ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2938/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 20 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 13184/3/2009 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a dispus judecarea pe cale separată a cererii reconvenționale formulate de pârâtul-reclamant G.M. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă L.E.. S-a dispus, totodată, ca împreună cu cererea reconvențională să se soluționeze și cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta pârâtă L.E. în contradictoriu cu Municipiul București, Primăria Municipiului București, SC A.V.L. Berceni, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit cererii reconvenționale menționate, reclamantul G.M.

a solicitat obligarea pârâtei L.E. la plata sumei de 4.000 RON, evaluate provizoriu, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului situat în sector 4, București, pentru perioada 4 decembrie 2007-22 aprilie 2010. În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că prin decizia civilă nr. 2076 din 04 decembrie 2007 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea formulată, s-a constatat nulitatea titlului statului, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 19 septembrie 2006 și din 11 septembrie 1996, au fost obligați pârâții să-i lase reclamantului G.M., în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul anterior menționat. A fost respinsă cererea reconvențională a pârâților prin care s-a solicitat a se constata că sunt cumpărători de bună-credință.

Prin procesul-verbal de executare din 22 aprilie 2010, s-a pus în executare decizia civilă nr. 2076 din 04 decembrie 2007, pârâta L.E. evacuând apartamentul ocupat. Reclamantul a susținut că, în calitate de proprietar al acestui bun, i se cuvin, ca atribut al dreptului de proprietate, fructele civile ce ar fi putut fi obținute din închirierea apartamentului, considerând că este îndreptățit să pretindă de la detentorul precar ce a utilizat în această perioadă bunul, contravaloarea lipsei de folosință. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 482 și 483 C. civ.. Pârâta L.E. a formulat cerere de chemare în garanție prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea privind lipsa de folosință ar fi admisă, în temeiul garanției pentru evicțiune, să fie obligați chemații în garanție la plata acestor sume.

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2011 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive în cererea de chemare în garanție a chemaților în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și SC A.V.L. Berceni. Prin sentința civilă nr. 829 din 17 aprilie 2012, Tribunalul București, a admis cererea și a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 4.285 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru apartamentul nr. 1 situat în București, sector 4, pentru perioada 4 decembrie 2007-22 aprilie 2010. Totodată, s-au respins atât cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și SC A.V.L.

Berceni ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, cât și cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General și Primăria Municipiului București, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr. 2076 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care autorul pârâtei a dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament situat în București, sector 4, București. Prin aceeași decizie, a fost obligată pârâta să lase apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului G.M..

Titlul executoriu reprezentat de decizia civilă menționată a fost pus în executare, astfel încât prin procesul verbal din 22 aprilie 2010 s-a constatat că pârâta L.E. a eliberat apartamentul. S-a reținut că, prin decizia civilă nr. 2076 din 4 decembrie 2007 a fost admisă atât acțiunea reclamantului privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cât și acțiunea în revendicare, pârâta fiind obligată să îi predea bunul imobil, astfel încât obiectul acelei cauze a vizat numai unul din efectele admiterii acțiunii în revendicare, respectiv restituirea lucrului.

Prin litigiul de față, reclamantul a solicitat și plata valorii fructelor civile pe care ar fi putut să le perceapă de la momentul desființării titlului pârâtei - 04 decembrie 2007, până la predarea efectivă a bunului către reclamant - 22 aprilie 2010. În raport de aceste elemente, cererea reclamantului a fost găsită întemeiată, acesta fiind îndreptățit, în calitate de proprietar al bunului, să culeagă fructele civile produse de acesta. Cum închirierea imobilului nu a putut fi realizată în perioada menționată, întrucât pârâta nu și-a îndeplinit de bunăvoie obligația stabilită prin titlul executoriu, reclamantul a suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat pe această cale. Pentru stabilirea întinderii prejudiciului, a fost administrată o expertiză de specialitate, concluzionându-se că, pentru perioada indicată de reclamant, cuantumul contravalorii lipsei de folosință se ridică la 4.285 euro, echivalent în RON.

Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, față de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și SC A.V.L. Berceni, tribunalul a respins cererea în contradictoriu cu aceștia ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Singurul pârât căruia i s-a reținut legitimarea procesuală pasivă a fost Municipiul București prin Primarul General, determinată, pe de o parte, de faptul că acesta are calitatea de vânzător în cadrul contractului de vânzare-cumpărare constatat nul, iar pe de altă parte, pentru că temeiul cererii de chemare în garanție a fost indicat de pârâtă ca fiind obligația vânzătorului de a răspunde pentru garanția pentru evicțiune.

Cererea formulată în contradictoriu cu acest chemat în garanție a fost apreciată de tribunal ca neîntemeiată, apreciindu-se că în cauză este determinant principiul efectelor nulității actului juridic civil, potrivit cu care un act nul nu poate produce niciun efect. Or, cum obligația de garanție pentru evicțiune reprezintă un efect al unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, față de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pe care pârâta și-a întemeiat pretențiile, s-a reținut că acesta nu va produce niciun efect și prin urmare, chematul în garanție nu este ținut să răspundă pentru evicțiune. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta L.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, atât pe aspectul soluției date cererii principale, cât și asupra celei vizând cererea de chemare în garanție.

Prin decizia nr. 342/A/11 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit pretențiilor deduse judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului pentru perioada 4 decembrie 2007-22 aprilie 2010, întrucât acestea reprezintă fructe civile ale bunului proprietatea sa, motivat de faptul că, deși titlul pârâtei a fost desființat prin decizia civilă nr. 2076 din 4 decembrie 2007 prin care a fost admisă atât acțiunea reclamantului privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cât și acțiunea în revendicare (pârâta fiind obligată să îi predea bunul imobil), aceasta a continuat să locuiască în imobil până la executarea silită a acesteia din data de 22 aprilie 2010. Reținând dreptul reclamantului la obținerea fructelor civile, Curtea a avut în vedere în vedere dispozițiile art. 486 C. civ., potrivit cărora posesorul de bună credință dobândește fructele bunului posedat, iar potrivit art. 487 C. civ., posesorul încetează a mai fi de bună credință din momentul cunoașterii viciilor titlului aflat la baza posesiei.

În aceste condiții, de vreme ce s-a stabilit în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească, obligația pârâtei de a lăsa posesia imobilului, apărările acesteia privind drepturile sale locative, noțiunea de „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, buna credința a acesteia sunt lipsite de relevanță. Pe de altă parte, s-a constatat că, întrucât l-a lipsit în mod ilegal pe proprietar de folosința imobilului prin acțiunea sa, pârâta nu poate recupera contravaloarea fructelor datorate de la chemații în garanție, deoarece fapta de a fi fost de rea credință prin păstrarea posesiei locuinței, în pofida existenței unui titlu executor, este proprie pârâtei iar nu chemaților în garanție.

În plus, chemații în garanție nu pot răspunde nici pentru evicțiune întrucât obligația de garanție pentru evicțiune reprezintă un efect al unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar față de constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pe care pârâta și-a întemeiat pretențiile, dispare cauza răspunderii pentru evicțiune. Contrar susținerii apelantei, nu mai poate fi pusă în discuție nelegalitatea hotărârii prin care aceasta a fost lipsită de proprietatea imobilului, întrucât cele stabilite au intrat în puterea lucrului judecat iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Neîntemeiată a fost găsită și critica privind pronunțarea instanței extra petita (obligarea la 4285 euro, deși prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat suma de 4.000 euro) întrucât evaluarea provizorie făcută de reclamant cu privire la prejudiciul cauzat de pârâtă a fost înlăturată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, care a stabilit suma de 4.285 euro, reclamantul însușindu-și concluziile acestuia. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta L.E., care a susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte: - Instanța a stabilit în mod greșit că nu au calitate procesuală pasivă Municipiul București, Primăria Municipiului București, SC A.V.L. Berceni, Ministerul Finanțelor Publice, deși în contractul de vânzare-cumpărare, prin care autorul pârâtei a dobândit imobilul, aceștia au calitatea de vânzători, ca mandatari ai Statului care a înstrăinat și, ca atare, trebuie să răspundă pentru evicțiune (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.). Orice lipsă de folosință este imputabilă numai chemaților în garanție, fiindcă Statul este cel „care a obligat pe fostul proprietar să-i încheie un contract pe 5 ani”. - Instanțele fondului au pronunțat hotărâri lipsite de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respingând în mod greșit cererea de chemare în garanție, deși pârâta-recurentă a căzut în pretenții, fiind obligată la plata unei lipse de folosință nedatorată, întrucât avea tot dreptul să mai locuiască în imobil cel puțin până la momentul despăgubirii sale de către stat. În plus, autorul recurentei-pârâte avea dreptul să cumpere apartamentul, deoarece, în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995, erau restituibile în natură foștilor proprietari numai apartamentele locuite de aceștia sau care erau libere la data apariției legii.

Hotărârea prin care s-a restituit imobilul către reclamantul G.M. este contrară „legislației României și jurisprudenței instanței europene”, întrucât acesta nu a avut un bun în sensul Convenției. - Hotărârea este lipsită de fundament juridic (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și pentru că instanța trebuia să constate că pârâta nu are calitate procesuală pasivă în cererea privind acordarea lipsei de folosință, vinovați fiind, în solidar, cei care au vândut imobilul autorului recurentei, respectiv, chemații în garanție. Or, în temeiul răspunderii pentru evicțiune, se impunea ca aceștia să fie obligați la plata oricărei lipse de folosință întrucât Statul Român a fost cel care a adoptat o lege prin care a înstrăinat imobilul.

- Instanța a acordat mai mult decât s-a solicitat (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), anume o sumă cu o câtime nemajorată legal de reclamant, care până la închiderea dezbaterilor nu a precizat că își mărește pretențiile la valoarea stabilită prin raportul de expertiză, iar, pe de altă parte, instanța nu a omologat raportul de expertiză. Astfel, instanța s-a pronunțat extra petita, obligând pârâta la plata sumei de 4.285 RON, deși cererea de chemare în judecată o învestise cu pretenții în valoare de 4.000 RON. - Hotărârea este susceptibilă de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., deoarece, față de dispozițiile art. 1339 și art. 1341 C. civ., chemații în garanție trebuia să răspundă pentru evicțiune față de pârâtă.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Susținând nelegalitatea deciziei pe motiv că în mod greșit s-ar fi reținut lipsa calității procesuale pasive a chemaților în garanție, recurenta este, în primul rând, în eroare asupra soluției adoptate de instanțele fondului, soluție care a vizat lipsa legitimării procesuale doar față de Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice și SC A.V.L. Berceni. În privința Municipiului București și Primăriei Municipiului București, pretențiile deduse judecății prin intermediul chemării în garanție au fost analizate pe fond, fiind respinse pentru lipsă de temei (iar nu pentru greșita stabilire a cadrului procesual).

Criticând partea de soluție care vizează greșita determinare a raporturilor procesuale, recurenta-pârâtă susține că reprezentanții Statului - cel care a înstrăinat imobilul - trebuie să răspundă pentru evicțiunea sa de imobil, orice lipsă de folosință fiind imputabilă acestora. Or, în speță, statuându-se de către instanțele fondului că nu poate fi justificată calitatea procesuală a Statului Român, a Ministerului Finanțelor Publice și a SC A.V.L. Berceni, s-a reținut corect că temeiul răspunderii care a fundamentat chemarea în garanție l-a reprezentat contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul de care pârâta-recurentă a fost deposedată și în care vânzător apare Municipiul București prin Primarul General.

În mod eronat se pretinde că „toți chemații în garanție sunt reprezentanții Statului, cel care a vândut”, întrucât raporturile contractuale sunt legate doar între părțile actului juridic (vânzător-cumpărător), fiind transpuse ulterior, în mod corespunzător, pe plan procesual. - Invocând, de asemenea, lipsa de temei legal a deciziei, recurenta susține că cererea de chemare în garanție trebuia să fie admisă față de împrejurarea că aceasta a căzut în pretenții. Susținerea este lipsită de fundament juridic, întrucât căderea în pretenții a părții care a formulat cererea de chemare în garanție nu constituie un element suficient pentru ca aceasta să-și valorifice un drept împotriva chematului în garanție.

Este încă necesar să se demonstreze justețea cererii în despăgubiri, fundamentul de fapt și de drept al acesteia. Or, sub acest aspect, instanțele fondului au reținut corect că actul juridic (contractul de vânzare-cumpărare) care reprezenta, în opinia pârâtei, temeiul răspunderii pentru evicțiune, a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv, constatat nul. Cum un act juridic nul este lipsit de efecte cu caracter retroactiv, este evident că el nu mai poate constitui nici temei al unei eventuale răspunderi pentru evicțiune. - În mod greșit, nesocotind efectele autorității de lucru judecat, recurenta-pârâtă susține că autorul acesteia avea dreptul să cumpere apartamentul, în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Asemenea aspecte, vizând modalitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv nevalabilitatea acestuia au fost tranșate, astfel cum s-a arătat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 2076 din 4 decembrie 2007 a Curții de Apel București) și, de aceea, nu mai pot fi readuse în dezbaterea judiciară. La fel, pretinzând că hotărârea anterioară prin care s-a dispus restituirea imobilului către reclamantul G.M. ar fi „contrară legislației României, jurisprudenței instanței europene”, recurenta nesocotește instituția autorității de lucru judecat care presupune ca litigiile, odată finite, să nu mai fie repuse în discuție, dat fiind imperativul de securitate și stabilitate juridică.

- Este, de asemenea, nefondată susținerea pârâtei-recurente conform căreia n-ar avea calitate procesuală în cererea principală vizând obligarea sa la plata lipsei de folosință a imobilului, o eventuală sumă de bani cu acest titlu trebuind să fie suportată de entitățile care au înstrăinat imobilul către autorul său. În realitate, instanțele fondului au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale referitoare la efectele admiterii acțiunii în revendicare și la îndreptățirea proprietarului deposedat de a i se restitui nu numai bunul, ci și fructele civile ale acestuia, respectiv, contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o încasa în condițiile exploatării imobilului. Posesorul bunului ar fi putut păstra fructele acestuia doar în situația în care ar fi fost de bună-credință (art. 485 C. civ.), ipoteză de care nu se poate prevala pârâta-recurentă, cea care a fost obligată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să predea imobilul reclamantului.

Împrejurarea că, după ce s-a statuat jurisdicțional asupra lipsei de titlu a pârâtei, aceasta a continuat să-l folosească, o transformă în posesor de rea-credință (art. 486 C. civ.) care trebuie să acopere prejudiciul creat. Cum fapta ilicită aparține pârâtei - cea care a continuat să folosească imobilul de la desființarea titlului acesteia prin decizia nr. 2076 din 4 decembrie 2007 până la 22 aprilie 2010, data executării silite a hotărârii menționate - evident că aceasta este cea care trebuie să suporte plata despăgubirilor, iar nu, așa cum susține, „reprezentanți ai statului” chemați în garanție. - Critica vizând pronunțarea instanței extra petita, prin aceea că a obligat pârâta la plata sumei de 4.285 euro, în loc de 4.000 RON, cât constituise obiectul învestirii acesteia este, de asemenea, nefondată.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, suma de 4.000 RON, indicată în cererea de chemare în judecată, a reprezentat o evaluare provizorie a pretențiilor. Ulterior, pe baza probelor administrate (raportul de expertiză), reclamantul și-a majorat câtimea pretențiilor, de care instanța a luat act în condițiile art. 132 C. proc. civ.(fond). Pentru toate considerentele arătate, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta L.E. împotriva deciziei nr. 342 A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2013.