ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 02 noiembrie 2007, sub nr. 38242/3/2007, reclamanta D.M.T. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, SC F. SA, M.A., M.T., S.E., M.V.V., M.E., I.F.A., P.A., R.M.T. și U.V., solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentele pe care le ocupă fiecare și terenul aferent, apartamente situate în imobilul din București, str. A., fost X, fost Y, fost Z, compus din teren în suprafață de 2004,89 mp și 5 corpuri de clădire edificate pe acesta. Prin cererea depusă la dosar la data de 14 aprilie 2008, reclamanta a precizat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 480, 481 C. civ.

și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât pe parcursul procesului a decedat pârâtul U.V., au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, și anume U.E., B.E. și U.B. Prin încheierea de ședință din data de 13 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și inadmisibilității acțiunii în revendicare și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, iar prin Sentința civilă nr. 1024 din 30 mai 2011 a respins acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, dovedind cu înscrisurile depuse la dosar că este unica moștenitoare a proprietarului imobilului în litigiu, A.N., iar acțiunea în revendicare este admisibilă în contradictoriu cu chiriașii-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, întrucât și după apariția Legii nr. 10/2001, raportul dintre fostul proprietar și cumpărătorul persoană fizică de la stat rămâne supus în continuare prevederilor C. civ. De asemenea, a reținut că pârâta Primăria Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că apartamentele revendicate de reclamantă sunt deținute în proprietate de pârâții persoane fizice, care le-au achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, iar reclamanta solicită compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți.

Pe fondul cauzei, în raport de normele legale în materie și față de dovezile existente la dosar, tribunalul a apreciat că acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă, nu este întemeiată, pentru următoarele considerente: În ceea ce-i privește pe pârâți, rezultă din dosar că aceștia ocupă apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate trebuie analizată în raport de cadrul normativ existent la data încheierii acestor acte, iar nu prin prisma dispozițiilor legale ulterioare, aceste contracte de înstrăinare fiind întocmite cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu fusese pronunțată vreo hotărâre judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilele au trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și, ca atare, nu intrau sub incidența prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

De altfel, reclamanta nu a formulat cerere de restituire în natură a imobilului din str. A., sector 2, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, adoptând astfel o atitudine de pasivitate, totodată nu i-a notificat pe pârâți în legătură cu intenția de a revendica apartamentele în litigiu, situații care au fost de natură să le creeze pârâților convingerea că vânzătorul este într-adevăr proprietarul respectivelor imobile, ce pot fi cumpărate potrivit legii de către persoanele care le ocupă în calitate de chiriași. Reclamanta a solicitat prin acțiunea pe care a formulat-o ca instanța să procedeze la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, urmând a se acorda preferabilitate contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său, A.N.

Criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante nu sunt stabilite expres de art. 480 C. civ., care reprezintă temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară, și de actele normative speciale care stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada comunistă, ci aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență.

În cadrul acestei operațiuni juridice specifice revendicării, instanța urmează să constate ca fiind preferabile titlurile de proprietate invocate de pârâți, din acest punct de vedere valabilitatea actelor de cumpărare privind apartamentele în litigiu nemaiputând fi pusă în discuție câtă vreme a expirat termenul special de prescripție stabilit de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în cadrul căruia putea fi introdusă de reclamantă acțiunea în constatarea nulității, ceea ce înseamnă că titlurile de proprietate prezentate de pârâți se bucură de prezumția de valabilitate. În raport de circumstanțele cauzei, se va avea în vedere buna-credință de care au dat dovadă pârâții la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare referitor la apartamentele pe care le dețin, această prezumție legală consacrată de dispozițiile art. 1898 C. civ.

nefiind răsturnată prin niciun mijloc de probă. În condițiile în care pârâții sunt dobânditori cu bună-credință și cu titlu oneros ai apartamentelor în discuție, ei sunt apărați în dreptul lor de două deziderate importante ale dreptului civil: ocrotirea bunei credințe, principiu ce și-a găsit consacrarea în art. 45 din Legea nr. 10/2001 și care se referă la valabilitatea aparenței în drept întrucât este vorba de o eroare comună și invincibilă; principiul asigurării stabilității circuitului civil, care ar fi perturbat dacă s-ar acorda preferabilitate titlului de proprietate invocat de reclamantă. În concluzie, tribunalul a considerat că titlurile de proprietate prezentate de pârâți se bucură de preferabilitate, comparativ cu titlul invocat de reclamantă, care este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit condițiilor stabilite de legea specială.

Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului aplicată în diverse cauze îndreptate împotriva României, astfel că în spețe similare Curtea Europeană a considerat că solicitarea de a obține un bun ce a fost preluat de stat în regimul anterior, când Statul Român nu era semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu reprezintă un bun actual sau o speranță legitimă. Potrivit aceleiași jurisprudențe Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a avut în vedere că reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii de către pârâți a dreptului de proprietate referitor la imobil în condițiile Legii nr. 112/1995.

Date fiind considerentele expuse, în cadrul comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți s-a dat eficiență titlurilor invocate de pârâți, fiind înlăturate susținerile formulate de reclamantă, cum că actul său de proprietate este mai vechi și totodată provine de la adevăratul proprietar, A.N. Prin Decizia civilă nr. 152A din 03 aprilie 2012, Curtea de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate, pentru următoarele considerente: Primele două motive de apel, referitoare la admiterea de către tribunal a excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, respectiv, la omisiunea primei instanțe de a analiza și de a se pronunța cu privire la cererea reclamantei privind terenul și construcțiile care nu au făcut obiectul vânzării către foștii chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt neîntemeiate.

Prin cererea introductivă, chemând în judecată atât pârâții persoane fizice, cât și Primăria Municipiului București, reclamanta a solicitat să fie obligați „pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie și să predea apartamentele pe care le ocupă fiecare și terenul aferent", apartamente care sunt situate în imobilul situat în București, str. A., sector 2, compus din construcție și teren.

În motivarea acestei cereri s-a solicitat instanței o comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți, în cadrul acestei comparații arătându-se expres că titlurile pârâților sunt reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, că pârâții au cumpărat de la un neproprietar, respectiv de la Primăria Municipiului București, care „nu a avut niciodată un drept de proprietate valabil asupra imobil", iar în finalul motivării cererii susținându-se că nu se poate da preferință „drepturilor de proprietate ale pârâților". Ulterior, la solicitarea instanței, pentru calificarea corectă a acțiunii, reclamanta și-a precizat oral și în scris cererea de chemare în judecată sub aspectul temeiului juridic, arătând expres că acesta îl constituie art. 480 - 481 C. civ., prevederi legale completate cu „criteriile propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență referitoare la compararea titlurilor de proprietate.

exhibate de părțile litigante". Față de acest cadru procesual stabilit de reclamantă în condițiile art. 112 C. proc. civ., în mod corect tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de pârâta Primăria Municipiului București, reținând că apartamentele revendicate sunt deținute de pârâții persoane fizice și că reclamanta a solicitat compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți. Împrejurarea că, cu prilejul dezbaterilor asupra excepției, reclamanta, prin apărător, a susținut în apărare că „un corp al clădirii și terenul sunt deținute" de Primăria Municipiului București este lipsită de relevanță în ceea ce privește legalitatea soluției date excepției procesuale analizate, în condițiile în care limitele cadrului procesual fuseseră deja stabilite în cauză prin cererea de chemare în judecată, precizată, și nemodificată în termen legal, conform dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ., după cum s-a reținut anterior. Numai prin completarea concluziilor scrise depuse la dosarul primei instanțe după închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare (respectiv, la data de 20 mai 2011), reclamanta a formulat o solicitare expresă de restituire în urma soluționării prezentei acțiuni în revendicare - însă în condițiile în care fusese deja admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București - a terenului deținut de Municipiul București, rămas nevândut, a cărei suprafață este indicată ca fiind „de aprox.

1300 mp", și a construcțiilor corp C și D edificate pe acesta, în posesia SC F. SA, reclamanta apreciind astfel că s-ar impune o „soluționare unitară a cauzei, în sensul recunoașterii prevalenței titlului reclamantei pentru întreaga proprietate, având în vedere și prevederile art. 482 C. civ.". Or, este evident că prima instanță nu putea da curs unei asemenea cereri, formulată în condițiile arătate, în raport de cele reținute mai sus privind limitele învestirii sale legale prin acțiunea dedusă judecății, respectate pe deplin în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Nu este întemeiat nici motivul de apel referitor la soluția dată de tribunal acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Astfel, reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune de drept comun, temeiul juridic al acesteia fiind - conform și precizării exprese a acțiunii - prevederile art. 480 - 481 C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului. În raport de acest cadru procesual, urmează a se constata că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite (decizie publicată la 23 februarie 2009 și care era obligatorie pentru tribunal, în considerarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în privința modului de interpretare a normelor legale incidente) s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Este adevărat că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În conformitate cu considerentele aceleiași decizii nr. XXXIII/2008, urmează a se avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice". Așadar, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate în speță nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., având în vedere incidența legii speciale de reparație. Prin urmare, prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Deci, era necesar a se analiza în prealabil de către tribunal în ce măsură reclamanta putea invoca împrejurarea că deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, este acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De altfel, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Prin urmare, contrar celor afirmate de reclamantă prin acțiune, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său. Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că (..) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

(..) existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (parag. 134 - 140). Apelanta-reclamantă a formulat notificare la data de 9 august 2001, prin care a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în litigiu, notificarea nefiind soluționată însă până în prezent.

Nu s-a făcut dovada nici în fața primei instanțe și nici în apel a celorlalte demersuri, inclusiv pe cale judiciară, pe care notificatoarea să le fi întreprins în temeiul legii speciale de reparație, în vederea soluționării cererii sale. Curtea Europeană a statuat în cauza Caracas împotriva României, în ceea ce privește „speranța legitimă" în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, că această creanță de restituire, de care reclamanta s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au promovat. în consecință, Curtea a considerat că, la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, creanța nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În același timp, intimații-pârâți sunt deținătorii unor titluri asupra imobilelor în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. A/1997, B/1997, C/1997, D/1997, E/1997, F/1998, G/1998 și H/1999, în legătură cu care în mod corect prima instanță a apreciat că, în aplicarea art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată), aceste prevederi legale au avut ca efect, în speță, consolidarea titlului cumpărătorului de bună-credință, respectiv salvgardarea contractelor de vânzare-cumpărare menționate încheiate de pârâți cu statul/unitatea administrativ-teritorială.

Nu pot fi primite, așadar, în acest cadru procesual, susținerile referitoare la reaua-credință a cumpărătorilor care ar fi acceptat să achiziționeze apartamentele în litigiu deși știau că fuseseră preluate abuziv de stat, împotriva voinței fostului proprietar, precum și cele referitoare la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul vânzării imobilului prin contractul respectiv, în condițiile în care reclamanta ar fi formulat o cerere de restituire conform legii. Este evident că, în temeiul acestor contracte de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate nu a fost contestată separat prin intermediul unei acțiuni în declararea nulității actului juridic, intimații-pârâți cumpărători, care se află în prezent și în posesia imobilului, au - spre deosebire de apelanta-reclamantă - un bun, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului prezentată mai sus.

În raport de toate aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat de către prima instanța că prezumția de bună-credință de care intimații-pârâți cumpărători beneficiază, în conformitate cu prevederile art. 1899 alin. (1) C. civ., nu a fost răsturnată. Prin urmare, trebuie arătat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună-credință ai imobilului revendicat și, prin urmare, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Este adevărat că, în conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de apel este ținută să observe și faptul că statul ar trebui să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, iar nu un particular, printr-o privare de bunul său. Deși, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care apelanta-reclamantă a putut apela, prevede în acest scop proceduri stricte și creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

Astfel, stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și introducerea unei proceduri simplificate și eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, parag. 232) echivalează în același timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. De altfel, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (parag.

174 și urm. din aceeași hotărâre adoptată în cauza M. Atanasiu și alții contra României). Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o pentru următoarele motive: 1. Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.). După ce, prin încheierea din 13 aprilie 2009, instanța fondului a dispus scoaterea din cauză a Primăriei Municipiului București, aceasta a omis să analizeze cererea în revendicare și în ceea ce privește terenul care a aparținut autorilor reclamantei, ca și corpurile de clădire nevândute, aflate încă în „proprietatea" statului și în administrarea SC F. SA și deținute cu titlu de chiriași de către unii dintre pârâți.

Rezumându-se la a se pronunța exclusiv asupra părții din imobil ce a făcut obiectul vânzării către foștii chiriași, persoane fizice, și neanalizând cererea reclamantei, așa cum a fost formulată și precizată, adică în privința unei suprafețe de teren de aproximativ 2000 mp și 5 corpuri de clădire edificate pe acesta, instanța fondului nu s-a pronunțat cu privire la imobilul revendicat în totalitatea lui, ceea ce echivalează cu o soluționare a cauzei fără a se intra în judecata fondului. Soluția instanței de apel de respingere a acestui motiv de casare și netrimiterea cauzei primei instanțe, spre rejudecare, în condițiile art. 297 C. proc. civ., constituie o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Astfel, în mod greșit, instanța de apel a apreciat corectă soluția instanței de fond de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, față de următoarele aspecte: - obiectul acțiunii în revendicare a fost clar determinat prin cererea de chemare în judecată precizată și a constat în imobilul situat în București, str. A., fost X, fost Y, fost Z, compus din teren în suprafață de 2004,89 mp și 5 corpuri de clădire edificate pe acesta; - pârâții chemați în judecată erau toți deținători ai unei părți din imobilul ce a făcut obiectul revendicării, unii dintre ei deținând terenul (Primăria Municipiului București), alții apartamente din clădirile revendicate, parte dintre ele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, parte dintre ele deținute cu titlu de chiriaș; - dacă argumentele care au stat la baza scoaterii din cauză a Primăriei Municipiului București au fost corecte, pentru aceleași considerente ar fi trebuit scos din cauză și SC F. SA, or, după cum se poate observa din dispozitivul hotărârii pronunțate în prima instanță, sentința a fost pronunțată în contradictoriu și cu SC F. SA.

Susținerile din considerentele hotărârii de apel, în sensul că ar fi lipsite de relevanță apărările reclamantei - făcute cu prilejul dezbaterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București - privitoare la faptul că „un corp al clădirii și terenul sunt deținute de Primăria Municipiului București " nu pot fi reținute. în realitate, aceste precizări nu depășeau în niciun fel cadrul procesual stabilit inițial prin cererea de chemare în judecată. Obiectul cererii de chemare în judecată, ca și persoanele chemate în judecată în calitate de pârâți au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar completările și lămuririle ulterioare au fost date de către reclamantă în combaterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București.

Instanța de apel ar fi trebuit să îndrepte greșeala instanței de fond, de a scoate din cauză Primăria Municipiului București, prin admiterea apelului, casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Neprocedând în acest fel, instanța de apel însăși a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. 2. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiat, și motivul de apel referitor la soluția dată de către instanța de fond față de acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice. În mod greșit, instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi adoptat o atitudine pasivă, neformulând cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și nedepunând notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Așa cum a rezultat din probele administrate în fața instanței de fond, reclamanta a depus în termen atât cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, cât și notificare în baza Legii nr. 10/2001.

La data introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect revendicare și chiar la data pronunțării soluției erau în vigoare art. 480 și urm. C. civ., prevederi legale din perspectiva cărora cererea era pe deplin întemeiată, chiar dacă între timp au avut loc mai multe schimbări de abordare în analiza cerinței „bunului". Astfel, chiar dacă jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului prevede acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș, în cazul reclamantei doar o mică parte a imobilului revendicat a făcut obiectul vânzărilor către foștii chiriași, cea mai mare parte a terenului și construcțiile (corp D și E) nefiind vândute și figurând și în prezent ca proprietate de stat, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, ca și din rapoartele de expertiză efectuate în cauză și omologate de instanță.

Față de aceasta situație, chiar și în condițiile create de noua abordare a problematicii restituirilor, adoptată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în speța de față soluția corectă și legală era cea a restituirii în natură, dat fiind faptul că cea mai mare parte a proprietății este încă a statului, care i-a deposedat abuziv pe autorii reclamantei. Soluția corectă pe care ar fi trebuit să o adopte instanța de apel era aceea de admitere a apelului, casare a hotărârii primei instanțe și trimitere spre rejudecare, în vederea unei soluționări unitare a cauzei, în sensul recunoașterii prevalentei titlului reclamantei pentru întreaga proprietate de care autorii săi au fost deposedați în mod abuziv.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor din apel și fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Intimații-pârâți M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A., U.E., B.E., U.B. și R.M.T. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Prin cererea introductivă de instanță, prin care a chemat în judecată atât chiriașii-cumpărători, cât și Primăria Municipiului București, reclamanta a solicitat obligarea pârâților „să-i lase în deplină proprietate și posesie și să predea apartamentele pe care le ocupă fiecare și terenul aferent, apartamente situate în imobilul din București, str. A., fost X, fost Y, fost Z, compus din teren în suprafață de 2004,89 mp și 5 corpuri de clădire edificate pe acesta". În motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, atunci când s-a referit la procedeul de comparare a titlurilor părților ca modalitate de soluționare a pretențiilor deduse judecății, reclamanta s-a raportat exclusiv la titlurile deținute de pârâții chiriași-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, individualizându-le în mod expres și susținând că în comparație cu acestea titlul său este preferabil, ceea ce dovedește că obiectul revendicării îl reprezintă doar apartamentele împreună cu terenul aferent, vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a arătat că: „Examinând dreptul de proprietate dobândit de pârâți (contractele de vânzare-cumpărare nr. A din 31 martie 1997, nr. B din 09 aprilie 1997, nr. C din 09 iulie 1997, nr. F din 24 martie 1998. nr. G din 20 iulie 1998, nr. H din 24 februarie 1999, nr. I din 21 februarie 1997, nr. E din 22 ianuarie 1997), prin Legea nr. 112/1995, vă rugăm să constatați că: - pârâții au cumpărat de la un neproprietar, întrucât Primăria Municipiului București nu a avut niciodată un drept de proprietate valabil asupra imobilului; - titlul pârâților nu a fost consolidat în timp și a fost obținut în baza unei legi contestate, contrară normelor și reglementărilor internaționale; - vânzarea către pârâți a fost făcută de o persoană juridică ce nu deținea un mandat special legal de la Primăria Municipiului București, pe care o reprezenta, așa cum prevăd dispozițiile art. 1536 C. civ.; - prețul modic la care s-au făcut vânzările pun la îndoială caracterul oneros al contractelor." Concluzionând, reclamanta a solicitat să se constate „că nu se poate da preferință drepturilor de proprietate ale pârâților". Raportat la aceste motive de fapt ale acțiunii, care explicitează pretențiile deduse judecății,

petitul constând în obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie și să-i predea apartamentele pe care le ocupă fiecare și terenul aferent din imobilul a cărui întindere totală a fost menționată în continuare (teren în suprafață de 2004,89 mp și 5 corpuri de clădire), nu poate fi altfel înțeles decât ca vizând revendicarea doar a apartamentelor împreună cu terenul aferent, vândute în baza Legii nr. 112/1995. Nu s-ar putea reține că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea întregului imobil, iar nu doar a părților înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, în contextul în care, în cuprinsul său, solicitarea de admitere a revendicării a fost justificată de reclamantă pe argumente privind preferabilitatea titlului său în comparație cu titlurile reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Precizarea de acțiune formulată la data de 14 aprilie 2008 vizează doar temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății, reclamanta indicând că acesta este. dat de prevederile art. 480 - 481 C. civ., „completate cu criteriile propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență, referitoare la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante". Așadar, obiectul acțiunii a rămas neschimbat în urma precizării de acțiune. Pe cale de consecință, în mod corect Curtea de Apel a apreciat că prima instanță a fost învestită cu revendicarea doar a apartamentelor vândute de stat și a terenului aferent acestora, iar în raport de aceste limite ale învestirii a confirmat soluția fondului de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, criticile în acest sens nefiind fondate.

Calitatea procesuală a părților se apreciază în raport de pretențiile concrete deduse judecății, care permit identificarea atât a titularului dreptului pretins (partea cu calitate procesuală activă), cât și a subiectului pasiv al acestui drept (partea cu calitate procesuală pasivă). Or, în raport de pretenția de revendicare a părților din imobil înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu care reclamanta a învestit instanța, calitate procesuală pasivă au pârâții chiriași-cumpărători, iar nu pârâta Primăria Municipiului București, care nu se legitimează procesual pasiv în cauză întrucât, în urma vânzării, nu mai deține părțile din imobil revendicate. În mod corect Curtea de Apel a apreciat ca irelevantă, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, apărarea invocată de reclamantă cu ocazia dezbaterilor asupra excepției, potrivit căreia un corp al clădirii și terenul sunt deținute de această pârâtă.

Aceasta pentru că, limitele cadrului procesual fixate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, nemodificată sub aspectul obiectului în condițiile art. 132 C. proc. civ., vizează revendicarea doar a apartamentelor înstrăinate și a terenului aferent acestora, după cum s-a arătat mai sus. În concluzie, susținerile recurentei în sensul că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei cu privire la părțile din imobil neînstrăinate de stat ignoră limitele cadrului procesual fixat chiar de ea prin cererea de chemare în judecată, astfel că nefiind incidente, în speță, dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate imputa curții de apel pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea acestor dispoziții legale, criticile în acest sens nefiind fondate.

2. Confirmând soluția fondului prin care s-a dat câștig de cauză pârâților persoane fizice în disputa judiciară dintre reclamantă și aceștia, în cadrul acțiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, așa încât nici criticile în acest sens nu sunt fondate. Astfel, contrar susținerilor recurentei, soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun, create de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ., și anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108 /23.02.2009, este pe deplin aplicabilă în speță și a fost corect aplicată de Curtea de Apel, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei. Prin această decizie, în urma admiterii recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au stabilit următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". În legătură cu existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale și dreptul comun în materia revendicării, și anume C. civ., în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunțat.

S-a mai arătat, în aceeași decizie, că legea specială se referă, printre altele, și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiții, expres prevăzute de lege - de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c). De asemenea, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului preluat abuziv de stat, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată, că existența legii speciale nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca și reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

A mai considerat că, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are și el un bun potrivit Convenției, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Din perspectiva chestiunilor expuse mai sus, urmează a se constată că, în soluționarea prezentei cauze, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale, iar în acest sens, în soluționarea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu chiriașii-cumpărători, trebuie să se țină seama de dispozițiile art. 45 și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum corect a reținut și Curtea de Apel.

Pe de altă parte, în raport de jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și alții împotriva României), tot în mod corect a reținut Curtea de Apel că reclamanta nu are un „bun" în sensul Convenției, de natură să determine îndreptățirea sa la obținerea imobilului în natură de la pârâții persoane fizice, în timp ce aceștia din urmă au un asemenea bun. În cadrul unei acțiuni în revendicare, noțiunea de „bun" trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag.

83 - 87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141,142 și 143). Urmare a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este și cazul în speță.

Astfel, reclamanta nu este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se fi dispus restituirea imobilului, iar în acest sens Curtea de Apel a făcut referire la demersurile întreprinse de reclamantă pentru restituirea imobilului litigios, reținând că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar că aceasta nu a fost soluționată până în prezent - deci nicidecum că reclamanta nu a formulat notificare, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs. Or, în absența unei asemenea hotărâri de restituire, raportat la jurisprudența actuală a Curții Europene, reflectată în cauza Atanasiu, reclamanta nu are un „bun" care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că acțiunea sa în revendicare este neîntemeiată.

În realitate, doar pârâții persoane fizice au „un bun" în sensul Convenției, după cum corect a reținut și curtea de apel. Astfel, reclamanta nu a atacat în justiție contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, deși, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să o facă, respectiv să solicite constatarea nulității absolute în interiorul termenului special de prescripție, prelungit succesiv până la data de 14 august 2002. Totodată, nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita nulitatea contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.

În consecință, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 - 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat retroactiv, prezumându-se că actul de dobândire a fost perfectat cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, astfel că valabilitatea lui nu mai poate fi pusă în discuție după acest moment. Ca atare, criticile din apel care tindeau să demonstreze nevalabilitatea titlului pârâților, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, corect nu au fost primite.

Cât timp reclamanta nu a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, pârâții au dobândit speranța conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 care, conform art. 18 lit. c) și 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu mai puteau fi restituite în natură fostului proprietar. Această speranță legitimă reprezintă un „bun" în sensul Convenției și, ca atare, pârâții persoane fizice se bucură de protecția și garanțiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenției, în timp ce reclamanta nu poate invoca garanțiile conferite de documentul european, nefiind titulara unui „bun" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, analizată anterior.

Așa fiind, împotriva pârâților persoane fizice nu putea fi admisă acțiunea în revendicare dedusă judecății, sens în care corect au apreciat și instanțele anterioare. În ce privește susținerile recurentei potrivit cărora acțiunea sa în revendicare trebuia admisă măcar în privința părții de imobil neînstrăinată, acestea nu pot fi analizate, deoarece depășesc limitele legalei învestiri a instanței, care privesc revendicarea doar a părții de imobil înstrăinate de stat, conform celor reținute în analiza primului motiv de recurs. Față de considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, nefiind întrunite cerințele cazurilor de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă, care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată către intimații care le-au solicitat, respectiv intimații M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A., U.E., B.E., U.B. și R.M.T. Aceste cheltuieli se ridică la suma de 2.900 RON și reprezintă onorariul de avocat suportat de acești intimați în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M.T. împotriva Deciziei civile nr. 152 A din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentă la plata sumei de 2.900 RON către intimații M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A., U.E., B.E., U.B. și R.M.T., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2013. Procesat de GGC - AS