ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4282/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4282/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 31 ianuarie 2011, reclamantele C.T.,

I.M., P.I.M. și T.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin Primarul General, C.G.M.B. și L. RA, obligarea acestora să le

lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție

situat, sector 2 București.

În fapt, reclamantele

au arătat că unchiul lor, C.J. a fost proprietarul imobilului revendicat compus

din teren în suprafață de 11.272 mp și două imobile, unul pe partea dreaptă a

curții, având la parter 9 camere și dependințe, iar al doilea, în mijlocul

curți, având la parter 2 camere și la etaj o cameră și o baie, în temeiul contractului

de vânzare-cumpărare din 04 martie 1938 încheiat cu C.M. transcris în 1938 și

înscris în C.F. din 1940.

Reclamantele au mai

arătat că sunt singurele moștenitoare ale unchiului lor, potrivit certificatului

de moștenitor din 3 octombrie 2000 eliberat de B.N.P. M.P. și M.A.N., iar

imobilul a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950,

autorul lor fiind exceptat de la aplicarea acestuia.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 și art. 483 C. civ.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, la termenul

din data de 14 martie 2011 a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art.

47 din Legea nr. 10/2001, iar la data de 4 decembrie 2007 a fost redeschisă

judecata.

Prin cererea depusă

la fila 58 din dosarul inițial, reclamantele C.T. și I.M. au modificat cererea

de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, chemând în

judecată pe pârâții J.K. și M.H., D.A.R., B.N. și SC I. SA, arătând că din

întreaga suprafață de teren deținută de autorii lor, prin dispoziția din 11

iulie 2006 a fost restituită suprafața de 2.214, 08 mp teren; prin dispoziție

s-a respins cererea de restituire în natură și s-au acordat măsuri reparatorii

pentru suprafața de 1.429, 69 mp, pentru care SC I. SA deține certificat de

atestare a dreptului de proprietate, iar prin dispozițe a fost declinată

soluționarea cererii către Ministerul Culturii și Cultelor, reținându-se că

suprafața de teren de 6.816,99 mp a fost în proprietatea SC D. SA conform

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 7

noiembrie 1994 emis de Ministerul Culturii. Aceasta a transmis dreptul de

proprietate către SC P. SA, care, la rândul său, a vândut către SC C.S.C. SRL,

acesta din urmă transmițând dreptul către D.A.R. și B.N., care au dezmembrat

terenul în două parcele, una fiind vândută către J.K. și M.H.

Prin întâmpinarea

depusă la fila 117 din dosar, pârâții J.K. și M.H. au invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, arătând că dispoziția din 11 iulie 2006 nu a fost

contestată de reclamante, iar acestea din urmă au primit o ofertă în echivalent

de la unitatea deținătoare; excepția lipsei calității procesuale active, arătând

că reclamantele P.I.M. și T.R. au renunțat total și expres la moștenirea ce li

se cuvenea prin declarațiile de renunțare la moștenire din 17 august 2005 și din

13 iulie 2005 în favoarea mătușilor T.C. și M.I. Pe fondul cauzei, pârâții au

arătat că nu au primit nici o notificare de la reclamante și sunt cumpărători

de bună-credință.

Prin întâmpinarea

depusă la fila 120, pârâta SC I. SA a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, arătând că a înstrăinat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat, așa încât nu mai are calitatea de proprietar al acestuia;

excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că dispozițiile Legii nr. 10/2001

au prioritate față de cele ale dreptului comun privind revendicarea imobilelor.

Pe fondul cauzei, a arătat că pârâta nu a avut niciodată în patrimoniul său

imobilul revendicat.

Prin cererea depusă

la fila 142 din dosar, în data de 12 februarie 2008, reclamantele și-au

precizat acțiunea în sensul că au solicitat obligarea pârâților să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie terenul astfel: pentru pârâții J.K. și

M.H., suprafața de 3.483, 23 mp situat în, sector 2; pentru pârâții D.A.R. și B.N.,

suprafața de 3.333,76 mp situată în, sector 2; pentru pârâta SC I. SA,

suprafața de 1.429, 69 mp situată în, sector 2.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 21 alin. (5) și urm. din Legea nr.

10/2001.

La termenul din data

de 11 martie 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Municipiul București, A.P.P.S. și C.G.M.B., a respins, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor P.I.M.

și T.R., a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active și

excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr.

1861 din 16 decembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 887/2001 (nr. nou

645/3/2001) tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active și a

respins cererea, reținând că reclamantele au făcut dovada calității de

moștenitoare de pe urma autorului C.J., care deținea ½ din imobil, însă

acestea nu au depus diligențe în vederea dovedirii moștenitorilor rămași de pe

urma lui T.C. sau a faptului că aceasta a fost moștenită de J.C., care, la

rândul lui, a fost moștenit de reclamante.

Prin Decizia civilă nr.

412 din 18 iunie 2009, irevocabilă prin Decizia nr. 827 din 11 februarie 2010 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de

apelantele-reclamante C.T. și I.M., a desființat sentința menționată și a

trimis cauza spre rejudecare, reținând că printr-un înscris nou depus în

instanța de apel s-a făcut dovada calității procesuale active în sensul că

reclamantele au venit inclusiv la moștenirea defunctei T.C.

În vederea

rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția

a IV- a civilă.

Prin cererea depusă

la data de 03 septembrie 2010, pârâții-reclamanți J.K. și M.H. au formulat

cerere reconvențională prin care au solicitat instanței să constate că

reclamantele-pârâte nu au acceptat în termen legal moștenirea lăsată de

defunctul C.J., și, pe cale de consecință, să anuleze certificatul de

moștenitor din 3 octombrie 2000 întocmit de B.N.P. M.P. și M.A.N., cu

cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă

la fila 35 din dosar, pârâții J.K. și M.H. au solicitat introducerea în cauză a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerului Culturii și

Patrimoniul Național, a SC D. SA, SC P. SA, SC C.S.C. SRL, pentru

opozabilitate, în temeiul art. 1351 C. civ.

Prin cererea depusă

la data de 2 decembrie 2010, pârâții D.A.R. și B.N. au chemat în garanție SC C.S.

SRL, solicitând obligarea acesteia la restituirea prețului imobilului,

actualizat cu indicele de inflație, în temeiul art. 1337 și urm. C. civ.

La data de 3

decembrie 2010, reclamantele au precizat că în drept își întemeiază pretențiile

pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, textul anterior modificării

operate prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005 și că înțeleg să se

folosească de dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii cu privire

la competența instanței de judecată de a soluționa pe fond acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Prin cererea depusă

la data de 09 septembrie 2011, pârâta SC A.M. SRL a formulat cerere de arătare

a titularului dreptului, indicând ca proprietari ai imobilului pe C.B.C.Ș. și C.B.R.M.,

în raport de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 decembrie 2010

de B.N.P. F.A.R.

Prin sentința civilă nr.

267 din 10 februarie 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor P.I.M. și T.R., a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantelor C.T. și I.M., a admis excepția inadmisibilității cererii

principale, formulată de reclamantele C.T. și I.M., a respins, ca inadmisibilă,

cererea principală formulată de reclamantele C.T., și I.M., a respins, ca

rămase fără obiect, cererea de introducere în cauză formulată de J.K. și M.H.

împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național și cererea de chemare în garanție formulată de D.A.R. și

B.N. împotriva SC C.S. SRL, a disjuns cererea reconvențională formulată de

pârâții-reclamanți J.K. și M.N. în contradictoriu cu reclamantele-pârâte C.T.,

I.M., P.I.M. și T.R., având ca obiect anularea certificatului de moștenitor din

3 octombrie 2000 întocmit de B.N.P. M. și M. și a înaintat-o la Registratură în vederea formării un dosar nou, cu termen la data de 06 aprilie 2012.

Tribunalul a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantelor P.I.M. și T.R., constatând

că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 84-87 din dosarul

inițial, pe parcursul judecării cauzei, aceste două părți au renunțat la orice drept

privind imobilul din, sector 2, în favoarea celorlalte două reclamante.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că sunt în derulare atât

procedura de drept comun reprezentată de acțiunea în revendicare, cât și

procedura specială a Legii nr. 10/2001, cu încălcarea principiului de drept

specialia generalibus derogant.

Înalta Curte de

Casație și Justiție în deciziile în interesul Legii nr. 33/2008 și nr. 27/2011,

a reținut că România a fost condamnată de C.E.D.O. pentru inexistența unui

sistem coerent și clar de restituire (în natură sau în echivalent) a bunurilor

preluate abuziv, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de

aplicare. În această materie, statul a decis că restituirea în natură și

acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001

și de Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele-pârâte C.T. și I.M.

În motivarea

apelului, acestea au expus situația de fapt existentă și au menționat că

hotărârea atacată cu apel este nelegală, deoarece față de considerentele Deciziilor

civile nr. 33/2008 și nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, nu se poate

concluziona că o acțiune în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001

este inadmisibilă de plano.

Au precizat că prin Decizia

definitivă și irevocabilă nr. 299 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă, a fost anulată dispoziția Primarului municipiului

București din 2006 și declinată competența de soluționare a notificărilor

formulate în baza Legii nr. 10/2001 către SC I. SA, iar ulterior, cererea de

chemare în judecată a fost precizată la termenul din 03 decembrie 2012, temeiul

juridic suferind nuanțări.

Au arătat că în

conformitate cu prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, temei

juridic indicat în cererea introductivă, sub sancțiunea nulității absolute este

interzisă înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile, până la

soluționarea procedurilor generate de Legea nr. 10/2001, însă, în prezentul

litigiu, unitățile deținătoare au înstrăinat bunul solicitat, fără respectarea

dispozițiilor legale. S-a mai arătat că o parte a proprietății a fost deținută

de către SC I. SA, așa cum reiese și din Decizia nr. 299/2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Au susținut că la

momentul formulării notificării era în vigoare art. 27 din Legea nr. 10/2001,

care permitea restituirea în natură a imobilelor preluat abuziv de către

societățile privatizate, cu condiția ca bunul să fi fost preluat de către stat,

fără titlu valabil.

Au arătat că prin

soluționarea cererii pe excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre nelegală și că prezenta acțiune a fost promovată înainte

de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar vânzările la care s-a procedat

au avut loc după data depunerii notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

În cauză, au depus

întâmpinări SC I. SA, D.A.R. și B.N., cât și SC N.W.D. SRL solicitând

respingerea apelului declarat ca nefondat și menținerea sentinței civile

atacate, ca fiind temeinică și legală.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 439/ A din 13 decembrie 2012

a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor.

Curtea a reținut că

prezenta acțiune este o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă de

reclamante anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar ulterior, acestea

solicitând suspendarea cauzei în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a

reținut că prin dispozițiile din 2006 a Primăriei municipiului București s-a

dispus restituirea în natură a imobilului din, sector 2 compus din teren în

suprafață de 2.214,08 mp; prin dispozițiile din 2006 a Primăriei municipiului

București a fost respinsă notificarea reclamantelor privind restituirea în

natură a terenului în suprafață de 1.429, 69 mp, teren ce reprezintă o parte

din fostul imobil din, sector 2, deoarece se află în incinta SC I. SA, care a

obținut încă din 06 octombrie 1969 certificat de atestare a dreptului de

proprietate cu privire la acest teren în baza H.G. nr. 834/1991 și a corpului

de clădire din imobilul, sector 2 împreună cu terenul aflat sub construcție, în

suprafață de 26,65 mp vândute în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului

de vânzare-cumpărare din 1996, fiind acordate măsuri reparatorii pentru acest

imobil.

Prin Decizia nr. 299/2009

a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă, a fost anulată dispoziția din 2006,

și a fost obligată Primăria municipiului București să trimită notificările ce

au stat la baza dispoziției menționate către SC I. SA.

Prin dispoziția din 2006

a Primăriei municipiului București s-a declinat competența de soluționare a

notificărilor formulate de reclamante privind terenul în suprafață de 6.816,99

mp, care reprezintă o secțiune a fostului imobil din București, în favoarea

Ministerului Culturii și Cultelor, care a emis certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea SC D. SA, și anume

certificatul din 1994.

După ce au fost emise

cele trei dispoziții menționate, respectiv, cea de restituire în natură a unei

părți din imobil și cele privind declinarea competenței de soluționare, reclamanții

au solicitat repunerea cauzei pe rol, fiind așadar în derulare atât procedura

de drept comun referitoare la acțiunea în revendicare, cât și procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind încălcat principiul de drept „specialia

generalibus derogant”.

Curtea a invocat în

argumentele sale Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit

că, în fapt, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale.

A reținut și că motivul

pentru care s-a solicitat și s-a dispus suspendarea, respectiv faptul că au

fost formulate cereri în baza Legii nr. 10/2001, denotă că reclamantele au

optat la data de 14 martie 2001 pentru prevederile legii speciale, ele

înaintând spre soluționare către primărie, notificări prin care au solicitat

restituirea în natură a imobilului.

Reclamantele s-au

folosit de procedura specială a Legii nr. 10/2001, nefiind relevant faptul că

odată aleasă procedura prevăzută de legea specială, aceasta a condus la

respingerea demersurilor, la admiterea lor sau aceste demersuri se află în curs

de soluționare.

Curtea a statuat că promovarea

prezentei acțiuni, nu reprezintă singura cale procedurală pe care o au

reclamantele în vederea valorificărilor drepturilor lor, astfel încât nu se

poate considera că prin respingerea acțiunii în revendicare de față li se

încalcă reclamantelor dreptul de acces la justiție, acest drept nefiind un

drept absolut, ci un drept compatibil cu limitări implicite, statele dispunând

de o anumită marjă de apreciere.

Respingând apelul

pentru aceste considerente, Curtea le-a obligat pe apelante la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei către J.K. și 3.000 lei către D.A.R.

și B.N., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., micșorând onorariile

avocaților.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele C.T. și I.M., arătând că hotărârea

pronunțata este dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, fiind

incidente în cauza prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

vizează faptul că instanța de apel a apreciat greșit temeiul juridic al

acțiunii, ca fiind o revendicare de drept comun, ignorând că prin precizarea de

acțiune au invocat prevederile Deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, Decizia

Curții Constituționale nr. 830/2008 și prevederile Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel

a apreciat ca în cauza se aplica numai dispozițiile dreptului comun prevăzute

de art. 480 C. civ. și a considerat că atâta timp cât procedura administrativă

este în derulare, acțiunea întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă

datorită prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție. S-a considerat că s-a încălcat principiul de drept

„specialia generalibus derogant".

La data de 14 martie 2001

au solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001,

procesul fiind suspendat până la data de 22 octombrie 2007, când au solicitat

să se repună cauza pe rol.

Pe perioada

suspendării procesului au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001 și au formulat notificări. Urmare a notificărilor au fost emise

dispoziții în procedura legii speciale.

Prin dispoziția din 11

iulie 2006 emisă de Primăria municipiului București din întreaga suprafața de

teren deținută de autorii lor le-a fost restituită în natură suprafața de 2.214,08

mp teren.

Prin dispoziția din 11

iulie 2006 emisă de Primăria municipiului București s-a respins cererea de

restituire în natură și s-au acordat măsuri reparatorii pentru suprafața de 1.429,69

mp. Această dispoziție a fost contestată, iar prin Decizia civilă definitivă și

irevocabilă nr. 299 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, a fost anulată Dispoziția din 11 iunie 2006 și s-a

declinat competența de soluționare a notificărilor către SC I. SA.

Prin dispoziția din 11

iulie 2006 a fost declinată soluționarea cererii către Ministerul Culturii.

Recurentele susțin că

nu avut motive să formuleze contestație împotriva dispoziției din 11 iulie 2006

în sensul prevăzut de art. 2 din aceasta dispoziție deoarece au așteptat

soluționarea acestei notificări de către Ministerului Culturii și Cultelor, entitate

care nu a răspuns nici pană la acest moment.

SC I. SA nu a

analizat notificarea astfel cum prevăd art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

(fost art. 27 alin. (2) și cum s-a stabilit prin Decizia civilă definitivă și irevocabilă

nr. 299 din 28 aprilie 2009 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, în sensul de a stabili dacă imobilul a trecut în proprietatea

Statului fără titlu valabil, caz în care se impunea restituirea în natură a

imobilului, iar dacă preluarea a fost făcută cu titlu să își decline

competența de soluționare a notificării către instituția publică care a

efectuat privatizarea. Aceasta a înstrăinat imobilul la data de 12 martie 2002

prin actul de vânzare-cumpărare autentificat către SC A.M. SRL suprafața de 3.373,94

mp teren cu construcțiile aferente din, sector 2, București. La data de 13 octombrie

2006 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, SC I. SA a înstrăinat

către SC N.W.D. SRL teren intravilan în suprafața de 9.982,93 mp cu construcții

aferente din imobilul situat în sector.2, București.

Imobilul a fost

transferat succesiv de la SC D. SA la SC P. SA,de la SC P. SA la SC C.S.C. SRL

și de la aceștia din urma la D.A.R., B.N.

Recurentele susțin că

procedura administrativă s-a epuizat prin refuzul Ministerului Culturii și

Cultelor și al SC I. SA de a soluționa aceste notificări.

exprimată de recurente este aceea că, în condițiile în care instanța de apel aprecia

că prezenta acțiune este în revendicare întemeiată exclusiv pe dispozițiile

dreptului comun, în mod greșit a fost reținută ca fiind incidentă excepția inadmisibilității

potrivit prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, decizie care nu își găsește aplicabilitatea în speță.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat ca în privința acțiunilor

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești, în cazul concursului dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Recurentele reclamă o

încălcare a dreptului lor de proprietate prevăzut de art. 1 din Protocolul 1

din convenția C.E.D.O., dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din

Convenție și a principiului securității reporturilor juridice, prin respingerea

acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, despre care Curtea a apreciat că ar

fi întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ.

faptul că, în prezent, Statul Roman nu a instituit nicio măsură de natură să

asigure persoanelor îndreptățite o despăgubire intr-un termen rezonabil.

Astfel, susțin recurentele, este de notorietate faptul că dispozițiile Legii nr.

247/2005 ( la care face trimitere instanța de fond) conțin norme care instituie

o procedură care în prezent nu funcționează, Statul fiind în imposibilitate să

despăgubească în mod echitabil persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii, mecanismul instituit nefiind nici în prezent funcțional.

În prezent Statul

Roman nu a instituit nicio măsură de natură să asigure persoanelor

îndreptățite o despăgubire intr-un termen rezonabil astfel cum a fost

impusă aceasta obligație statului român prin hotărârea dată la data de 12

octombrie 2010 de către C.E.D.O. în cauza Maria Athanasiu și alți împotriva

României riscând chiar excluderea din Consiliul Europei.

C.E.D.O. a pronunțat

prima hotărâre pilot împotriva Romaniei în cauza Maria Athanasiu și alții

împotriva României și a obligat statul roman ca în termen de 18 luni să ia

masuri pentru remedierea problemei retrocedărilor, în sensul respectării

drepturilor fundamentale și instituirii unui mecanism funcțional de retrocedare

și compensare.

că acțiunea lor este admisibilă și pentru faptul că pot ataca în justiție

refuzul unității deținătoare de a răspunde notificării în temeiul Legii nr. 10/2001

astfel cum prevede Decizia nr. 20/2007 pronunțata de Înalta Curte, care

soluționând recursul în interesul legii a stabilit că instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea

bunului, dar și refuzul nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la

notificarea părții.

De asemenea, susțin

recurentele, trebuie remarcat, că prezenta acțiune a fost promovată înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și de faptul că toate vânzările în

lanț, de la unitățile deținătoare către persoanele fizice au avut loc după data

depunerii notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Soluționarea acestui

litigiu, în cadrul juridic al acțiunii indicat prin precizările de acțiune,

este singura modalitate prin care este rezolvată în cauza incidența art. 26 și

urm din Legea nr. 10/2001, a Deciziei nr. 20/2007, a Deciziei Curții

Constituționale nr. 830/2008. Potrivit acestei din urmă decizii, instanței de

judecata îi revine sarcina de a analiza motivul pentru care aceste notificări

nu și-au găsit rezolvarea, până la această modificare a legii, iar dacă aceasta

se datorează culpei sau neglijentei exclusive a societății comerciale,

instanțele, având în vedere principiile ce guvernează reglementările în

materie, vor dispune restituirea în natură.

La termenul de

judecată din data de 7 octombrie 2014, Înalta Curte a supus dezbaterii excepția

nulității recursului invocată de intimații D.A.R., B.N., prin întâmpinarea

formulată.

Examinând, cu

prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității

recursului, Înalta Curte constată că acesta este nefondată și o va respinge,

deoarece criticile formulate aduc în discuție chestiuni care vizează greșita

aplicare a unei decizii date asupra recursului în interesul legii, a

jurisprudenței C.E.D.O. și privind aplicarea greșită a legii în raport de

temeiul juridic invocat, deci critici de nelegalitate care constituie motive de

modificare/casare a deciziei conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Trecând la analiza,

pe fond, a recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantele C.T. și

I.M. au învestit Tribunalul București, la data de 31 ianuarie 2001, cu o

acțiune în revendicare de drept comun, prin care au solicitat să le fie lăsat

în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție

situat în, sector 2 București, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

Consiliul General al municipiului București și Locato S.A.

La data de 12

februarie 2008 cadrul procesual a fost lărgit, reclamantele precizând acțiunea și

arătând că solicită:

- chemarea în judecată

a pârâților J.K. și M.H. privitor la revendicarea imobilului de 3.483,23 mp

teren situat în, sector 2;

- chemarea în

judecată a pârâților D.A.R. și B.N. privitor la revendicarea imobilului de 3.333,76

mp situat în sector 3;

- chemarea în

judecată a SC I. SA privitor la revendicarea imobilului de 1.429,69 mp situat

în, sector 2;

Totodată au precizat

temeiul juridic al acțiunii ca fiind dispozițiile art. 480 C. civ., art. 21 alin.

(5) și urm. din Legea nr. 10/2001.

Din această precizare

“ și urm.” se deduce că reclamantele au înțeles să uzeze de dispozițiile legii

speciale de reparație.

Dispozițiile art. 20 -

33, cuprinse în Cap. III din Legea nr. 10/2001 reglementează procedurile de

restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a acestui act

normativ, incluzând în această reglementare și dispoz. art. 26 ce acordă

persoanelor îndreptățite posibilitatea inițierii demersului judiciar în vederea

restituirii în natură a bunului sau a obținerii măsurilor reparatorii

prin

echivalent în formele prevăzute de prezenta lege pentru acest bun

.

Totodată, în

rejudecare la tribunal, reclamantele au precizat, în data de 3 decembrie 2010,

că în drept își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001,

textul anterior modificării operate prin art. 1 pct. 60 din Legea nr. 247/2005

și că înțeleg să se folosească de dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pronunțate în soluționarea recursului în

interesul legii

cu privire la competența instanței de

judecată de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

Instanțele de fond au

selectat unul dintre temeiurile de drept invocate în prezenta acțiune civilă și

au analizat cererea reclamantelor în raport doar de dispozițiile art. 480 C.

civ.

Astfel, acțiunea a

fost respinsă, ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității ei,

reținându-se că produce efecte în cauză Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii

cu privire la

admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, acțiuni formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. instanța avea obligația să

clarifice temeiul juridic al acțiunii înainte de a proceda la cercetarea

obiectului cauzei.

Înalta Curte

apreciază că, față de această împrejurare, instanța de apel, neraportându-se la

precizarea cererii de chemare în judecată, în mod nelegal nu a făcut aplicarea

principiului electa una via, regulă ce împiedică reclamantele să obțină

realizarea aceluiași drept prin două căi procedurale diferite, îndreptate spre

aceeași finalitate, din rațiunea de a se exclude posibilitatea obținerii unor

duble reparații.

Este real că acțiunea

de față a fost pornită înainte de apariția Legii nr. 10/2001, ca o acțiune de

drept comun, însă, dată fiind împrejurarea că normele acesteia interesează

ordinea publică și că în primă instanță înseși reclamantele au invocat

dispozițiile legii speciale, instanțele aveau obligația de a solicita

inițiatoarelor demersului judiciar să se decidă ce cale înțeleg să urmeze (dreptul

comun sau legea specială) în soluționarea cauzei, în respectarea principiului

electa una via non datur recursus ad alteram.

Din această

perspectivă criticile recurentelor sunt fondate, întrucât nefiind clarificat

obiectul cauzei, nu se poate considera că instanțele de fond ar fi analizat

fondul litigiului.

De asemenea, prima

instanță trebuia să solicite reclamantelor să stabilească fără echivoc cadrul

procesual, atât din punct de vedere al temeiului juridic, cât și din punct de

vedere al cererilor formulate, a ceea ce solicită în concret, având în vedere

că după suspendarea cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, parte din

pretențiile acestora au primit dezlegare în procedura legii speciale de

reparație.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamante, va

casa decizia atacată, va admite apelul reclamantelor împotriva sentinței primei

instanțe, pe care o va desființa și, în respectul principiului gradelor de

jurisdicție instituite de normele de procedură, va trimite cauza, spre

rejudecare, tribunalului.

Cu ocazia

rejudecării, tribunalul va trebui să lămurească aspecte legate de identificarea

căii de urmat, respectiv dacă reclamantele înțeleg să continue demersul

judiciar ca o acțiune în revendicare, inițiată înainte de apariția Legii nr. 10/2001,

de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. sau dacă înțeleg să

se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În funcție de

opțiunea acestora, aspect de esență în analizarea acțiunii cu care a fost

învestită instanța în prezenta cauză, se va răspunde la excepții și la criticile

formulate pe fondul cauzei, în raport de fiecare componentă a imobilului pentru

care reclamantele au formulat pretenții de restituire.

Aceasta deoarece

modalitatea de abordare este diferită în raport de fiecare temei juridic,

respectiv de acțiune în revendicare a cărei unică finalitate este doar

restituirea în natură sau aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ce conduce

instanța spre principiul specialia generalibus derogant, cu luarea în

considerare a unei reparații deja acordate în procedura legii speciale sau

stadiul notificării în raport de principiul deja menționat electa una via și

din perspectiva art. 1 din Primul Protocol C.E.D.O.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele C.T., I.M. împotriva Deciziei nr. 439/ A din 13

decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Casează decizia

recurată.

Admite apelul

declarat de reclamantele C.T. și I.M. împotriva sentinței civile nr. 267 din 10

februarie 2012 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, pe care o

desființează și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 octombrie 2013.