ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 706/2016

Decizia nr. 706/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 12 august 2010, sub nr. x/83/2010, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei C. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 1/2 din imobilul situat în București, sector 1 compus din: subsol - încăperile nr. 1-37, suprafața utilă - 240,39 m.p., suprafața construită - 336,80 m.p.; parter-încăperile 1-34, suprafața utilă - 353,15 m.p., suprafața construită - 473,71 m.p.; etaj 1 - încăperile 1, 2, suprafața utilă - 49,11 m.p., suprafața construită - 62,37 m.p.; teren - 394 m.p. din totalul suprafeței de teren de 850 m.p; să se dispună ieșirea din indiviziune asupra imobilului menționat la primul capăt de cerere, în contradictoriu cu pârâtul D., în funcție de cota de ½ pentru fiecare parte, prin atribuire în natură; să se dispună obligarea pârâtei C. la plata de despăgubiri bănești reprezentând lipsa de folosință a părții de ½ din imobil proprietatea reclamanților, de la 26 mai 2010, data preluării imobilului conform procesului-verbal predare imobil încheiat de Biroul Executorului Judecătoresc E. și până la data când vor intra în posesia imobilului și la plata sumei de 200.000 RON cu titlu daune morale, cu cheltuieli de judecată.

La data de 25 martie 2011, reclamanții au depus cerere precizatoare a capătului trei de cerere, prin care au precizat contravaloarea lipsei de folosință la suma de 2.500 euro/lună, calculată în funcție de cursul de schimb al Băncii Naționale a României, reprezentând suma de 103.150 RON aferentă perioadei 26 mai 2010-25 martie 2011.

La data de 25 noiembrie 2011, reclamanții au depus la dosar cerere modificatoare, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți a numiților F., G., H., I., urmând a se dispune ieșirea din indiviziune asupra terenului menționat la primul capăt de cerere, în contradictoriu cu pârâții D., C., J., Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, F., G., H., I., în funcție de cota de ½, prin atribuire în natură.

Prin încheierea de ședință din data de 11 ianuarie 2013, Tribunalul a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra terenului și cererea de arătare a titularului dreptului, stabilind termen pentru soluționarea acestora la data de 08 februarie 2013.

La data de 05 aprilie 2013, reclamanții au depus cerere modificatoare prin care au solicitat instanței obligarea pârâților C., D., J., K., L., M., N., O., F., G., H., I., R.A-A.P.P.S., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 1/2 din imobilul situat în București, sector 1 compus din: subsol - încăperile nr. 1-37, suprafața utilă - 240,39 m.p., suprafața construită 336,80 m.p.; parter - încăperile 1-34, suprafața utilă - 353,15 m.p., suprafața construită - 473,71 m.p.; etaj - încăperile 1,2, suprafața utilă - 49,11m.p., suprafața construită - 62.37 m.p.; teren - 394 m.p. din totalul suprafeței de teren de 850 m.p și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 353 din 21 martie 2014 Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis, în parte, cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A. și B., a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților lotul nr. 1 din imobilul situat în București, sectorul 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul P., compus din: la subsol - încăperile 1-18; la parter - încăperile 1-13, la etajul 1 - încăperile 1, 2, în suprafață utilă de 279,96 m.p. și din cota indiviză de teren în suprafață de 197,41 m.p., și să plătească reclamanților suma de 89.860 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, pentru perioada mai 2010-august 2013. Pe cale de consecință, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale, ca neîntemeiat cu obligarea pârâtei să plătească reclamanților suma de 33.270,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Litigiul de față poartă în privința dreptului de proprietate asupra unui imobil care a constituit proprietatea defunctei Q., dar care a fost preluat de stat în anul 1950, astfel încât nu se mai afla fizic în patrimoniul defunctei în anul 1967, când a fost deschisă succesiunea acesteia.

Prin urmare, litigiul nu a apărut ca efect nemijlocit al transmisiunii posesiunii moștenirii, ci ca o consecință a modului ulterior prin care a fost redat în proprietate privată imobilul cu regimul juridic de imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu precizarea că pârâta a intrat în posesia acestuia în anul 2010, prin intermediul executării unei hotărâri judecătorești.

Procedând la compararea titlurilor exhibate de părți cu privire la imobilul în litigiu, Tribunalul a constatat că titlul reclamanților este preferabil. Astfel, s-a reținut că reclamanții sunt adevărații moștenitori ai defunctei Q., care deținea cota de ½ din imobilul situat în București, sectorul 1, preluat în mod abuziv în proprietatea statului în perioada regimului comunist, astfel cum s-a reținut, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 438A din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Calitatea reclamanților de moștenitori ai fostei coproprietare a imobilului, Q. rezultă din certificatele de moștenitor din anii 1967, 1983, 2006 și din actele de stare civilă depuse la dosar (certificatul de deces al numitei R. și certificatele de naștere al reclamantului A. și al lui S.).

În ceea ce privește titlul pârâtei, acesta este reprezentat de decizia civilă nr. 438A din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care R.A.-A.P.P.S., Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul General al Municipiului București au fost obligați să-i lase acesteia și moștenitorului celeilalte coproprietare a imobilului, D., imobilul situat în București, și de actul de dezmembrare și partaj autentificat 15 decembrie 2010, prin care a preluat în proprietate lotul nr. 1 din imobil. Se observă, din considerentele deciziei civile nr. 438A din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, că s-a reținut dovedită calitatea procesuală activă a reclamantei (pârâtă în prezenta cauză) C. cu certificatul de moștenitor din 22 martie 1996, or acest certificat de moștenitor a fost anulat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă. Pe de altă parte, decizia civilă nr. 438A din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, nefiind pronunțată în contradictoriu cu reclamanții, nu este opozabilă acestora, având valoarea unui simplu mijloc de probă, or prezumția de proprietate întemeiată pe această hotărâre a fost răsturnată, din probele administrate în cauza de față rezultând că pârâta C. a avut doar calitatea de legatar cu titlu particular al defunctei Q., pentru anumite bunuri mobile, autorul reclamanților fiind legatar universal, având vocație la restul averii defunctei, deci și asupra bunului revendicat.

Cât privește capătul doi de cerere, care privește obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a părții de ½ din imobil, pentru perioada mai 2010-august 2013 s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 vechiul C. civ. (aplicabile în cauză întrucât ocuparea imobilului a început sub imperiul legii vechii, iar fapta are caracter continuu), respectiv: fapta ilicită a pârâtei; prejudiciul produs reclamanților; legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtei.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul P. s-a stabilit că valoarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada mai 2010-august 2010 se ridică la suma de 89.860 euro.

În ceea ce privește capătul trei de cerere, prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale, Tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat. Astfel, reclamanții nu au dovedit faptul că prin ocuparea de către pârâtă a lotului nr. 1 din imobil le-a fost cauzat acestora un prejudiciu de ordin moral, cu toate că sarcina probei le revenea, conform art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a obligat pârâta, aflată în culpă procesuală, să plătească reclamanților suma de 33.270,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru (30.570,9 RON) și onorariul de expert (2.700 RON).

Din perspectiva modului în care instanța de fond a respectat exigențele principiului disponibilității procesului civil, Curtea de apel învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 353/2014 a Tribunalului București a reținut că, prin încheierea de ședință de la 05 aprilie 2013, Tribunalul a admis excepția tardivității cererii modificatoare depusă de reclamanți la data de 09 noiembrie 2012, dispozițiile art. 132-134 C. proc. civ. fiind aplicate în mod corespunzător, însă nu putea ignora precizarea formulată de reclamanți la termenul de la 07 februarie 2013, precizare care se impunea după administrarea probei cu expertiză tehnică.

Prin urmare, instanța a soluționat cauza în limitele cererii de chemare în judecată, astfel că susținerea relativă la soluționarea plus petita nu a fost primită.

Din perspectiva menționată, Curtea a apreciat că nici susținerile prin care se afirmă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, pentru argumentul că se revendică o cotă ideală dintr-un bun imobil, nu au fost primite, deoarece, așa cum s-a arătat, instanța de fond a rezolvat acțiunea în revendicarea unui lot individual determinat, iar nu a unei cote ideale, așa cum greșit afirmat apelanta (art. 373

1

C. proc. civ.).

Pe de altă parte, nici susținerea pârâtei în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare pentru nerespectarea regulii unanimității (susține apelanta că, în cauză, există și alți coproprietari ai bunului care nu au fost chemați în judecată de către reclamanți) nu are fundament pentru a conduce la admiterea apelului, Curtea având în vedere revirimentul jurisprudențial izvorât din interpretarea principiului în discuție de către CEDO în Cauza Lupaș contra României.

Reclamanții au uzat procedura specială; au formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 însă, datorită împrejurării că bunul nu se mai afla în posesia entității deținătoare, fiind restituit apelantei în baza deciziei civile nr. 438A din 24 septembrie 2004, notificarea a fost respinsă iar eficiența procedurii nu a mai fost una efectivă.

Nici aspectul că reclamanții din prezenta nu au avut calitatea de parte în acel litigiu, în care s-a dezbătut revendicarea imobilului de către apelanta din cauză, nu este lipsit de relevanță din perspectiva dispozițiilor art. 166 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 1201 C. civ., considerațiuni care au întărit convingerea instanței de fond asupra preferabilității titlului reclamanților care se impune a fi protejat.

Soluția prin care a fost soluționat petitul relativ la contravaloarea lipsei de folosință, a fost pronunțată de prima instanță prin interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. instanța reținând incidența, în cauză, a elementelor răspunderii civile delictuale, iar nu ca și o consecință automată decurgând din admiterea cererii principale.

În acest mod, instanța a arătat că apelanta a ocupat imobilul din litigiu, fără a avea un titlu, în perioada 26 mai 2010-august 2013, aducând atingere dreptului de proprietate al reclamanților în partea relativă la folosința liniștită a bunului în discuție.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, iar față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a admis cererea intimaților de obligare a apelantei la acordarea cheltuielilor de judecată efectuată în această cale de atac.

Împotriva deciziei civile nr. 540A pronunțată în data de 09 noiembrie 2015 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta C. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:

Se susține ca motiv de recurs faptul că decizia civilă nr. 540A din data de 09 noiembrie 2015 a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

Referitor la precizarea instanței de apel conform căreia decizia civilă nr. 438A din 24 septembrie 2003 nu se mai bucura de autoritate de lucru judecat în condițiile în care s-a fundamentat pe o situație de fapt care nu mai este concordantă cu cea care a fost ulterior stabilită prin decizia civilă nr. 351 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, acesta fiind și motivul pentru care instanța de fond a „procedat la compararea titlurilor exhibate de părți", se arată că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Or, prin reținerea atât de către instanța de fond, cât și de către cea din apel a faptului că decizia nr. 438A din 24 septembrie 2003 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2002 (prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă și de către D., fiind obligați Regia Autonoma Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Ministerul Finanțelor și Consiliul General al Municipiului București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1 compus din subsol - încăperile nr. 1-37 în suprafață utilă de 240, 39 mp și suprafață construită de 336,80 mp, parter - încăperile 1-34 în suprafață utilă de 353,15 mp și suprafață construită de 473,71 m.p., et. 1 - încăperile 1, 2 în suprafață utilă de 49,11 mp și suprafață construită de 62,37 mp, teren - 394 mp din totalul suprafeței de teren de 850 mp) nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, se încălca atât dispozițiile legale edictate de legea română, cât și drepturile de care recurenta ar trebui să beneficieze.

Astfel, în ceea ce privește capătul de cerere vizând lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a cotei de 1/2 din imobilul menționat, se solicită a se avea în vedere faptul că singurul argument prin care intimații-reclamanți au încercat să convingă instanța de temeinicia pretențiilor pe care le au în ceea ce privește proprietatea imobilului revendicat, argument ce a fost însușit de către instanțe, se bazează pe o decizie judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 351 din 26 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă) prin care s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de moștenitor din 22 martie 1996.

Hotărârea judecătorească irevocabilă despre care se afirmă că ar fi fost lipsită de efecte juridice constituie titlu de proprietate, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 112/1995. Or, a considera că un titlu de proprietate ar putea fi lipsit de efecte juridice fără nicio procedură judiciară și, deci, fără a fi fost desființat, ar însemna să se încalce un alt principiu fundamental de drept, respectiv securitatea raporturilor juridice.

Dreptul de proprietate recunoscut recurentei C. este certificat prin decizia civilă nr. 438A din 24 septembrie 2003, unde instanța a statuat, în cadrul procedurii declanșate de către reclamantă, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, ceea ce valorează titlu de proprietate și se bucură de prezumția de adevăr, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 112/1995.

Invocând ca și motiv al acțiunii nulitatea certificatului de moștenitor în baza căruia părțile și-au valorificat drepturile succesorale testamentare, reclamanții nu pot revendica o cotă parte de 1/2 din imobil, împotriva unei hotărâri judecătorești deja irevocabile, care are efect constitutiv de drepturi.

În ceea ce privește compararea de titluri la care a procedat instanța de fond și pe care instanța de apel și-a însușit-o, se solicită a se observa că o asemenea comparație nici nu este posibilă întrucât certificatul de moștenitor nu are valoare de titlu de proprietate, ci doar stabilește persoanele cu vocație succesorală asupra masei succesorale rămase de pe urma unui defunct, făcând legătura între proprietar și persoanele în favoarea cărora operează transmisiunea succesorală.

Decizia civilă nr. 438A din 24 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2002 devenită irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu în favoarea lui D. și C. a intrat în puterea de lucru judecat, iar efectele ei trebuie respectate în tot ceea ce privește posibilitatea ulterioară a acelorași reclamanți de a mai contesta în instanță mențiunile cuprinse în cuprinsul acestora, având în vedere că au solicitat R.A.P.P.S. să promoveze două acțiuni de revizuire a acestei hotărâri.

Având în vedere efectul constitutiv al hotărârii pronunțate în această materie, posesorul urmând a fi considerat proprietar din momentul recunoașterii prin hotărâre judecătorească, se consideră că atâta timp cât reclamanții au încercat revizuirea în cauzele ce au format obiectul Dosarelor nr. x/2/2008 și nr. x/2/2006, nu mai pot reforma hotărârea care constituie dreptul lor de proprietate.

Referitor la faptul că instanța de apel a considerat că precizarea cererii de chemare în judecată cu privire la obligarea reclamantei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a lotului nr. 1 din imobil, iar nu a cotei de 1/2 din imobil, realizată de către reclamanți la termenul din 07 februarie 2014, se solicită a se lua act de faptul că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit dispozițiilor legale, modificarea cererii de chemare în judecată se analizează până la prima zi de înfățișare.

Mai mult decât atât, la termenul de judecată din 05 aprilie 2013, instanța de fond a admis excepția tardivității cererii modificatoare depusă la 09 noiembrie 2012, adică anterior termenului din 07 februarie 2014, astfel că era imposibilă o modificare ulterioară a acțiunii.

Se mai arată că, prin admiterea acțiunii și respingerea apelului reclamantei, instanțele nu au ținut cont de procedura specială a Legii nr. 10/2001.

De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14 februarie 2001, revendicarea unui imobil ce face obiectul unei legi speciale de reparație se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege și, în consecință, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă, astfel că instanța de apel nu a ținut cont nici de aceste prevederi legale, respingând apelul în mod neîntemeiat.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea reclamantei la plata lipsei de folosință a imobilului revendicat, acest capăt de cerere are caracter accesoriu față de cel vizând revendicarea, aspect de care nici instanța de fond și nici cea din apel nu au ținut seama.

Prin urmare, constatând netemeinicia pretențiilor principale ale reclamanților și procedând la respingerea cererii de revendicare, se impunea respingerea și a acestui al doilea capăt de cerere. Din moment ce reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului a cărui lipsă de folosință îi este solicitată - calitate pe care o probează cu titlul de proprietate constând în hotărârea judecătorească irevocabilă prin care i s-a admis acțiunea formulată împotriva R.A.P.P.S. - nu există niciun temei de drept în baza căruia să fie obligată reclamanta să plătească aceste sume, deoarece - fiind proprietara de drept - nu datorează nicio remunerație pentru faptul că a locuit în propriul imobil.

Se întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta pârâtă C. este necesar ca instanța de apel să fi interpretat sau aplicat greșit dispozițiile legale incidente.

În cauză, se susține că în mod eronat instanța de apel nu a acordat beneficiul autorității de lucru judecat deciziei civile nr. 438A din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta C., alături de D., împotriva pârâților R.A.A.P.P.S., Ministerul Finanțelor și Consiliul General al Municipiului București.

Criticile formulate sub acest aspect nu se justifică. În mod corect Curtea de Apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente (art. 1201 C. civ.) în ceea ce privește nereținerea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 438A/2003, în primul rând, deoarece aceasta nu s-a pronunțat în contradictoriu de reclamanții, nefiind opozabilă acestora. Pentru a exista autoritatea de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de obiect, părți și cauză. Or, în ceea ce privește primul element (părțile), în mod just s-a reținut că nu este întrunită această identitate.

În al doilea rând, corect s-a considerat de instanța de apel că prezumția de proprietate bazată pe această hotărâre judecătorească folosită ca mijloc de probă de pârâtă a fost răsturnată deoarece din probele administrate în cauză a rezultat în mod neechivoc că pârâta a avut doar calitatea de legatar particular, de pe urma defunctei C., în privința anumitor bunuri mobile, cel care a fost legatar universal, inclusiv asupra bunului în litigiu fiind autorul reclamanților.

De altfel, certificatul de moștenitor din 22 martie 1996 care a stat la baza reținerii calității procesuale active a pârâtei C. în dosarul soluționat prin decizia civilă nr. 438A din 24 septembrie 2003 a fost anulat prin sentința civilă nr. 9660/2006 a Judecătoriei sector 2 București (definitivă și irevocabilă).

Nici critica formulată de recurentă privind compararea de titluri la care a procedat instanța de fond nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Se susține că în mod greșit instanța a comparat hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi pe care a prezentat-o recurenta-pârâtă cu titlul reclamanților pe de o parte, și pe de altă parte, că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 prezenta acțiune în revendicare promovată trebuia respinsă ca inadmisibilă.

În mod corect instanța de apel a procedat la compararea titlurilor părților cu privire la imobilul în litigiu care a constituit proprietatea defunctei Q., dar care a fost preluat de stat în 1950, considerând că titlul reclamanților este preferabil.

Nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că titlul ei era preferabil deoarece, așa cum s-a arătat, s-a dovedit că reclamanții sunt adevărații moștenitori ai defunctei Q. care deținea cota de ½ din imobilul situat în București, (calitate dovedită cu certificatul de moștenitor din anii 1967, 1983, 2006). Sub acest aspect, nu subzistă nici susținerile recurentei privind reținerea de către instanța de apel a calității de proprietari a reclamanților în temeiul certificatului de moștenitor, instanța reținând că acțiunea formulată de reclamanți are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară, având particularitatea că drepturile părților derivă din raporturile lor succesorale cu una din fostele coproprietare ale imobilului.

Instanța de apel corect a procedat la reținerea calității de moștenitori a reclamanților, calitate dovedită prin acel certicat de moștenitor, ei fiind succesorii autoarei care a avut în proprietate cota de ½ din imobilul în litigiu.

Pe de altă parte, corect s-a reținut că reclamanții au uzat de procedura specială, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 care a fost respinsă, astfel că eficiența procedurii speciale nu a fost una efectivă, reclamanții din cauză putându-se prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului care este protejat de art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenție.

Drept urmare, în mod just s-a considerat că decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost aplicată corect de instanță, cu consecința admisibilității prezentei acțiuni în revendicare.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte C. referitoare la încălcarea prevederilor legale ce reglementează modificarea acțiunii, nici aceasta nu subzistă.

În mod just instanța a considerat că s-au respectat exigențele principiului disponibilității părților, dându-se eficiența cuvenită cererii precizatoare formulată de reclamantă după administrarea probei cu expertiza tehnică, în sensul de a se lăsa în deplină proprietate și posesie „lotul nr. 1 din imobil”, astfel că în mod corect nu a fost considerat a fi incident vreun caz de „plus petita”.

Ultimul motiv de recurs vizează soluționarea capătului de cerere privind obligarea recurentei la plata lipsei de folosință a imobilului revendicat, considerându-se că acesta trebuie să fie respins în considerarea caracterului său accesoriu față de pretențiile principale (privind revendicarea) și față de caracterul nefondat al acțiunii în revendicare care ar fi trebuit respinsă.

Nici această critică nu poate fi primită. În mod corect s-a considerat de către Curtea de Apel că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Astfel, fapta ilicită este reprezentată de folosirea fără drept a încăperilor din imobil ce formează lotul nr. 1 de către pârâtă, prejudiciul constă în lipsirea reclamanților de posesia lotului nr. 1 din imobil, legătura de cauzalitate este dovedită în cauză, deoarece dacă imobilul nu ar fi fost în posesia pârâtei, reclamanții l-ar fi putut închiria în schimbul primirii sumelor de bani ce au fost stabilite prin raportul de expertiză. În privința condiției vinovăției, se reține că pârâta a acționat cu rea-credință, cunoscând faptul că certificatul de moștenitor în baza căruia a obținut retrocedarea imobilului litigios fusese anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Drept urmare, în mod just, s-a dispus acordarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada mai 2010 – august 2013, urmare a considerării caracterului fondat al acțiunii în revendicare a lotului nr. 1 din imobilul în litigiu, bun pe care pârâta l-a ocupat fără titlu, și a caracterului accesoriu al acestui capăt de cerere față de acțiunea în revendicare.

În ceea ce privește cererea formulată de intimați de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, acesta va fi respinsă ca neîntemeiată cu aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. deoarece nu s-au depus la dosar dovezi care să ateste plata unor cheltuieli efectuate de aceste părți în cadrul prezentului recurs.

Factura și chitanța depuse la dosar de către intimați sunt emise la data de 11 august 2010 și atestă plata sumei de 124,0 RON onorariu apărător pentru avocat T., dar aceste înscrisuri nu atestă plata unui onorariu achitat de intimați în prezentul recurs ce vizează decizia nr. 540A din 9 noiembrie 2015 a Curții de Apel București.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 540 A din 9 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată intimații-reclamanți B. și A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2016.