ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2870/2013

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de

22

august

2008, reclamanții

B.C. și G.G.

au chemat în

judecată pe pârâtul G.D., solicitând obligarea acestuia să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă prin sentința civilă nr. 308

din 05 martie 2010, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului

G.G., ca neîntemeiată; a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a obligat pe reclamanți

la plata către pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a respinge excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului G.G., tribunalul a reținut că,

prin cererea introductivă, reclamanții au invocat existența unui drept de proprietate

asupra imobilului revendicat și au solicitat compararea titlului lor de proprietate

cu cel al pârâtului.

În probațiune, au depus

mai multe hotărâri judecătorești care priveau dreptul de proprietate asupra aceluiași

imobil, ceea ce creează premisa că părțile au deținut sau dețin încă titluri de

proprietate, care se cuvine a fi analizate în cadrul acțiunii în revendicare, pe

fondul cererii.

Pe fondul cauzei, tribunal

a reținut că prin decizia civilă nr. 161/R din 07 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de pârâtul G.D.

în contradictoriu cu reclamanții B.C. și G.G. și s-a constatat transmis dreptul

de proprietate din patrimoniul reclamanților în cel al pârâtului, prin vânzare,

în baza antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2003 la

B.N.P. J.M.

Ca urmare, numai pârâtul

mai poate opune un titlu de proprietate, în timp ce reclamanții nu mai au în patrimoniul

lor bunul și nici nu mai pot opune un titlu de proprietate.

Acțiunea în revendicare,

ficțiune a practicii care își are izvorul în dispozițiile art. 480 C. civ., este

definită ca fiind acțiunea proprietarului neposesor ce solicită restituirea bunului

de la posesorul neproprietar.

În speță, nu este îndeplinită

condiția premisă, respectiv existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților,

ca urmare a faptului că au înstrăinat în mod irevocabil acest drept, astfel că acțiunea

lor în revendicare a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 540A din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței susmenționate, pentru următoarele considerente:

Contrar celor susținute

în motivele de apel, anume că intenția reclamanților a fost aceea de a nu vinde

și că au fost lipsiți ilegal de proprietate, așa cum a reținut și instanța de fond,

prin decizia civilă nr. 161R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, a fost admisă cererea lui G.D. în contradictoriu cu B.C. și G.G.

și s-a constatat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul lui G.D.,

prin vânzare, dându-se eficiență promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate

din 18 iunie 2003 de B.N.P. J.M., deci transformându-se din promisiune în certitudine

și căpătând o altă semnificație juridică, practic realizându-se înstrăinarea bunului

promis. Din acest moment, apelanții nu mai au în proprietate bunul, iar orice altă

discuție nu se mai poate face referitor la proprietatea bunului (că ar fi rămas

la stadiul de promisiune a vânzării, comparare de titluri etc.).

Decizia curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanți.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, prin

decizia civilă nr. 5585 din 21 septembrie 2012,

a

respins,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.C. și G.G. împotriva deciziei civile

nr. 540A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, reținând că nu sunt incidente în cauză motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Reclamanții B.C. și G.G.

au solicitat revizuirea hotărârii instanței de recurs în temeiul dispozițiilor

art. 322 pct. 2 teza 2 C. proc. civ.

În motivare au susținut,

în esență, că instanța de recurs s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv

constatarea că s-ar fi făcut o vânzare, deși în realitate nu s-a primit nici un

preț și nu s-a probat încasarea prețului. Totodată, instanța nu s-a pronunțat asupra

unui lucru cerut, respectiv nu s-a pronunțat pe compararea de titluri. Instanța

a refuzat să tranșeze problema recunoașterii valabilității titlului reclamanților

provenit de la un adevărat proprietar, comparativ cu precaritatea unui titlu reprezentat

de o decizie dată cu încălcarea legii.

La termenul de judecată

din data de 27 mai 2013 Înalta Curte a pus în discuție admisibilitatea cererii de

revizuire în raport de dipoz.art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând cererea de revizuire,

Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă pentru considerentele ce succed:

Revizuirea oferă posibilitatea

retractării unei hotărâri judecătorești definitive numai în cazurile strict determinate

de lege.

Conform dispozițiilor

art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în

instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct.

1-9 C. proc. civ.

În sensul textului de

lege citat, hotărârile date de instanțele de recurs pot constitui obiect al cererii

de revizuire numai dacă evocă fondul. O instanță de recurs evocă fondul atunci când,

în temeiul dreptului de control judiciar, aplicând dispoziții legale la împrejurări

de fapt ce au fost stabilite, dă o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății

decât cea care fusese aleasă până la acel moment.

Prin urmare, nu au acest

caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii hotărârile prin

care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.

În speță, prin decizia

civilă nr. 5585 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, a respins, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții B.C. și G.G.

împotriva deciziei civile nr. 540A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția

a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Așa fiind, se constată

că nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii de revizuire,

condiție impusă de dispoz. art. 322 C. proc. civ., și anume aceea ca hotărârea dată

în recurs să evoce fondul, situație în raport de care analizarea condițiilor specifice

reglementate de pct. 2 devine inutilă.

Pentru aceste considerente,

se va respinge ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenții B.C.

și G.G. împotriva deciziei civile nr. 5585 din 21 septembrie 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată de revizuenții B.C. și G.G. împotriva deciziei civile

nr. 5585 din 21 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 mai 2013.