ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1517/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 22 august 2008, sub nr. 31519/3/2008, reclamanții B.C. și G.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul G.D., obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3. Prin sentința civilă nr. 308 din 5 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului G.G., ca neîntemeiată; a respins acțiunea și a obligat pe reclamanți la plata, către pârât, a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului G.G., tribunalul a reținut că, prin acțiunea introductivă la instanță, reclamanții au invocat existenta unui drept de proprietate asupra imobilului revendicat și au solicitat compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtului, depunând, în probațiune, mai multe hotărâri judecătorești care priveau dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil, ceea ce creează premisa că părțile au deținut sau dețin încă titluri de proprietate, care se cuvine a fi analizate în cadrul acțiunii în revendicare, pe fondul cererii. Pe fondul cauzei, tribunal a reținut că prin decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, a fost admisă cererea formulată de pârâtul G.D.

în contradictoriu cu reclamanții B.C. și G.G. și s-a constatat transmis dreptul de proprietate din patrimoniul reclamanților în cel al pârâtului, prin vânzare, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2003 la Biroul Notar Public M.J. Ca urmare, numai pârâtul mai poate opune un titlu de proprietate, în timp ce reclamanții nu mai au în patrimoniul lor bunul și nici nu mai pot opune un titlu de proprietate. Acțiunea în revendicare, ficțiune a practicii care își are izvorul în dispozițiile art. 480 C. civ., este definită ca fiind acțiunea proprietarului neposesor ce solicită restituirea bunului de la posesorul neproprietar. În speță, nu este îndeplinită condiția premisă, respectiv, existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, ca urmare a faptului că au înstrăinat în mod irevocabil acest drept, astfel că acțiunea lor în revendicare este neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 540/A din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței susmenționate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că intenția reală reclamanților a fost aceea de a nu vinde și că nu au fost lipsiți ilegal de proprietate, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Prin decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost admisă cererea lui G.D. în contradictoriu cu B.C. și G.G. și s-a constatat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul lui G.D., prin vânzare, dându-se eficiență promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate din 18 iunie 2003 de Biroul Notar Public M.J., deci, transformându-se din promisiune în certitudine și căpătând o altă semnificație juridică, practic, realizându-se înstrăinarea bunului promis.

Din acest moment, reclamanții nu mai au în proprietate bunul, iar orice altă discuție nu se mai poate face referitor la proprietatea bunului. Prin decizia civilă nr. 5585 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți împotriva hotărârii mai sus menționate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că nu are nicio relevanță faptul că instanța de apel nu a analizat separat motivele de apel, ci împreună, deoarece instanța este în drept să grupeze argumentele folosite de părți și să le răspundă printr-un considerent comun; că în mod legal instanța de apel a reținut că, față de decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București, ce ține loc de contract de vânzare-cumpărare între reclamanți, în calitate de vânzători, și pârât, în calitate de cumpărător, pentru imobilul litigios ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2003, a operat transferul dreptului de proprietate asupra acestui imobil din patrimoniul reclamanților-vânzători în patrimoniul pârâtului-cumpărător; criticile potrivit cărora prețul din antecontract nu a fost plătit nu pot fi analizate raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007, prin care s-a tranșat în mod irevocabil chestiunea plății prețului convenit prin antecontract, reținându-se că beneficiarul-cumpărător G.D.

a consemnat la dispoziția promitenților-vânzători B.C. și G.G.

prețul stipulat în antecontract; criticile privind decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză, deoarece legalitatea sau temeinicia unei hotărâri judecătorești nu pot fi cenzurate decât de instanța învestită cu o cale de atac prevăzută de lege împotriva respectivei hotărâri; criticile prin care se impută instanței de apel că nu a analizat actele depuse de reclamanți la dosar, în dovedirea preferabilității titlului lor de proprietate sunt neîntemeiate, întrucât o asemenea analiză presupunea drept premisă ca instanța să le fi recunoscut calitatea de proprietari asupra imobilului revendicat, ceea ce nu este cazul în speță, unde s-a reținut, raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București, că reclamanții nu mai sunt proprietarii imobilului revendicat, pe care l-au înstrăinat pârâtului G.D.; sentința civilă nr. 8240/2004 a Judecătoriei sectorului 3 București a fost reformată în calea de atac a recursului, astfel încât în mod corect instanța de apel și-a fundamentat soluția pe hotărârea irevocabilă din litigiul anterior dintre părți, decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București, reținând că prin această hotărâre s-a dat eficiență antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți,

consfințindu-se practic vânzarea la care părțile s-au obligat prin antecontract, sens în care în considerentele respectivei hotărâri s-a reținut că beneficiarul-cumpărător și-a îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract, consemnând la dispoziția promitenților-vânzători prețul stipulat în antecontract. Instanța de recurs a mai reținut că, din moment ce instanța de apel a verificat calitatea de proprietari a reclamanților asupra imobilului revendicat, verificare ce tine de fondul acțiunii în revendicare, iar în considerentele hotărârii pronunțate a expus argumentele pentru care a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii în revendicare, anume, că reclamanții nu mai sunt proprietarii imobilului revendicat raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului București, nu se poate imputa instanței de apel că nu a intrat în cercetarea fondului cauzei și că nu și-a motivat hotărârea, criticile în acest sens nefiind fondate.

împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., B.C. și G.G. În motivare, contestatorii au arătat că în mod greșit instanța de recurs a reținut că aceștia ar fi pierdut proprietatea asupra bunului în litigiu ca efect al prețului plătit, antecontractul de vânzare-cumpărare devenind act de proprietate, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada încasării, de către contestatori, a prețului vânzării, or, fără plată, nu există vânzare. Așa-zisa consemnare făcută după 2 ani de când își încheiase valabilitatea antecontractul de vânzare-cumpărare, a fost făcută la un preț neserios pentru un apartament de 3 camere situat într-o zonă centrală, într-o monedă nespecificată în contract și a fost retrasă imediat, deși trebuia să rămână la dispoziția contestatorilor, revenind instanței de judecată obligația de verifica dacă prețul s-a încasat ori nu.

Contestatorii nu au fost vânzători, ci promitenți-vânzători, iar antecontractul de vânzare-cumpărare în discuție a fost transformat în mod greșit, de către instanță, în act autentic de vânzare-cumpărare, fără plata prețului. Pe parcursul litigiilor în care contestatorii au dezbătut problema proprietății asupra apartamentului în discuție au existat o serie de nereguli procedurale privind termenul de recurs, continuitatea completului de judecată, încălcarea jurisprudenței Tribunalului Suprem în materie, insuficienta timbrare, respingerea nejustificată a unor probatorii, ignorarea unor dispoziții legale, respectiv, a art. 1361 și art. 1864 C. civ., săvârșindu-se, împotriva acestora, o serie de abuzuri ce au avut drept scop lipsirea lor de proprietate și îmbogățirea fără justă cauză a părții adverse.

În atare situație, bunul nu a ieșit niciodată din proprietatea contestatorilor, legea fiind greșit interpretată și aplicată, acțiunea în revendicare promovată de aceștia fiind pe deplin admisibilă. Examinând contestația în anulare în raport de excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, anularea unor hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale.

Astfel, potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare „când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii" [alin. (1) pct. 1] ori „când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență" [alin. (1) pct. 2], iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol contestația mai poate fi primită în cazul când motivele anterior enunțate au fost invocate prin cererea de recurs, „dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond". Articolul 318 C. proc.

civ. stabilește că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație „când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul, sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". În speță, motivele de contestație în anulare, deși formal încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul criticilor invocate, prin care se deduc judecății chestiuni legate de fondul cauzei, nu se circumscriu niciuneia din dispozițiile legale anterior citate, pentru a fi analizată ca atare de instanță, ceea ce determină caracterul inadmisibil al acestei cereri.

Criticile privind greșita reținere, de către instanța de recurs, a lipsei calității de proprietari a contestatorilor în cadrul litigiului având ca obiect acțiune în revendicare, și, pe cale de consecință, a respingerii unei asemenea acțiuni, dovedesc că aceștia sunt nemulțumiți, în realitate, de soluția dată pe fondul cauzei și reprezintă chestiuni ce nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

De altfel chiar contestatorul G.G., prezent personal la termenul de judecată la care cauza a rămas în pronunțare, la solicitarea instanței de a specifica în ce sens nu s-a răspuns motivelor de recurs, ori care ar fi motivele de recurs la care nu s-a răspuns prin decizia contestată, a arătat că nu este vorba despre faptul că nu s-a răspuns la motivele de recurs, ci la împrejurarea că prin hotărârea obiect al prezentei contestații în anulare s-a dat o soluție fără legătură cu pretențiile deduse judecății. Pentru aceste considerente, contestația în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de B.C. și G.G. împotriva deciziei nr. 5585 din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2013.