ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1660/2016

Decizia nr. 1660/2016 Asupra cauzei deduse judecății, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 15 octombrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat prin C., Municipiul București, reprezentat prin primar general, Universitatea D. din București și E., solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren situat în sector 6, în suprafață de 10.270 mp. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin încheierea din 7 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase din 13 septembrie 2011, încheiat la Cabinet avocat F., a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamant, a numitului G. și scoaterea din cauză a reclamantei inițiale B. Reclamanta B. a fost ulterior reintrodusă în cauză, ca urmare a intervenirii cesiunii de drepturi litigioase între aceasta și reclamantul A., cel din urmă fiind scos din cauză prin încheierea de la 10 mai 2013, prin care a și fost constatată transmisiunea calității procesuale în favoarea lui B. Prin sentința civilă nr. 752 din 12 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-au calificat drept apărări de fond excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții G. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin C., Municipiul București, reprezentat prin primar general și E.; s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea acțiunii în contradictoriu cu pârâta Universitatea D. București; s-a disjuns cererea de intervenție în interes propriu formulată de către H. și I., prin mandatar J. Referitor la acțiunea în revendicare formulată, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată,

pretențiile reclamanților neputând fi primite pentru mai multe considerente: 1. Sub un prim aspect, analizând criticile formulate de către pârâți în ceea ce privește calitatea reclamanților de cesionari ai drepturilor litigioase cu privire la imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare, prin prisma înscrisurilor anterior menționate, tribunalul a constatat că modalitatea de transmitere a drepturilor litigioase cu privire la imobilul situat în București, nu s-a realizat în conformitate cu dispozițiile legale. Astfel, contractul de cesiune este un contract sinalagmatic, ce presupune drepturi și obligații reciproce în sarcina ambelor părți, iar modificarea acestuia, în sensul introducerii unor imobile noi ca obiect al contractului, se face în baza consimțământului liber exprimat al ambelor părți contractante.

Or, în cauza de față, din examinarea actelor comunicate de către Camera Notarilor Publici, rezultă că obiectul contractului de cesiune invocat de către reclamantul inițial, A., respectiv cel autentificat din 23 februarie 2009 de către B.N.P., K., dar și obiectul contractului de cesiune invocat de către reclamanta B., respectiv cel autentificat din 28 decembrie 2009 de către B.N.P., K., au fost modificate în sensul introducerii ca obiect și a drepturilor litigioase cu privire la imobil, doar la solicitarea uneia dintre părți, respectiv a lui A. (cesionar în primul contract, respectiv cedent în cel de-al doilea contract), notarul public emițând niște încheieri de completare, respectiv de rectificare a contractelor inițiale, deși, în fapt, se extindea obiectul contractului inițial cu privire la alte imobile decât cele avute în vedere de către părți, fără ca pentru acest lucru să existe manifestarea de voință a celor două părți contractante.

Cum lipsa totală a consimțământului unei persoane la încheierea unui act juridic este sancționată cu nulitatea absolută, tribunalul a constatat că cele două contracte de cesiune anterior menționate, invocate de către reclamantul inițial A., respectiv de către B., și prin care aceștia justifică legitimitatea lor procesuală activă, dar prin care se justifică și calitatea procesuală activă a celui de-al treilea reclamant, G., sunt lovite de nulitate absolută, actele respective neputând fi luate în considerare în prezenta cauză pentru a dovedi transmiterea vreunui drept litigios cu privire la imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare.

2. Sub un al doilea aspect, s-a reținut de către tribunal că, pentru imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare, teren în suprafață de 10.270 mp, situat în București, ce a fost dobândit de către M. în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 1939 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, se invocă de către reclamanți transmiterea dreptului de proprietate de la Z., ce ar avea calitatea de soție supraviețuitoare a fostului proprietar, aceasta legitimându-se ca moștenitor al acestuia, în baza certificatului de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de către B.N.P., L. Însă, cu privire la același teren, ce a aparținut lui M., a fost invocat dreptul de proprietate de către alte persoane care se pretind moștenitori ai fostului proprietar, respectiv de către N., O., P., R. și S., aceștia obținând în instanță recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 4.785 mp din terenul revendicat în prezenta cauză (sentința civilă nr. 11251 din 18 decembrie 1997 și dispoziția primarului general din 16 martie 1998) și formulând notificarea din 05 mai 2003 cu privire la o suprafață de 2.745 mp din același imobil, pe care au adresat-o pârâtei Universitatea D. București.

Din examinarea înscrisurilor depuse de către pârâta Universitatea D. București, tribunalul a reținut că numiții N., O., P., R. și S. au depus împreună cu notificarea formulată și o hotărâre judecătorească emisă de către Tribunalul Ilfov, secția a III-a, la data de 04 aprilie 1947, în care se arată că defunctul M., care a avut ultimul domiciliu în București, a fost căsătorit cu U., iar, de pe urma defunctului, au rămas ca moștenitori: T., V., X., în calitate de fiice ale defunctului, și S., în calitate de nepot de fiu predecedat al defunctului.

Reținând că cel care a fost proprietar al imobilului în suprafață de 10.270 mp, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 1939, de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat a fost M., care a avut domiciliul în București, (fapt ce apare menționat și în cuprinsul procesului verbal de carte funciară din data de 03 mai 1946), faptul că de pe urma acestuia a avut loc o dezbatere succesorală în fața unei instanțe de judecată, încă de la nivelul anului 1947, precum și faptul că, în cuprinsul acestei hotărâri, se menționează că soția defunctului M. este U., tribunalul a constatat că mențiunile din certificatul de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de către B.N.P., L., fac referire la o altă persoană cu același nume, M., care a avut ultimul domiciliu în București, sector 1 și a decedat la 30 martie 1975 și care a fost căsătorit cu Z., acesta din urmă nefiind însă proprietar al imobilului ce se revendică în prezenta cauză și neputând transmite succesoarei sale vreun drept asupra imobilului în litigiu, după cum nici aceasta nu putea transmite mai departe vreun drept cu privire la acesta reclamanților din prezenta cauză.

3. Sub un al treilea aspect, tribunalul a reținut că obiectul prezentului dosar îl reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., care vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă, preluarea fiind considerată a fi făcută de către stat fără titlu, iar soluționarea unei astfel de acțiuni urmează a se face cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în această materie, având în vedere și Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aspectul imobilelor preluate abuziv de către stat și al procedurilor de restituire a acestora.

În ceea ce privește domeniul bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și posibilitatea de redobândire a acestora, în decizia în interesul legii pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior citată, s-a reținut aplicarea principiului general de drept, specialia generalibus derogant, potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun este ținută să verifice dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar, aplicarea acesteia din urmă fiind prioritară, fapt ce, în concret, presupune analiza împrejurării dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate în procesul de soluționare a acțiunii în revendicare.

Având în vedere împrejurarea că părțile nu pot opta între aplicarea legii generale și a celei speciale, fiind aplicabilă legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate vor fi aplicabile regulile speciale în materie de probațiune prevăzute de acest act normativ, derogatorii în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, prin care se instituie și o prezumție a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei de la care bunul a fost preluat de către stat.

Reținând că nu există nici o astfel de mențiune în ceea ce o privește pe cedenta inițială, Z., tribunalul a constatat că nu se poate susține nici că aceasta ar fi fost titulara unui bun, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să se fi bucurat de protecția art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, pentru a transmite cesionarilor, reclamanți în prezenta cauză, vocația la redobândirea în natură a imobilului ce formează obiectul prezentei cauze.

Pentru a se aprecia în acest sens, tribunalul a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât și valorile patrimoniale, respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria „bunurilor actuale” speranța de a obține recunoașterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanțele condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condițiilor.

Tribunalul a reținut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu și alții contra României, „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate al reclamantului, iar „speranța legitimă” presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând aceste considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la situația din cauza de față, tribunalul a constatat că cedenta Z. nu a avut în patrimoniul său un „bun actual”, dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieșind din patrimoniul pretinsului său autor, ca urmare a preluării de către stat, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și reintrarea în patrimoniul fostului proprietar, pe calea dreptului comun, respectiv a acțiunii în revendicare, ci doar pe calea legii speciale, respectiv a procedurii administrative și, eventual, a celei judiciare, prevăzută de legea specială, din moment ce, pentru categoria de imobile din care face parte și cel revendicat în prezenta cauză, a fost adoptată o legislație cu caracter reparator ce urmează a se aplica cu prioritate în raport de cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În condițiile în care nu s-a parcurs procedura specială privind imobilele preluate abuziv de către stat în perioada comunistă, neformulându-se o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul și în condițiile prevăzute de acest act normativ, și dacă s-ar putea trece peste aspectele anterioare referitoare la calitatea cedentei de moștenitor al fostului proprietar, respectiv cu privire la legalitatea transmiterii drepturilor litigioase asupra imobilului, nu se poate susține în mod temeinic că aceasta ar fi fost titulara unui drept de proprietate care să îi confere vocația la restituirea în natură a imobilului de la oricine l-ar ocupa, cu sau fără titlu, o soluție contrară fiind de natură a institui posibilitatea ca foștii proprietari sau moștenitorii acestora să eludeze dispozițiile imperative ale unei legi speciale în ceea ce privește procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Pentru considerentele de fapt și de drept anterior expuse, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin C., Municipiul București, reprezentat prin primar general și E., ca neîntemeiată. Având în vedere manifestarea de voință a reclamanților B. și G., făcută prin declarațiile autentice de renunțare la judecată, în contradictoriu cu pârâta Universitatea D. București, tribunalul, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea acțiunii formulate în contradictoriu cu această pârâtă. Reținând că cererea de intervenție principală nu este în stare de judecată, pentru soluționarea acesteia, fiind necesară administrarea unor probe suplimentare, tribunalul, pentru o mai bună administrare a actului de justiție, a dispus disjungerea acestei cereri în vederea soluționării separate.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții G. și B. În motivare, recurenții reclamanți au susținut că prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 03 noiembrie 1939 de Tribunalul Ilfov Secția - Notariat, M. a cumpărat imobilul teren de 10.270 mp din București, sector 6. Prin certificatul de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de B.N.P., L., s-a constatat că, de pe urma defunctului M., a rămas moștenitoarea Z., în calitate de soție supraviețuitoare. Prin contractul de cesiune din 2009, autentificat de B.N.P., K., Z., în calitate de cedentă, a transmis către A., în calitate de cesionar, toate drepturile ce decurg (rezultă) din documente și cereri de revendicare referitoare la imobilul teren menționat.

Prin contractul de cesiune din 11 octombrie 2010, A. a cesionat cota de 10% din drepturile ce îi reveneau asupra terenului revendicat către B.. În motivele de recurs au fost invocate dispozițiile art. 650 C. civ., potrivit cărora natura transmiterii moștenirii este legală, la fel ca și cesiunea drepturilor, existând astfel identitate între reclamant și persoanele care au calitatea de moștenitori ai fostului proprietar. S-a solicitat în conformitate cu art. 480 C. civ., ca, în urma comparării de titluri, să fie obligați pârâții, ale căror titluri de proprietate asupra imobilului nu există, la restituirea imobilului către adevărații proprietari, apelanții care au fost deposedați de bun, fără ca privarea să se facă pentru cauză de utilitate publică și pentru o justă și prealabilă despăgubire.

Dreptul de proprietate al autorilor lor nu a fost niciodată desființat, iar pârâții nu pot opune nici un titlu valabil, aceștia dobândind imobilul în litigiu de la statul român, care nu deține titlu valabil. Analizând valabilitatea titlului statului, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, urmează ca instanța să aprecieze că trecerea în proprietate statului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Constituției din 1965, art. 12, fără plata unei despăgubiri juste. Privarea de bun, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit, din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca și apelanții, au fost lipsite de bunurilor lor.

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu sunt obligați să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legea națională. În ședința publică de la 7 martie 2016, Curtea a pus în discuție calificarea căii de atac, apreciind că reclamanții au deschisă calea apelului, și nu a recursului, având în vedere dispozițiile art. 282 C. proc. civ. și valoarea indicată de reclamanți ca obiect al recursului.

Prin Decizia civilă nr. 135/A din 7 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți G. și B., împotriva sentinței civile nr. 752 din 12 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român prin C., Municipiul București, prin primarul general, Universitatea D. din București, E. și cu intimații intervenienți H. și I., prin mandatar J. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a respins apelul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente: Apelanții au susținut că sunt proprietarii imobilului în suprafață de 10.270 mp din București, sectorul 6, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 3 noiembrie 1939, prin care autorul lor, M., cumpăra imobilul;în temeiul certificatului de moștenitor din 3 decembrie 2001, eliberat de B.N.P., L., patrimoniul defunctului M. a fost preluat de soția supraviețuitoare, Z., aceasta, la rândul său, transmițând, prin contractul de cesiune din 2009, drepturile ce decurg din acțiunile în revendicare a imobilului către A., care, la rândul său, a cesionat 10% din aceste drepturi către Chiriuc Helga Gilda,

prin contractul de cesiune din 11 octombrie 2010. În ceea ce privește calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu (sub aspectul existenței acestui drept în patrimoniul autorilor lor), instanța de fond a statuat că imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare, teren în suprafață de 10.270 mp situat în București, a fost dobândit de către M., în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 1939 de către Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, că se invocă de către reclamanți transmiterea dreptului de proprietate de la Z., ce ar avea calitatea de soție supraviețuitoare a fostului proprietar, aceasta legitimându-se ca moștenitor al acestuia în baza certificatului de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de către B.N.P., L. Însă, cu privire la același teren, ce a aparținut lui M., a fost invocat dreptul de proprietate de către alte persoane care se pretind moștenitori ai fostului proprietar, respectiv de către N., O., P., R. și S., aceștia obținând în instanță recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 4.785 mp din terenul revendicat în prezenta cauză (sentința civilă nr. 11251 din 18 decembrie 1997 și dispoziția primarului general din 16 martie 1998), formulându-se și notificarea din 05 mai 2003 cu privire la o suprafață de 2.745 mp din același imobil, adresată pârâtei Universitatea D. București.

S-a mai reținut că numiții N., O., P., R. și S. au depus împreună cu notificarea formulată și hotărârea judecătorească emisă de către Tribunalul Ilfov, secția a III-a, la data de 04 aprilie 1947, în care se arată că defunctul M., care a avut ultimul domiciliu în București, a fost căsătorit cu U., iar, de pe urma defunctului, au rămas ca moștenitori: T., V., X., în calitate de fiice ale defunctului, și S., în calitate de nepot de fiu predecedat al defunctului.

Reținând că cel care a fost proprietar al imobilului în suprafață de 10.270 mp, în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 1939 de către Tribunalul Ilfov - Secția Notariat a fost M., care a avut domiciliul în București, (fapt ce apare menționat și în cuprinsul procesului verbal de carte funciară din data de 03 mai 1946), faptul că de pe urma acestuia a avut loc o dezbatere succesorală în fața unei instanțe de judecată, încă de la nivelul anului 1947, precum și faptul că, în cuprinsul acestei hotărâri, se menționează că soția defunctului M. este U., tribunalul a constatat că mențiunile din certificatul de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de către B.N.P., L. fac referire la o altă persoană cu același nume, M., care a avut ultimul domiciliu în București, sector 1 și a decedat și care a fost căsătorit cu Z., acesta din urmă nefiind însă proprietar al imobilului ce se revendică în prezenta cauză și neputând transmite succesoarei sale vreun drept asupra imobilului în litigiu, după cum nici aceasta nu putea transmite mai departe vreun drept cu privire la acesta reclamanților din prezenta cauză.

De asemenea, tribunalul a analizat și contractele de cesiune încheiate de așa-zisa moștenitoare a defunctului M., cumpărătorul din actul autentic din 1939, constatând că, din examinarea actelor comunicate de către Camera Notarilor Publici, a rezultat faptul că obiectul contractului de cesiune invocat de către reclamantul inițial, A., respectiv cel autentificat din 23 februarie 2009 de către B.N.P., K., dar și obiectul contractului de cesiune invocat de către reclamanta B., respectiv cel autentificat din 28 decembrie 2009 de către B.N.P., K., au fost modificate în sensul introducerii ca obiect și a drepturilor litigioase cu privire la imobilul din București, doar la solicitarea uneia dintre părți, respectiv a lui A. (cesionar în primul contract, respectiv cedent în cel de-al doilea contract), notarul public emițând niște încheieri de completare, respectiv de rectificare a contractelor inițiale, deși, în fapt, se extindea obiectul contractului inițial cu privire la alte imobile decât cele avute în vedere de către părți, fără ca pentru acest lucru să existe manifestarea de voință a celor două părți contractante.

Cum lipsa totală a consimțământului unei persoane la încheierea unui act juridic este sancționată cu nulitatea absolută, tribunalul a constatat că cele două contracte de cesiune, anterior menționate, invocate de către reclamantul inițial A. și B., și prin care aceștia justifică legitimitatea lor procesuală activă, dar prin care se justifică și calitatea procesuală activă a celui de-al treilea reclamant, G., sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât nu pot fi luate în considerare în prezenta cauză, pentru a dovedi transmiterea vreunui drept litigios cu privire la imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare. Aceste statuări ale instanței de fond nu au fost criticate prin motivele de apel, apelanții limitându-se a expune actele în temeiul cărora se consideră îndreptățiți a formula acțiunea în revendicare de drept comun, solicitând compararea titlurilor lor de proprietate cu cele ale intimaților pârâți.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare și devolutivă ce duce la rejudecarea cauzei în fond, problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe fiind repuse în discuția instanței de apel. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea părților, conferită de principiul disponibilității procesului civil, de a supune judecării în apel litigiul în ansamblul său,cu toate problemele de fapt și de drept ori numai o parte din acestea (tantum devolutum, quantum iudicatum). Acest principiu de drept este consacrat în art. 295 alin. (1) C. proc. civ. care arată că instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

În prezenta cauză, apelanții nu au înțeles să formuleze vreo critică referitoare la considerentele instanței privind calitatea lor de pretinși proprietari ai imobilului revendicat, referitor la faptul că autorul lui Z. nu este unul și același cu M., cumpărătorul din actul de vânzare - cumpărare autentificat din 23 octombrie 1939, persoană a cărei succesiune s-a dezbătut pe cale judecătorească la data de 4 aprilie 1947, de Tribunalul Ilfov, secția a III-a, al cărui ultim domiciliu a fost în București și care a fost căsătorit cu U.. De asemenea, nu s-a combătut sub nicio formă nici statuările instanței de fond referitoare la nulitatea absolută a contractelor de cesiune din 23 februarie 2009 și din 28 decembrie 2009, încheiate la B.N.P., K., pentru lipsa totală a consimțământului.

În consecință, pentru respectarea principiilor de drept anterior enunțate și a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că nu poate analiza motivele de apel vizând respingerea acțiunii în revendicare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, anterior acestei analize, se impunea ca reclamanții apelanți să facă dovada transmisiunii dreptului de proprietate al primului proprietar, M., asupra terenului în litigiu, în patrimoniul lor.

Întrucât, reclamanții nu au probat existența acestui drept în patrimoniul autoarei, Z., și nici valabilitatea contractelor de cesiune a drepturilor litigioase, apelanții nu au dovedit calitatea de proprietar neposesor, astfel cum prevede art. 480 C. civ., fiind de prisos a se mai analiza, în raport de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, existența unui bun actual în patrimoniul lor, câtă vreme acest drept de proprietate nu a existat niciodată în patrimoniul autorilor lor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și G., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate; reținerea cauzei spre rejudecare, iar, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, respectiv obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul-teren situat în sector 6, în suprafață de 10.270 mp, pentru următoarele motive: Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat din 03 noiembrie 1939 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, M. cumpăra imobilul teren de 10.270 mp din București, sector 6. Prin certificatul de moștenitor din 03 decembrie 2001, eliberat de B.N.P., L., s-a constatat că, de pe urma defunctului M., a rămas moștenitoarea Z., în calitate de soție supraviețuitoare.

Prin contractul de cesiune din 2009, autentificat de B.N.P., K., Z., în calitate de cedentă, a transmis către A., în calitate de cesionar, toate drepturile ce decurg (rezultă) din documente și cereri de revendicare referitoare la imobilul teren menționat. Prin contractul de cesiune din 11 octombrie 2010, A. a cesionat cota de 10% din drepturile ce îi reveneau asupra terenului revendicat, către B. Conform art. 650 C. civ., natura transmiterii moștenirilor este legală, la fel ca și cesiunea drepturilor, existând astfel identitate între reclamanți și persoanele care au calitatea de moștenitori ai fostului proprietar.

În acest context, recurenții au solicitat ca, în conformitate cu dispozițiile art. 480 C. civ., în urma comparării titlurilor, să fie obligați pârâții, ale căror titluri de proprietate asupra imobilului nu există, la restituirea imobilului către adevărații proprietari, care au fost deposedați de un bun, fără ca privarea să se facă pentru cauză de utilitate publică și pentru o justă și prealabilă despăgubire. S-a menționat că dreptul de proprietate al autorilor lor nu a fost niciodată desființat, iar pârâții nu pot opune niciun titlu valabil, aceștia dobândind imobilul în litigiu de la Statul Român, care nu deține un titlu valabil.

Analizând, astfel, valabilitatea titlului Statului, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, urmează ca instanța să aprecieze că trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Constituției din 1965, art. 12, fără plata unei despăgubiri juste, art. 6 din Legea nr. 213/1998 tranșând problema valabilității preluării de către stat și reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și constituției în vigoare la data preluării de către stat.

S-a argumentat și că privarea bunului, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin și alții împotriva României); în plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor persoanelor care au fost lipsite de bunurile lor. Acțiunea în revendicare vizând drepturi și obligații cu caracter civil se circumscrie garanțiilor art. 6 din Convenție, privind dreptul fiecărei persoane de a avea acces liber la o instanță, drept completat cu obligația statului de a facilita acest acces, prin respectarea art. 20 alin. (1), (2) din Constituție.

Zădărnicirea dreptului de proprietate asupra bunului, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, a dus la suportarea unei sarcini disproporționate și excesive, incompatibile cu dreptul la respectarea bunului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, pentru a se determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu îi obligă pe foștii proprietari să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația naționala.

Cum, în mod constant, s-a statuat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele contra României, faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, atingerea adusă dreptului lor de proprietate este disproporționată și excesivă, față de scopul legitim al ingerinței, ceea ce constituie o privare de bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Intimatul pârât E. a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (1) C. proc. civ., prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, argumentând că soluția pronunțată în cauză este temeinică și legală.

Intimata pârâtă Universitatea D. din București a formulat, de asemenea, întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată și administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția procesuală a nulității recursului, invocată de intimatul E., Înalta Curte reține că aceasta este nefondată, pentru următoarele argumente: În conformitate cu art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dispozițiile legale stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs urmând a fi arătat și dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor critici de nelegalitate, conform celor expuse limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 din C. proc. civ. Totodată, instanța este obligată să verifice dacă dezvoltarea motivelor de recurs realizează exigențele dispozițiilor înscrise în art. 306 alin. (3) C. proc. civ., care dispune că: „indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Sancțiunea nerespectării acestor exigențe este cea reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor în care există motive de ordine publică care pot fi invocate din oficiu de instanță, dar trebuie obligatoriu puse în dezbaterea părților. În speță, ceea ce se reproșează recurenților de către intimatul pârât E. este faptul că motivele de recurs sunt o reiterare identică a motivelor de apel și, din această perspectivă, nefiind aduse critici de nelegalitate deciziei recurate, ar trebui aplicată sancțiunea nulității recursului.

Înalta Curte, deși constată că există o suprapunere a motivelor de recurs cu cele de apel, nu poate fi de acord cu o asemenea teză, care ar echivala, într-o asemenea ipoteză, cu o excludere de plano a analizei unui recurs în care, în pofida faptului că ar putea fi decelate critici de nelegalitate, dacă acestea sunt similare cu cele invocate în apel, nu ar putea fi cenzurate. Astfel, fără a fi de acord, în mod necesar, cu o asemenea manieră de formulare a motivelor de recurs, apreciem important, din perspectiva actualei structuri a recursului, - cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustiv de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. - existența unor veritabile motive de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile evocate, independent de faptul că acestea au fost invocate și în apel, deoarece există ipoteze în care, în raport de natura cauzei și de considerentele hotărârilor atacate, problemele de drept dezbătute să fie în mod esențial aceleași în ambele etape procesuale, apel și recurs. Or, din analiza motivelor de recurs deduse examinării în prezentul litigiu, se poate constata că există anumite aspecte de nelegalitate ce se impun a fi examinate pe fond, sancțiunea nulității recursului apărând excesivă în cauză, în raport de obiectul și complexitatea litigiului. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât E. Procedând la analiza recursului, Înalta Curte reține următoarele: Din conținutul motivelor de recurs, rezultă că recurenții invocă în mod formal dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât aceștia nu motivează care este actul juridic dedus judecății, în sensul material de negotium iuris, ale cărei clauze ar fi fost interpretate în mod greșit de către instanța de apel, prin schimbarea naturii și înțelesului vădit neîndoielnic al acestuia. În consecință, neindicând actul juridic căruia i-au fost schimbate natura sau înțelesul și nici modalitatea în care acest fapt s-ar fi produs, recurenții nu pot determina controlul de legalitate în temeiul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., care este inoperant în cauză. Examinând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate observa că recurenții, în argumentarea acestui motiv, reiterează situația de fapt expusă atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și în cuprinsul cererii de apel.

Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Aplicând aceste dispoziții legale la cauza dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că instanțele fondului au stabilit pe deplin situația de fapt, în baza ansamblului probator administrat în cauză, recurenții nerăsturnând aceste constatări prin probe noi solicitate în recurs, în condițiile art. 305 C. proc. civ., și necriticând faptul că instanțele fondului nu ar fi administrat probele necesare stabilirii unei corecte situații de fapt, atribut exclusiv al acestora.

În consecință, în considerarea naturii actuale a recursului, cale de atac extraordinară în interiorul căreia se analizează doar motive de nelegalitate și în virtutea considerentelor expuse de instanța de apel în decizia ce formează obiect al recursului, prin raportare la motivele de recurs ce se circumscriu descrierii situației de fapt în viziunea recurenților, Înalta Curte apreciază că nu se impune casarea hotărârii recurate pentru a se stabili o altă situație de fapt decât cea just reținută de instanța de apel.

În plus, se poate observa că, deși instanța de apel a reținut în mod expres în considerentele deciziei sale că tribunalul a constatat că cele două contracte de cesiune invocate de către reclamantul inițial A. și reclamanta B., prin care aceștia justifică legitimitatea lor procesuală activă, dar prin care se justifică și calitatea procesuală activă a celui de-al treilea reclamant, G., sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât nu pot fi luate în considerare în prezenta cauză, pentru a dovedi transmiterea vreunui drept litigios cu privire la imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare și că aceste statuări ale instanței de fond nu au fost criticate prin motivele de apel, apelanții limitându-se a expune actele în temeiul cărora se consideră îndreptățiți a formula acțiunea în revendicare de drept comun, solicitând compararea titlurilor lor de proprietate cu cele ale intimaților pârâți, recurenții nu au criticat aceste considerente, astfel încât instanța de recurs apreciază că aceste statuări nu mai pot fi repuse în discuție în recurs, cale de atac subsecventă apelului.

În același context argumentativ, instanța de apel a reținut, în mod legal, că apelul este o cale de atac ordinară, de reformare și devolutivă ce duce la rejudecarea cauzei în fond, problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe fiind repuse în discuția instanței de apel. Efectul devolutiv al apelului, reglementat de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., constă în posibilitatea părților, conferită de principiul disponibilității procesului civil, de a supune judecării în apel litigiul în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ori numai o parte a acestora (tantum devolutum, quantum iudicatum).

Or, în prezenta cauză, reclamanții nu au înțeles să formuleze vreo critică referitoare la considerentele instanței privind calitatea lor de pretinși proprietari ai imobilului revendicat, referitor la faptul că autorul lui Z. nu este unul și același cu M., cumpărătorul din actul de vânzare - cumpărare autentificat din 23 octombrie 1939, persoană a cărei succesiune s-a dezbătut pe cale judecătorească la data de 4 aprilie 1947, de Tribunalul Ilfov, secția a III-a, al cărui ultim domiciliu a fost în București și care a fost căsătorit cu U. și nici referitoare la considerentele primei instanței privind nulitatea absolută a contractelor de cesiune din 23 februarie 2009 și din 28 decembrie 2009, încheiate la B.N.P., K., pentru lipsa totală a consimțământului, aspecte ce au intrat în autoritatea lucrului judecat.

Concluzionând, aspectele învederate de către recurenți privind actele ce ar face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și calitatea lor de succesori legali ai numitului M. nu vizează argumentele relevate de instanța de apel în motivarea soluției pronunțate, iar, prin intermediul lor, nu se formulează veritabile critici de nelegalitate, întrucât nu se indică textul legal încălcat sau greșit aplicat în soluționarea apelului și nu se argumentează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care ar fi incidentă ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia sau interpretarea greșită a unui text legal corespunzător situației de fapt.

Or, condiția esențială a motivării recursului implică determinarea greșelilor imputate instanței, combaterea raționamentului instanței de apel, în raport de soluția pronunțată, prin raportare la obiectul cererii cu care a fost învestită, cerință care nu este satisfăcută în cauză.

Asupra motivelor de recurs prin care se critică modul în care au fost aplicate în cauză dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cele ale art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, Înalta Curte apreciază că acestea sunt, în ansamblul lor, nefondate, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că și în ipoteza în care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecății există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului - teren situat în sector 6, în suprafață de 10.270 mp, în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamanții urmăresc aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil. Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurenții s-au întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamanților este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale. În același sens, cum în prezenta cauză dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială a avut loc după pronunțarea deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente prezentului litigiu, astfel cum, legal, au stabilit și instanțele anterioare.

În acest context, criticile recurenților întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât instanțele fondului au aplicat în cauză principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în absența oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparație, sub incidența căreia intra inclusiv imobilul în litigiu, și asupra rezultatelor căreia reclamanții nu pot specula în mod obiectiv.

În acest sens, Înalta Curte nu poate primi ca valid nici argumentul recurenților, conform căruia soluția respingerii acțiunii în revendicare ca nefondată ar fi susceptibilă de a aduce atingere dreptului de acces la instanță, astfel cum este reglementat acesta de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie dreptul la un proces echitabil, pentru următoarele rațiuni: Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia restituirii imobilelor preluate de stat în perioada 23 august 1945 - 22 decembrie 1989, oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părților interesate să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării, în fața unei instanțe independente și imparțiale; după cum, blocajul major decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa notificările ce îi sunt adresate a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 20/2007.

Astfel, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenții să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate, cât și calitatea lor de moștenitori legali ai proprietarilor deposedați de stat, dar și deposedarea abuzivă, câtă vreme calitatea de pârâți, în cauză, o au atât unitatea administrativ-teritorială, Municipiul București, cât și Universitatea D. din București și E., ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unități deținătoare.

Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, le-a fost încălcat prin respingerea acțiunii în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu au adus atingere acestui drept (parag.

22, 24, 25). Astfel, nu se poate susține, în mod valid, că decăderea din termenul de formulare a notificării deturnează conținutul legilor speciale de reparație, câtă vreme instituirea unor proceduri administrative prealabile și a unor termene de decădere reprezintă limitări legale și proporționale ale dreptului de acces la instanță, în ipoteza în care reclamanții nu invocă motive obiective care i-ar fi împiedicat să urmeze procedura administrativă, instituită, în mod obligatoriu, de o lege specială, speculând doar asupra rezultatelor, pretins nefavorabile, ale acestei proceduri.

În fine, contrar celor susținute de recurenți, prin respingerea, ca nefondată, a acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurenți, norma convențională garantând protecția unui bun actual, aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauzele Constandache, Lungoci si Poenaru contra României).

În același sens, la data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simplii solicitanți în privința restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 23 martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca, în mod eficient, garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Tot astfel, contrar susținerilor reclamanților recurenți, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către aceștia a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în parag.

143 și 144, că: „ (…) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.” Astfel, dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun actual (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus în mod expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi apli