiind înregistrat Dosarul nr. x/2008, motiv pentru care procedura administrativă era suspendată, iar termenul de prescripție în ceea ce îl privește pe reclamant era, de asemenea, suspendat.

Concluzionând, Curtea a constatat că termenul de prescripție în care prefectul a putut sesiza instanța cu o acțiune de anulare a unui act administrativ a fost întrerupt, prin introducerea cererii de chemare în judecată care are ca obiect un act administrativ, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru toate aceste considerente, curtea de apel a admis apelul declarat de către Prefectul Municipiului București și, luând în considerare solicitarea expresă a reclamantului-apelant, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare către aceeași instanță de fond, Tribunalul București.

Cu privire la apelurile declarate de către intervenienți, curtea de apel a reținut următoarele aspecte:

Prin însăși cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat încălcarea prevederilor dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atât cu privire la dovada proprietății imobilului în cauză, cât și la suprafața acestuia, dar și cu referire la calitatea de persoane îndreptățite pentru beneficiul masei succesorale lăsate de foștii proprietari - B. și C.

În aceste condiții, curtea de apel a considerat necesar a nu se analiza și soluționa criticile din cererile de apel declarate de către cei doi intervenienți, aceștia invocând motive referitoare la aspectele enunțate, puse în discuție și de reclamant prin cererea introductivă și neanalizate pe fond până în prezent.

În condițiile în care, urmare a admiterii apelului reclamantului și a trimiterii cauzei spre rejudecare la tribunal, această instanță va trebui să analizeze fondul litigiului și să ia în considerare și să răspundă și argumentelor invocate de către intervenienți, curtea de apel a admis toate cele trei apeluri declarate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul A., intervenientul în nume propriu H. și intervenienții în numele altei persoane N. și P.

1)Recurentul-pârât A. a solicitat instanței admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor declarate de Prefectul Municipiului București, intervenientul în nume propriu L. și intervenientul în nume propriu H. și menținerea ca legală și temeinică a Sentinței civile nr. 988 din 5 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. x/2010*.

Recurentul a susținut că apelul Prefectului Municipiului București a fost admis prin greșita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, la fond, a fost invocată excepția tardivității cererii reclamantului Prefectul Municipiului București, admisă în primă instanță; considerentul admiterii acestei excepții fiind acela că dispoziția a fost comunicată prefectului în data de 20 octombrie 2008, înscrierea fiind înregistrată pe rolul reclamantului sub nr. x.

S-a reținut de către prima instanță că acțiunea pendinte a fost pornită de către reclamantul Prefectul Municipiului București, în temeiul prerogativei sale de drept administrativ de a realiza controlul de tutelă asupra dispoziției, drept care este supus unui termen de prescripție de 6 luni care curge de la data comunicării dispoziției către prefect, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, termenul de prescripție se împlinise în data de 20 aprilie 2009, or, acțiunea pendinte a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 11 ianuarie 2011, cu mult după depășirea termenului de prescripție.

Instanța de apel a considerat că, având în vedere că dispoziția atacată pe calea prezentului litigiu făcea deja obiectul unui alt dosar aflat pe rolul instanțelor, respectiv Dosarul nr. x/2008, prescripția dreptului la acțiune a reclamantului Prefectul Municipiului București de a exercita controlul asupra dispoziției ar fi fost suspendat/întrerupt prin inițierea litigiului ce formează obiectul Dosarului nr. x/2008, pentru simplul motiv că acel litigiu ar fi vizat aceeași dispoziție, fără se analiza dacă obiectul și cauza celor două litigii coincid.

Prin aceste considerente, instanța de apel a opinat că un potențial efect întreruptiv de prescripție, constând în conduita terților inițiatori ai litigiului ce formează obiectul Dosarului nr. x/2008 de a sesiza instanța de judecată, a întrerupt și termenul de prescripție care curgea împotriva reclamantului Prefectul Municipiului București din acest litigiu distinct.

În privința apelurilor declarate de intervenienții în nume propriu L. și acestea au fost admise pe fond, însă fără a se analiza de către instanța de apel temeinicia acestora, ci pentru simplul considerent că criticile din cuprinsul acestor apeluri ar fi similare criticilor apelului reclamantului Prefectul Municipiului București, apel care însă nu a fost analizat pe fond, ci a fost soluționată în temeiul excepției tardivității.

Recurentul a considerat că este o reală problemă de drept problema prescripției dreptului material la acțiune și cazurile de întrerupere sau suspendare a acesteia, susținând că prescripția, fiind o sancțiune personală a subiectului care neglijează exercitarea propriilor drepturi și, corelativ, dreptul material la acțiune fiind un drept personal al persoanei care urmărește realizarea unui drept subiectiv propriu, nu se poate afirma că un caz de întrerupere sau de suspendare a prescripției efectuat de un terț profită și influențează termenul de prescripție al celui dintâi. În contextul problemei de drept relevate, recurentul a menționat că, între persoana împotriva căreia curge prescripția și terț, nu există raporturi obligaționale de solidaritate sau de reprezentare care să permită întreruperea prescripției titularului dreptului subiectiv prin actul sau faptul terțului.

Sediul materiei în domeniul prescripției extinctive era la acel moment, în baza principiului tempus regit actum, Decretul nr. 167/1958.

Conform art. 16 alin. (1) lit. b), prescripția este întreruptă "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată (...), chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească, (...) necompetentă".

Instanța de apel a considerat că litigiul ce formează obiectul Dosarului nr. x/2008 ar fi întrerupt termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului Prefectul Municipiului București din acest litigiu.

Neanalizând părțile, obiectul și cauza, ci doar obiectul derivat - dispoziția ce forma obiectul litigiului nr. 43513/3/2008, prin decizia recurată, s-a ajuns la concluzia că prescripția dreptului la acțiune al prefectului de a solicita anularea dispoziției a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată a inițiatorilor litigiului nr. 43513/3/2008.

În temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, "dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege".

În doctrină și în jurisprudență s-a arătat că instituția prescripției extinctive reprezintă o sancțiune personală a titularului unui drept subiectiv care neglijează să reclame vătămarea acestuia. Atât dreptul subiectiv, cât și dreptul material la acțiune sunt legate de persoana titularului dreptului încălcat.

Corelativ, cursul prescripției - inclusiv actele de suspendare și actele întreruptive - sunt legate de persoana titularului dreptului subiectiv și al dreptului material la acțiune:

"Dacă titularul dreptului subiectiv nu-și valorifică dreptul nesocotit sau încălcat în termenul de prescripție stabilit de lege, împlinirea prescripției îl lipsește de dreptul material la acțiune, ceea ce reprezintă o sancțiune civilă".

Prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune, cu sublinierea faptului că dreptul la acțiune aparține titularului dreptului subiectiv vătămat:

"Dreptul material la acțiune este posibilitatea titularului de a obține, prin constrângere, executarea unei prestații, recunoașterea unui drept amenințat ori contestat sau, după caz, aplicarea unei alte sancțiuni civile".

Similar, în măsura în care prescripția extinctivă reprezintă sancțiunea personală a titularului pasiv de drepturi subiective, cauzele de suspendare și de întrerupere a termenului de prescripție reprezintă acte și fapte de care profită numai cel împotriva căruia curge prescripția.

Raționamentul este cu atât mai mult valabil în condițiile în care, în speța pendinte, nu există, nu au fost analizate și nu au fost invocate raporturi obligaționale de solidaritate sau de reprezentare care să fi justificat soluția instanței de apel.

În interpretarea art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, evocat în considerentele deciziei recurate, în doctrină și în jurisprudență, s-a arătat că:

"Cererea de chemare în judecată trebuie să fie făcută de către titularul dreptului la acțiune. Pentru a opera întreruperea prescripției, acțiunea la care face referire art. 16 alin. (1) lit. b) din decret, trebuie să fie promovată de partea în defavoarea căreia curge termenul (...)."

Nu în ultimul rând, trebuie analizate și efectele cazului de întrerupere a prescripției reglementat prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. În aceste sens, în doctrină, s-a arătat că:

"În ipoteza cererii de chemare în judecată, dimpotrivă, efectele întreruperii se produc definitiv, pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere în fond a cererii."

Aplicând toate aceste raționamente la speța concretă, rezultă că dreptul subiectiv din speță este reprezentat de dreptul prefectului, în calitate de autoritate publică, de a exercita controlul de legalitate asupra dispoziției.

Acest drept este unui personal și propriu, intuitu personae (prin raportarea la calitatea de prefect - autoritate publică) și izvorăște din art. 19 alin. (1) lit. e) din cuprinsul Legii nr. 340/2004, conform căruia prefectul "verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului".

Tocmai de aceea art. 38 din Legea nr. 10/2001 prevede obligația autorităților învestite cu soluționarea notificărilor să transmită prefectului situația tuturor dosarelor administrative.

Astfel, dreptul prefectului de a solicita anularea dispoziției nu se confundă cu dreptul particularilor interesați de a ataca dispoziția în fața instanței, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă, prin absurd, cererea de chemare în judecată a altei persoane din litigiul nr. 43513/3/2008 ar întrerupe prescripția dreptului la acțiune al prefectului în litigiul pendinte, în litigiul nr. 43513/3/2008 acțiunea în anularea dispoziției nr. 10893 din 17 octombrie 2008 a fost definitiv respinsă pe fond, motiv pentru care un potențial efect întreruptiv de prescripție nu poate opera.

Un al doilea motiv de recurs s-a raportat la faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția de admitere a apelurilor declarate de L. și H.

Astfel, cu privire la apelurile declarate de către intervenienți, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:

"Prin însăși cererea de chemare în judecată, reclamantul (Prefectul - n.n.) invocă încălcarea prevederilor dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atât cu privire la dovada proprietății imobilului în cauză, cât și la suprafața acestuia, dar și cu referire la calitatea de persoane îndreptățite pentru beneficiul masei succesorale lăsate de foștii proprietari (...).

În aceste condiții, Curtea a considerat necesar a nu se analiza și soluționa criticile din cererile de apel declarate de către cei doi intervenienți, aceștia invocând motive referitoare la aspectele enunțate, puse în discuție și de reclamant prin cererea introductivă și neanalizate pe fond până în prezent".

În acest context, se poate observa că instanța de apel nu a analizat fondul apelului declarat de către reclamantul Prefectul Municipiului București, ci a admis calea de atac, pe considerentul greșitei soluționări a excepției tardivității cererii principale, trimițând cauza spre rejudecare în fond.

Astfel, chiar dacă cei trei apelanți ar avea critici identice, instanța nu a analizat fondul acestor critici în cadrul apelului declarat de către prefect, motiv pentru care un raport de accesorialitate rămâne lipsit de importanță practică.

Mai mult decât atât, soluția asupra excepției tardivității nu are legătură cu apelurile celor doi intervenienți, întrucât cererile acestora au fost respinse de către prima instanță ca neîntemeiate.

Așadar, cert este faptul că instanța de apel a admis pe fond două apeluri, fără a indica absolut niciun considerent de fond, astfel cum recunoaște în mod expres.

Soluția asupra excepției tardivității cererii principale a reclamantului Prefectul Municipiului București nu poate fi transpusă asupra fondului cererilor celor doi intervenienți, întrucât însuși apelul prefectului nu a primit o soluționare pe fond.

În al doilea rând, în ipoteza în care instanța de recurs ar admite această cale de atac și ar schimba decizia recurată, în sensul admiterii excepției tardivității cererii principale, soluția de admitere pe fond a apelurilor intervenienților rămâne golită de orice considerent care ar justifica soluția instanței de apel.

2) Recurentul intervenient în nume propriu H. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, (exceptând admiterea apelului său), și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului său, cu modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a respinge apelurile exercitate de Prefect și L., menținerea admiterii apelului său și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe sau admiterea în tot a cererii sale și constatarea calității sale de proprietar asupra cotei de 24% din drepturile privind Dispoziția nr. x/2008.

În motivarea cererii de recurs, s-a susținut că decizia este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură, având contradicții între considerente și fiind pronunțată cu încălcarea sau greșita aplicare a legii, motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanța de apel nu a stabilit legea aplicabilă cauzei.

Conform art. 295 C. proc. civ., instanța de apel este ținută să verifice calea de atac, în limitele cererii de apel. Totodată, conform art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cererea de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, în timp ce art. 292 alin. (1) C. proc. civ. limitează drepturile apelantului la motivele și mijloacele invocate în prima instanța sau în cererea de apel.

Apelul reclamantului a vizat pretinsa nemotivare a hotărârii, susținându-se că ar fi fost lipsită de temei legal. În realitate, în motivarea Sentinței civile nr. 988 din 5 iulie 2017, se regăsesc temeiurile de drept avute în vedere de către instanță, acestea fiind detaliate inclusiv la nivel de citare a acestora. Temeiurile de drept reținute, analizate și aplicate în cauză de prima instanță sunt: art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 11 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 554/2004, dispozițiile art. 21 alin. (6) din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dispozițiile Legii nr. 340/2004.

Prin apelul formulat, apelantul a amestecat deliberat temeiurile de drept ale legii speciale cu cele ale dreptului comun și chiar a făcut afirmații fără nicio acoperire în drept, care au fost preluate de instanța de apel. Aceasta din urmă a dovedit o atitudine vădit favorabilă instituției statului, încălcând obligația de echilibru și imparțialitate, deci și dispozițiile art. 6 din Convenție. Această părtinire se observă din modul incorect în care s-a făcut înlăturarea soluției date de prima instanță, fără nicio analiză concretă care să arate de ce au fost înlăturate considerentele acesteia, din faptul că instanța de apel a făcut afirmații fără acoperire într-o normă de drept în vigoare și din faptul că a amestecat, la rândul său, dispozițiile de drept comun cu cele ale legii speciale, încălcând flagrant principiul specialia generalibus derogant.

În mod concret, instanța de apel nu a arătat de ce prezentei cauzei i se aplică atât dreptul comun în materie de prescripție, cât și dispozițiile legii speciale (aceasta din urma fiind cea aplicată corect de prima instanță). Obligația primordială a instanței de apel era aceea de a stabili legea aplicabilă cauzei, analizând raportul între legea specială și cea generală. Dezinteresul față de normele de drept aplicabile în cauză este evidențiat și de pronunțarea hotărârii în temeiul normelor de drept ale noului C. proc. civ., apelul fiind admis în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., și nu al art. 296 C. proc. civ. de la 1865, deși aceasta este legea aplicabilă cauzei.

Consecința acestui mod de judecată este nulitatea hotărârii, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Neregularitatea procesuală s-a produs cu ocazia deliberării, astfel încât părțile nu au avut posibilitatea de a cere și obține îndreptarea acesteia, în cursul respectivei judecați. Efectul acestui mod de judecată este pronunțarea unei hotărâri nelegale.

În mod evident, cauzei i se aplică exclusiv normele legii speciale, Legea nr. 10/2001, aceasta guvernând litigiul civil, așa cum s-a stabilit caracterul acestuia, ca urmare a regulatorului de competență, deci dreptul comun nu poate constitui temei pentru modificarea sentinței pronunțată în prima instanță.

În cauză s-a produs încălcarea dreptului la un proces echitabil, încălcarea obligației de motivare a hotărârii (art. 261 pct. 5 C. proc. civ.), încălcarea principiului contradictorialității dezbaterilor.

Motivarea hotărârii are un caracter extrem de general, care nu arată niciun temei de drept, cu excepția art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 care este, în realitate, inaplicabil. Instanța se mărginește a indica două situații de fapt, și anume:

- ca Instituția Prefectului a primit prima dată dispoziția nr. x/2008 la data de 20 octombrie 2008, aceasta fiind înregistrată sub nr. x;

- că pe rolul instanțelor se aflau mai multe dosare care vizau atât dispoziția nr. x/2008, cât și dispoziția nr. x/2008.

Se mai susține de către instanța de apel, prin preluarea afirmației Instituției Prefectului:

"conform prevederilor legale, doar dispozițiile necontestate pe cale judecătoreasca se transmit Secretariatului Comisie Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor", omițând să arate care ar fi aceste dispoziții legale, neidentificabile, nepuse în discuția părților și imposibil de verificat de către instanța de recurs, în lipsa indicării lor concrete în motivarea hotărârii recurate.

Reclamantul a învederat că instanța de apel nu a arătat în concret de ce a înlăturat fiecare temei de drept reținut de instanța anterioară, nici nu a analizat vreuna din apărările pe care părțile le-au făcut, ignorând complet existența lor ca părți în dosar, singura preocupare fiind admiterea nemotivată a apelului instituției Prefectului.

Art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește în sarcina instanței obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și propunerile de probe ale părților; Curtea Europeana a Drepturilor Omului concluzionând că instanțele, chiar dacă nu ar putea fi obligate să expună motivele respingerii fiecărui argument invocat de o parte, totuși, ele nu sunt scutite de examinarea adecvată și de obligația de a răspunde principalelor mijloace pe care partea le expune.

Or, în speță, nu s-a răspuns niciunui mijloc de apărare esențial. Instanța de apel nu a arătat care anume din argumente au fost îndepărtate și pentru ce rațiuni, nefiind analizate, în realitate, niciunul din argumentele invocate.

În acest sens, existența unor litigii care priveau o altă dispoziție decât cea care face obiectul prezentului dosar nu poate reprezenta o motivare legală a soluției prezente, argumentul instanței, (preluat de la instituția prefectului fără o minimă analiza proprie), fiind străin de prezenta cauza.

De asemenea, neindicarea vreunui temei de drept care să poată face posibilă verificarea acestuia, de către instanța de recurs, sau care ar fi conținutul concret, modalitatea în care se poate aplica în cauză și efectele pe care aplicarea sa le-ar avea asupra drepturilor părților face imposibilă analiza legalității deciziei recurate de către instanța de recurs.

În considerentele deciziei, nu se arată cine ar putea fi titularul contestației, în ce temei ar fi făcută contestația și cum anume ar interacționa o astfel de contestație cu obligațiile Instituției Prefectului, dacă acesta nu este titularul respectivei căi de atac. În mod evident, suntem în prezența unei situații clasice de nemotivare în drept a hotărârii și a unei inacțiuni a instanței de apel (neverificarea situației de fapt și de drept în cauză, deși calea de atac era una devolutivă).

Având în vedere nemotivarea soluției pronunțată de instanța de apel, recurentul a apreciat că nu a fost corect stabilită nici situația de fapt și nici fundamentată soluția adoptată, ceea ce contravine art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform căruia judecătorul trebuie să prevină orice greșeală de judecată, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. Instanța a încălcat și dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenție și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

În aceste condiții, în conformitate cu dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 106 și 108 C. proc. civ., recurentul a solicitat constatarea nulității deciziei ca nemotivată și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Instituției Prefectului, urmând ca hotărârea ce se va adopta, să fie dată cu respectarea exigențelor art. 261 C. proc. civ.

Încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actul fiind îndeplinit cu neobservarea formelor legale, motiv de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Nulitatea nu a putut fi invocată în față primei instanțe, întrucât s-a produs cu ocazia deliberării, astfel încât recurentul nu a avut posibilitatea îndreptării acestei neregularități, vătămarea sa constând în pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale, a cărei îndepărtare nu se poate face decât prin admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Un alt aspect privind greșita interpretare și aplicare a legii s-a raportat la faptul că: Instituția Prefectului a recunoscut că actul supus controlului său a fost primit prima dată pe 20 octombrie 2008, fiind înregistrat sub nr. x Această recunoaștere este consemnată și de către instanța de apel.

În motivarea pretinsei suspendări a termenului în care reclamantul putea exercita prezenta acțiune, acesta invocă ca temei de drept art. 46 din Legea nr. 10/2001, temei neanalizat de instanța de apel.

Suspendarea procedurii administrative, în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, reglementează o cu totul altă ipoteză juridică, și anume situația în care, la data adoptării Legii nr. 10/2001, ar fi existat, pe rolul instanțelor, acțiuni de drept comun sau în care sunt promovate acțiuni în temeiul art. 45 și 47 din Legea nr. 10/2001 - privind anularea unor acte de înstrăinare, însă apelantul se referă la contestarea de către notificatori a dispoziției transmisă pentru controlul de legalitate (ce face obiect al prezentului proces), precum și contestarea dispoziției nr. 10894/17 octombrie 2008, prin care s-au respins alte notificări. Niciuna din aceste contestații nu are aptitudinea de a suspenda termenul în care apelantul ar fi trebuit să își formuleze propria acțiune.

După cum se observă, art. 46 din Legea nr. 10/2001 și art. 46.1 din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu reglementează procedura de control de legalitate, procedura administrativă, ulterioară emiterii actului supus controlului, ci situații și proceduri prealabile emiterii dispoziției de către primar. Pe cale de consecință, temeiul de drept la care face trimitere reclamantul nu are legătură cu situația de drept dedusă judecații, motivul sau de apel fiind nefondat.

Reglementarea situației prin normele cuprinse în art. 16.1, 16.5 - 16.6 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 privește dispozițiile ce fac obiect al unor litigii aflate pe rolul instanțelor, însă face trimitere tot la predarea documentației, și nu la exercitarea controlului de legalitate și, cu atât mai puțin, la o suspendare a termenului în care trebuie exercitat acest control.

Nici formularea plângerii prealabile nu suspendă și nu întrerupe, nici în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 și nici în temeiul art. 14 sau art. 16 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție privind dreptul la acțiune, așa încât propria conduită a reclamantului a condus la formularea tardivă a cererii de chemare în judecată. Norma cuprinsă în art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează suspendarea procedurii de soluționare a plângerii prealabile, și nu a procedurii de control de legalitate, cele două proceduri privind instituții de drept diferite și vizând situații de drept diferite.

Pe de altă parte, acțiunea este una pur civilă, așa încât i se aplică normele de drept civil, nu cele ale contenciosului administrativ, iar din perspectiva termenului în care putea fi exercitată acțiunea, acesta este depășit din culpa exclusivă a reclamantului.

Suspendarea termenelor de prescripție prevăzută de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică în cauză, aceasta fiind guvernată exclusiv de legea specială, iar suspendarea cursului prescripției era prevăzută expres și limitativ de dispozițiile art. 14 din decret, situațiile respective neregăsindu-se în cauză.

În sfârșit, în privința întreruperii unui termen de prescripție, la data analizată (anul 2008), conform Decretului nr. 167/1958 (chiar și dacă s-ar aplica în cauză), aceasta era expres și limitativ reglementată de dispozițiile art. 16 din decret, situațiile respective neregăsindu-se în cauză.

Instanța face o gravă confuzie între părțile între care curge prescripția și acțiunile acestora care pot guverna întreruperea prescripției. Pentru a opera întreruperea prescripției este necesară o acțiune realizată de partea împotriva căreia curge termenul, și nu de către un terț. Aceasta este însăși rațiunea mecanismului întreruperii unui termen de prescripție. Ca urmare, atacarea unei dispoziții de către terțe persoane nu are aptitudinea juridică de a întrerupe termenul de prescripție care curge împotriva Instituției Prefectului. Față de acesta, rămas în pasivitate, prescripția își continuă cursul, neexistând nicio manifestare de voință a acestuia, aptă să conducă la întreruperea cursului prescripției. Apelantul nu a fost parte în litigiul respectiv, și, cu atât mai puțin, nu 1-a inițiat.

Rezultă că niciunul din temeiurile invocate de apelant pentru a justifica pretinsa suspendare sau întrerupere a termenului în care putea exercita propria acțiune nu reglementează o atare situație, astfel încât critica sa era nefondată.

Invocarea susținută a mai multor temeiuri de drept, cu scopul de a găsi o motivare a suspendării sau întreruperii termenului de prescripție, dovedește faptul că apelantul a avut și are reprezentarea clară a depășirii termenului legal.

Pe de altă parte, chiar și în situația în care prescripția ar fi fost întreruptă sau suspendată până la analizarea legalității dispoziției de către instanța învestită de notificatori, apare ca o gravă greșeală din partea instanței de apel să nu invoce și să nu facă aplicarea excepției puterii lucrului judecat (de ordine publică, în con