ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1660/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1660/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1660/2016

Asupra

cauzei deduse judecății, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 15 octombrie 2010,

sub nr. x/3/2010, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe

pârâții Statul Român, reprezentat prin C., Municipiul București,

reprezentat prin primar general, Universitatea D. din București și E.,

solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se

dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren

situat în sector 6, în suprafață de 10.270 mp.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin

încheierea din 7 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase din 13

septembrie 2011, încheiat la Cabinet avocat F., a dispus introducerea în

cauză, în calitate de reclamant, a numitului G. și scoaterea din

cauză a reclamantei inițiale B.

Reclamanta

B. a fost ulterior reintrodusă în cauză, ca urmare a intervenirii

cesiunii de drepturi litigioase între aceasta și reclamantul A., cel din

urmă fiind scos din cauză prin încheierea de la 10 mai 2013, prin

care a și fost constatată transmisiunea calității

procesuale în favoarea lui B.

Prin

sentința civilă nr. 752 din 12 iunie 2015, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-au calificat drept

apărări de fond excepția inadmisibilității și

excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanții G. și B., în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, reprezentat prin C., Municipiul București,

reprezentat prin primar general și E.; s-a luat act de renunțarea

reclamanților la judecarea acțiunii în contradictoriu cu pârâta Universitatea

D. București; s-a disjuns cererea de intervenție în interes propriu

formulată de către H. și I., prin mandatar J.

Referitor

la acțiunea în revendicare formulată, tribunalul a apreciat că

aceasta este neîntemeiată, pretențiile reclamanților neputând fi

primite pentru mai multe considerente:

1.

Sub un prim aspect, analizând criticile formulate de către pârâți în

ceea ce privește calitatea reclamanților de cesionari ai drepturilor

litigioase cu privire la imobilul ce formează obiectul acțiunii în

revendicare, prin prisma înscrisurilor anterior menționate, tribunalul a

constatat că modalitatea de transmitere a drepturilor litigioase cu

privire la imobilul situat în București, nu s-a realizat în conformitate

cu dispozițiile legale.

Astfel,

contractul de cesiune este un contract sinalagmatic, ce presupune drepturi

și obligații reciproce în sarcina ambelor părți, iar

modificarea acestuia, în sensul introducerii unor imobile noi ca obiect al

contractului, se face în baza consimțământului liber exprimat al

ambelor părți contractante.

Or,

în cauza de față, din examinarea actelor comunicate de către

Camera Notarilor Publici, rezultă că obiectul contractului de cesiune

invocat de către reclamantul inițial, A., respectiv cel autentificat din

23 februarie 2009 de către B.N.P., K., dar și obiectul contractului

de cesiune invocat de către reclamanta B., respectiv cel autentificat din 28

decembrie 2009 de către B.N.P., K., au fost modificate în sensul

introducerii ca obiect și a drepturilor litigioase cu privire la imobil,

doar la solicitarea uneia dintre părți, respectiv a lui A. (cesionar

în primul contract, respectiv cedent în cel de-al doilea contract), notarul public

emițând niște încheieri de completare, respectiv de rectificare a

contractelor inițiale, deși, în fapt, se extindea obiectul

contractului inițial cu privire la alte imobile decât cele avute în vedere

de către părți, fără ca pentru acest lucru să existe

manifestarea de voință a celor două părți

contractante.

Cum

lipsa totală a consimțământului unei persoane la încheierea unui

act juridic este sancționată cu nulitatea absolută, tribunalul a

constatat că cele două contracte de cesiune anterior menționate,

invocate de către reclamantul inițial A., respectiv de către B.,

și prin care aceștia justifică legitimitatea lor procesuală

activă, dar prin care se justifică și calitatea procesuală

activă a celui de-al treilea reclamant, G., sunt lovite de nulitate absolută,

actele respective neputând fi luate în considerare în prezenta cauză

pentru a dovedi transmiterea vreunui drept litigios cu privire la imobilul ce

formează obiectul acțiunii în revendicare.

2.

Sub un al doilea aspect, s-a reținut de către tribunal că,

pentru imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare, teren

în suprafață de 10.270 mp, situat în București, ce a fost

dobândit de către M. în baza contractului de vânzare-cumpărare,

autentificat din 1939 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, se

invocă de către reclamanți transmiterea dreptului de proprietate

de la Z., ce ar avea calitatea de soție supraviețuitoare a fostului

proprietar, aceasta legitimându-se ca moștenitor al acestuia, în baza

certificatului de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de către

B.N.P., L.

Însă,

cu privire la același teren, ce a aparținut lui M., a fost invocat

dreptul de proprietate de către alte persoane care se pretind

moștenitori ai fostului proprietar, respectiv de către N., O., P., R.

și S., aceștia obținând în instanță recunoașterea

dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 4.785 mp din terenul

revendicat în prezenta cauză (sentința civilă nr. 11251 din 18

decembrie 1997 și dispoziția primarului general din 16 martie 1998)

și formulând notificarea din 05 mai 2003 cu privire la o

suprafață de 2.745 mp din același imobil, pe care au adresat-o

pârâtei Universitatea D. București.

Din

examinarea înscrisurilor depuse de către pârâta Universitatea D.

București, tribunalul a reținut că numiții N., O., P., R.

și S. au depus împreună cu notificarea formulată și o

hotărâre judecătorească emisă de către Tribunalul

Ilfov, secția a III-a, la data de 04 aprilie 1947, în care se arată

că defunctul M., care a avut ultimul domiciliu în București, a fost

căsătorit cu U., iar, de pe urma defunctului, au rămas ca

moștenitori: T., V., X., în calitate de fiice ale defunctului, și S.,

în calitate de nepot de fiu predecedat al defunctului.

Reținând

că cel care a fost proprietar al imobilului în suprafață de

10.270 mp, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 1939,

de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat a fost M., care a avut

domiciliul în București, (fapt ce apare menționat și în

cuprinsul procesului verbal de carte funciară din data de 03 mai 1946),

faptul că de pe urma acestuia a avut loc o dezbatere succesorală în

fața unei instanțe de judecată, încă de la nivelul anului

1947, precum și faptul că, în cuprinsul acestei hotărâri, se

menționează că soția defunctului M. este U., tribunalul a constatat

că mențiunile din certificatul de moștenitor din 03 decembrie 2001,

eliberat de către B.N.P., L., fac referire la o altă persoană cu

același nume, M., care a avut ultimul domiciliu în București, sector

1 și a decedat la 30 martie 1975 și care a fost căsătorit

cu Z., acesta din urmă nefiind însă proprietar al imobilului ce se

revendică în prezenta cauză și neputând transmite succesoarei

sale vreun drept asupra imobilului în litigiu, după cum nici aceasta nu

putea transmite mai departe vreun drept cu privire la acesta reclamanților

din prezenta cauză.

3.

Sub un al treilea aspect, tribunalul a reținut că obiectul

prezentului dosar îl reprezintă o acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.,

care vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă, preluarea

fiind considerată a fi făcută de către stat fără

titlu, iar soluționarea unei astfel de acțiuni urmează a se face

cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în această

materie, având în vedere și Decizia nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., dar și jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului cu privire la aspectul imobilelor preluate abuziv de

către stat și al procedurilor de restituire a acestora.

În

ceea ce privește domeniul bunurilor imobile preluate de stat în perioada

06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și posibilitatea de redobândire a

acestora, în decizia în interesul legii pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior citată, s-a

reținut aplicarea principiului general de drept, specialia generalibus

derogant, potrivit căruia concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul

că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în

revendicare fundamentată pe dreptul comun este ținută să

verifice dacă această din urmă lege specială este în

concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

caz contrar, aplicarea acesteia din urmă fiind prioritară, fapt ce,

în concret, presupune analiza împrejurării dacă securitatea

raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate în

procesul de soluționare a acțiunii în revendicare.

Având

în vedere împrejurarea că părțile nu pot opta între aplicarea

legii generale și a celei speciale, fiind aplicabilă legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și în ceea ce privește

dovada dreptului de proprietate vor fi aplicabile regulile speciale în materie

de probațiune prevăzute de acest act normativ, derogatorii în ceea ce

privește dovada dreptului de proprietate, prin care se instituie și o

prezumție a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

persoanei de la care bunul a fost preluat de către stat.

Reținând

că nu există nici o astfel de mențiune în ceea ce o

privește pe cedenta inițială, Z., tribunalul a constatat că

nu se poate susține nici că aceasta ar fi fost titulara unui bun, în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să se fi

bucurat de protecția art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenție, pentru a transmite cesionarilor, reclamanți în prezenta

cauză, vocația la redobândirea în natură a imobilului ce

formează obiectul prezentei cauze.

Pentru

a se aprecia în acest sens, tribunalul a reținut că, potrivit

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului,

dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun”

poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât și valorile patrimoniale,

respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că

are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține

exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria „bunurilor

actuale” speranța de a obține recunoașterea unui vechi drept de

proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau

creanțele condiționale, stinse ca urmare a nerealizării

condițiilor.

Tribunalul

a reținut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu și

alții contra României, „bunul actual” presupune existența unei

decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să

se recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate al

reclamantului, iar „speranța legitimă” presupune ca o

creanță să aibă valoare patrimonială, adică

să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând

aceste considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului la situația din cauza de față, tribunalul a

constatat că cedenta Z. nu a avut în patrimoniul său un „bun actual”,

dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieșind din patrimoniul

pretinsului său autor, ca urmare a preluării de către stat,

nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și

reintrarea în patrimoniul fostului proprietar, pe calea dreptului comun,

respectiv a acțiunii în revendicare, ci doar pe calea legii speciale,

respectiv a procedurii administrative și, eventual, a celei judiciare,

prevăzută de legea specială, din moment ce, pentru categoria de

imobile din care face parte și cel revendicat în prezenta cauză, a

fost adoptată o legislație cu caracter reparator ce urmează a se

aplica cu prioritate în raport de cele statuate prin decizia în interesul Legii

nr. 33/2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În

condițiile în care nu s-a parcurs procedura specială privind

imobilele preluate abuziv de către stat în perioada comunistă,

neformulându-se o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul și

în condițiile prevăzute de acest act normativ, și dacă s-ar

putea trece peste aspectele anterioare referitoare la calitatea cedentei de

moștenitor al fostului proprietar, respectiv cu privire la legalitatea

transmiterii drepturilor litigioase asupra imobilului, nu se poate susține

în mod temeinic că aceasta ar fi fost titulara unui drept de proprietate

care să îi confere vocația la restituirea în natură a imobilului

de la oricine l-ar ocupa, cu sau fără titlu, o soluție

contrară fiind de natură a institui posibilitatea ca foștii

proprietari sau moștenitorii acestora să eludeze dispozițiile

imperative ale unei legi speciale în ceea ce privește procedura de

restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Pentru

considerentele de fapt și de drept anterior expuse, tribunalul a respins

cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, reprezentat prin C., Municipiul București,

reprezentat prin primar general și E., ca neîntemeiată.

Având

în vedere manifestarea de voință a reclamanților B. și G.,

făcută prin declarațiile autentice de renunțare la

judecată, în contradictoriu cu pârâta Universitatea D. București, tribunalul,

în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea

reclamanților la judecarea acțiunii formulate în contradictoriu cu

această pârâtă.

Reținând

că cererea de intervenție principală nu este în stare de

judecată, pentru soluționarea acesteia, fiind necesară

administrarea unor probe suplimentare, tribunalul, pentru o mai bună

administrare a actului de justiție, a dispus disjungerea acestei cereri în

vederea soluționării separate.

Împotriva

acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții G. și B.

În

motivare, recurenții reclamanți au susținut că prin

contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 03 noiembrie 1939 de

Tribunalul Ilfov Secția - Notariat, M. a cumpărat imobilul teren de

10.270 mp din București, sector 6.

Prin

certificatul de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de B.N.P., L.,

s-a constatat că, de pe urma defunctului M., a rămas

moștenitoarea Z., în calitate de soție supraviețuitoare.

Prin

contractul de cesiune din 2009, autentificat de B.N.P., K., Z., în calitate de

cedentă, a transmis către A., în calitate de cesionar, toate

drepturile ce decurg (rezultă) din documente și cereri de revendicare

referitoare la imobilul teren menționat.

Prin

contractul de cesiune din 11 octombrie 2010, A. a cesionat cota de 10% din

drepturile ce îi reveneau asupra terenului revendicat către B..

În

motivele de recurs au fost invocate dispozițiile art. 650 C. civ.,

potrivit cărora natura transmiterii moștenirii este legală, la

fel ca și cesiunea drepturilor, existând astfel identitate între reclamant

și persoanele care au calitatea de moștenitori ai fostului proprietar.

S-a

solicitat în conformitate cu art. 480 C. civ., ca, în urma comparării de

titluri, să fie obligați pârâții, ale căror titluri de

proprietate asupra imobilului nu există, la restituirea imobilului

către adevărații proprietari, apelanții care au fost

deposedați de bun, fără ca privarea să se facă pentru

cauză de utilitate publică și pentru o justă și

prealabilă despăgubire.

Dreptul

de proprietate al autorilor lor nu a fost niciodată desființat, iar

pârâții nu pot opune nici un titlu valabil, aceștia dobândind

imobilul în litigiu de la statul român, care nu deține titlu valabil.

Analizând

valabilitatea titlului statului, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 213/1998, urmează ca instanța să aprecieze

că trecerea în proprietate statului s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor Constituției din 1965, art. 12, fără plata

unei despăgubiri juste.

Privarea

de bun, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este

contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici

Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul

suferit, din cauza absenței îndelungate a acordării

despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca și apelanții,

au fost lipsite de bunurilor lor.

Pentru

a determina dacă măsura litigioasă respectă justul

echilibru necesar și, în special, dacă nu sunt obligați să

suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în

considerare modalitățile de compensare prevăzute de legea

națională.

În

ședința publică de la 7 martie 2016, Curtea a pus în

discuție calificarea căii de atac, apreciind că reclamanții

au deschisă calea apelului, și nu a recursului, având în vedere

dispozițiile art. 282 C. proc. civ. și valoarea indicată de

reclamanți ca obiect al recursului.

Prin

Decizia civilă nr. 135/A din 7 martie 2016, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții

reclamanți G. și B., împotriva sentinței civile nr. 752 din 12

iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimații

pârâți Statul Român prin C., Municipiul București, prin primarul

general, Universitatea D. din București, E. și cu intimații

intervenienți H. și I., prin mandatar J.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Curtea a respins apelul ca nefondat,

având în vedere următoarele considerente:

Apelanții

au susținut că sunt proprietarii imobilului în suprafață de

10.270 mp din București, sectorul 6, în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare, autentificat din 3 noiembrie 1939, prin care autorul

lor, M., cumpăra imobilul;în temeiul certificatului de moștenitor din

3 decembrie 2001, eliberat de B.N.P., L., patrimoniul defunctului M. a fost preluat

de soția supraviețuitoare, Z., aceasta, la rândul său,

transmițând, prin contractul de cesiune din 2009, drepturile ce decurg din

acțiunile în revendicare a imobilului către A., care, la rândul

său, a cesionat 10% din aceste drepturi către Chiriuc Helga Gilda,

prin contractul de cesiune din 11 octombrie 2010.

În

ceea ce privește calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu (sub

aspectul existenței acestui drept în patrimoniul autorilor lor), instanța

de fond a statuat că imobilul ce formează obiectul acțiunii în

revendicare, teren în suprafață de 10.270 mp situat în

București, a fost dobândit de către M., în baza contractului de

vânzare-cumpărare, autentificat din 1939 de către Tribunalul Ilfov -

Secția Notariat, că se invocă de către reclamanți

transmiterea dreptului de proprietate de la Z., ce ar avea calitatea de

soție supraviețuitoare a fostului proprietar, aceasta legitimându-se

ca moștenitor al acestuia în baza certificatului de moștenitor din 03

decembrie 2001, eliberat de către B.N.P., L. Însă, cu privire la

același teren, ce a aparținut lui M., a fost invocat dreptul de

proprietate de către alte persoane care se pretind moștenitori ai

fostului proprietar, respectiv de către N., O., P., R. și S.,

aceștia obținând în instanță recunoașterea dreptului

de proprietate asupra unei suprafețe de 4.785 mp din terenul revendicat în

prezenta cauză (sentința civilă nr. 11251 din 18 decembrie 1997

și dispoziția primarului general din 16 martie 1998), formulându-se

și notificarea din 05 mai 2003 cu privire la o suprafață de 2.745

mp din același imobil, adresată pârâtei Universitatea D.

București.

S-a

mai reținut că numiții N., O., P., R. și S. au depus

împreună cu notificarea formulată și hotărârea

judecătorească emisă de către Tribunalul Ilfov, secția

a III-a, la data de 04 aprilie 1947, în care se arată că defunctul M.,

care a avut ultimul domiciliu în București, a fost căsătorit cu U.,

iar, de pe urma defunctului, au rămas ca moștenitori: T., V., X., în

calitate de fiice ale defunctului, și S., în calitate de nepot de fiu

predecedat al defunctului.

Reținând

că cel care a fost proprietar al imobilului în suprafață de

10.270 mp, în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 1939

de către Tribunalul Ilfov - Secția Notariat a fost M., care a avut

domiciliul în București, (fapt ce apare menționat și în

cuprinsul procesului verbal de carte funciară din data de 03 mai 1946),

faptul că de pe urma acestuia a avut loc o dezbatere succesorală în

fața unei instanțe de judecată, încă de la nivelul anului

1947, precum și faptul că, în cuprinsul acestei hotărâri, se

menționează că soția defunctului M. este U., tribunalul a

constatat că mențiunile din certificatul de moștenitor din 03

decembrie 2001, eliberat de către B.N.P., L. fac referire la o altă

persoană cu același nume, M., care a avut ultimul domiciliu în

București, sector 1 și a decedat și care a fost căsătorit

cu Z., acesta din urmă nefiind însă proprietar al imobilului ce se

revendică în prezenta cauză și neputând transmite succesoarei

sale vreun drept asupra imobilului în litigiu, după cum nici aceasta nu

putea transmite mai departe vreun drept cu privire la acesta reclamanților

din prezenta cauză.

De

asemenea, tribunalul a analizat și contractele de cesiune încheiate de

așa-zisa moștenitoare a defunctului M., cumpărătorul din

actul autentic din 1939, constatând că, din examinarea actelor comunicate

de către Camera Notarilor Publici, a rezultat faptul că obiectul

contractului de cesiune invocat de către reclamantul inițial, A.,

respectiv cel autentificat din 23 februarie 2009 de către B.N.P., K., dar

și obiectul contractului de cesiune invocat de către reclamanta B.,

respectiv cel autentificat din 28 decembrie 2009 de către B.N.P., K., au

fost modificate în sensul introducerii ca obiect și a drepturilor

litigioase cu privire la imobilul din București, doar la solicitarea uneia

dintre părți, respectiv a lui A. (cesionar în primul contract,

respectiv cedent în cel de-al doilea contract), notarul public emițând

niște încheieri de completare, respectiv de rectificare a contractelor

inițiale, deși, în fapt, se extindea obiectul contractului

inițial cu privire la alte imobile decât cele avute în vedere de

către părți, fără ca pentru acest lucru să existe

manifestarea de voință a celor două părți

contractante. Cum lipsa totală a consimțământului unei persoane

la încheierea unui act juridic este sancționată cu nulitatea

absolută, tribunalul a constatat că cele două contracte de

cesiune, anterior menționate, invocate de către reclamantul

inițial A. și B., și prin care aceștia justifică

legitimitatea lor procesuală activă, dar prin care se justifică

și calitatea procesuală activă a celui de-al treilea reclamant, G.,

sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât nu pot fi luate în

considerare în prezenta cauză, pentru a dovedi transmiterea vreunui drept

litigios cu privire la imobilul ce formează obiectul acțiunii în

revendicare.

Aceste

statuări ale instanței de fond nu au fost criticate prin motivele de

apel, apelanții limitându-se a expune actele în temeiul cărora se

consideră îndreptățiți a formula acțiunea în

revendicare de drept comun, solicitând compararea titlurilor lor de proprietate

cu cele ale intimaților pârâți.

Apelul

este o cale de atac ordinară, de reformare și devolutivă ce duce

la rejudecarea cauzei în fond, problemele de fapt și de drept

dezbătute în fața primei instanțe fiind repuse în discuția

instanței de apel.

Efectul

devolutiv al apelului constă în posibilitatea părților,

conferită de principiul disponibilității procesului civil, de a

supune judecării în apel litigiul în ansamblul său,cu toate

problemele de fapt și de drept ori numai o parte din acestea (tantum

devolutum, quantum iudicatum). Acest principiu de drept este consacrat în art. 295

alin. (1) C. proc. civ. care arată că instanța de apel va

verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt

și aplicarea legii de către prima instanță.

În

prezenta cauză, apelanții nu au înțeles să formuleze vreo

critică referitoare la considerentele instanței privind calitatea lor

de pretinși proprietari ai imobilului revendicat, referitor la faptul

că autorul lui Z. nu este unul și același cu M.,

cumpărătorul din actul de vânzare - cumpărare autentificat din 23

octombrie 1939, persoană a cărei succesiune s-a dezbătut pe cale

judecătorească la data de 4 aprilie 1947, de Tribunalul Ilfov, secția

a III-a, al cărui ultim domiciliu a fost în București și care a

fost căsătorit cu U..

De

asemenea, nu s-a combătut sub nicio formă nici statuările

instanței de fond referitoare la nulitatea absolută a contractelor de

cesiune din 23 februarie 2009 și din 28 decembrie 2009, încheiate la B.N.P.,

K., pentru lipsa totală a consimțământului.

În

consecință, pentru respectarea principiilor de drept anterior

enunțate și a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

Curtea a apreciat că nu poate analiza motivele de apel vizând respingerea

acțiunii în revendicare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece,

anterior acestei analize, se impunea ca reclamanții apelanți să

facă dovada transmisiunii dreptului de proprietate al primului proprietar,

M., asupra terenului în litigiu, în patrimoniul lor.

Întrucât,

reclamanții nu au probat existența acestui drept în patrimoniul

autoarei, Z., și nici valabilitatea contractelor de cesiune a drepturilor

litigioase, apelanții nu au dovedit calitatea de proprietar neposesor,

astfel cum prevede art. 480 C. civ., fiind de prisos a se mai analiza, în

raport de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, existența unui bun

actual în patrimoniul lor, câtă vreme acest drept de proprietate nu a

existat niciodată în patrimoniul autorilor lor.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și G., solicitând admiterea

recursului și modificarea în tot a deciziei atacate; reținerea cauzei

spre rejudecare, iar, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată și precizată, respectiv obligarea pârâților să

le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul-teren situat în sector 6, în suprafață de 10.270 mp, pentru

următoarele motive:

Prin

contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 03 noiembrie 1939 de Tribunalul

Ilfov Secția Notariat, M. cumpăra imobilul teren de 10.270 mp din

București, sector 6.

Prin

certificatul de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de B.N.P., L.,

s-a constatat că, de pe urma defunctului M., a rămas

moștenitoarea Z., în calitate de soție supraviețuitoare.

Prin

contractul de cesiune din 2009, autentificat de B.N.P., K., Z., în calitate de

cedentă, a transmis către A., în calitate de cesionar, toate

drepturile ce decurg (rezultă) din documente și cereri de revendicare

referitoare la imobilul teren menționat.

Prin

contractul de cesiune din 11 octombrie 2010, A. a cesionat cota de 10% din

drepturile ce îi reveneau asupra terenului revendicat, către B.

Conform

art. 650 C. civ., natura transmiterii moștenirilor este legală, la

fel ca și cesiunea drepturilor, existând astfel identitate între

reclamanți și persoanele care au calitatea de moștenitori ai

fostului proprietar. În acest context, recurenții au solicitat ca, în conformitate

cu dispozițiile art. 480 C. civ., în urma comparării titlurilor, să

fie obligați pârâții, ale căror titluri de proprietate asupra

imobilului nu există, la restituirea imobilului către

adevărații proprietari, care au fost deposedați de un bun, fără

ca privarea să se facă pentru cauză de utilitate publică

și pentru o justă și prealabilă despăgubire.

S-a

menționat că dreptul de proprietate al autorilor lor nu a fost

niciodată desființat, iar pârâții nu pot opune niciun titlu

valabil, aceștia dobândind imobilul în litigiu de la Statul Român, care nu

deține un titlu valabil. Analizând, astfel, valabilitatea titlului Statului,

în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

urmează ca instanța să aprecieze că trecerea în proprietatea

statului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Constituției

din 1965, art. 12, fără plata unei despăgubiri juste, art. 6 din

Legea nr. 213/1998 tranșând problema valabilității

preluării de către stat și reglementând expres că sunt

preluate cu titlu valabil imobilele care au intrat în proprietatea statului cu

respectarea legilor și constituției în vigoare la data preluării

de către stat.

S-a

argumentat și că privarea bunului, combinată cu lipsa totală

a despăgubirilor, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza

Străin și alții împotriva României); în plus, nici Legea nr. 10/2001,

nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza

absenței îndelungate a acordării despăgubirilor persoanelor care

au fost lipsite de bunurile lor.

Acțiunea

în revendicare vizând drepturi și obligații cu caracter civil se

circumscrie garanțiilor art. 6 din Convenție, privind dreptul

fiecărei persoane de a avea acces liber la o instanță, drept

completat cu obligația statului de a facilita acest acces, prin

respectarea art. 20 alin. (1), (2) din Constituție.

Zădărnicirea

dreptului de proprietate asupra bunului, asociată cu o lipsă totală

de despăgubire, a dus la suportarea unei sarcini disproporționate

și excesive, incompatibile cu dreptul la respectarea bunului, garantat de art.

1 din Protocolul nr. 1. Astfel, pentru a se determina dacă măsura

litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă

nu îi obligă pe foștii proprietari să suporte o sarcină

disproporționată, trebuie să se ia în considerare

modalitățile de compensare prevăzute de legislația

naționala.

Cum,

în mod constant, s-a statuat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, în cauzele contra României, faptul că Fondul Proprietatea nu

funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la

acordarea efectivă a unei despăgubiri, atingerea adusă dreptului

lor de proprietate este disproporționată și excesivă, față

de scopul legitim al ingerinței, ceea ce constituie o privare de bun, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

Intimatul

pârât

E.

a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (1) C. proc. civ.,

prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului

și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

argumentând că soluția pronunțată în cauză este

temeinică și legală.

Intimata

pârâtă Universitatea D. din București a formulat, de asemenea,

întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C.

proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În

etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată și

administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Analizând

cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția

procesuală a nulității recursului, invocată de intimatul E.,

Înalta

Curte reține că aceasta este nefondată, pentru următoarele

argumente:

În

conformitate cu art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs

trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dispozițiile

legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se

motivează prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul

termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat și

dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor critici de

nelegalitate, conform celor expuse limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 din C.

proc. civ.

Totodată,

instanța este obligată să verifice dacă dezvoltarea

motivelor de recurs realizează exigențele dispozițiilor înscrise

în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că: „indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă

dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele

prevăzute de art. 304”.

Sancțiunea

nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de art. 306

alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia recursul este nul, dacă nu a

fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor în care există

motive de ordine publică care pot fi invocate din oficiu de

instanță, dar trebuie obligatoriu puse în dezbaterea

părților.

În

speță, ceea ce se reproșează recurenților de

către intimatul pârât E. este faptul că motivele de recurs sunt o

reiterare identică a motivelor de apel și, din această

perspectivă, nefiind aduse critici de nelegalitate deciziei recurate, ar

trebui aplicată sancțiunea nulității recursului.

Înalta

Curte, deși constată că există o suprapunere a motivelor de

recurs cu cele de apel, nu poate fi de acord cu o asemenea teză, care ar

echivala, într-o asemenea ipoteză, cu o excludere de plano a analizei unui

recurs în care, în pofida faptului că ar putea fi decelate critici de

nelegalitate, dacă acestea sunt similare cu cele invocate în apel, nu ar

putea fi cenzurate.

Astfel,

fără a fi de acord, în mod necesar, cu o asemenea manieră de

formulare a motivelor de recurs, apreciem important, din perspectiva actualei

structuri a recursului, - cale extraordinară de atac ce poate fi

exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv

de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. - existența unor

veritabile motive de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile

evocate, independent de faptul că acestea au fost invocate și în

apel, deoarece există ipoteze în care, în raport de natura cauzei și

de considerentele hotărârilor atacate, problemele de drept dezbătute

să fie în mod esențial aceleași în ambele etape procesuale, apel

și recurs.

Or,

din analiza motivelor de recurs deduse examinării în prezentul litigiu, se

poate constata că există anumite aspecte de nelegalitate ce se impun

a fi examinate pe fond, sancțiunea nulității recursului

apărând excesivă în cauză, în raport de obiectul și

complexitatea litigiului.

Pentru

argumentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată,

excepția

nulității recursului invocată de intimatul-pârât E.

Procedând

la analiza recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Din

conținutul motivelor de recurs, rezultă că recurenții

invocă în mod formal dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât aceștia nu motivează care este actul juridic dedus

judecății, în sensul material de negotium iuris, ale cărei

clauze ar fi fost interpretate în mod greșit de către instanța

de apel, prin schimbarea naturii și înțelesului vădit

neîndoielnic al acestuia.

În

consecință, neindicând actul juridic căruia i-au fost schimbate

natura sau înțelesul și nici modalitatea în care acest fapt s-ar fi

produs, recurenții nu pot determina controlul de legalitate în temeiul pct.

8 al art. 304 C. proc. civ., care este inoperant în cauză.

Examinând

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

se poate observa că recurenții, în argumentarea acestui motiv,

reiterează situația de fapt expusă atât în cuprinsul cererii de

chemare în judecată, cât și în cuprinsul cererii de apel.

Potrivit

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care

casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte

a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Aplicând

aceste dispoziții legale la cauza dedusă judecății, Înalta

Curte apreciază că instanțele fondului au stabilit pe deplin

situația de fapt, în baza ansamblului probator administrat în cauză,

recurenții nerăsturnând aceste constatări prin probe noi

solicitate în recurs, în condițiile art. 305 C. proc. civ., și

necriticând faptul că instanțele fondului nu ar fi administrat

probele necesare stabilirii unei corecte situații de fapt, atribut

exclusiv al acestora.

În

consecință, în considerarea naturii actuale a recursului, cale de

atac extraordinară în interiorul căreia se analizează doar

motive de nelegalitate și în virtutea considerentelor expuse de

instanța de apel în decizia ce formează obiect al recursului, prin

raportare la motivele de recurs ce se circumscriu descrierii situației de

fapt în viziunea recurenților, Înalta Curte apreciază că nu se

impune casarea hotărârii recurate pentru a se stabili o altă

situație de fapt decât cea just reținută de instanța de

apel.

În

plus, se poate observa că, deși instanța de apel a reținut în

mod expres în considerentele deciziei sale că

tribunalul a

constatat că cele două contracte de cesiune invocate de către

reclamantul inițial A. și reclamanta B., prin care aceștia

justifică legitimitatea lor procesuală activă, dar prin care se

justifică și calitatea procesuală activă a celui de-al

treilea reclamant, G., sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât nu

pot fi luate în considerare în prezenta cauză, pentru a dovedi

transmiterea vreunui drept litigios cu privire la imobilul ce formează obiectul

acțiunii în revendicare și că aceste statuări ale

instanței de fond nu au fost criticate prin motivele de apel,

apelanții limitându-se a expune actele în temeiul cărora se

consideră îndreptățiți a formula acțiunea în

revendicare de drept comun, solicitând compararea titlurilor lor de proprietate

cu cele ale intimaților pârâți, recurenții nu au criticat aceste

considerente, astfel încât instanța de recurs apreciază că aceste

statuări nu mai pot fi repuse în discuție în recurs, cale de atac

subsecventă apelului.

În

același context argumentativ, instanța de apel a reținut, în mod

legal, că apelul este o cale de atac ordinară, de reformare și

devolutivă ce duce la rejudecarea cauzei în fond, problemele de fapt

și de drept dezbătute în fața primei instanțe fiind repuse

în discuția instanței de apel. Efectul devolutiv al apelului,

reglementat de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., constă în posibilitatea

părților, conferită de principiul disponibilității

procesului civil, de a supune judecării în apel litigiul în ansamblul

său, cu toate problemele de fapt și de drept ori numai o parte a

acestora (tantum devolutum, quantum iudicatum).

Or,

în prezenta cauză, reclamanții nu au înțeles să formuleze

vreo critică referitoare la considerentele instanței privind

calitatea lor de pretinși proprietari ai imobilului revendicat, referitor

la faptul că autorul lui Z. nu este unul și același cu M.,

cumpărătorul din actul de vânzare - cumpărare autentificat din 23

octombrie 1939, persoană a cărei succesiune s-a dezbătut pe cale

judecătorească la data de 4 aprilie 1947, de Tribunalul Ilfov, secția

a III-a, al cărui ultim domiciliu a fost în București și care a

fost căsătorit cu U. și nici referitoare la considerentele primei

instanței privind nulitatea absolută a contractelor de cesiune din 23

februarie 2009 și din 28 decembrie 2009, încheiate la B.N.P., K., pentru lipsa

totală a consimțământului, aspecte ce au intrat în autoritatea

lucrului judecat.

Concluzionând,

aspectele învederate de către recurenți privind actele ce ar face dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și calitatea lor de

succesori legali ai numitului M. nu vizează argumentele relevate de

instanța de apel în motivarea soluției pronunțate, iar, prin

intermediul lor, nu se formulează veritabile critici de nelegalitate,

întrucât nu se indică textul legal încălcat sau greșit aplicat

în soluționarea apelului și nu se argumentează aplicarea unui

text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice

dincolo de ipotezele la care ar fi incidentă ori restrângerea

nejustificată a aplicării prevederilor acesteia sau interpretarea

greșită a unui text legal corespunzător situației de fapt.

Or,

condiția esențială a motivării recursului implică

determinarea greșelilor imputate instanței, combaterea

raționamentului instanței de apel, în raport de soluția

pronunțată, prin raportare la obiectul cererii cu care a fost

învestită, cerință care nu este satisfăcută în

cauză.

Asupra

motivelor de recurs prin care se critică modul în care au fost aplicate în

cauză dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 6 din Legea nr.

213/1998, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

cele ale art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, Înalta

Curte apreciază că acestea sunt, în ansamblul lor, nefondate, pentru

considerentele ce vor succede:

Sub

un prim aspect, instanța de recurs consideră că este necesar

să sublinieze că și în ipoteza în care părțile

reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care

învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun,

instanța de judecată, constatând că pentru cererea dedusă

judecății există edictat un act normativ special, în aplicarea

principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face

aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune

dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității

și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost

respectată.

Astfel,

existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în

planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie

un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil

părților și instanței, de esența lui fiind aceea

că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit

ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează

într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a

ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun

pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate

juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța

este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special

este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi

cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu

autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației

puterilor în stat.

Or,

promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea

imobilului - teren situat în sector 6, în suprafață de 10.270 mp, în

temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamanții urmăresc

aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile,

obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume,

restituirea în natură a acestui imobil.

Cum,

pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe

care recurenții s-au întemeiat, și actul normativ special - Legea nr.

10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamanților este exclusă,

pe temeiul priorității legii speciale.

În

același sens, cum în prezenta cauză dezlegarea raportului dintre

normele dreptului comun și legea specială a avut loc după

pronunțarea deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii,

cele statuate prin această decizie sunt incidente prezentului litigiu, astfel

cum, legal, au stabilit și instanțele anterioare.

În

acest context, criticile recurenților întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât instanțele fondului au

aplicat în cauză principiile ce decurg din regula specialia generalibus

derogant, acordând prioritate legii speciale, în absența oricăror

justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative,

instituite de o lege specială de reparație, sub incidența

căreia intra inclusiv imobilul în litigiu, și asupra rezultatelor

căreia reclamanții nu pot specula în mod obiectiv.

În

acest sens, Înalta Curte nu poate primi ca valid nici argumentul recurenților,

conform căruia soluția respingerii acțiunii în revendicare ca

nefondată ar fi susceptibilă de a aduce atingere dreptului de acces

la instanță, astfel cum este reglementat acesta de dispozițiile art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie

dreptul la un proces echitabil, pentru următoarele rațiuni:

Legea

nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirii imobilelor preluate

de stat în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de

acces la instanță, dând posibilitatea părților interesate

să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției

motivate emise în soluționarea notificării, în fața unei

instanțe independente și imparțiale; după cum, blocajul

major decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a

soluționa notificările ce îi sunt adresate a fost depășit

prin pronunțarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 20/2007.

Astfel,

existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu

încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este

una efectivă. Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca

recurenții să obțină măsuri reparatorii pentru

imobilul în litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca

măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care

aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal,

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în

măsură să dovedească, în procedura administrativă sau

judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât și

calitatea lor de moștenitori legali ai proprietarilor deposedați de

stat, dar și deposedarea abuzivă, câtă vreme calitatea de

pârâți, în cauză, o au atât unitatea administrativ-teritorială,

Municipiul București, cât și Universitatea D. din București

și E., ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii

de unități deținătoare.

Această statuare a fost realizată de Curtea

Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra

României, respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României, decizia de

inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut

că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din

Convenție, le-a fost încălcat prin respingerea acțiunii în revendicare,

pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest

capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată

de instanțele naționale nu au adus atingere acestui drept (parag. 22,

24, 25).

Astfel, nu se poate susține, în mod

valid, că decăderea din termenul de formulare a notificării

deturnează conținutul legilor speciale de reparație, câtă

vreme instituirea unor proceduri administrative prealabile și a unor

termene de decădere reprezintă limitări legale și

proporționale ale dreptului de acces la instanță, în ipoteza în

care reclamanții nu invocă motive obiective care i-ar fi împiedicat

să urmeze procedura administrativă, instituită, în mod

obligatoriu, de o lege specială, speculând doar asupra rezultatelor,

pretins nefavorabile, ale acestei proceduri.

În

fine, contrar celor susținute de recurenți, prin respingerea, ca

nefondată, a acțiunii în revendicare de drept comun, formulată

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele

ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de

recurenți, norma convențională garantând protecția unui bun

actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe

legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla

solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un

bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele

Constandache, Lungoci si Poenaru contra României). În același sens, la

data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simplii

solicitanți în privința restituirii bunului în litigiu (cauza

Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate

din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod

irevocabil de către instanțele interne, situație în care Înalta

Curte constată că recurenții nu pot invoca, în mod eficient,

garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Tot

astfel, contrar susținerilor reclamanților recurenți, simpla

recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate

constitui baza deținerii de către aceștia a unui bun actual, în

sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin

hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă

interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în parag. 143 și

144, că:

„

(…) nicio instanță sau

autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor

Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotărârile

invocate de reclamante, deși toate constată că

naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu

constituie un titlu executoriu

pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu

reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care

reclamantele s-ar putea prevala.”

Astfel,

dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă

aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989,

reprezenta un bun actual (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu

Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu,

s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat,

în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus în mod expres în sensul restituirii bunului.

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în

litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea

specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații.

Dată

fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această

decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale,

impunându-se a fi apli