ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4282/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 31 ianuarie 2011, reclamantele C.T., I.M., P.I.M. și T.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, C.G.M.B. și L. RA, obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție situat, sector 2 București. În fapt, reclamantele au arătat că unchiul lor, C.J. a fost proprietarul imobilului revendicat compus din teren în suprafață de 11.272 mp și două imobile, unul pe partea dreaptă a curții, având la parter 9 camere și dependințe, iar al doilea, în mijlocul curți, având la parter 2 camere și la etaj o cameră și o baie, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 04 martie 1938 încheiat cu C.M.

transcris în 1938 și înscris în C.F. din 1940. Reclamantele au mai arătat că sunt singurele moștenitoare ale unchiului lor, potrivit certificatului de moștenitor din 3 octombrie 2000 eliberat de B.N.P. M.P. și M.A.N., iar imobilul a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, autorul lor fiind exceptat de la aplicarea acestuia. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și art. 483 C. civ. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, la termenul din data de 14 martie 2011 a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar la data de 4 decembrie 2007 a fost redeschisă judecata. Prin cererea depusă la fila 58 din dosarul inițial, reclamantele C.T.

și I.M. au modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, chemând în judecată pe pârâții J.K. și M.H., D.A.R., B.N. și SC I. SA, arătând că din întreaga suprafață de teren deținută de autorii lor, prin dispoziția din 11 iulie 2006 a fost restituită suprafața de 2.214, 08 mp teren; prin dispoziție s-a respins cererea de restituire în natură și s-au acordat măsuri reparatorii pentru suprafața de 1.429, 69 mp, pentru care SC I. SA deține certificat de atestare a dreptului de proprietate, iar prin dispozițe a fost declinată soluționarea cererii către Ministerul Culturii și Cultelor, reținându-se că suprafața de teren de 6.816,99 mp a fost în proprietatea SC D. SA conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 7 noiembrie 1994 emis de Ministerul Culturii.

Aceasta a transmis dreptul de proprietate către SC P. SA, care, la rândul său, a vândut către SC C.S.C. SRL, acesta din urmă transmițând dreptul către D.A.R. și B.N., care au dezmembrat terenul în două parcele, una fiind vândută către J.K. și M.H. Prin întâmpinarea depusă la fila 117 din dosar, pârâții J.K. și M.H. au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că dispoziția din 11 iulie 2006 nu a fost contestată de reclamante, iar acestea din urmă au primit o ofertă în echivalent de la unitatea deținătoare; excepția lipsei calității procesuale active, arătând că reclamantele P.I.M. și T.R. au renunțat total și expres la moștenirea ce li se cuvenea prin declarațiile de renunțare la moștenire din 17 august 2005 și din 13 iulie 2005 în favoarea mătușilor T.C.

și M.I. Pe fondul cauzei, pârâții au arătat că nu au primit nici o notificare de la reclamante și sunt cumpărători de bună-credință. Prin întâmpinarea depusă la fila 120, pârâta SC I. SA a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că a înstrăinat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, așa încât nu mai are calitatea de proprietar al acestuia; excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au prioritate față de cele ale dreptului comun privind revendicarea imobilelor. Pe fondul cauzei, a arătat că pârâta nu a avut niciodată în patrimoniul său imobilul revendicat. Prin cererea depusă la fila 142 din dosar, în data de 12 februarie 2008, reclamantele și-au precizat acțiunea în sensul că au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul astfel: pentru pârâții J.K.

și M.H., suprafața de 3.483, 23 mp situat în, sector 2; pentru pârâții D.A.R. și B.N., suprafața de 3.333,76 mp situată în, sector 2; pentru pârâta SC I. SA, suprafața de 1.429, 69 mp situată în, sector 2. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 21 alin. (5) și urm. din Legea nr. 10/2001. La termenul din data de 11 martie 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, A.P.P.S. și C.G.M.B., a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor P.I.M. și T.R., a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1861 din 16 decembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 887/2001 (nr. nou 645/3/2001) tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea, reținând că reclamantele au făcut dovada calității de moștenitoare de pe urma autorului C.J., care deținea ½ din imobil, însă acestea nu au depus diligențe în vederea dovedirii moștenitorilor rămași de pe urma lui T.C. sau a faptului că aceasta a fost moștenită de J.C., care, la rândul lui, a fost moștenit de reclamante. Prin Decizia civilă nr. 412 din 18 iunie 2009, irevocabilă prin Decizia nr. 827 din 11 februarie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantele-reclamante C.T.

și I.M., a desființat sentința menționată și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că printr-un înscris nou depus în instanța de apel s-a făcut dovada calității procesuale active în sensul că reclamantele au venit inclusiv la moștenirea defunctei T.C. În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă. Prin cererea depusă la data de 03 septembrie 2010, pârâții-reclamanți J.K. și M.H. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat instanței să constate că reclamantele-pârâte nu au acceptat în termen legal moștenirea lăsată de defunctul C.J., și, pe cale de consecință, să anuleze certificatul de moștenitor din 3 octombrie 2000 întocmit de B.N.P.

M.P. și M.A.N., cu cheltuieli de judecată. Prin cererea depusă la fila 35 din dosar, pârâții J.K. și M.H. au solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerului Culturii și Patrimoniul Național, a SC D. SA, SC P. SA, SC C.S.C. SRL, pentru opozabilitate, în temeiul art. 1351 C. civ. Prin cererea depusă la data de 2 decembrie 2010, pârâții D.A.R. și B.N. au chemat în garanție SC C.S. SRL, solicitând obligarea acesteia la restituirea prețului imobilului, actualizat cu indicele de inflație, în temeiul art. 1337 și urm. C. civ.

La data de 3 decembrie 2010, reclamantele au precizat că în drept își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, textul anterior modificării operate prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005 și că înțeleg să se folosească de dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la competența instanței de judecată de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Prin cererea depusă la data de 09 septembrie 2011, pârâta SC A.M. SRL a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, indicând ca proprietari ai imobilului pe C.B.C.Ș.

și C.B.R.M., în raport de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 decembrie 2010 de B.N.P. F.A.R. Prin sentința civilă nr. 267 din 10 februarie 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor P.I.M. și T.R., a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor C.T. și I.M., a admis excepția inadmisibilității cererii principale, formulată de reclamantele C.T. și I.M., a respins, ca inadmisibilă, cererea principală formulată de reclamantele C.T., și I.M., a respins, ca rămase fără obiect, cererea de introducere în cauză formulată de J.K. și M.H. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și cererea de chemare în garanție formulată de D.A.R.

și B.N. împotriva SC C.S. SRL, a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți J.K. și M.N. în contradictoriu cu reclamantele-pârâte C.T., I.M., P.I.M. și T.R., având ca obiect anularea certificatului de moștenitor din 3 octombrie 2000 întocmit de B.N.P. M. și M. și a înaintat-o la Registratură în vederea formării un dosar nou, cu termen la data de 06 aprilie 2012. Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor P.I.M. și T.R., constatând că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 84-87 din dosarul inițial, pe parcursul judecării cauzei, aceste două părți au renunțat la orice drept privind imobilul din, sector 2, în favoarea celorlalte două reclamante.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că sunt în derulare atât procedura de drept comun reprezentată de acțiunea în revendicare, cât și procedura specială a Legii nr. 10/2001, cu încălcarea principiului de drept specialia generalibus derogant. Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile în interesul Legii nr. 33/2008 și nr. 27/2011, a reținut că România a fost condamnată de C.E.D.O. pentru inexistența unui sistem coerent și clar de restituire (în natură sau în echivalent) a bunurilor preluate abuziv, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare. În această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele-pârâte C.T. și I.M. În motivarea apelului, acestea au expus situația de fapt existentă și au menționat că hotărârea atacată cu apel este nelegală, deoarece față de considerentele Deciziilor civile nr. 33/2008 și nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, nu se poate concluziona că o acțiune în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă de plano. Au precizat că prin Decizia definitivă și irevocabilă nr. 299 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost anulată dispoziția Primarului municipiului București din 2006 și declinată competența de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 către SC I. SA, iar ulterior, cererea de chemare în judecată a fost precizată la termenul din 03 decembrie 2012, temeiul juridic suferind nuanțări.

Au arătat că în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, temei juridic indicat în cererea introductivă, sub sancțiunea nulității absolute este interzisă înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile, până la soluționarea procedurilor generate de Legea nr. 10/2001, însă, în prezentul litigiu, unitățile deținătoare au înstrăinat bunul solicitat, fără respectarea dispozițiilor legale. S-a mai arătat că o parte a proprietății a fost deținută de către SC I. SA, așa cum reiese și din Decizia nr. 299/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. Au susținut că la momentul formulării notificării era în vigoare art. 27 din Legea nr. 10/2001, care permitea restituirea în natură a imobilelor preluat abuziv de către societățile privatizate, cu condiția ca bunul să fi fost preluat de către stat, fără titlu valabil.

Au arătat că prin soluționarea cererii pe excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și că prezenta acțiune a fost promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar vânzările la care s-a procedat au avut loc după data depunerii notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001. În cauză, au depus întâmpinări SC I. SA, D.A.R. și B.N., cât și SC N.W.D. SRL solicitând respingerea apelului declarat ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate, ca fiind temeinică și legală. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 439/ A din 13 decembrie 2012 a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor. Curtea a reținut că prezenta acțiune este o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă de reclamante anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar ulterior, acestea solicitând suspendarea cauzei în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a reținut că prin dispozițiile din 2006 a Primăriei municipiului București s-a dispus restituirea în natură a imobilului din, sector 2 compus din teren în suprafață de 2.214,08 mp; prin dispozițiile din 2006 a Primăriei municipiului București a fost respinsă notificarea reclamantelor privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.429, 69 mp, teren ce reprezintă o parte din fostul imobil din, sector 2, deoarece se află în incinta SC I. SA, care a obținut încă din 06 octombrie 1969 certificat de atestare a dreptului de proprietate cu privire la acest teren în baza H.G. nr. 834/1991 și a corpului de clădire din imobilul, sector 2 împreună cu terenul aflat sub construcție, în suprafață de 26,65 mp vândute în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare din 1996, fiind acordate măsuri reparatorii pentru acest imobil.

Prin Decizia nr. 299/2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă, a fost anulată dispoziția din 2006, și a fost obligată Primăria municipiului București să trimită notificările ce au stat la baza dispoziției menționate către SC I. SA.

Prin dispoziția din 2006 a Primăriei municipiului București s-a declinat competența de soluționare a notificărilor formulate de reclamante privind terenul în suprafață de 6.816,99 mp, care reprezintă o secțiune a fostului imobil din București, în favoarea Ministerului Culturii și Cultelor, care a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea SC D. SA, și anume certificatul din 1994. După ce au fost emise cele trei dispoziții menționate, respectiv, cea de restituire în natură a unei părți din imobil și cele privind declinarea competenței de soluționare, reclamanții au solicitat repunerea cauzei pe rol, fiind așadar în derulare atât procedura de drept comun referitoare la acțiunea în revendicare, cât și procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind încălcat principiul de drept „specialia generalibus derogant”.

Curtea a invocat în argumentele sale Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că, în fapt, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. A reținut și că motivul pentru care s-a solicitat și s-a dispus suspendarea, respectiv faptul că au fost formulate cereri în baza Legii nr. 10/2001, denotă că reclamantele au optat la data de 14 martie 2001 pentru prevederile legii speciale, ele înaintând spre soluționare către primărie, notificări prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Reclamantele s-au folosit de procedura specială a Legii nr. 10/2001, nefiind relevant faptul că odată aleasă procedura prevăzută de legea specială, aceasta a condus la respingerea demersurilor, la admiterea lor sau aceste demersuri se află în curs de soluționare.

Curtea a statuat că promovarea prezentei acțiuni, nu reprezintă singura cale procedurală pe care o au reclamantele în vederea valorificărilor drepturilor lor, astfel încât nu se poate considera că prin respingerea acțiunii în revendicare de față li se încalcă reclamantelor dreptul de acces la justiție, acest drept nefiind un drept absolut, ci un drept compatibil cu limitări implicite, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere. Respingând apelul pentru aceste considerente, Curtea le-a obligat pe apelante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei către J.K. și 3.000 lei către D.A.R. și B.N., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., micșorând onorariile avocaților. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C.T.

și I.M., arătând că hotărârea pronunțata este dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, fiind incidente în cauza prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. O primă critică vizează faptul că instanța de apel a apreciat greșit temeiul juridic al acțiunii, ca fiind o revendicare de drept comun, ignorând că prin precizarea de acțiune au invocat prevederile Deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 și prevederile Legii nr. 10/2001. Instanța de apel a apreciat ca în cauza se aplica numai dispozițiile dreptului comun prevăzute de art. 480 C. civ. și a considerat că atâta timp cât procedura administrativă este în derulare, acțiunea întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă datorită prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a considerat că s-a încălcat principiul de drept „specialia generalibus derogant". La data de 14 martie 2001 au solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, procesul fiind suspendat până la data de 22 octombrie 2007, când au solicitat să se repună cauza pe rol. Pe perioada suspendării procesului au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și au formulat notificări. Urmare a notificărilor au fost emise dispoziții în procedura legii speciale. Prin dispoziția din 11 iulie 2006 emisă de Primăria municipiului București din întreaga suprafața de teren deținută de autorii lor le-a fost restituită în natură suprafața de 2.214,08 mp teren. Prin dispoziția din 11 iulie 2006 emisă de Primăria municipiului București s-a respins cererea de restituire în natură și s-au acordat măsuri reparatorii pentru suprafața de 1.429,69 mp.

Această dispoziție a fost contestată, iar prin Decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 299 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost anulată Dispoziția din 11 iunie 2006 și s-a declinat competența de soluționare a notificărilor către SC I. SA. Prin dispoziția din 11 iulie 2006 a fost declinată soluționarea cererii către Ministerul Culturii. Recurentele susțin că nu avut motive să formuleze contestație împotriva dispoziției din 11 iulie 2006 în sensul prevăzut de art. 2 din aceasta dispoziție deoarece au așteptat soluționarea acestei notificări de către Ministerului Culturii și Cultelor, entitate care nu a răspuns nici pană la acest moment.

SC I. SA nu a analizat notificarea astfel cum prevăd art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 27 alin. (2) și cum s-a stabilit prin Decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 299 din 28 aprilie 2009 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în sensul de a stabili dacă imobilul a trecut în proprietatea Statului fără titlu valabil, caz în care se impunea restituirea în natură a imobilului, iar dacă preluarea a fost făcută cu titlu să își decline competența de soluționare a notificării către instituția publică care a efectuat privatizarea. Aceasta a înstrăinat imobilul la data de 12 martie 2002 prin actul de vânzare-cumpărare autentificat către SC A.M. SRL suprafața de 3.373,94 mp teren cu construcțiile aferente din, sector 2, București.

La data de 13 octombrie 2006 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, SC I. SA a înstrăinat către SC N.W.D. SRL teren intravilan în suprafața de 9.982,93 mp cu construcții aferente din imobilul situat în sector.2, București. Imobilul a fost transferat succesiv de la SC D. SA la SC P. SA,de la SC P. SA la SC C.S.C. SRL și de la aceștia din urma la D.A.R., B.N. Recurentele susțin că procedura administrativă s-a epuizat prin refuzul Ministerului Culturii și Cultelor și al SC I. SA de a soluționa aceste notificări. 2. O altă critică exprimată de recurente este aceea că, în condițiile în care instanța de apel aprecia că prezenta acțiune este în revendicare întemeiată exclusiv pe dispozițiile dreptului comun, în mod greșit a fost reținută ca fiind incidentă excepția inadmisibilității potrivit prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care nu își găsește aplicabilitatea în speță.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat ca în privința acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în cazul concursului dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.

Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Recurentele reclamă o încălcare a dreptului lor de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 din convenția C.E.D.O., dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție și a principiului securității reporturilor juridice, prin respingerea acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, despre care Curtea a apreciat că ar fi întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ. 3. Au criticat și faptul că, în prezent, Statul Roman nu a instituit nicio măsură de natură să asigure persoanelor îndreptățite o despăgubire intr-un termen rezonabil.

Astfel, susțin recurentele, este de notorietate faptul că dispozițiile Legii nr. 247/2005 ( la care face trimitere instanța de fond) conțin norme care instituie o procedură care în prezent nu funcționează, Statul fiind în imposibilitate să despăgubească în mod echitabil persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii, mecanismul instituit nefiind nici în prezent funcțional. În prezent Statul Roman nu a instituit nicio măsură de natură să asigure persoanelor îndreptățite o despăgubire intr-un termen rezonabil astfel cum a fost impusă aceasta obligație statului român prin hotărârea dată la data de 12 octombrie 2010 de către C.E.D.O. în cauza Maria Athanasiu și alți împotriva României riscând chiar excluderea din Consiliul Europei.

C.E.D.O. a pronunțat prima hotărâre pilot împotriva Romaniei în cauza Maria Athanasiu și alții împotriva României și a obligat statul roman ca în termen de 18 luni să ia masuri pentru remedierea problemei retrocedărilor, în sensul respectării drepturilor fundamentale și instituirii unui mecanism funcțional de retrocedare și compensare. 4. Recurentele susțin că acțiunea lor este admisibilă și pentru faptul că pot ataca în justiție refuzul unității deținătoare de a răspunde notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 astfel cum prevede Decizia nr. 20/2007 pronunțata de Înalta Curte, care soluționând recursul în interesul legii a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea bunului, dar și refuzul nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții.

De asemenea, susțin recurentele, trebuie remarcat, că prezenta acțiune a fost promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de faptul că toate vânzările în lanț, de la unitățile deținătoare către persoanele fizice au avut loc după data depunerii notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Soluționarea acestui litigiu, în cadrul juridic al acțiunii indicat prin precizările de acțiune, este singura modalitate prin care este rezolvată în cauza incidența art. 26 și urm din Legea nr. 10/2001, a Deciziei nr. 20/2007, a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008. Potrivit acestei din urmă decizii, instanței de judecata îi revine sarcina de a analiza motivul pentru care aceste notificări nu și-au găsit rezolvarea, până la această modificare a legii, iar dacă aceasta se datorează culpei sau neglijentei exclusive a societății comerciale, instanțele, având în vedere principiile ce guvernează reglementările în materie, vor dispune restituirea în natură.

La termenul de judecată din data de 7 octombrie 2014, Înalta Curte a supus dezbaterii excepția nulității recursului invocată de intimații D.A.R., B.N., prin întâmpinarea formulată. Examinând, cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că acesta este nefondată și o va respinge, deoarece criticile formulate aduc în discuție chestiuni care vizează greșita aplicare a unei decizii date asupra recursului în interesul legii, a jurisprudenței C.E.D.O. și privind aplicarea greșită a legii în raport de temeiul juridic invocat, deci critici de nelegalitate care constituie motive de modificare/casare a deciziei conform art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Trecând la analiza, pe fond, a recursului, Înalta Curte reține următoarele: Reclamantele C.T. și I.M. au învestit Tribunalul București, la data de 31 ianuarie 2001, cu o acțiune în revendicare de drept comun, prin care au solicitat să le fie lăsat în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție situat în, sector 2 București, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, Consiliul General al municipiului București și Locato S.A. La data de 12 februarie 2008 cadrul procesual a fost lărgit, reclamantele precizând acțiunea și arătând că solicită: - chemarea în judecată a pârâților J.K. și M.H. privitor la revendicarea imobilului de 3.483,23 mp teren situat în, sector 2; - chemarea în judecată a pârâților D.A.R.

și B.N. privitor la revendicarea imobilului de 3.333,76 mp situat în sector 3; - chemarea în judecată a SC I. SA privitor la revendicarea imobilului de 1.429,69 mp situat în, sector 2; Totodată au precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind dispozițiile art. 480 C. civ., art. 21 alin. (5) și urm. din Legea nr. 10/2001. Din această precizare “ și urm.” se deduce că reclamantele au înțeles să uzeze de dispozițiile legii speciale de reparație. Dispozițiile art. 20 - 33, cuprinse în Cap. III din Legea nr. 10/2001 reglementează procedurile de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a acestui act normativ, incluzând în această reglementare și dispoz.

art. 26 ce acordă persoanelor îndreptățite posibilitatea inițierii demersului judiciar în vederea restituirii în natură a bunului sau a obținerii măsurilor reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege pentru acest bun . Totodată, în rejudecare la tribunal, reclamantele au precizat, în data de 3 decembrie 2010, că în drept își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, textul anterior modificării operate prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005 și că înțeleg să se folosească de dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la competența instanței de judecată de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Instanțele de fond au selectat unul dintre temeiurile de drept invocate în prezenta acțiune civilă și au analizat cererea reclamantelor în raport doar de dispozițiile art. 480 C. civ. Astfel, acțiunea a fost respinsă, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității ei, reținându-se că produce efecte în cauză Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. instanța avea obligația să clarifice temeiul juridic al acțiunii înainte de a proceda la cercetarea obiectului cauzei. Înalta Curte apreciază că, față de această împrejurare, instanța de apel, neraportându-se la precizarea cererii de chemare în judecată, în mod nelegal nu a făcut aplicarea principiului electa una via, regulă ce împiedică reclamantele să obțină realizarea aceluiași drept prin două căi procedurale diferite, îndreptate spre aceeași finalitate, din rațiunea de a se exclude posibilitatea obținerii unor duble reparații.

Este real că acțiunea de față a fost pornită înainte de apariția Legii nr. 10/2001, ca o acțiune de drept comun, însă, dată fiind împrejurarea că normele acesteia interesează ordinea publică și că în primă instanță înseși reclamantele au invocat dispozițiile legii speciale, instanțele aveau obligația de a solicita inițiatoarelor demersului judiciar să se decidă ce cale înțeleg să urmeze (dreptul comun sau legea specială) în soluționarea cauzei, în respectarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Din această perspectivă criticile recurentelor sunt fondate, întrucât nefiind clarificat obiectul cauzei, nu se poate considera că instanțele de fond ar fi analizat fondul litigiului.

De asemenea, prima instanță trebuia să solicite reclamantelor să stabilească fără echivoc cadrul procesual, atât din punct de vedere al temeiului juridic, cât și din punct de vedere al cererilor formulate, a ceea ce solicită în concret, având în vedere că după suspendarea cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, parte din pretențiile acestora au primit dezlegare în procedura legii speciale de reparație. În consecință, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamante, va casa decizia atacată, va admite apelul reclamantelor împotriva sentinței primei instanțe, pe care o va desființa și, în respectul principiului gradelor de jurisdicție instituite de normele de procedură, va trimite cauza, spre rejudecare, tribunalului.

Cu ocazia rejudecării, tribunalul va trebui să lămurească aspecte legate de identificarea căii de urmat, respectiv dacă reclamantele înțeleg să continue demersul judiciar ca o acțiune în revendicare, inițiată înainte de apariția Legii nr. 10/2001, de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. sau dacă înțeleg să se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 10/2001. În funcție de opțiunea acestora, aspect de esență în analizarea acțiunii cu care a fost învestită instanța în prezenta cauză, se va răspunde la excepții și la criticile formulate pe fondul cauzei, în raport de fiecare componentă a imobilului pentru care reclamantele au formulat pretenții de restituire.

Aceasta deoarece modalitatea de abordare este diferită în raport de fiecare temei juridic, respectiv de acțiune în revendicare a cărei unică finalitate este doar restituirea în natură sau aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ce conduce instanța spre principiul specialia generalibus derogant, cu luarea în considerare a unei reparații deja acordate în procedura legii speciale sau stadiul notificării în raport de principiul deja menționat electa una via și din perspectiva art. 1 din Primul Protocol C.E.D.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele C.T., I.M. împotriva Deciziei nr. 439/ A din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Casează decizia recurată. Admite apelul declarat de reclamantele C.T. și I.M. împotriva sentinței civile nr. 267 din 10 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2013.