ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1517/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 22 august 2008, sub nr. 31519/3/2008,

reclamanții B.C. și G.G. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul G.D., obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, sector 3.

Prin sentința civilă nr. 308 din 5 martie

2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului G.G., ca neîntemeiată; a respins acțiunea și a obligat pe

reclamanți la plata, către pârât, a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului G.G., tribunalul a reținut că, prin acțiunea introductivă

la instanță, reclamanții au invocat existenta unui drept de proprietate asupra imobilului

revendicat și au solicitat compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtului,

depunând, în probațiune, mai multe hotărâri judecătorești care priveau dreptul de

proprietate asupra aceluiași imobil, ceea ce creează premisa că părțile au deținut

sau dețin încă titluri de proprietate, care se cuvine a fi analizate în cadrul acțiunii

în revendicare, pe fondul cererii.

Pe fondul cauzei, tribunal a reținut că

prin decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV a civilă, a fost admisă cererea formulată de pârâtul G.D. în contradictoriu

cu reclamanții B.C. și G.G. și s-a constatat transmis dreptul de proprietate din

patrimoniul reclamanților în cel al pârâtului, prin vânzare, în baza antecontractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2003 la Biroul Notar Public M.J.

Ca urmare, numai pârâtul mai poate opune

un titlu de proprietate, în timp ce reclamanții nu mai au în patrimoniul lor bunul

și nici nu mai pot opune un titlu de proprietate.

Acțiunea în revendicare, ficțiune a practicii

care își are izvorul în dispozițiile art. 480 C. civ., este definită ca fiind acțiunea

proprietarului neposesor ce solicită restituirea bunului de la posesorul neproprietar.

În speță, nu este îndeplinită condiția

premisă, respectiv, existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților,

ca urmare a faptului că au înstrăinat în mod irevocabil acest drept, astfel că acțiunea

lor în revendicare este neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 540/A din 26 mai

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței susmenționate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că intenția reală reclamanților a fost aceea de a nu vinde și că

nu au fost lipsiți ilegal de proprietate, așa cum în mod corect a reținut și instanța

de fond. Prin decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă a fost admisă cererea lui G.D. în contradictoriu cu B.C. și

G.G. și s-a constatat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul lui G.D.,

prin vânzare, dându-se eficiență promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate

din 18 iunie 2003 de Biroul Notar Public M.J., deci, transformându-se din promisiune

în certitudine și căpătând o altă semnificație juridică, practic, realizându-se

înstrăinarea bunului promis. Din acest moment, reclamanții nu mai au în proprietate

bunul, iar orice altă discuție nu se mai poate face referitor la proprietatea bunului.

Prin decizia civilă nr. 5585 din 21 septembrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

a respins, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanți împotriva hotărârii mai sus menționate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

recurs a reținut, în esență, că nu are nicio relevanță faptul că instanța de apel

nu a analizat separat motivele de apel, ci împreună, deoarece instanța este în drept

să grupeze argumentele folosite de părți și să le răspundă printr-un considerent

comun; că în mod legal instanța de apel a reținut că, față de decizia civilă

nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București, ce ține loc de contract

de vânzare-cumpărare între reclamanți, în calitate de vânzători, și pârât, în calitate

de cumpărător, pentru imobilul litigios ce a făcut obiectul antecontractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2003, a operat transferul dreptului

de proprietate asupra acestui imobil din patrimoniul reclamanților-vânzători în

patrimoniul pârâtului-cumpărător; criticile potrivit cărora prețul din antecontract

nu a fost plătit nu pot fi analizate raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7

februarie 2007, prin care s-a tranșat în mod irevocabil chestiunea plății prețului

convenit prin antecontract, reținându-se că beneficiarul-cumpărător G.D. a consemnat

la dispoziția promitenților-vânzători B.C. și G.G. prețul stipulat în antecontract;

criticile privind decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București

nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză, deoarece legalitatea sau temeinicia

unei hotărâri judecătorești nu pot fi cenzurate decât de instanța învestită cu o

cale de atac prevăzută de lege împotriva respectivei hotărâri; criticile prin care

se impută instanței de apel că nu a analizat actele depuse de reclamanți la dosar,

în dovedirea preferabilității titlului lor de proprietate sunt neîntemeiate, întrucât

o asemenea analiză presupunea drept premisă ca instanța să le fi recunoscut calitatea

de proprietari asupra imobilului revendicat, ceea ce nu este cazul în speță, unde

s-a reținut, raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului

București, că reclamanții nu mai sunt proprietarii imobilului revendicat, pe care

l-au înstrăinat pârâtului G.D.; sentința civilă nr. 8240/2004 a Judecătoriei sectorului

3 București a fost reformată în calea de atac a recursului, astfel încât în mod

corect instanța de apel și-a fundamentat soluția pe hotărârea irevocabilă din litigiul

anterior dintre părți, decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului

București, reținând că prin această hotărâre s-a dat eficiență antecontractului

de vânzare-cumpărare încheiat între părți, consfințindu-se practic vânzarea la care

părțile s-au obligat prin antecontract, sens în care în considerentele respectivei

hotărâri s-a reținut că beneficiarul-cumpărător și-a îndeplinit obligațiile asumate

prin antecontract, consemnând la dispoziția promitenților-vânzători prețul stipulat

în antecontract.

Instanța de recurs a mai reținut că, din

moment ce instanța de apel a verificat calitatea de proprietari a reclamanților

asupra

imobilului revendicat, verificare ce tine

de fondul acțiunii în revendicare, iar în considerentele hotărârii pronunțate a

expus argumentele pentru care a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii

în revendicare, anume, că reclamanții nu mai sunt proprietarii imobilului revendicat

raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București,

nu se poate imputa instanței de apel că nu a intrat în cercetarea fondului cauzei

și că nu și-a motivat hotărârea, criticile în acest sens nefiind fondate.

împotriva acestei decizii au formulat contestație

în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., B.C. și

G.G.

În motivare, contestatorii au arătat că

în mod greșit instanța de recurs a reținut că aceștia ar fi pierdut proprietatea

asupra bunului în litigiu ca efect al prețului plătit, antecontractul de vânzare-cumpărare

devenind act de proprietate, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada încasării, de

către contestatori, a prețului vânzării, or, fără plată, nu există vânzare.

Așa-zisa consemnare făcută după 2 ani de

când își încheiase valabilitatea antecontractul de vânzare-cumpărare, a fost făcută

la un preț neserios pentru un apartament de 3 camere situat într-o zonă centrală,

într-o monedă nespecificată în contract și a fost retrasă imediat, deși trebuia

să rămână la dispoziția contestatorilor, revenind instanței de judecată obligația

de verifica dacă prețul s-a încasat ori nu.

Contestatorii nu au fost vânzători, ci

promitenți-vânzători, iar antecontractul de vânzare-cumpărare în discuție a fost

transformat în mod greșit, de către instanță, în act autentic de vânzare-cumpărare,

fără plata prețului.

Pe parcursul litigiilor în care contestatorii

au dezbătut problema proprietății asupra apartamentului în discuție au existat o

serie de nereguli procedurale privind termenul de recurs, continuitatea completului

de judecată, încălcarea jurisprudenței Tribunalului Suprem în materie, insuficienta

timbrare, respingerea nejustificată a unor probatorii, ignorarea unor dispoziții

legale, respectiv, a art. 1361 și art. 1864 C. civ., săvârșindu-se, împotriva acestora,

o serie de abuzuri ce au avut drept scop lipsirea lor de proprietate și îmbogățirea

fără justă cauză a părții adverse.

În atare situație, bunul nu a ieșit niciodată

din proprietatea contestatorilor, legea fiind greșit interpretată și aplicată, acțiunea

în revendicare promovată de aceștia fiind pe deplin admisibilă.

Examinând contestația în anulare în raport

de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară

raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu,

Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară

de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres

și limitativ prevăzute de lege, anularea unor hotărâri judecătorești pronunțate

cu nesocotirea unor norme procedurale.

Astfel, potrivit art. 317 alin. (1) C.

proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare „când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerințele legii" [alin. (1) pct. 1] ori „când hotărârea a fost

dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență"

[alin. (1) pct. 2], iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol contestația mai

poate fi primită în cazul când motivele anterior enunțate au fost invocate prin

cererea de recurs, „dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări

de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Articolul 318 C. proc. civ. stabilește

că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație „când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul,

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare".

În speță, motivele de contestație în anulare,

deși formal încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul

criticilor invocate, prin care se deduc judecății chestiuni legate de fondul cauzei,

nu se circumscriu niciuneia din dispozițiile legale anterior citate, pentru a fi

analizată ca atare de instanță, ceea ce determină caracterul inadmisibil al acestei

cereri.

Criticile privind greșita reținere, de

către instanța de recurs, a lipsei calității de proprietari a contestatorilor în

cadrul litigiului având ca obiect acțiune în revendicare, și, pe cale de consecință,

a respingerii unei asemenea acțiuni, dovedesc că aceștia sunt nemulțumiți, în realitate,

de soluția dată pe fondul cauzei și reprezintă chestiuni ce nu pot forma obiect

de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, ale cărei motive sunt expres

și limitativ prevăzute de lege.

De altfel chiar contestatorul G.G., prezent

personal la termenul de judecată la care cauza a rămas în pronunțare, la solicitarea

instanței de a specifica în ce sens nu s-a răspuns motivelor de recurs, ori care

ar fi motivele de recurs la care nu s-a răspuns prin decizia contestată, a arătat

că nu este vorba despre faptul că nu s-a răspuns la motivele de recurs, ci la împrejurarea

că prin hotărârea obiect al prezentei contestații în anulare s-a dat o soluție fără

legătură cu pretențiile deduse judecății.

Pentru aceste considerente, contestația

în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de B.C. și G.G. împotriva deciziei nr. 5585 din 21 septembrie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 martie 2013.