ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 02 noiembrie 2007, sub

nr. 38242/3/2007, reclamanta D.M.T. a chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului București, SC F. SA, M.A., M.T., S.E., M.V.V., M.E., I.F.A., P.A.,

R.M.T. și U.V., solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate

și posesie apartamentele pe care le ocupă fiecare și terenul aferent,

apartamente situate în imobilul din București, str. A., fost X, fost Y, fost Z,

compus din teren în suprafață de 2004,89 mp și 5 corpuri de clădire edificate

pe acesta.

Prin cererea depusă

la dosar la data de 14 aprilie 2008, reclamanta a precizat temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată, respectiv art. 480, 481 C. civ. și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât pe parcursul

procesului a decedat pârâtul U.V., au fost introduși în cauză moștenitorii

acestuia, și anume U.E., B.E. și U.B.

Prin încheierea de

ședință din data de 13 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei

și inadmisibilității acțiunii în revendicare și a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, iar prin

Sentința civilă nr. 1024 din 30 mai 2011 a respins acțiunea precizată, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă,

dovedind cu înscrisurile depuse la dosar că este unica moștenitoare a

proprietarului imobilului în litigiu, A.N., iar acțiunea în revendicare este

admisibilă în contradictoriu cu chiriașii-cumpărători pe Legea nr. 112/1995,

întrucât și după apariția Legii nr. 10/2001, raportul dintre fostul proprietar

și cumpărătorul persoană fizică de la stat rămâne supus în continuare prevederilor

C. civ. De asemenea, a reținut că pârâta Primăria Municipiului București nu are

calitate procesuală pasivă, având în vedere că apartamentele revendicate de

reclamantă sunt deținute în proprietate de pârâții persoane fizice, care le-au

achiziționat în baza Legii nr. 112/1995, iar reclamanta solicită compararea

titlurilor de proprietate prezentate de părți.

Pe fondul cauzei, în

raport de normele legale în materie și față de dovezile existente la dosar,

tribunalul a apreciat că acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă,

nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În ceea ce-i privește

pe pârâți, rezultă din dosar că aceștia ocupă apartamentele în litigiu în baza

unor contracte de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate trebuie analizată în

raport de cadrul normativ existent la data încheierii acestor acte, iar nu prin

prisma dispozițiilor legale ulterioare, aceste contracte de înstrăinare fiind

întocmite cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

La data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare nu fusese pronunțată vreo hotărâre

judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilele au trecut în

proprietatea statului fără titlu valabil și, ca atare, nu intrau sub incidența

prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

De altfel, reclamanta

nu a formulat cerere de restituire în natură a imobilului din str. A., sector

2, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, adoptând astfel o

atitudine de pasivitate, totodată nu i-a notificat pe pârâți în legătură cu

intenția de a revendica apartamentele în litigiu, situații care au fost de

natură să le creeze pârâților convingerea că vânzătorul este într-adevăr

proprietarul respectivelor imobile, ce pot fi cumpărate potrivit legii de către

persoanele care le ocupă în calitate de chiriași.

Reclamanta a

solicitat prin acțiunea pe care a formulat-o ca instanța să procedeze la

compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, urmând a se acorda

preferabilitate contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său, A.N.

Criteriile de

comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante nu sunt

stabilite expres de art. 480 C. civ., care reprezintă temeiul de drept general

al acțiunii în revendicare imobiliară, și de actele normative speciale care

stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada

comunistă, ci aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și

jurisprudență.

În cadrul acestei

operațiuni juridice specifice revendicării, instanța urmează să constate ca

fiind preferabile titlurile de proprietate invocate de pârâți, din acest punct

de vedere valabilitatea actelor de cumpărare privind apartamentele în litigiu

nemaiputând fi pusă în discuție câtă vreme a expirat termenul special de

prescripție stabilit de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în cadrul

căruia putea fi introdusă de reclamantă acțiunea în constatarea nulității, ceea

ce înseamnă că titlurile de proprietate prezentate de pârâți se bucură de

prezumția de valabilitate.

În raport de

circumstanțele cauzei, se va avea în vedere buna-credință de care au dat dovadă

pârâții la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare referitor la

apartamentele pe care le dețin, această prezumție legală consacrată de

dispozițiile art. 1898 C. civ. nefiind răsturnată prin niciun mijloc de probă.

În condițiile în care

pârâții sunt dobânditori cu bună-credință și cu titlu oneros ai apartamentelor

în discuție, ei sunt apărați în dreptul lor de două deziderate importante ale

dreptului civil: ocrotirea bunei credințe, principiu ce și-a găsit consacrarea

în art. 45 din Legea nr. 10/2001 și care se referă la valabilitatea aparenței

în drept întrucât este vorba de o eroare comună și invincibilă; principiul

asigurării stabilității circuitului civil, care ar fi perturbat dacă s-ar

acorda preferabilitate titlului de proprietate invocat de reclamantă.

În concluzie,

tribunalul a considerat că titlurile de proprietate prezentate de pârâți se

bucură de preferabilitate, comparativ cu titlul invocat de reclamantă, care

este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit

condițiilor stabilite de legea specială.

Pe de altă parte,

tribunalul a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului aplicată în diverse cauze îndreptate împotriva României, astfel că în

spețe similare Curtea Europeană a considerat că solicitarea de a obține un bun

ce a fost preluat de stat în regimul anterior, când Statul Român nu era

semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu reprezintă un bun

actual sau o speranță legitimă.

Potrivit aceleiași

jurisprudențe Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a avut în vedere că

reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai

imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea

executivă, anterior dobândirii de către pârâți a dreptului de proprietate

referitor la imobil în condițiile Legii nr. 112/1995.

Date fiind

considerentele expuse, în cadrul comparării titlurilor de proprietate

prezentate de părți s-a dat eficiență titlurilor invocate de pârâți, fiind

înlăturate susținerile formulate de reclamantă, cum că actul său de proprietate

este mai vechi și totodată provine de la adevăratul proprietar, A.N.

Prin Decizia civilă

nr. 152A din 03 aprilie 2012, Curtea de apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate, pentru următoarele

considerente:

Primele două motive

de apel, referitoare la admiterea de către tribunal a excepției lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, respectiv, la

omisiunea primei instanțe de a analiza și de a se pronunța cu privire la

cererea reclamantei privind terenul și construcțiile care nu au făcut obiectul

vânzării către foștii chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt

neîntemeiate.

Prin cererea

introductivă, chemând în judecată atât pârâții persoane fizice, cât și Primăria

Municipiului București, reclamanta a solicitat să fie obligați „pârâții să-i lase

în deplină proprietate și posesie și să predea apartamentele pe care le ocupă

fiecare și terenul aferent", apartamente care sunt situate în imobilul

situat în București, str. A., sector 2, compus din construcție și teren.

În motivarea acestei

cereri s-a solicitat instanței o comparare a titlurilor de proprietate deținute

de părți, în cadrul acestei comparații arătându-se expres că titlurile

pârâților sunt reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995, că pârâții au cumpărat de la un neproprietar,

respectiv de la Primăria Municipiului București, care „nu a avut niciodată un

drept de proprietate valabil asupra imobil", iar în finalul motivării

cererii susținându-se că nu se poate da preferință „drepturilor de proprietate

ale pârâților".

Ulterior, la

solicitarea instanței, pentru calificarea corectă a acțiunii, reclamanta și-a

precizat oral și în scris cererea de chemare în judecată sub aspectul temeiului

juridic, arătând expres că acesta îl constituie art. 480 - 481 C. civ.,

prevederi legale completate cu „criteriile propuse și dezvoltate în doctrină și

jurisprudență referitoare la compararea titlurilor de proprietate. exhibate de

părțile litigante".

Față de acest cadru

procesual stabilit de reclamantă în condițiile art. 112 C. proc. civ., în mod

corect tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată

de pârâta Primăria Municipiului București, reținând că apartamentele

revendicate sunt deținute de pârâții persoane fizice și că reclamanta a solicitat

compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți.

Împrejurarea că, cu

prilejul dezbaterilor asupra excepției, reclamanta, prin apărător, a susținut

în apărare că „un corp al clădirii și terenul sunt deținute" de Primăria

Municipiului București este lipsită de relevanță în ceea ce privește

legalitatea soluției date excepției procesuale analizate, în condițiile în care

limitele cadrului procesual fuseseră deja stabilite în cauză prin cererea de

chemare în judecată, precizată, și nemodificată în termen legal, conform

dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., după cum s-a reținut anterior.

Numai prin

completarea concluziilor scrise depuse la dosarul primei instanțe după

închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare (respectiv, la data de 20

mai 2011), reclamanta a formulat o solicitare expresă de restituire în urma

soluționării prezentei acțiuni în revendicare - însă în condițiile în care

fusese deja admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului București - a terenului deținut de Municipiul București, rămas

nevândut, a cărei suprafață este indicată ca fiind „de aprox. 1300 mp", și

a construcțiilor corp C și D edificate pe acesta, în posesia SC F. SA,

reclamanta apreciind astfel că s-ar impune o „soluționare unitară a cauzei, în

sensul recunoașterii prevalenței titlului reclamantei pentru întreaga

proprietate, având în vedere și prevederile art. 482 C. civ.".

Or, este evident că

prima instanță nu putea da curs unei asemenea cereri, formulată în condițiile

arătate, în raport de cele reținute mai sus privind limitele învestirii sale

legale prin acțiunea dedusă judecății, respectate pe deplin în cauză în

conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Nu este întemeiat

nici motivul de apel referitor la soluția dată de tribunal acțiunii în

revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

Astfel, reclamanta a

învestit prima instanță cu o acțiune de drept comun, temeiul juridic al

acesteia fiind - conform și precizării exprese a acțiunii - prevederile art.

480 - 481 C. civ. și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

În raport de acest

cadru procesual, urmează a se constata că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie

2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite

(decizie publicată la 23 februarie 2009 și care era obligatorie pentru

tribunal, în considerarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în privința modului

de interpretare a normelor legale incidente) s-a statuat că, de principiu, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar

însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Este adevărat că prin

aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte a sesizat faptul că în

procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea

conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la

Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr.

30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11

alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se

atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu

efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

În conformitate cu

considerentele aceleiași decizii nr. XXXIII/2008, urmează a se avea în vedere,

„în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice". Așadar, criteriul de analiză al acțiunii în

revendicare promovate în speță nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor

din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., având în

vedere incidența legii speciale de reparație.

Prin urmare, prin

decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare

similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și

preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din

aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Deci, era necesar a

se analiza în prealabil de către tribunal în ce măsură reclamanta putea invoca

împrejurarea că deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenție.

Principiul în acest

domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, este acela

că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate

care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi

considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

De altfel, instanța

europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește

condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între

„simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct

de vedere moral, și o „speranță legitimă", de natură mult mai concretă,

bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza

Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Prin urmare, contrar

celor afirmate de reclamantă prin acțiune, dreptul de proprietate care s-a

aflat inițial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art.

1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a

exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar să fie vorba

de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.

Cu referire la acest

aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții

contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că

(..) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la

„bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri"

poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de

proprietate. (..) existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în

acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (parag.

134 - 140).

Apelanta-reclamantă a

formulat notificare la data de 9 august 2001, prin care a solicitat în baza

Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în litigiu, notificarea nefiind

soluționată însă până în prezent. Nu s-a făcut dovada nici în fața primei

instanțe și nici în apel a celorlalte demersuri, inclusiv pe cale judiciară, pe

care notificatoarea să le fi întreprins în temeiul legii speciale de reparație,

în vederea soluționării cererii sale. Curtea Europeană a statuat în cauza

Caracas împotriva României, în ceea ce privește „speranța legitimă" în

cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, că această creanță de

restituire, de care reclamanta s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție,

deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului

ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care

le-au promovat. în consecință, Curtea a considerat că, la momentul sesizării

jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, creanța nu putea fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție.

În același timp,

intimații-pârâți sunt deținătorii unor titluri asupra imobilelor în litigiu,

respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. A/1997, B/1997, C/1997, D/1997,

E/1997, F/1998, G/1998 și H/1999, în legătură cu care în mod corect prima

instanță a apreciat că, în aplicarea art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001

(republicată), aceste prevederi legale au avut ca efect, în speță, consolidarea

titlului cumpărătorului de bună-credință, respectiv salvgardarea contractelor

de vânzare-cumpărare menționate încheiate de pârâți cu statul/unitatea

administrativ-teritorială.

Nu pot fi primite,

așadar, în acest cadru procesual, susținerile referitoare la reaua-credință a

cumpărătorilor care ar fi acceptat să achiziționeze apartamentele în litigiu

deși știau că fuseseră preluate abuziv de stat, împotriva voinței fostului

proprietar, precum și cele referitoare la încălcarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 la momentul vânzării imobilului prin contractul respectiv, în

condițiile în care reclamanta ar fi formulat o cerere de restituire conform

legii.

Este evident că, în

temeiul acestor contracte de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate nu a fost

contestată separat prin intermediul unei acțiuni în declararea nulității

actului juridic, intimații-pârâți cumpărători, care se află în prezent și în

posesia imobilului, au - spre deosebire de apelanta-reclamantă - un bun, în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului prezentată mai sus.

În raport de toate

aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat de către prima instanța că

prezumția de bună-credință de care intimații-pârâți cumpărători beneficiază, în

conformitate cu prevederile art. 1899 alin. (1) C. civ., nu a fost răsturnată.

Prin urmare, trebuie

arătat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună-credință ai imobilului

revendicat și, prin urmare, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate

decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Este adevărat că, în

conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța de apel este ținută să observe

și faptul că statul ar trebui să suporte consecințele adoptării unor norme

legale neconforme cu Convenția, iar nu un particular, printr-o privare de bunul

său.

Deși, așa cum a

reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada

eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este

relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care

apelanta-reclamantă a putut apela, prevede în acest scop proceduri stricte și

creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

Astfel, stabilirea

obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a

despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și

introducerea unei proceduri simplificate și eficiente (cum s-a dispus prin

Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12

octombrie 2010, parag. 232) echivalează în același timp cu validarea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

De altfel, în ceea ce

privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că instanța

europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra

soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale

economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (parag. 174 și urm. din

aceeași hotărâre adoptată în cauza M. Atanasiu și alții contra României).

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

criticat-o pentru următoarele motive:

dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

După ce, prin

încheierea din 13 aprilie 2009, instanța fondului a dispus scoaterea din cauză

a Primăriei Municipiului București, aceasta a omis să analizeze cererea în

revendicare și în ceea ce privește terenul care a aparținut autorilor

reclamantei, ca și corpurile de clădire nevândute, aflate încă în

„proprietatea" statului și în administrarea SC F. SA și deținute cu titlu

de chiriași de către unii dintre pârâți.

Rezumându-se la a se

pronunța exclusiv asupra părții din imobil ce a făcut obiectul vânzării către

foștii chiriași, persoane fizice, și neanalizând cererea reclamantei, așa cum a

fost formulată și precizată, adică în privința unei suprafețe de teren de

aproximativ 2000 mp și 5 corpuri de clădire edificate pe acesta, instanța

fondului nu s-a pronunțat cu privire la imobilul revendicat în totalitatea lui,

ceea ce echivalează cu o soluționare a cauzei fără a se intra în judecata fondului.

Soluția instanței de

apel de respingere a acestui motiv de casare și netrimiterea cauzei primei

instanțe, spre rejudecare, în condițiile art. 297 C. proc. civ., constituie o

încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în mod

greșit, instanța de apel a apreciat corectă soluția instanței de fond de

admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului București, față de următoarele aspecte:

- obiectul acțiunii

în revendicare a fost clar determinat prin cererea de chemare în judecată

precizată și a constat în imobilul situat în București, str. A., fost X, fost

Y, fost Z, compus din teren în suprafață de 2004,89 mp și 5 corpuri de clădire

edificate pe acesta;

- pârâții chemați în

judecată erau toți deținători ai unei părți din imobilul ce a făcut obiectul

revendicării, unii dintre ei deținând terenul (Primăria Municipiului

București), alții apartamente din clădirile revendicate, parte dintre ele

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, parte dintre ele deținute cu titlu de

chiriaș;

- dacă argumentele

care au stat la baza scoaterii din cauză a Primăriei Municipiului București au

fost corecte, pentru aceleași considerente ar fi trebuit scos din cauză și SC

F. SA, or, după cum se poate observa din dispozitivul hotărârii pronunțate în

prima instanță, sentința a fost pronunțată în contradictoriu și cu SC F. SA.

Susținerile din

considerentele hotărârii de apel, în sensul că ar fi lipsite de relevanță

apărările reclamantei - făcute cu prilejul dezbaterii excepției lipsei

calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București - privitoare la

faptul că „un corp al clădirii și terenul sunt deținute de Primăria

Municipiului București " nu pot fi reținute. în realitate, aceste

precizări nu depășeau în niciun fel cadrul procesual stabilit inițial prin

cererea de chemare în judecată.

Obiectul cererii de

chemare în judecată, ca și persoanele chemate în judecată în calitate de pârâți

au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar completările și

lămuririle ulterioare au fost date de către reclamantă în combaterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București.

Instanța de apel ar

fi trebuit să îndrepte greșeala instanței de fond, de a scoate din cauză

Primăria Municipiului București, prin admiterea apelului, casarea hotărârii

instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Neprocedând în acest

fel, instanța de apel însăși a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Curtea de Apel

București a respins, ca neîntemeiat, și motivul de apel referitor la soluția

dată de către instanța de fond față de acțiunea în revendicare formulată în

contradictoriu cu pârâții persoane fizice.

În mod greșit,

instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi adoptat o atitudine pasivă,

neformulând cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și

nedepunând notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Așa cum a rezultat

din probele administrate în fața instanței de fond, reclamanta a depus în

termen atât cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, cât

și notificare în baza Legii nr. 10/2001.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată având ca obiect revendicare și chiar la data

pronunțării soluției erau în vigoare art. 480 și urm. C. civ., prevederi legale

din perspectiva cărora cererea era pe deplin întemeiată, chiar dacă între timp

au avut loc mai multe schimbări de abordare în analiza cerinței „bunului".

Astfel, chiar dacă

jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului prevede acordarea

de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș, în cazul

reclamantei doar o mică parte a imobilului revendicat a făcut obiectul

vânzărilor către foștii chiriași, cea mai mare parte a terenului și

construcțiile (corp D și E) nefiind vândute și figurând și în prezent ca

proprietate de stat, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, ca și

din rapoartele de expertiză efectuate în cauză și omologate de instanță.

Față de aceasta

situație, chiar și în condițiile create de noua abordare a problematicii

restituirilor, adoptată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în

speța de față soluția corectă și legală era cea a restituirii în natură, dat

fiind faptul că cea mai mare parte a proprietății este încă a statului, care

i-a deposedat abuziv pe autorii reclamantei.

Soluția corectă pe

care ar fi trebuit să o adopte instanța de apel era aceea de admitere a

apelului, casare a hotărârii primei instanțe și trimitere spre rejudecare, în

vederea unei soluționări unitare a cauzei, în sensul recunoașterii prevalentei

titlului reclamantei pentru întreaga proprietate de care autorii săi au fost

deposedați în mod abuziv.

În concluzie,

recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor din apel și

fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Intimații-pârâți

M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A., U.E., B.E., U.B. și R.M.T. au depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

introductivă de instanță, prin care a chemat în judecată atât

chiriașii-cumpărători, cât și Primăria Municipiului București, reclamanta a

solicitat obligarea pârâților „să-i lase în deplină proprietate și posesie și

să predea apartamentele pe care le ocupă fiecare și terenul aferent, apartamente

situate în imobilul din București, str. A., fost X, fost Y, fost Z, compus din

teren în suprafață de 2004,89 mp și 5 corpuri de clădire edificate pe

acesta".

În motivele de fapt

ale cererii de chemare în judecată, atunci când s-a referit la procedeul de

comparare a titlurilor părților ca modalitate de soluționare a pretențiilor

deduse judecății, reclamanta s-a raportat exclusiv la titlurile deținute de

pârâții chiriași-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, individualizându-le în mod

expres și susținând că în comparație cu acestea titlul său este preferabil,

ceea ce dovedește că obiectul revendicării îl reprezintă doar apartamentele

împreună cu terenul aferent, vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a arătat

că: „Examinând dreptul de proprietate dobândit de pârâți (contractele de

vânzare-cumpărare nr. A din 31 martie 1997, nr. B din 09 aprilie 1997, nr. C

din 09 iulie 1997, nr. F din 24 martie 1998. nr. G din 20 iulie 1998, nr. H din

24 februarie 1999, nr. I din 21 februarie 1997, nr. E din 22 ianuarie 1997),

prin Legea nr. 112/1995, vă rugăm să constatați că:

- pârâții au cumpărat

de la un neproprietar, întrucât Primăria Municipiului București nu a avut

niciodată un drept de proprietate valabil asupra imobilului;

- titlul pârâților nu

a fost consolidat în timp și a fost obținut în baza unei legi contestate,

contrară normelor și reglementărilor internaționale;

- vânzarea către

pârâți a fost făcută de o persoană juridică ce nu deținea un mandat special

legal de la Primăria Municipiului București, pe care o reprezenta, așa cum

prevăd dispozițiile art. 1536 C. civ.;

- prețul modic la

care s-au făcut vânzările pun la îndoială caracterul oneros al

contractelor."

Concluzionând,

reclamanta a solicitat să se constate „că nu se poate da preferință drepturilor

de proprietate ale pârâților".

Raportat la aceste

motive de fapt ale acțiunii, care explicitează pretențiile deduse judecății,

petitul constând în obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie și să-i predea apartamentele pe care le ocupă fiecare și

terenul aferent din imobilul a cărui întindere totală a fost menționată în

continuare (teren în suprafață de 2004,89 mp și 5 corpuri de clădire), nu poate

fi altfel înțeles decât ca vizând revendicarea doar a apartamentelor împreună

cu terenul aferent, vândute în baza Legii nr. 112/1995. Nu s-ar putea reține că

cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea întregului imobil,

iar nu doar a părților înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, în contextul în

care, în cuprinsul său, solicitarea de admitere a revendicării a fost

justificată de reclamantă pe argumente privind preferabilitatea titlului său în

comparație cu titlurile reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Precizarea de acțiune

formulată la data de 14 aprilie 2008 vizează doar temeiul juridic al

pretențiilor deduse judecății, reclamanta indicând că acesta este. dat de

prevederile art. 480 - 481 C. civ., „completate cu criteriile propuse și

dezvoltate în doctrină și jurisprudență, referitoare la compararea titlurilor

de proprietate exhibate de părțile litigante". Așadar, obiectul acțiunii a

rămas neschimbat în urma precizării de acțiune.

Pe cale de

consecință, în mod corect Curtea de Apel a apreciat că prima instanță a fost

învestită cu revendicarea doar a apartamentelor vândute de stat și a terenului

aferent acestora, iar în raport de aceste limite ale învestirii a confirmat

soluția fondului de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei Primăria Municipiului București, criticile în acest sens nefiind

fondate.

Calitatea procesuală

a părților se apreciază în raport de pretențiile concrete deduse judecății,

care permit identificarea atât a titularului dreptului pretins (partea cu

calitate procesuală activă), cât și a subiectului pasiv al acestui drept

(partea cu calitate procesuală pasivă). Or, în raport de pretenția de

revendicare a părților din imobil înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu

care reclamanta a învestit instanța, calitate procesuală pasivă au pârâții

chiriași-cumpărători, iar nu pârâta Primăria Municipiului București, care nu se

legitimează procesual pasiv în cauză întrucât, în urma vânzării, nu mai deține

părțile din imobil revendicate.

În mod corect Curtea

de Apel a apreciat ca irelevantă, în soluționarea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, apărarea invocată

de reclamantă cu ocazia dezbaterilor asupra excepției, potrivit căreia un corp

al clădirii și terenul sunt deținute de această pârâtă. Aceasta pentru că,

limitele cadrului procesual fixate de reclamantă prin cererea de chemare în

judecată, nemodificată sub aspectul obiectului în condițiile art. 132 C. proc.

civ., vizează revendicarea doar a apartamentelor înstrăinate și a terenului aferent

acestora, după cum s-a arătat mai sus.

În concluzie,

susținerile recurentei în sensul că prima instanță nu a intrat în cercetarea

fondului cauzei cu privire la părțile din imobil neînstrăinate de stat ignoră

limitele cadrului procesual fixat chiar de ea prin cererea de chemare în

judecată, astfel că nefiind incidente, în speță, dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., nu se poate imputa curții de apel pronunțarea hotărârii

recurate cu încălcarea acestor dispoziții legale, criticile în acest sens

nefiind fondate.

fondului prin care s-a dat câștig de cauză pârâților persoane fizice în disputa

judiciară dintre reclamantă și aceștia, în cadrul acțiunii în revendicare

promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, așa încât nici criticile în

acest sens nu sunt fondate.

Astfel, contrar

susținerilor recurentei, soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății

nu urmează regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun, create

de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ., și anume cele

privind compararea titlurilor de proprietate ale părților după criteriul

dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori

diferiți, ci regulile rezultând din aplicarea dispozițiilor de drept

substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108 /23.02.2009, este pe deplin

aplicabilă în speță și a fost corect aplicată de Curtea de Apel, fiind

obligatorie pentru instanțe de la data publicării, potrivit dispozițiilor art.

329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Prin această decizie,

în urma admiterii recursului în interesul legii, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au stabilit următoarele:

„Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

În legătură cu

existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale și dreptul comun în materia

revendicării, și anume C. civ., în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a

arătat că nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat

principul sus-enunțat.

S-a mai arătat, în

aceeași decizie, că legea specială se referă, printre altele, și la relația

dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora

li se permite să păstreze imobilele în anumite condiții, expres prevăzute de

lege - de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).

De asemenea, s-a

apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare a bunului preluat abuziv de stat, dacă acesta nu a fost cumpărat,

cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În ceea ce privește

raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Înalta Curte a reținut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată,

că existența legii speciale nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca și reclamantul

să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, și trebuie să

i se asigure accesul la justiție.

A mai considerat că,

în funcție de particularitățile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice, cu

alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are și el un bun potrivit

Convenției, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranță legitimă în același

sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă

pe acest aspect.

Din perspectiva

chestiunilor expuse mai sus, urmează a se constată că, în soluționarea

prezentei cauze, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale,

iar în acest sens, în soluționarea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu

chiriașii-cumpărători, trebuie să se țină seama de dispozițiile art. 45 și art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum corect a reținut și Curtea de Apel.

Pe de altă parte, în

raport de jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și alții

împotriva României), tot în mod corect a reținut Curtea de Apel că reclamanta

nu are un „bun" în sensul Convenției, de natură să determine îndreptățirea

sa la obținerea imobilului în natură de la pârâții persoane fizice, în timp ce

aceștia din urmă au un asemenea bun.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, noțiunea de „bun" trebuie să se refere la însuși

dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au

chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din

imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a

obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de

pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83 - 87; cauza

Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - Hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un

„bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141,142 și 143).

Urmare a hotărârii

Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din

speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de

creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la

despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului

Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în

recunoașterea dreptului la restituire.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească

definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv

de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii

speciale, ceea ce este și cazul în speță.

Astfel, reclamanta nu

este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se fi

dispus restituirea imobilului, iar în acest sens Curtea de Apel a făcut

referire la demersurile întreprinse de reclamantă pentru restituirea imobilului

litigios, reținând că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar că

aceasta nu a fost soluționată până în prezent - deci nicidecum că reclamanta nu

a formulat notificare, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs. Or, în

absența unei asemenea hotărâri de restituire, raportat la jurisprudența actuală

a Curții Europene, reflectată în cauza Atanasiu, reclamanta nu are un

„bun" care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că

acțiunea sa în revendicare este neîntemeiată.

În realitate, doar

pârâții persoane fizice au „un bun" în sensul Convenției, după cum corect

a reținut și curtea de apel.

Astfel, reclamanta nu

a atacat în justiție contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți,

deși, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să o

facă, respectiv să solicite constatarea nulității absolute în interiorul

termenului special de prescripție, prelungit succesiv până la data de 14 august

2002.

Totodată, nu a oferit

o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de

posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a

solicita nulitatea contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile,

de a primi în natură imobilul.

În consecință, însăși

atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea

actualei situații.

La data expirării

termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001

- 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat

retroactiv, prezumându-se că actul de dobândire a fost perfectat cu respectarea

condițiilor prevăzute de lege, astfel că valabilitatea lui nu mai poate fi pusă

în discuție după acest moment.

Ca atare, criticile

din apel care tindeau să demonstreze nevalabilitatea titlului pârâților, din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a Normelor metodologice de

aplicare a acestei legi, corect nu au fost primite.

Cât timp reclamanta

nu a obținut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților în

condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, pârâții au dobândit speranța

conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de

vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilele cumpărate în baza

Legii nr. 112/1995 care, conform art. 18 lit. c) și 7 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, nu mai puteau fi restituite în natură fostului proprietar.

Această speranță

legitimă reprezintă un „bun" în sensul Convenției și, ca atare, pârâții

persoane fizice se bucură de protecția și garanțiile conferite de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional al Convenției, în timp ce reclamanta nu poate invoca

garanțiile conferite de documentul european, nefiind titulara unui „bun"

în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții

Europene, analizată anterior. Așa fiind, împotriva pârâților persoane fizice nu

putea fi admisă acțiunea în revendicare dedusă judecății, sens în care corect

au apreciat și instanțele anterioare.

În ce privește

susținerile recurentei potrivit cărora acțiunea sa în revendicare trebuia

admisă măcar în privința părții de imobil neînstrăinată, acestea nu pot fi

analizate, deoarece depășesc limitele legalei învestiri a instanței, care

privesc revendicarea doar a părții de imobil înstrăinate de stat, conform celor

reținute în analiza primului motiv de recurs.

Față de

considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, nefiind

întrunite cerințele cazurilor de casare și modificare prevăzute de art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Văzând și

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe

recurentă, care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs,

la plata cheltuielilor de judecată către intimații care le-au solicitat,

respectiv intimații M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A., U.E., B.E., U.B. și R.M.T.

Aceste cheltuieli se ridică la suma de 2.900 RON și reprezintă onorariul de

avocat suportat de acești intimați în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M.T. împotriva Deciziei civile nr.

152 A din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentă

la plata sumei de 2.900 RON către intimații M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A.,

U.E., B.E., U.B. și R.M.T., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 martie 2013.

Procesat de GGC - AS