ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2972/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2972/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 195 din 16

februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă

a admis excepția inadmisibilității

capătului de cerere din acțiunea principală, modificată și precizată, formulată

de reclamanții P.N. și P.A., privind obligarea pârâților-reclamanți S.A.M. și S.M.

și a pârâtei D.L. să lase reclamanților-pârâți în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul situat în București, sector 1; a respins ca

inadmisibil capătul de cerere din acțiunea principală, modificată și precizată,

formulată de reclamanții P.N. și P.A., privind obligarea pârâților-reclamanți S.A.M.

și S.M. și a pârâtei D.L. să lase reclamanților-pârâți în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentul situat în București, sector 1; a admis

excepția lipsei de interes a capătului de cerere din acțiunea principală,

modificată și precizată, privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 20 noiembrie 2006 de B.N.P. Asociați M.G.O.

și A.J.; a respins ca lipsit de interes capătul de cerere din acțiunea

principală, modificată și precizată, privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 noiembrie 2006 de B.N.P.

Asociați M.G.O. și A.J. și repunerea părților în situația anterioară; a respins

ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata

cheltuielilor de judecată; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională

formulată de pârâții-reclamanți S.M. și S.A.M., în contradictoriu cu

reclamanții-pârâți P.N. și P.A.; a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de chematul în garanție Municipiul București prin Primarul

General; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție

precizată, formulată de pârâții S.M. și S.A.M., în contradictoriu cu chemații

în garanție Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor

Publice; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție

precizată, formulată de pârâta D.L., în contradictoriu cu chemații în garanție S.A.M.

și S.M.; a obligat reclamanții la plata către pârâții S.M. și S.A.M. a sumei de

1.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul,

analizând cu prioritate excepția inadmisibilității capătului de cerere din acțiunea

principală, modificată și precizată, formulată de reclamanții P.N. și P.A., privind

obligarea pârâților-reclamanți S.A.M. și S.M. și a pârâtei D.L. să lase reclamanților-pârâți

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, sector

1, a reținut următoarele:

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse

în copie la dosarul Judecătoriei sectorului 1 București, autoarea reclamanților,

B.I., a dobândit de la B.E., P.G. și P.D., o cotă parte de 14,50% din terenul P.

acestora, în vederea construirii unui apartament, acesta fiind edificat potrivit

contractului de construcțiune din 28 septembrie 1934 și înscris ulterior în CF pe

numele B.I., conform procesului-verbal din 1940 întocmit de Comisia pentru înființarea

Cărților Funciare în București.

Reclamanții sunt moștenitorii defunctei

P.Ș., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 22 ianuarie 2007 eliberat

de B.N.P. S.M., aceasta din urmă având calitatea de unic moștenitor al defunctei

B.I., potrivit certificatului de moștenitor din 25 iulie 2001, eliberat de B.N.P.

S.M.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanții

au făcut dovada calității procesuale active în cauză, precum și a preluării abuzive

a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din adresa din

03 aprilie 2007, emisă de C.G.M.B.-A.F.I. Potrivit aceluiași înscris, apartamentul,

situat în București, sector 1 a fost vândut, în baza Legii nr. 112/1995, către S.A.M.,

prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, iar conform contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 20 noiembrie 2006 de B.N.P. Asociați M.G.O.

și A.J., S.M. și S.A.M. au înstrăinat apartamentul către D.L..

S-a constatat, de asemenea, că reclamanții

nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu,

iar în evidențele A.F.I. figurează dispoziția din 2004 a Primarului General al Municipiului

București, prin care s-a respins notificarea formulată de I.M., G.P. și I.V.V.,

privind restituirea imobilului din București, sector 1.

Examinând admisibilitatea acțiunii în revendicare,

s-a reținut că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune al cărei principal

capăt de cerere este revendicarea apartamentului din București, sector 1, capătul

de cerere din acțiunea modificatoare privind constatarea nevalabilității titlului

statului cu privire la imobilul menționat având caracter subsidiar, scopul acțiunii

reclamanților fiind redobândirea imobilului.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare,

s-a constatat că reclamanții au invocat, ca temei de drept, prevederile dreptului

comun, respectiv art. 480 și 481 C. civ.

Tribunalul a reținut că, în timp ce dispozițiile

art. 480 C. civ. reglementează acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun,

Legea nr. 10/2001 reglementează situația juridică a imobilelor trecute în mod abuziv

în P. statului, este o lege specială de reparație și presupune formularea unei notificări

în termenul prevăzut de lege pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând

în restituirea în natură sau în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Pentru a putea beneficia de dispozițiile

Legii nr. l0/2001, persoana îndreptățită trebuie să uzeze de prevederile art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificând în termen de 6 luni de la data intrării

în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură

a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni

prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita

injustiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Or, în speță, nu rezultă că reclamanții

au formulat vreo cerere de restituire/notificare în temeiul legii speciale și doar

în măsura în care s-ar fi făcut dovada adresării notificării în temeiul Legii

nr. 10/2001, tribunalul putea să aprecieze că unitatea deținătoare nu-și îndeplinește

obligația de a răspunde la notificare, să soluționeze pe fond cererea de restituire,

făcând aplicarea deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să

analizeze în ce măsură preluarea imobilului s-a făcut sau nu fără titlu valabil

și să dispună, după caz, restituirea în natură sau să acorde măsuri reparatorii

prin echivalent. În procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001 se poate analiza, inclusiv,

în ce măsură reclamanții pot fi repuși în termenul de formulare a notificării.

În cauza de față, s-a constatat că se solicită

restituirea unui imobil preluat în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950,

ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

așadar imobilul face obiectul unei legi speciale de reparație.

S-a constatat că, până la momentul vânzării

apartamentului în baza Legii nr. 112/1995 (11 decembrie 1996), reclamanții nu efectuaseră

niciun demers în vederea recuperării imobilului, nefiind înregistrată nicio cerere

formulată de aceștia pentru restituirea apartamentului în natură sau pentru acordarea

despăgubirilor, nici în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a reținut că este inadmisibilă

acțiunea în revendicare, atât timp cât reclamanții s-au interesat de imobilul respectiv

și nu au uzat de nicio procedură de retrocedare a apartamentului.

Prin decizia civilă nr. 260 A din 10 martie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a admis apelurile

formulate de apelanții-reclamanți P.N. și P.A., de apelanții-pârâți-reclamanți S.A.M.

și S.M. și de apelanta-pârâtă D.L., împotriva acestei sentințe și a trimis cauza

spre rejudecare la prima instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că niciun text din legea națională și nici din reglementările internaționale

nu poate constitui, din punct de vedere procedural, un fine de neprimire al acțiunii

în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și că instanțele învestite

cu astfel de acțiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuie să se

pronunțe asupra temeiniciei cererii deduse judecății.

În cazul operațiunii juridice de comparare

a titlurilor de proprietate invocate de părțile în litigiu, judecătorul are a alege

între diferite criterii de preferabilitate, inclusiv cele prevăzute de legislația

ulterioară datei de 22 decembrie 1989.

Nimeni nu poate confunda admisibilitatea

în principiu a unei acțiuni cu temeinicia sa și, în consecință, cu admiterea ei.

Pot exista ipoteze de drept și situații de fapt în care acțiunea foștilor proprietari

să fie respinsă ca nefondată. Dar a spune că ea este inadmisibilă de plano este

greșit din punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit și contraproductiv, mai

ales în contextul reglementărilor internaționale.

Împotriva deciziei Curții de Apel București

a formulat recurs chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice întemeiat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârea instanței de

apel este nelegală și netemeinică pentru că instanța nu a avut în vedere faptul

că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile dreptului comun, respectiv

art. 480 C. civ., în condițiile în care în speță sunt aplicabile prevederile legii

speciale.

Instanța de fond în mod corect a interpretat

Decizia nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a stabilit că

acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe

calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura

stabilită de legea specială.

Reclamanții nu au făcut dovada că sunt

persoane exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar admite că reclamanții au

un "bun" în sensul Convenției, și pârâții au un bun în baza unui titlu

de proprietate care se bucură de o prezumție absolută de validitate în condițiile

în care contractul lor de vânzare-cumpărare asupra apartamentului nu a fost anulat.

Primul ciclu procesual

s-a încheiat prin decizia civilă nr. 1531

din 6 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a admis

recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei civile nr. 260 A din 10 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie pe care a casat-o

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această decizie, s-a

reținut că instanța de apel și-a motivat soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare

pe ideea că prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, ceea

ce "este greșit din punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit și contraproductiv,

mai ales în contextul reglementărilor internaționale".

Anularea sentinței este, însă, pur formală,

în condițiile în care din considerentele acesteia rezultă că, deși, într-adevăr,

acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prima instanță a analizat raporturile

juridice dintre părți prin prisma celor statuate prin Decizia nr. 33/2008 dată asupra

recursului în interesul legii, a art. 21 din Constituția României și a art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din motivarea sentinței rezultă că, de

fapt, titlul pârâților chiriași-cumpărători este preferabil deoarece reclamanții

nu au urmat calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, imobilul

în litigiu fiind preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

S-a mai arătat, de asemenea, că până la

momentul vânzării apartamentului în baza Legii nr. 112/1995 reclamanții nu efectuaseră

nici un demers în vederea recuperării imobilului, nefiind înregistrată nicio cerere

de restituire a apartamentului în natură sau pentru acordarea de despăgubiri.

După cum, prima instanță a arătat că limitarea

dreptului de acces la un tribunal este îngăduită în cazul în care neîndeplinirea

condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamanților.

Având în vedere aceste aspecte, trimiterea

cauzei spre rejudecare în primă instanță doar pentru ca prin hotărârea ce se va

da, practic, cu aceeași motivare ca aceea din sentința nr. 195 din 16 februarie

2010, să se respingă acțiunea ca nefondată este, într-adevăr "contraproductivă".

Întrucât apelanții-reclamanți au invocat

prin cererea de apel și motive care țin de fondul acțiunii pe care au exercitat-o,

s-a reținut că se impune ca instanța de apel să analizeze aceste aspecte.

În al doilea ciclu procesual prin decizia

nr. 189 A din 26 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți-pârâți

P.N. și P.A., apelanții-pârâți-reclamanți S.A.M. și S.M. și de apelanta-pârâtă D.L.,

domiciliată în București împotriva sentinței civile nr. 195 din 16 februarie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut că prin acțiunea modificată la 8 noiembrie 2007 și precizată la termenul

din 29 februarie 2008,

7

reclamanții P.N. și P.A. au solicitat obligarea

pârâților S.A.M. și S.M. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului

situat în sector 1, împreună cu terenul situat sub construcție în suprafață de 13

mp și cota indiviză de 1,43 din părțile de folosință comună ale imobilului, constatarea

nevalabilității titlului statului cu privire la apartamentul în litigiu în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2006 și repunerea părților

în situația anterioară, în contradictoriu și cu pârâta D.L..

Prin cererea reconvențională și cererea

de chemare în garanție depuse în ședința publică din 29 februarie 2008, pârâții

au solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, pe cale de consecință să se constate

că au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului prin uzucapiunea de

scurtă durată și

?

în subsidiar, să fie obligați chemații în garanție

Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Economiei și Finanțelor

la plata prețului actualizat, reprezentând suma de 27.031.775 RON, actualizată la

data plății efective, obligarea chemaților în garanție la plata sporului de valoare

adus imobilului rezultat ca diferență între valoarea de circulație la zi și valoarea

prețului plătit, obligarea chemaților în garanție la plata contravalorii îmbunătățirilor

efectuate, obligarea chemaților în garanție la plata dobânzii legale până la achitarea

integrală a sumei la care au fost obligați, începând cu momentul pronunțării hotărârii.

La 27 martie 2008 pârâta D.L. a depus cerere

de chemare în garanție a pârâților S.A.M. și S.M., prin care a solicitat respingerea

cererii referitoare la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între părți ca fiind lipsit de interes, să se admisă cererea reconvențională

în ce privește prescripția achizitivă și, în subsidiar, obligarea chemaților în

garanție la plata prețului actualizat al apartamentului de la epoca evicțiunii,

respectiv valoarea de piață, adică prețul vânzării și excedentul valorii în timpul

evicțiunii, care include sporul de valoare pe piața imobiliară, obligarea la plata

dobânzii legale până la achitarea integrală a sumei la care au fost obligați, începând

cu momentul pronunțării hotărârii.

S-a reținut că în dovedirea cererii lor,

părțile au depus la dosar titlurile de proprietate ale imobilului în litigiu, contractul

de construcțiune, procesul-verbal de înscriere a dreptului de proprietate în cartea

funciară la 02 iulie 1940, acte de stare civilă, copie după contractul de vânzare-cumpărare

din 1996 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H. SA și

pârâții S., dosar, copie după contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta

D.L. și pârâții S.A.M. și S.M. la 20 noiembrie 2006 și autentificat la B.N.P. A.J.

- dosarul de fond.

S-a constatat că reclamanții au făcut dovada

calității procesuale active, precum și a preluării abuzive a imobilului în baza

Decretului nr. 92/1950. Astfel, ei au depus titlurile de proprietate ale autoarei

lor B.I., care a dobândit o cotă de 14,5% din terenul P. vânzătorilor B.E., P.G.

și P.D., în vederea construirii unui apartament ce a fost edificat potrivit contractului

de construcțiune din 28 septembrie 1934, contract ce a fost înscris în CF la 02

iulie 1940, așa cum rezultă din dosarul de fond.

Reclamanții au depus acte de stare civilă

și copie după certificatul de moștenitor din 2007, astfel că au făcut dovada calității

procesuale active în condițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul

statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 instanța a reținut că în cauză

sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se

aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 480 și

481 C. civ., invocate de reclamanți prin cererea introductivă de instanță.

Acțiunea în revendicare promovată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului

liberului acces la justiție pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept

de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva Legii nr. 10/2001,

ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte - în ceea ce privește criteriile

de comparație a titlurilor aflate în conflict - de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia că există

posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea

principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei în care

instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând abstracție de efectele

create prin aplicare legii speciale.

Reclamanții nu au formulat în condițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, în termenul imperativ prevăzut de această normă,

o notificare prin care să solicite restituirea în natură a imobilului. Sancțiunea

nerespectării termenului imperativ pentru trimiterea notificării este prevăzută

în alin. (5) al normei juridice invocate, respectiv „pierderea dreptului de a solicita

injustiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".

Cum reclamanții nu au făcut dovada respectării

procedurii prealabile administrative prevăzute imperativ de legea specială, în mod

corect tribunalul a reținut că nu poate analiza în condițiile Deciziei XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție dacă unitatea deținătoare și-a îndeplinit obligația

de a răspunde la notificare, nu a putut analiza dacă preluarea imobilului s-a făcut

sau nu fără titlu valabil, și pe cale de consecință, să pronunțe o hotărâre asupra

dreptului reclamanților la restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună-credință, deoarece prin restituirea bunurilor

preluate de către stat trebuie evitată insecuritatea raporturilor juridice, astfel

că în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, astfel că restituirea

în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă.

S-a mai reținut că ideea reținută în jurisprudența

instanței de contencios european, jurisprudența la care reclamanții fac ample referiri

în dezvoltarea motivelor de apel, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare

a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul

regim nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care

și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie aduse în situația de a suporta

responsabilitatea statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (de exemplu,

cauza Velicovi contra Bulgariei, Pincova și Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu

contra României).

Instanța a constatat că Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost interpretată și aplicată corect la

circumstanțele cauzei de către tribunal, în sensul că în ipoteza concursului între

legea specială și cea generală, acțiunea în revendicare de drept comun este prioritară

numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, situație care nu se regăsește în prezenta cauză. Obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de C. civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul

aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant

fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu

de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie.

Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor

naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul

reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură

cu caracter special.

Reclamanții nu se regăsesc în niciuna din

situațiile de excepție reglementate expres de lege, ce ar justifica posibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând „un bun" în sensul Convenției,

iar accesul la justiție le este asigurat prin contestația reglementată de legea

specială, cu respectarea normei imperative privitoare la formularea unei notificări.

Instanța a reținut că nu se poate accepta

existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași

categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de

fapt și de drept similare urmărind același scop, respectiv retrocedarea unor bunuri.

Adică, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea

a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale

de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat,

și în același scop de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității

și securității raporturilor juridice.

În cadrul acțiunii în revendicare, ce reprezintă

primul capăt de cerere al acțiunii toate părțile au exhibat câte un titlu, reclamanții

au invocat titlul de proprietate al autoarei lor, în raport de care nu dețin o hotărâre

judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate ori „o speranță legitimă",

iar pârâții au opus contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 și aflat în copie la dosarul de fond, a cărui valabilitate nu a fost contestată

de reclamanți în instanță.

În lipsa unei hotărâri care să constate

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

titlul pârâților s-a consolidat, fiind cumpărători de bună-credință.

Reclamanții nu au folosit procedura prevăzută

de legea specială de reparație, solicitarea acestora privind constatarea nevalabilității

titlului statului apare ca lipsită de interes, deoarece ea nu poate fi valorificată

în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, deoarece, în acest mod, s-ar

ajunge la eludarea prevederilor speciale.

Soluționarea capătului de cerere privitor

la constatarea nevalabilității titlului statului, solicitată de reclamanți prin

cererea modificatoare din 08 noiembrie 2007, capăt de cerere formulat în cadrul

prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea

pentru părțile litigante care nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 de a

obține în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat satisfacerea

pretențiilor lor privitoare la imobilul obiect al prezentei cauze, situație de natură

să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul

prevalentei legii speciale față de legea generală.

Nu a fost reținută nici critica formulată

de reclamanți în cererea de apel privitoare la privarea de proprietate în sensul

celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 al Protocolului nr. 1, deoarece

prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior

apariției Legii nr. 10/2001, nu se a duce atingere acestei norme, care garantează

protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe

legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat că simpla solicitare

de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nicio speranță

legitimă, situație în care nici această critică formulată de reclamanți nu subzistă.

Față de constatarea caracterului nefondat

al capetelor de cerere privitoare la revendicarea imobilului în litigiu și constatarea

nevalabilității titlului statului, modul de soluționare al excepției lipsei de interes

a capătului de cerere din acțiunea principală, modificată și precizată, privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

la B.N.P. Asociați M.G.O. și A.J., în sensul admiterii acestei excepții, este corect,

admiterea acestui capăt de cerere fiind lipsit de un folos practic, acțiunea reclamanților

fiind respinsă.

Folosul practic urmărit de reclamanți în

promovarea acestui capăt de cerere în mod necesar trebuie să întrunească cerințele

de a fi un interes născut, actual, personal, legitim, care nu se regăsesc în urma

respingerii acțiunii.

Atât cererea reconvențională formulată

de pârâții S.A.M. și S.M., cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

D.L. au avut caracter subsidiar, aspect relevat de apelanta D.L. și prin motivele

de apel aflate la dosar. Cererile formulate de pârâți de a fi despăgubiți cu contravaloarea

îmbunătățirilor efectuate, respectiv de a li se restitui prețul de piață al imobilelor,

au ca situație premisă admiterea revendicării, care a fost respinsă în mod corect.

Față de respingerea capătului de cerere

privitor la acțiunea în revendicare, soluția respingerii ca neîntemeiată a cererii

reconvenționale formulată de pârâții S.A.M. și S.M. este corectă și, pe cale de

consecință, cererea de chemare în garanție precizată de pârâta D.L. a rămas fără

obiect.

Excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General a fost

găsită neîntemeiată, deoarece pârâții S.A.M. și S.M. au precizat la 28 aprilie 2009

că solicită obligarea reclamanților P.N. și P.A. și, în subsidiar, a chemaților

în garanție la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate. în temeiul art. 48

din Legea nr. 10/2001, Municipiul București prin Primarul General are calitate procesuală

pasivă, astfel că excepția invocată este neîntemeiată.

În temeiul art. 1895 C. civ. poate fi invocată

uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani, dar pârâții S.A.M. și S.M., care sunt

cumpărători de bună-credință, al căror titlu s-a consolidat prin necontestarea lui

de către reclamanți, nu au nici un interes în promovarea unei acțiuni cu un astfel

de petit. Pârâții au fost posesori ai imobilului în litigiu, au dobândit apartamentul

printr-un contract valabil încheiat, astfel că posesia lor se întemeiază nu pe un

just titlu în sensul art. 1895 C. civ., ci chiar pe dobândirea proprietății prin

transferul acesteia în baza unui contract. Pe cale de consecință, în mod corect

a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție precizată formulată

de acești pârâți în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General

și Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei decizii reclamanții au

declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În criticile încadrate în conținutul

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că deși în considerentele deciziei recurate

se apreciază că reclamanții P.N. și P.A. au făcut dovada calității procesuale active

și a preluării abuzive a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950, totuși prin

dispozitiv instanța a respins apelurile, menținând soluția primei instanțe, prin

care acțiunea principală a fost admisă ca efect al admiterii excepției inadmisibilității

capătului principal de cerere în revendicare. Apelul viza și greșita admitere a

excepției inadmisibilității acțiunii.

Printr-o altă critică circumscrisă aceluiași

motiv de recurs s-a arătat că hotărârea atacată cuprinde motivări contradictorii,

străine de natura pricinii, constând într-o interpretare eronată a capetelor de

cerere după cererea modificatoare din data de 8 noiembrie 2007. Instanțele nu și-au

îndeplinit rolul activ conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și nu au respectat

principiul contradictorialității și oralității. În acest fel au interpretat greșit

raporturile dintre capetele de cerere constând în: constatarea nevalabilității titlului

statului, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare dintre

Primărie și chiriașii cumpărători și admiterea acțiunii în revendicare, în acest

fel în mod greșit s-a reținut că acțiunea în revendicare constituie capătul principal.

Cât privește motivul de recurs din

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia a fost criticată pentru că a fost dată cu

aplicarea greșită a legii. Instanțele au apreciat în mod greșit asupra obligativității

urmăririi procedurii stabilite de Legea nr. 10/2001 în conformitate cu principiul

„specialia generalibus derogant".

Dacă drumul oferit de legea specială s-a

dovedit a fi iluzoriu și formal în privința măsurilor reparatorii evocate de Legea

nr. 10/2001 prin Fondul P., este evident că singura cale ce permite restituirea

în natură este cea a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ.

Din perspectiva dispozițiilor Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite reclamanții arată

că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile

posibilitatea de a se recurge la o acțiune în revendicare. Astfel, exigențele

art. 1 din Primul Protocol și principiul securității circuitului civil trebuie respectate

nu numai în cazul chiriașului cumpărător ci și în cazul fostului proprietar.

O lege specială iluzorie nu trebuie să

prevaleze asupra dreptului comun.

În această situație se pune problema de

principiu nu este prioritatea legii speciale, iluzorii, ci principiul „electa una

via non datur recursus ad altera". Această opțiune nu este interzisă de vreo

dispoziție legală, iar reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate,

astfel că se prevalează de un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol la

C.E.D.O.

Într-o altă categorie de critici recurenții

arată că hotărârea atacată a acordat ceea ce nu s-a cerut în sensul că în timp ce

foștii chiriași și subdobânditorii lor au susținut că au dobândit dreptul de proprietate

asupra apartamentului revendicat de recurenți prin uzucapiune, totuși instanța fondului,

fără să fi pus în dezbaterea părților și fără să fi fost sesizată printr-o modificare

de acțiune, a ignorat cererea de uzucapiune și a considerat că pârâții au dobândit

dreptul de proprietate prin convenție.

Chiriașii cumpărători nu au susținut niciodată

valabilitatea unui titlu propriu de proprietate.

Prin cererea de chemare în garanție, cerere

ignorată de instanță, intimatele pârâte au lăsat impresia că sunt mai degrabă interesate

de plata despăgubirilor(constând în plata valorii unor pretinse îmbunătățiri aduse

imobilului).

Instanța a aplicat greșit legea în sensul

că a considerat că Legea nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la

dreptul comun. În condițiile urmării procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001

proprietarii ajung în postura de a nu mai obține nici despăgubiri, nici restituire

în natură.

Nu se poate vorbi de eludarea prevederilor

legii speciale atâta timp cât aceasta duce la încălcarea dreptului de proprietate

consfințit de art. 1 din Primul Protocol la Convenția C.E.D.O.

Vânzătorul statul român, care mai întâi

trebuia să rezolve problema proprietarilor abuziv expropriați, a dat dovadă de rea

credință.

Hotărârea atacată a aplicat greșit legea

apreciind că foștii chiriași ar deține un bun și o speranță legitimă în condițiile

în care au cumpărat bunul de la stat, cu rea credință, stat care a deposedat fostul

proprietar.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că

titlul lor de proprietate este anterior și mai bine caracterizat, provenind de la

adevăratul proprietar, nu a fost contestat de vreo parte din proces, așa încât acesta

s-a consolidat în raport cu pretinsul titlu de proprietate al pârâților. Pârâții

au dobândit bunul de la un non-dominus.

Recursul va fi respins pentru următoarele

considerente:

Criticile circumscrise art. 304 pct. 7

C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Acest text de lege presupune modificarea

sau casarea hotărârii recurate „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Pentru a fi incidente dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se presupune, spre exemplu, ca hotărârea să conțină

o contradictorialitate între considerente în sensul că din unele rezultă netemeinicia

acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; sau să existe o contradictorialitate

între dispozitiv și considerente, cum ar fi admiterea acțiunii prin dispozitiv și

justificarea în considerente a soluției de respingere ș.a.

În speță, instanța a reținut corect aplicabilitatea

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, în sensul

că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții nu pot opta între

acțiunea în revendicare, promovată pe dreptul comun și aplicarea Legii nr. 10/2001

în materia revendicării, pentru că, altfel s-ar încălca principiul specialia generalibus

derogant

Acest aspect nu atrage incidența art. 304

pct. 7 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu respectarea exigențelor art. 261 C.

proc. civ., a principiilor statuate de art. 129 alin. (4) C. proc. civ. precum și

cu respectarea îndrumărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția

I

civilă nr. 1531 din 6 martie 2012 în complinirea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Cât privește criticile circumscrise conținutului

art 304 pct 9 C. proc. civ., vor fi respinse, din perspectiva următoarelor considerente.

Dispozițiile deciziei nr. 33/2008, secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat cu privire la principiile

în raport cu care instanțele judecătorești analizează și soluționează acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit deciziei menționate, „Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială"

În aplicarea acestui principiu, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare

a acestei legi speciale de reparație, nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. și aceasta indiferent dacă imobilul a fost

sau nu înstrăinat către terțe persoane.

Pe cale de consecință, numai persoanele

exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta

nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

de către chiriași.

În speță, se constată că reclamanților

le erau aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 și că aceștia, conform constatărilor

de fapt ale instanțelor de fond, nu au invocat și nu au demonstrat că ar fi fost

exceptați de la procedura legii speciale de reparație, respectiv, că ar fi fost

în imposibilitate, din motive independente de voința lor, să apeleze la procedurile

administrative și judiciare prevăzute de această lege.

Așa fiind, nu poate fi primită critica

reclamanților potrivit căreia dacă drumul oferit de legea specială s-a dovedit a

fi iluzoriu și formal în privința măsurilor reparatorii evocate de Legea nr. 10/2001

prin Fondul P., singura cale ce permite restituirea în natură este cea a acțiunii

în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a mai susținut că , exigențele art. 1

din Primul Protocol și principiul securității circuitului civil trebuie respectate

nu numai în cazul chiriașului cumpărător ci și în cazul fostului proprietar.

Prin decizia dată în interesul legii instanța

supremă a statuat, de asemenea, că ,Jn cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr, 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice"

Invocarea în procesele de revendicare a

imobilelor preluate de statul comunist de către părțile interesate a priorității

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, impune efectuarea de către

instanțele judecătorești a unor verificări în vederea statuării cu privire la calitatea

părților, îndeosebi a părții reclamante, de titular a unui bun, valoare protejată

de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu alte cuvinte, părțile interesate nu

pot pretinde în procesul de revendicare o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție decât în măsura în care instanțele ar statua greșit cu privire

la calitatea lor de titulari ai unui bun în sensul acestei prevederi ("bunuri

actuale" ori valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora se poate

pretinde existența unei "speranțe legitimă" de a obține beneficiul efectiv

al unui drept de proprietate),

Cât privește accepțiunea noțiunii de „bun

actual", se impun a fi observate statuările Curții Europene în Hotărârea din

12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, invocată

de reclamanți, parag. 140: „existența unui "bun actual" în patrimoniul

unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului În acest

context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru,

menționată mai sus)"

În speță, se constată că deși au invocat

că sunt titularii unui bun actual aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, reclamanții nu au dovedit acest fapt, respectiv nu au prezentat

o hotărâre judecătorească prin care, anterior legiferării procedurii de restituire

ori de despăgubire prin Legea nr. 10/2001, să se fi statuat cu privire la nevalabilitatea

titlului statului, respectiv, prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate

cu privire la imobilul în litigiu și să se fi dispus în mod expres restituirea în

favoarea lor.

Dimpotrivă, potrivit constatărilor instanțelor

de fond, rezultă că primul demers în justiție pentru recuperarea imobilului în litigiu,

preluat de statul comunist din patrimoniul autorilor reclamanților, a fost declanșat

abia 20 aprilie 2007.

Or, de la intrarea în vigoare a legilor

nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevedea

un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei despăgubiri, caz în care reclamanții nu se pot prevala de protecția conferită

de prevederile art. 1 din Protocolul 1.

Din această perspectivă nu pot fi primite

criticile potrivit cărora hotărârea a acordat ceea ce nu s-a cerut, căci, reținând

incidența deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite

nu s-au mai aplicat principiile consacrate în teoria și practica juridică în materia

revendicării de drept comun în baza art. 480 C. civ.

Așa fiind, pentru considerentele arătate,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul.

Ca urmare a respingerii recursului declarat

de reclamanții P.N. și P.A. aceștia au căzut în pretenții fiind în culpă procesuală

și în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. vor fi obligați la plata sumei

de 5000 RON cheltuieli de judecată către intimații pârâți S.A.M. și S.M..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

P.N. și P.A. împotriva deciziei civile nr. 189A din 26 aprilie 2012 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

pe recurenții reclamanți P.N. și P.A. la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de

judecată către intimații pârâți S.A.M. și S.M.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.