ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 185/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 185/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului
constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 7
decembrie 2007, S.E.M. a solicitat, în temeiul art. 480 C. civ. și în
contradictoriu cu C.G., obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și
liniștită posesie unitatea locativă cu terenul aferent, ce a format obiectul
contractului de vânzare – cumpărare, situată la etajul 1 al imobilului din
București.
Judecătoria
sectorului 2 București, Secția civilă, prin sentința nr. 1678 din 22 februarie 2008 a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți, prin întâmpinare. A declinat
competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de
obiectul cererii de chemare în judecată, cu o valoare mai mare de 500.000 RON
și de dispozițiile art. 158 cu referire la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Tribunalul București,
Secția a V-a civilă, prin sentința nr. 424 din 25 martie 2009 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată. A respins, ca neîntemeiată,
acțiunea formulată de reclamanții G.M.O. și G.E.C. în contradictoriu cu pârâții
C.G. și C.F. A obligat pe reclamanți la plata a 2000 lei cheltuieli de judecată
către pârâți.
S-a constatat că la
data de 19 mai 2008, reclamanta a depus la dosar o precizare prin care a arătat
că înțelege să se judece în contradictoriu și cu C.F. Totodată, s-a constatat
că la data de 21 mai 2008, între reclamantă, în calitate de cedentă și numiții
G.M.O. și G.E.C., în calitate de cesionari a intervenit contractul de cesiune
autentificat sub nr. 1521, prin care s-au transmis asupra acestora din urmă
drepturile litigioase asupra imobilului, tribunalul reținând, prin încheierea
de ședință din 15 octombrie 2008, că respectivii au dobândit calitatea de
reclamanți.
Analizând actele și
lucrările dosarului, prima instanță a constatat că imobilul în litigiu a fost
preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, că apartamentul de la etajul
1 a fost înstrăinat, de către Municipiul București prin SC A. SA la 14 iulie
1997, pârâților C. care îl ocupau în calitate de chiriași, prin contractul de
vânzare – cumpărare și că prin dispoziția nr. 7655 din 5 aprilie 2007 s-a
dispus restituirea în natură a imobilului cu excepția apartamentelor vândute în
baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a observat
că imobilul care face obiectul acțiunii se numără, conform art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, printre cele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989
și a căror restituire face obiectul de reglementare a legii speciale de
reparație.
Excepția
inadmisibilității cererii, invocată de pârâți, a fost respinsă de prima
instanță, constatându-se că acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea
principiului accesului liber la justiție, urmează a fi analizată și prin prisma
prevederilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite
aspecte de la dreptul comun.
S-a reținut încheierea
cu bună – credință de către pârâți a contractului de vânzare – cumpărare, în
baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care la data cumpărării nu se
efectuaseră notificări sau cereri în revendicare.
În analiza
comparativă a titlurilor de proprietate, tribunalul a avut în vedere criteriile
de preferință instituite de Legea nr. 10/2001, reținând că cel al pârâților
este preferabil.
Cum reclamanții nu au
răsturnat prezumția de bună – credință a pârâților – cumpărători, contractul de
vânzare – cumpărare, valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995
bucurându-se de o prezumție absolută de validate, dreptul de a cere aplicarea
sancțiunii de drept civil a nulității fiind prescris urmare a neexercitării lui
în termenul legal, s-a reținut că reclamanții nu au dreptul la restituirea în
natură a apartamentelor înstrăinate foștilor chiriași ci au dreptul la măsuri
reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (de
care autoarea reclamanților a și beneficiat).
Nu au fost primite
susținerile reclamanților privind preferabilitatea titlului lor urmare
aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ., întrucât pe această cale s-ar urmări
valorificarea drepturilor acestora prin eludarea dispozițiilor imperative ale
Legii nr. 10/2001, atât cu privire la procedura de restituire cât și cu privire
la termenele instituite pentru exercitarea drepturilor.
Instanța a apreciat
că nu pot fi reținute în cauză nici prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și jurisprudența CEDO, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun
actual pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia.
Dimpotrivă s-a
considerat că este justificată speranța legitimă a chiriașilor – cumpărători de
a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a
fost desființat, fiind chiar consolidat prin împlinirea termenului legal în
care se putea invoca nulitatea – art. 45 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea,
tribunalul a reținut că s-a constatat de către Curtea Europeană în favoarea
foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din
Protocolul 1 al Convenției, în situații diferite de cea a reclamanților din
cauză, și anume în condițiile în care aceștia au justificat un bun în sensul
Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin
care li s-a consființit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat,
urmată de desființarea acesteia sau de imposibilitatea punerii în executare,
ulterior momentului în care în sarcina statului s-a născut obligația
respectării Convenției.
Prin
decizia nr. 257/A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IX-a
civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și
asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței
tribunalului, pe care a schimbat-o în parte și a admis acțiunea. A obligat pe
pârâții C.F. și C.D., moștenitor al lui C.G., să lase reclamanților în deplină
proprietate apartamentul și terenul aferent ce a făcut obiectul contractului de
vânzare – cumpărare încheiat între PMB prin SC A. SA și C.G. și C.F., situat în
imobilul din București. A menținut sentința în ceea ce privește respingerea
excepției inadmisibilității, ca neîntemeiată.
S-a constatat de
către instanța de apel că prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție în interesul legii s-a stabilit că în caz de concurs
între legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii
speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă
acesta nu este prevăzut expres în legea specială si, totodată, că în cazul în
care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.
10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are
prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în
revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar
aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor
juridice.
Analizând în ce
măsură în prezenta cauză se pune problema unui concurs între Legea nr. 10/2001
și revendicarea de drept comun întemeiată pe dispozițiile Codului civil care
apără dreptul de proprietate, curtea de apel a constatat ca o astfel de
problemă nu se pune.
Astfel, Legea nr.
10/2001 reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate abuziv – cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil – doar
pentru acele imobile care la data intrării în vigoare a legii se mai aflau în
patrimoniul statului sau se aflau în patrimoniul unor societăți asupra cărora
statul avea putere de decizie, pentru aceste imobile stabilindu-se o procedură
administrativă.
Însă, pentru
imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil, care la data intrării în
vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în patrimoniul statului întrucât
fuseseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, legea specială nu a mai
reglementat vreo procedură administrativă. Astfel, având în vedere prevederile
art. 22 alin. (1) și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, curtea a
constatat că legea specială reglementează o procedură de restituire în natură
sau prin echivalent numai pentru imobilele deținute de o persoană juridică la
momentul intrării în vigoare a legii, iar pentru imobilele înstrăinate din patrimoniul
administrației centrale sau locale, legea reglementează o procedură doar pentru
imobilele preluate cu titlu valabil, neexistând nicio dispoziție care să
reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fără titlu sau
fără titlu valabil.
În condițiile în care
Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea căreia i se adresează
notificarea în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu/fără titlu valabil
și ieșite în orice mod din patrimoniul statului, nu s-a putut reține nici existența
unei reglementări speciale, care să se aplice cu prioritate în raport cu
dreptul comun în materie.
De altfel, în tot
cuprinsul Legii nr. 10/2001, posibilitatea restituirii prin echivalent pentru
imobilele înstrăinate este prevăzută doar pentru imobilele preluate cu titlu
valabil, cu referire la art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2), art. 43 alin. (1),
iar imobile, „vândute cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995” sunt
doar imobilele care fuseseră preluate cu titlu valabil, întrucât doar acestea
intrau in sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001, în
art. 2 alin. (2) a recunoscut expres dreptul de proprietate în favoarea celor
de la care imobilele au fost preluate fără titlu/fără titlu valabil sau a
succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009)
nu a fost considerată de natură să înlăture efectele recunoașterii și, deci,
existența unui „bun” în sensul jurisprudenței CEDO în patrimoniul reclamantei.
Recunoscând dreptul
de proprietate asupra acestor imobile în favoarea foștilor proprietari sau
succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii și restrictive
în raport cu dreptul comun în materia revendicării a fost găsită că reprezintă,
din punct de vedere al art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, o „ingerință” care este
permisă statelor cu condiția ca ea să fie „prevăzută de lege”, iar legea care o
prevede să fie „accesibilă, precisă și previzibilă”.
Or, în condițiile în
care Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții privind unitatea/entitatea căreia i
se adresează notificările și dispoziții privind unitatea/entitatea care
soluționează aceste notificări numai în ceea ce privește alte imobile decât
cele din categoria analizată, curtea de apel a reținut că este evident că nu se
poate considera că o astfel de ingerință în exercitarea dreptului recunoscut
prin art. 2 alin. (2) din aceeași lege este „prevăzută de lege”.
Pe de altă parte,
considerarea Legii nr. 10/2001 ca fiind aplicabilă și imobilelor din categoria
analizată nu fost primită nici din perspectiva dispozițiilor cuprinse în art.
22 alin. (5) din lege. Recunoașterea dreptului de proprietate prin art. 2 alin.
(2) atrage consecința considerării existenței unui „bun” în sensul art. 1 din
Protocolul 1 al CEDO. Dispoziția cuprinsă în art. 22 alin. (5) din Legea nr.
10/2001 nu ar reprezenta doar o limitare care nu este prevăzută de lege pentru
imobilele din categoria analizată, ci chiar o anihilare a dreptului, o „lipsire
de bun” fără justă si prealabilă despăgubire.
S-a mai reținut că în
decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat și raportul
dintre legea internă – Legea nr. 10/2001 – și Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
În raport cu
concluziile de mai sus, s-a constatat că în cauză nu se pune problema unui
raport conflictual între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, legea internă aplicabilă fiind cea a dreptului comun în materia
revendicării imobiliare, completată cu cerințele impuse de jurisprudența CEDO
în materie.
Pe de altă parte, chiar
dacă argumentele reținute mai sus ar fi înlăturate și s-ar considera că Legea
nr. 10/2001 reglementează și situația imobilelor preluate fără titlu/fără titlu
valabil și vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 10/2001, în această ipoteză s-a reținut împrejurarea că Legea nr.
10/2001 nu conține o reglementare clară și explicită, condiții în care
limitarea dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. (2) nu este
prevăzută de lege, astfel că aplicarea Legii nr. 10/2001 ar conduce la
încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului.
În atare situație,
conflictul între legea internă – Legea nr. 10/2001 – și art. 1 din Protocolul 1
al Convenției Europene a Drepturilor Omului s-ar soluționa în favoarea
aplicabilității celui din urmă.
În consecință,
independent de alegerea între cele două variante sus-menționate, instanța de
apel a apreciat că se ajunge la situația în care părțile din cauză au amândouă
un „bun” în sensul jurisprudenței CEDO, astfel că soluționarea conflictului de
drepturi urmează a se face în cadrul unei acțiuni clasice de revendicare prin
comparare de titluri.
Singura relevanță a
imposibilității formulării unei cereri în constatarea nulității (datorită împrejurării
că a fost depășit termenul de prescripție pentru o astfel de acțiune) sau a
respingerii unei astfel de cereri este aceea că respectivul contract va fi
considerat valabil, astfel că s-a constatat că este întrunită ipoteza tipică a
unei acțiuni in revendicare prin comparare de titluri, respectiv situația în
care ambele părți în litigiu invocă un titlu valabil asupra aceluiași bun. Ca
atare, valabilitatea contractului nu a mai putut fi pusă în discuție, însă
preferabilitatea acestuia în raport cu alt titlu invocat cu privire la același
bun s-a analizat potrivit criteriilor generale aplicabile în cadrul acțiunilor
în revendicare, la care se adaugă criterii suplimentare impuse de practica CEDO
în materie.
De altfel, și
instanța de apel a ajuns la concluzia că părțile din prezenta cauză ce își
dispută dreptul asupra imobilului în litigiu au amândouă un „bun” în sensul
art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, impunându-se deci ca atare, soluționarea
acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor invocate.
Astfel, imobilul ce
face obiectul revendicării a aparținut numitei V.G.K., care l-a dobândit prin
contract de donație de Tribunalul Ilfov de la E.T. și a fost preluat de la
aceasta în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 4170.
Astfel cum a reținut
și tribunalul, imobilul în speță se numără printre cele preluate de stat în mod
abuziv în perioada 1945-1989, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Un argument în acest sens este și faptul că prin decizia nr. 7655 din 5 aprilie
2007 s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, cu
excepția apartamentelor înstrăinate deja în temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, statuându-se
nevalabilitatea titlului prin care imobilul a fost preluat de către stat și
coroborându-se acest fapt cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.
10/2001, în vigoare la momentul pronunțării deciziei menționate, reclamanții
sunt în situația de a avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.
Prin urmare, ca o
consecință a faptului că titlul statului nu a fost valabil, dreptul de
proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit în mod legal din
patrimoniul proprietarilor de drept ai acestuia, preluarea fiind doar o măsură
de fapt, fondată și conservată pe abuz și, ca atare, inaptă de a produce efecte
juridice constitutive sau translative de drept în favoarea statului.
La decesul numitei
K.V. a rămas ca moștenitor fratele acesteia, I.E. căruia i-a revenit întreaga
succesiune astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor. La rândul său,
I.E. a avut ca moștenitori pe I.O.M. cu o cotă de 1/3 și pe I.V. cu o cotă de
2/3 din masa succesorală. De pe urma defunctului I.O.M. a rămas ca moștenitoare
S.E., autoarea reclamanților G.M.O. și G.E.C.
În consecință,
titlurile invocate de reclamanți sunt dobândite de autorii acesteia de la
proprietari cu drepturi necontestate, prin acte necontestate din punct de
vedere al valabilității, nu a ieșit din patrimoniul autorilor acestora în mod
legal și a fost transmis pe căile prevăzute de lege.
Titlul invocat de
pârâți este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 1997,
încheiat cu PMB, prin SC A. SA. Cum statul nu a dobândit niciodată în mod legal
un drept asupra imobilului în litigiu, acesta nu avea dreptul să vândă acest
imobil, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicată ca temei juridic
al contractului, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat
fără titlu valabil, ci, dimpotrivă, în art. 25 stabilea că situația juridică a
imobilelor din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu va fi
reglementată prin legi ulterioare. Neavând un drept de proprietate asupra
imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept, întrucât nu putea
înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o posesie fondată
printr-o măsură abuzivă.
Cu toate acestea, la
acest moment, datorită reglementării cuprinse în art. 45 din Legea nr. 10/2001,
s-a constatat că valabilitatea contractului pârâților nu mai poate fi pusă in
discuție.
În consecință, din
punct de vedere al valabilității titlurilor invocate, situația părților este
egală, ambele invocând titluri care nu au fost sau nu mai pot fi contestate din
punct de vedere al valabilității.
Însă, comparând
drepturile autorilor părților și valabilitatea titlurilor prin care aceștia au
dobândit dreptul de proprietate, s-a constatat ca autorii reclamanților au
dobândit dreptul de proprietate prin acte necontestate, în timp ce statul, ca
autor al pârâților, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil,
preluarea imobilului de către stat fiind realizată prin abuz.
Ca atare, atât din
punct de vedere al drepturilor autorilor, cât și din punct de vedere al
titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanți a fost găsit
preferabil dreptului invocat de pârâți, iar din punct de vedere al titlurilor,
cel invocat de reclamanți este mai bine caracterizat și mai eficient din punct
de vedere juridic decât titlul invocat de pârâți.
Totodată, având în
vedere materia specifică analizată, curtea a retinut că, din perspectiva
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se mai impune analizat și
un alt criteriu – cel al posibilităților oferite de legea internă pentru
repararea prejudiciului cauzat părților de către stat, astfel că niciuna dintre
părți să nu fie pusă în situația de a suporta responsabilitatea statului.
Astfel, statul este
ținut să răspundă fie față de proprietarii de la care a preluat imobilele fără
titlu sau fără titlu valabil, pentru chiar faptul preluării, fie față de cei
cărora le-a înstrăinat acest tip de imobile, pentru evicțiune.
În ceea ce privește
proprietarii de la care imobilul a fost preluat fără titlu/fără titlu valabil
sau succesorii acestora, legea internă nu conține dispoziții prin care aceștia
să fie despăgubiți în mod echitabil. Plecând de la premisa că Legea nr. 10/2001
nu conține o reglementare pentru categoria de imobile analizată, a rezultat că
singura dispoziție de drept intern aplicabilă este cea prevăzută de art. 480 C.
civ., care permite proprietarului care a pierdut posesia bunului să solicite
redobândirea acesteia pe calea acțiunii în revendicare de drept comun. Chiar în
ipoteza în care, în ciuda argumentelor reținute mai sus, s-ar accepta că Legea
nr. 10/2001 reglementează și situația imobilelor din categoria analizată,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod repetat (Ruxanda Ionescu
împotriva României, și Matache și alții împotriva României, & 42, Faimblat
împotriva României & 37) că modalitatea de despăgubire prin acțiuni la Fondul Proprietatea nu este eficientă și efectivă, astfel că nu satisface exigențele art. 1
din Protocolul 1 al C.E.D.O.
Totodată, nici
modificarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, intervenită după declanșarea
procesului, potrivit căruia despăgubirile se pot face sub forma unor
despăgubiri bănești în limita sumei de 500.000 lei, pentru diferență
emițându-se acțiuni la Fondul Proprietatea, nu a fost găsită de natură să
satisfacă exigentele CEDO în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor.
Pe de altă parte,
art. 50 și art. 50
1
Legea nr. 10/2001 și art. 1337 și urm. C. civ.
prevăd că, în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în
temeiul Legii nr. 112/1995 sunt constatate nule sau se constată ineficiența lor
în cadrul unei acțiuni în revendicare, cumpărătorul evins sau al cărui contract
a fost constatat nul are dreptul la despăgubire bănească. Despăgubirea bănească
constituie din punct de vedere al practicii CEDO o despăgubire eficientă și
efectivă în măsura în care cuantumul acesteia este de natură să înlăture
consecințele ca respectivul cumpărător, de bună-credință fiind, să suporte
responsabilitatea ce ar reveni Statului (cauza Raicu împotriva României,
paragraful 36).
Ca atare, exigențele
practicii CEDO în ceea ce privește despăgubirea pentru lipsirea de bun este
satisfăcută de legislația internă doar în cazul cumpărătorului de bună-credință
evins sau al cumpărătorului al cărui contract a fost constatat nul, nu și în
cazul proprietarului bunului preluat de stat fără titlu/fără titlu valabil și
al cărui bun a fost vândut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În consecință, și din
punctul de vedere al acestui criteriu s-a reținut că se impune admiterea
acțiunii în revendicare și obligarea pârâților să lase reclamaților în deplină
proprietate imobilul în litigiu.
Împotriva acestei
ultime decizii, precum și împotriva încheierii de ședință din 28 iunie 2011 au
declarat recurs pârâții C.F. și C.D.
Au solicitat în
principal, admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii de repunere
pe rol a cauzei, pronunțată în ședința din 28 iunie 2011 și trimiterea
dosarului instanței de apel pentru continuarea judecății, iar în subsidiar,
modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii apelului reclamanților, ca
nefondat.
Au arătat că
încheierea de ședință este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art.
304 pct. 5 C. proc. civ.
Pornind de la
prevederile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au menționat că pârâtul
C.G. a decedat pe parcursul procesului la data de 22 aprilie 2010, când a
intervenit suspendarea de drept a judecății cauzei, constatată de instanță la
22 iunie 2010.
Apelanții au formulat
o cerere de repunere pe rol, indicând ca moștenitori pe C.F. și C.D., fără a
dovedi în vreun fel susținerea motivului invocat, iar instanța a repus dosarul
pe rol deși se arătase că nu a fost deschisă succesiunea de pe urma
defunctului.
Au mai menționat că
la 28 iunie 2011, atunci când instanța de apel a repus pe rol cauza, se
împlinise termenul de 1 an de la data suspendării și, conform art. 248 C. proc.
civ., ar fi intervenit de drept perimarea, sancționând pasivitatea apelanților
care, în situația în care succesibilii defunctului nu au putut sau nu au avut
interesul deschiderii succesiunii, ar fi putut ei înșiși să solicite
deschiderea succesiunii.
Decizia pronunțată în
apel a fost criticată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
arătându-se că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile Legii nr.
10/2001 și ale deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte în interesul legii,
atunci când s-a reținut că nu există un concurs între Legea nr. 10/2001 și
dreptul comun și că nu se pune problema unui raport conflictual între legea
specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că Legea nr.
10/2001 nu reglementează și situația imobilelor preluate fără titlu/fără titlu
valabil și vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Au arătat că obiectul
de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege
specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în
revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului
specialia generalibus derogant și a regulii electa una via fiind existența unei
norme generale și a unei norme speciale cu același domeniu de reglementare,
situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie.
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr.
1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în
cazul fostului proprietar cât și al cumpărătorului de bună – credință, că prin
restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie evitată insecuritatea
raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură nu mai este
posibilă, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, fostului proprietar să-i
fie plătite despăgubiri.
Au criticat decizia
și sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr.
10/2001 și ale deciziei nr. 33/2008 de către instanța de apel care, atunci când
a soluționat acțiunea în revendicare prin aplicarea criteriilor clasice de
comparare a titlurilor de proprietate, a stabilit că dreptul reclamanților este
preferabil, titlul acestora fiind mai bine caracterizat și mai eficient decât
cel al pârâților.
Au solicitat a se
reține că respectivele criterii clasice rezultate din doctrină și practică au
rămas fără aplicare urmare dispozițiilor de imediată aplicare a legii speciale
de reparație, urmând a fi aplicabile criteriile referitoare la existența unui
bun în patrimoniul părților în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției și
al jurisprudenței CEDO și la principiul securității raporturilor juridice și al
respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995,
În ceea ce privește
primul criteriu, recurenții au menționat că s-a produs o schimbare a
raționamentului în jurisprudența actuală a CEDO, arătând că un bun actual
există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în
prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care,
constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea
bunului.
Au solicitat prin
urmare a se constata că reclamanții nu au un bun actual, respectiv un drept la
restituire ci doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr.
10/2001, inițiată de altfel de unul dintre cedenți.
Au mai solicitat
recunoașterea în favoarea dobânditorilor pârâți a existenței bunului, întrucât
necontestarea în termenul legal a titlului acestora, reprezentat de contractul
de vânzare – cumpărare a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul
acestora.
Referitor la al
doilea criteriu, au arătat că în cauză principiul securității raporturilor
juridice înseamnă a da preferabilitate titlului pârâților, care s-a consolidat
la data expirării termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin.
(5) din Legea nr. 10/2001.
Au criticat și faptul
că în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanța a avut în
vedere, ca și criteriu, și modalitatea concretă de obținere a unei reparații
efective pentru pierderea bunului, în condițiile în care analiza
preferabilității unuia din titluri ar fi trebuit să se facă în raport cu
criteriile mai sus menționate, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 33/2008.
Recursul declarat
împotriva deciziei pronunțate în apel este fondat, în considerarea argumentelor
de succed.
Prin
cererea introductivă de instanță, s-a solicitat obligarea pârâtului să lase în
deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, invocându-se ca
temei juridic art. 480 C. civ.
Fiind
vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr.
92/1950 și în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt
incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, care se aplică
prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.
Acțiunea
în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși
admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru
recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă
analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege
specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de
comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A
considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a
opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia
revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului
specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța
să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele
create prin aplicarea legii speciale.
Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul
adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie
respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului
de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie
să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care
restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este
posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul
subdobânditorilor nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie
plătite despăgubiri.
Ideea
reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că
încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale
dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze
noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu
bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta
ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a
se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra
României).
Legea nr.
10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul
ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să
diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l,
totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai
persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,
din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură
în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului
litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu
respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în
speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar
justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un
„bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție le este asigurat prin
contestația reglementată de legea specială.
Prin
imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior
apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul
adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual
aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu
privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea
Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de
stat nu reprezintă un bun actual sau o speranță legitimă.
În ceea ce privește
noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile
existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care
reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea
concretizate.
Conform principiilor
ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei
decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască
direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza
Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza
Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României,
hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea
Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului
menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de
mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea
condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23
martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13
decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO
din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea
CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).
Jurisprudența Curții
Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză
pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în
cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o
hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie
titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12
octombrie 2010).
Față de aceste
considerente se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la
restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acțiunii în revendicare,
ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii
nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită
promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur
recursus ad alteram).
În
același timp, se reține că în cadrul acțiunii în revendicare, părțile au
exhibat fiecare câte un titlu de proprietate, respectiv reclamanții, de la
autorul cărora statul a preluat în mod abuziv imobilul, în raport de care
acesta nu deține însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de
proprietate ori o „speranță legitimă” și pârâții, contractul de
vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost
anulat.
În lipsa
unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare
încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâților s-a consolidat,
îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra imobilului achiziționat
în baza acestei legi și cu bună-credință.
Prin urmare, în ceea ce privește
preferabilitatea titlului pârâților, se constată că aceștia justifică un titlu
de proprietate, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane,
inclusiv fostului proprietar și care a fost consolidat și prin faptul că nu a
fost anulat contractul de vânzare–cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.
112/1995.
Totodată, se reține că faptul că legea
specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor
asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a
raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența CEDO.
Se
constată și că decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție
în interesul legii a statuat că, în ipoteza concursului între legea specială și
cea generală, se consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun
numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori
securității raporturilor juridice.
Se reține însă că
instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a principiilor statuate de Înalta
Curte prin decizia nr. 33/2008, considerând eronat că Legea nr. 10/2001 nu
reglementează și situația imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995,
astfel încât nu există concurs între legea specială de reparație și dreptul
comun.
Pentru considerentele
expuse, va fi admis recursul și va fi modificată decizia atacată, în sensul că
se va respinge apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului.
Văzând și
dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea
apărătorului recurenților, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar (filele
34-37), se va admite cererea acestora și vor fi obligați intimații – reclamanți
la 4000 lei cheltuieli de judecată.
Recursul declarat de
pârâți împotriva încheierii de ședință din 28 iunie 2011 va fi respins, ca
nefondat, motivat de următoarele considerente:
Obiectul criticii
constă în măsura dispusă de curtea de apel prin încheierea atacată de repunere
pe rol a cauzei, urmare încuviințării cererii formulată de reclamanți și a
introducerii în cauză a moștenitorilor indicați ai intimatului – pârât C.G.,
respectiv fiul și soția supraviețuitoare a defunctului.
Se constată că
recursul împotriva încheierii nu este lipsit de interes, contrar celor
susținute prin întâmpinarea formulată în cauză de intimații – reclamanți,
interesul promovării căii extraordinare de atac rezidând, după cum arată chiar
recurenții, în constatarea perimării apelului.
Se reține însă că nu
pot fi primite criticile, subsumate motivului prevăzut de pct. 5 al art. 304 C.
proc. civ., referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub
sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din cod.
Astfel, faptul că
urmare indicării moștenitorilor unei părți decedate, instanța a repus pe rol,
în conformitate cu art. 245 alin. (2) C. proc. civ., un dosar a cărui judecată
era suspendată în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 din cod, învederând că
sarcina probei lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.F., invocată de
apărătorul acesteia, îi revine, nu presupune incidența textului de lege la care
face trimitere pct. 5 al art. 304, respectiv art. 105 alin. (2) conform căruia
„actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar
necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o
vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.
Prin urmare, se va
respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâți împotriva încheierii din 28
iunie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de pârâții C.F. și C.D. împotriva deciziei nr. 257/A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Modifică decizia
atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanți împotriva
sentinței nr. 424 din 25 martie 2009 a Tribunalului București, Secția a V-a
civilă.
Obligă pe intimații –
reclamanți G.M.O. și G.E.C. la 4000 lei cheltuieli de judecată către recurenți.
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de pârâți împotriva încheierii de ședință din 28 iunie 2011
pronunțată de aceeași curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 23 ianuarie 2013.