ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 185/2013

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 7 decembrie 2007, S.E.M. a solicitat, în temeiul art. 480 C. civ. și în contradictoriu cu C.G., obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie unitatea locativă cu terenul aferent, ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare, situată la etajul 1 al imobilului din București. Judecătoria sectorului 2 București, Secția civilă, prin sentința nr. 1678 din 22 februarie 2008 a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți, prin întâmpinare. A declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, cu o valoare mai mare de 500.000 RON și de dispozițiile art. 158 cu referire la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. Tribunalul București, Secția a V-a civilă, prin sentința nr. 424 din 25 martie 2009 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții G.M.O. și G.E.C. în contradictoriu cu pârâții C.G. și C.F. A obligat pe reclamanți la plata a 2000 lei cheltuieli de judecată către pârâți. S-a constatat că la data de 19 mai 2008, reclamanta a depus la dosar o precizare prin care a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu C.F. Totodată, s-a constatat că la data de 21 mai 2008, între reclamantă, în calitate de cedentă și numiții G.M.O. și G.E.C., în calitate de cesionari a intervenit contractul de cesiune autentificat sub nr. 1521, prin care s-au transmis asupra acestora din urmă drepturile litigioase asupra imobilului, tribunalul reținând, prin încheierea de ședință din 15 octombrie 2008, că respectivii au dobândit calitatea de reclamanți.

Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, că apartamentul de la etajul 1 a fost înstrăinat, de către Municipiul București prin SC A. SA la 14 iulie 1997, pârâților C. care îl ocupau în calitate de chiriași, prin contractul de vânzare – cumpărare și că prin dispoziția nr. 7655 din 5 aprilie 2007 s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Tribunalul a observat că imobilul care face obiectul acțiunii se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare a legii speciale de reparație.

Excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâți, a fost respinsă de prima instanță, constatându-se că acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, urmează a fi analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun. S-a reținut încheierea cu bună – credință de către pârâți a contractului de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care la data cumpărării nu se efectuaseră notificări sau cereri în revendicare. În analiza comparativă a titlurilor de proprietate, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001, reținând că cel al pârâților este preferabil.

Cum reclamanții nu au răsturnat prezumția de bună – credință a pârâților – cumpărători, contractul de vânzare – cumpărare, valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 bucurându-se de o prezumție absolută de validate, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității fiind prescris urmare a neexercitării lui în termenul legal, s-a reținut că reclamanții nu au dreptul la restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate foștilor chiriași ci au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 (de care autoarea reclamanților a și beneficiat).

Nu au fost primite susținerile reclamanților privind preferabilitatea titlului lor urmare aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ., întrucât pe această cale s-ar urmări valorificarea drepturilor acestora prin eludarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, atât cu privire la procedura de restituire cât și cu privire la termenele instituite pentru exercitarea drepturilor. Instanța a apreciat că nu pot fi reținute în cauză nici prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și jurisprudența CEDO, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia. Dimpotrivă s-a considerat că este justificată speranța legitimă a chiriașilor – cumpărători de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, fiind chiar consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea – art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, tribunalul a reținut că s-a constatat de către Curtea Europeană în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, în situații diferite de cea a reclamanților din cauză, și anume în condițiile în care aceștia au justificat un bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care li s-a consființit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau de imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului în care în sarcina statului s-a născut obligația respectării Convenției. Prin decizia nr. 257/A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte și a admis acțiunea.

A obligat pe pârâții C.F. și C.D., moștenitor al lui C.G., să lase reclamanților în deplină proprietate apartamentul și terenul aferent ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat între PMB prin SC A. SA și C.G. și C.F., situat în imobilul din București. A menținut sentința în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității, ca neîntemeiată.

S-a constatat de către instanța de apel că prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii s-a stabilit că în caz de concurs între legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială si, totodată, că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Analizând în ce măsură în prezenta cauză se pune problema unui concurs între Legea nr. 10/2001 și revendicarea de drept comun întemeiată pe dispozițiile Codului civil care apără dreptul de proprietate, curtea de apel a constatat ca o astfel de problemă nu se pune. Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv – cu titlu, fără titlu sau fără titlu valabil – doar pentru acele imobile care la data intrării în vigoare a legii se mai aflau în patrimoniul statului sau se aflau în patrimoniul unor societăți asupra cărora statul avea putere de decizie, pentru aceste imobile stabilindu-se o procedură administrativă. Însă, pentru imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau în patrimoniul statului întrucât fuseseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, legea specială nu a mai reglementat vreo procedură administrativă.

Astfel, având în vedere prevederile art. 22 alin. (1) și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, curtea a constatat că legea specială reglementează o procedură de restituire în natură sau prin echivalent numai pentru imobilele deținute de o persoană juridică la momentul intrării în vigoare a legii, iar pentru imobilele înstrăinate din patrimoniul administrației centrale sau locale, legea reglementează o procedură doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil, neexistând nicio dispoziție care să reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fără titlu sau fără titlu valabil. În condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea căreia i se adresează notificarea în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu/fără titlu valabil și ieșite în orice mod din patrimoniul statului, nu s-a putut reține nici existența unei reglementări speciale, care să se aplice cu prioritate în raport cu dreptul comun în materie.

De altfel, în tot cuprinsul Legii nr. 10/2001, posibilitatea restituirii prin echivalent pentru imobilele înstrăinate este prevăzută doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil, cu referire la art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2), art. 43 alin. (1), iar imobile, „vândute cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995” sunt doar imobilele care fuseseră preluate cu titlu valabil, întrucât doar acestea intrau in sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995. Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (2) a recunoscut expres dreptul de proprietate în favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fără titlu/fără titlu valabil sau a succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009) nu a fost considerată de natură să înlăture efectele recunoașterii și, deci, existența unui „bun” în sensul jurisprudenței CEDO în patrimoniul reclamantei.

Recunoscând dreptul de proprietate asupra acestor imobile în favoarea foștilor proprietari sau succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii și restrictive în raport cu dreptul comun în materia revendicării a fost găsită că reprezintă, din punct de vedere al art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, o „ingerință” care este permisă statelor cu condiția ca ea să fie „prevăzută de lege”, iar legea care o prevede să fie „accesibilă, precisă și previzibilă”. Or, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții privind unitatea/entitatea căreia i se adresează notificările și dispoziții privind unitatea/entitatea care soluționează aceste notificări numai în ceea ce privește alte imobile decât cele din categoria analizată, curtea de apel a reținut că este evident că nu se poate considera că o astfel de ingerință în exercitarea dreptului recunoscut prin art. 2 alin. (2) din aceeași lege este „prevăzută de lege”.

Pe de altă parte, considerarea Legii nr. 10/2001 ca fiind aplicabilă și imobilelor din categoria analizată nu fost primită nici din perspectiva dispozițiilor cuprinse în art. 22 alin. (5) din lege. Recunoașterea dreptului de proprietate prin art. 2 alin. (2) atrage consecința considerării existenței unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Dispoziția cuprinsă în art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu ar reprezenta doar o limitare care nu este prevăzută de lege pentru imobilele din categoria analizată, ci chiar o anihilare a dreptului, o „lipsire de bun” fără justă si prealabilă despăgubire. S-a mai reținut că în decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat și raportul dintre legea internă – Legea nr. 10/2001 – și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport cu concluziile de mai sus, s-a constatat că în cauză nu se pune problema unui raport conflictual între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legea internă aplicabilă fiind cea a dreptului comun în materia revendicării imobiliare, completată cu cerințele impuse de jurisprudența CEDO în materie. Pe de altă parte, chiar dacă argumentele reținute mai sus ar fi înlăturate și s-ar considera că Legea nr. 10/2001 reglementează și situația imobilelor preluate fără titlu/fără titlu valabil și vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în această ipoteză s-a reținut împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu conține o reglementare clară și explicită, condiții în care limitarea dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. (2) nu este prevăzută de lege, astfel că aplicarea Legii nr. 10/2001 ar conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În atare situație, conflictul între legea internă – Legea nr. 10/2001 – și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului s-ar soluționa în favoarea aplicabilității celui din urmă. În consecință, independent de alegerea între cele două variante sus-menționate, instanța de apel a apreciat că se ajunge la situația în care părțile din cauză au amândouă un „bun” în sensul jurisprudenței CEDO, astfel că soluționarea conflictului de drepturi urmează a se face în cadrul unei acțiuni clasice de revendicare prin comparare de titluri.

Singura relevanță a imposibilității formulării unei cereri în constatarea nulității (datorită împrejurării că a fost depășit termenul de prescripție pentru o astfel de acțiune) sau a respingerii unei astfel de cereri este aceea că respectivul contract va fi considerat valabil, astfel că s-a constatat că este întrunită ipoteza tipică a unei acțiuni in revendicare prin comparare de titluri, respectiv situația în care ambele părți în litigiu invocă un titlu valabil asupra aceluiași bun. Ca atare, valabilitatea contractului nu a mai putut fi pusă în discuție, însă preferabilitatea acestuia în raport cu alt titlu invocat cu privire la același bun s-a analizat potrivit criteriilor generale aplicabile în cadrul acțiunilor în revendicare, la care se adaugă criterii suplimentare impuse de practica CEDO în materie.

De altfel, și instanța de apel a ajuns la concluzia că părțile din prezenta cauză ce își dispută dreptul asupra imobilului în litigiu au amândouă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, impunându-se deci ca atare, soluționarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor invocate. Astfel, imobilul ce face obiectul revendicării a aparținut numitei V.G.K., care l-a dobândit prin contract de donație de Tribunalul Ilfov de la E.T. și a fost preluat de la aceasta în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 4170. Astfel cum a reținut și tribunalul, imobilul în speță se numără printre cele preluate de stat în mod abuziv în perioada 1945-1989, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Un argument în acest sens este și faptul că prin decizia nr. 7655 din 5 aprilie 2007 s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, cu excepția apartamentelor înstrăinate deja în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, statuându-se nevalabilitatea titlului prin care imobilul a fost preluat de către stat și coroborându-se acest fapt cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la momentul pronunțării deciziei menționate, reclamanții sunt în situația de a avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Prin urmare, ca o consecință a faptului că titlul statului nu a fost valabil, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit în mod legal din patrimoniul proprietarilor de drept ai acestuia, preluarea fiind doar o măsură de fapt, fondată și conservată pe abuz și, ca atare, inaptă de a produce efecte juridice constitutive sau translative de drept în favoarea statului.

La decesul numitei K.V. a rămas ca moștenitor fratele acesteia, I.E. căruia i-a revenit întreaga succesiune astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor. La rândul său, I.E. a avut ca moștenitori pe I.O.M. cu o cotă de 1/3 și pe I.V. cu o cotă de 2/3 din masa succesorală. De pe urma defunctului I.O.M. a rămas ca moștenitoare S.E., autoarea reclamanților G.M.O. și G.E.C. În consecință, titlurile invocate de reclamanți sunt dobândite de autorii acesteia de la proprietari cu drepturi necontestate, prin acte necontestate din punct de vedere al valabilității, nu a ieșit din patrimoniul autorilor acestora în mod legal și a fost transmis pe căile prevăzute de lege. Titlul invocat de pârâți este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 1997, încheiat cu PMB, prin SC A. SA.

Cum statul nu a dobândit niciodată în mod legal un drept asupra imobilului în litigiu, acesta nu avea dreptul să vândă acest imobil, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicată ca temei juridic al contractului, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat fără titlu valabil, ci, dimpotrivă, în art. 25 stabilea că situația juridică a imobilelor din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu va fi reglementată prin legi ulterioare. Neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept, întrucât nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o posesie fondată printr-o măsură abuzivă. Cu toate acestea, la acest moment, datorită reglementării cuprinse în art. 45 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că valabilitatea contractului pârâților nu mai poate fi pusă in discuție.

În consecință, din punct de vedere al valabilității titlurilor invocate, situația părților este egală, ambele invocând titluri care nu au fost sau nu mai pot fi contestate din punct de vedere al valabilității. Însă, comparând drepturile autorilor părților și valabilitatea titlurilor prin care aceștia au dobândit dreptul de proprietate, s-a constatat ca autorii reclamanților au dobândit dreptul de proprietate prin acte necontestate, în timp ce statul, ca autor al pârâților, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului de către stat fiind realizată prin abuz. Ca atare, atât din punct de vedere al drepturilor autorilor, cât și din punct de vedere al titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanți a fost găsit preferabil dreptului invocat de pârâți, iar din punct de vedere al titlurilor, cel invocat de reclamanți este mai bine caracterizat și mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul invocat de pârâți.

Totodată, având în vedere materia specifică analizată, curtea a retinut că, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se mai impune analizat și un alt criteriu – cel al posibilităților oferite de legea internă pentru repararea prejudiciului cauzat părților de către stat, astfel că niciuna dintre părți să nu fie pusă în situația de a suporta responsabilitatea statului. Astfel, statul este ținut să răspundă fie față de proprietarii de la care a preluat imobilele fără titlu sau fără titlu valabil, pentru chiar faptul preluării, fie față de cei cărora le-a înstrăinat acest tip de imobile, pentru evicțiune. În ceea ce privește proprietarii de la care imobilul a fost preluat fără titlu/fără titlu valabil sau succesorii acestora, legea internă nu conține dispoziții prin care aceștia să fie despăgubiți în mod echitabil.

Plecând de la premisa că Legea nr. 10/2001 nu conține o reglementare pentru categoria de imobile analizată, a rezultat că singura dispoziție de drept intern aplicabilă este cea prevăzută de art. 480 C. civ., care permite proprietarului care a pierdut posesia bunului să solicite redobândirea acesteia pe calea acțiunii în revendicare de drept comun. Chiar în ipoteza în care, în ciuda argumentelor reținute mai sus, s-ar accepta că Legea nr. 10/2001 reglementează și situația imobilelor din categoria analizată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod repetat (Ruxanda Ionescu împotriva României, și Matache și alții împotriva României, & 42, Faimblat împotriva României & 37) că modalitatea de despăgubire prin acțiuni la Fondul Proprietatea nu este eficientă și efectivă, astfel că nu satisface exigențele art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O.

Totodată, nici modificarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, intervenită după declanșarea procesului, potrivit căruia despăgubirile se pot face sub forma unor despăgubiri bănești în limita sumei de 500.000 lei, pentru diferență emițându-se acțiuni la Fondul Proprietatea, nu a fost găsită de natură să satisfacă exigentele CEDO în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor. Pe de altă parte, art. 50 și art. 50 1 Legea nr. 10/2001 și art. 1337 și urm. C. civ. prevăd că, în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt constatate nule sau se constată ineficiența lor în cadrul unei acțiuni în revendicare, cumpărătorul evins sau al cărui contract a fost constatat nul are dreptul la despăgubire bănească.

Despăgubirea bănească constituie din punct de vedere al practicii CEDO o despăgubire eficientă și efectivă în măsura în care cuantumul acesteia este de natură să înlăture consecințele ca respectivul cumpărător, de bună-credință fiind, să suporte responsabilitatea ce ar reveni Statului (cauza Raicu împotriva României, paragraful 36). Ca atare, exigențele practicii CEDO în ceea ce privește despăgubirea pentru lipsirea de bun este satisfăcută de legislația internă doar în cazul cumpărătorului de bună-credință evins sau al cumpărătorului al cărui contract a fost constatat nul, nu și în cazul proprietarului bunului preluat de stat fără titlu/fără titlu valabil și al cărui bun a fost vândut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În consecință, și din punctul de vedere al acestui criteriu s-a reținut că se impune admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâților să lase reclamaților în deplină proprietate imobilul în litigiu. Împotriva acestei ultime decizii, precum și împotriva încheierii de ședință din 28 iunie 2011 au declarat recurs pârâții C.F. și C.D. Au solicitat în principal, admiterea recursului, casarea deciziei și a încheierii de repunere pe rol a cauzei, pronunțată în ședința din 28 iunie 2011 și trimiterea dosarului instanței de apel pentru continuarea judecății, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii apelului reclamanților, ca nefondat. Au arătat că încheierea de ședință este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Pornind de la prevederile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au menționat că pârâtul C.G. a decedat pe parcursul procesului la data de 22 aprilie 2010, când a intervenit suspendarea de drept a judecății cauzei, constatată de instanță la 22 iunie 2010. Apelanții au formulat o cerere de repunere pe rol, indicând ca moștenitori pe C.F. și C.D., fără a dovedi în vreun fel susținerea motivului invocat, iar instanța a repus dosarul pe rol deși se arătase că nu a fost deschisă succesiunea de pe urma defunctului. Au mai menționat că la 28 iunie 2011, atunci când instanța de apel a repus pe rol cauza, se împlinise termenul de 1 an de la data suspendării și, conform art. 248 C. proc. civ., ar fi intervenit de drept perimarea, sancționând pasivitatea apelanților care, în situația în care succesibilii defunctului nu au putut sau nu au avut interesul deschiderii succesiunii, ar fi putut ei înșiși să solicite deschiderea succesiunii.

Decizia pronunțată în apel a fost criticată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte în interesul legii, atunci când s-a reținut că nu există un concurs între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun și că nu se pune problema unui raport conflictual între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că Legea nr. 10/2001 nu reglementează și situația imobilelor preluate fără titlu/fără titlu valabil și vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Au arătat că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant și a regulii electa una via fiind existența unei norme generale și a unei norme speciale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și al cumpărătorului de bună – credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, iar titlul subdobânditorului nu a fost anulat, fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Au criticat decizia și sub aspectul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale deciziei nr. 33/2008 de către instanța de apel care, atunci când a soluționat acțiunea în revendicare prin aplicarea criteriilor clasice de comparare a titlurilor de proprietate, a stabilit că dreptul reclamanților este preferabil, titlul acestora fiind mai bine caracterizat și mai eficient decât cel al pârâților.

Au solicitat a se reține că respectivele criterii clasice rezultate din doctrină și practică au rămas fără aplicare urmare dispozițiilor de imediată aplicare a legii speciale de reparație, urmând a fi aplicabile criteriile referitoare la existența unui bun în patrimoniul părților în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției și al jurisprudenței CEDO și la principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, În ceea ce privește primul criteriu, recurenții au menționat că s-a produs o schimbare a raționamentului în jurisprudența actuală a CEDO, arătând că un bun actual există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care, constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului.

Au solicitat prin urmare a se constata că reclamanții nu au un bun actual, respectiv un drept la restituire ci doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de altfel de unul dintre cedenți. Au mai solicitat recunoașterea în favoarea dobânditorilor pârâți a existenței bunului, întrucât necontestarea în termenul legal a titlului acestora, reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul acestora. Referitor la al doilea criteriu, au arătat că în cauză principiul securității raporturilor juridice înseamnă a da preferabilitate titlului pârâților, care s-a consolidat la data expirării termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Au criticat și faptul că în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, instanța a avut în vedere, ca și criteriu, și modalitatea concretă de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului, în condițiile în care analiza preferabilității unuia din titluri ar fi trebuit să se facă în raport cu criteriile mai sus menționate, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 33/2008. Recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel este fondat, în considerarea argumentelor de succed. Prin cererea introductivă de instanță, s-a solicitat obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, invocându-se ca temei juridic art. 480 C. civ.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950 și în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ. Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorilor nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României). Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Or, în speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție le este asigurat prin contestația reglementată de legea specială.

Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual sau o speranță legitimă. În ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).

În același timp, se reține că în cadrul acțiunii în revendicare, părțile au exhibat fiecare câte un titlu de proprietate, respectiv reclamanții, de la autorul cărora statul a preluat în mod abuziv imobilul, în raport de care acesta nu deține însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă” și pârâții, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat. În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâților s-a consolidat, îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra imobilului achiziționat în baza acestei legi și cu bună-credință.

Prin urmare, în ceea ce privește preferabilitatea titlului pârâților, se constată că aceștia justifică un titlu de proprietate, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar și care a fost consolidat și prin faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare–cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Totodată, se reține că faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența CEDO. Se constată și că decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a statuat că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, se consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține însă că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a principiilor statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008, considerând eronat că Legea nr. 10/2001 nu reglementează și situația imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât nu există concurs între legea specială de reparație și dreptul comun. Pentru considerentele expuse, va fi admis recursul și va fi modificată decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului recurenților, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar (filele 34-37), se va admite cererea acestora și vor fi obligați intimații – reclamanți la 4000 lei cheltuieli de judecată.

Recursul declarat de pârâți împotriva încheierii de ședință din 28 iunie 2011 va fi respins, ca nefondat, motivat de următoarele considerente: Obiectul criticii constă în măsura dispusă de curtea de apel prin încheierea atacată de repunere pe rol a cauzei, urmare încuviințării cererii formulată de reclamanți și a introducerii în cauză a moștenitorilor indicați ai intimatului – pârât C.G., respectiv fiul și soția supraviețuitoare a defunctului. Se constată că recursul împotriva încheierii nu este lipsit de interes, contrar celor susținute prin întâmpinarea formulată în cauză de intimații – reclamanți, interesul promovării căii extraordinare de atac rezidând, după cum arată chiar recurenții, în constatarea perimării apelului.

Se reține însă că nu pot fi primite criticile, subsumate motivului prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din cod. Astfel, faptul că urmare indicării moștenitorilor unei părți decedate, instanța a repus pe rol, în conformitate cu art. 245 alin. (2) C. proc. civ., un dosar a cărui judecată era suspendată în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 din cod, învederând că sarcina probei lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.F., invocată de apărătorul acesteia, îi revine, nu presupune incidența textului de lege la care face trimitere pct. 5 al art. 304, respectiv art. 105 alin. (2) conform căruia „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.

Prin urmare, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâți împotriva încheierii din 28 iunie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții C.F. și C.D. împotriva deciziei nr. 257/A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 424 din 25 martie 2009 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă. Obligă pe intimații – reclamanți G.M.O. și G.E.C. la 4000 lei cheltuieli de judecată către recurenți. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâți împotriva încheierii de ședință din 28 iunie 2011 pronunțată de aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2013.