ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 146/2013

Asupra recursului civil de față, constată: | Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 04 septembrie 2009, reclamanta G.V.R.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul general, C.F., C.G., C.I., B.R.M., B.D.A. și F.E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură, sau prin echivalent, către reclamantă a imobilului situați în București, sectorul 1, ca fiind proprietatea antecesorilor săi. În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta este moștenitoarea testamentară a lui B.A. și a soției acestuia P.C., ambii decedați la Paris. Prin moștenire de la prima sa soție N.N., B.A.

a devenit proprietarul imobilului situat în București, acest imobil (alături de toată averea lor din Paris) fiindu-i testată, astfel cum rezultă din adeverințele emise de Biroul Notarial Asociați J.M.P., G. și D.F., Paris. Din corespondența purtată cu; Primăria Municipiului București, i s-a adus la cunoștință reclamantei că acest imobil a format obiectul Decretului nr. 92/1950, fiind înscrisă N.C. (aceeași persoană cu cea identificată ca soție a lui B.A. sub numele de N.N.). Reclamanta a susținut că, deși a solicitat Arhivelor Statului prin adresa înaintată încă din 20 iulie 2006, relații privind acest imobil și predarea tuturor actelor ce dovedesc proprietatea autorilor reclamantei, aceasta nu a primit răspuns.

A arătat că, „întrucât imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, proprietara acestuia, N.N.(C.) nu și-a pierdut acest drept, și nici moștenitorii săi, astfel că, trecerea lui de la Statul Român către actualii locatari (pârâții persoane fizice) este nelegală, motiv pentru care solicită ca aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul". În cazul în care, actualii locatari au cumpărat locuințele în temeiul Legii nr. 112/1995 a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii imobilului, valoare raportată la piața liberă, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 1/2009. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480-481 C. civ., Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009 și prevederile Constituționale în materie.

Pârâții C.G., C.I. și B.D.A., au formulat la data de 19 octombrie 2009, întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii formulată de reclamantă, iar pe cale de excepție, în ceea ce-l privește pe pârâtul C.F. s-a solicitat respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca efect al admiterii excepției lipsei capacității de folosință. Referitor la pârâtul C.I. s-a solicitat respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive. Acțiunea formulată împotriva pârâtei B.R.M. este introdusă, de asemenea, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Acțiunea formulată împotriva pârâtei F.E.

este introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. În ceea ce o privește pe reclamantă, s-aj solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active. Tot pe cale de excepție s-a solicitat de către pârâți admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. De asemenea, s-a solicitat a se constata inadmisibilă și cererea reclamantei de obligare a pârâților persoane fizice la plata de despăgubiri pentru întregul imobil. Pe calea cererii reconvenționale, pârâții au solicitat ca, în cazul admiterii cererii reclamantei, să fie obligată aceasta să-i despăgubească pentru sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătățirile necesare și utile. Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 110/2001, excepție care paralizează cercetarea fondului, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pârâții C.G. și B.D.A. au formulat la 19 octombrie 2009 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere de chemare în garanție prin care solicită ca, în situația admiterii cererii principale, să se dispună obligarea chematului; în garanție să le despăgubească cu valoarea de piață a apartamentelor cumpărate de pârâte. În ședința publică din 19 octombrie 2009 pârâții C.G., C.I. și B.D.A. prin avocat, au învederat instanței că pârâții C.F. și F.E. au decedat și au depus la dosar, în copie, certificatele de deces. La aceeași dată, tribunalul a luat act de precizarea reclamantei, în sensul că cererea de chemare în judecată este o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și a prorogat discutarea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților C.F.

și F.E.. La data de 23 octombrie 2009, pârâtul Municipiul București prin Primarul general a a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele. C. civ.. Reclamanta G.V.R.M. a depus la 8 martie 2010, răspuns la întâmpinarea formulată de pârâții C.G., C.I., B.D.A., prin care a arătat că este de acord a fi admisă excepția lipsei capacității de folosința a pârâților C.F. și F.E., precum și cu admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.I. și B.R.M.. De asemenea, reclamanta a arătat că înțelege a se judeca în contradictoriu cu pârâții C.G. și B.D.A., dar și cu proprietarii (prin efectul Legii nr. 112/1995) apartamentelor, încă necunoscuți, motiv pentru care a solicitat ca instanța să se adreseze Primăriei Municipiului București - Direcția Evidenta Fond Imobiliar pentru aj se comunica numele celor care au cumpărat apartamentele din imobil - pentru a-i putea chema în judecată.

Totodată, reclamanta a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active. În combaterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanta a susținut că, în condițiile în care procedurile prealabile precizate de legea specială nu mai pot fi împlinite, împrejurarea că aceasta nu a invocat procedura Legii nr. 10/2001, nu face ca dreptul reclamantei să se prescrie. Prin sentința civilă nr, 762 din 25 mai 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității. A respins cererea principală! formulată de reclamanta G.V.R.M. în contradictoriu cu pârâții C.I. și B.R.M., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A anulat cererea formulată reclamanta G.V.R.M. în contradictoriu cu pârâții C.F. și F.E., pentru lipsa capacității de folosință a pârâților. A respins cererea formulată de reclamanta G.V.R.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General, C.G. și B.D.A., ca inadmisibilă. A dispus disjungerea cererii reconvenționale formulată de C.G., C.I. și B.D.A. în contradictoriu cu reclamanta G.V.R.M., precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C.G., B.D.A. în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formând un nou dosar, cu termen la data de 28 iunie 2010. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Față de admiterea excepției lipsei capacității de folosință a pârâților C.F.

și F.E., decedați anterior formulării cererii de chemare în judecată, tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acești doi pârâți. De asemenea, față de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.I. și B.R.M., tribunalul a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceștia, ca fiind! formulată împotriva unor persoane iară calitate procesuală pasivă.

Asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut următoarele: În cauză, reclamanta a înțeles să formuleze acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 2009, semnificativă fiind în acest sens, împrejurarea că reclamanta a formulat cererea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 04 septembrie 2009. S-a constatat așadar că odată ce Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație, acțiunile în revendicare introduse: după intrarea în vigoare a acesteia sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari puteau să o urmeze, fiind aceea a procedurii speciale prevăzută de actul normativ de reparație.

A mai reținut tribunalul că, în acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii. Având în vedere dispozițiile menționate, instanța a constatat că acțiunea formulată în prezenta cauză este inadmisibilă, singura procedură pe care o puteau urma reclamanții, fiind cea reglementată de Legea nr. 10/2001. S-a apreciat de tribunal că reclamanta avea posibilitatea formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, putând solicita restituirea în natură și, în subsidiar, despăgubiri.

A mai reținut instanța de fond că, între cele două momente, depunerea notificării și respectiv soluționarea acesteia, reclamanta avea posibilitatea formulării acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului (contractelor) de vânzare-cumpărare, soluționarea notificării urmând să fie suspendată până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii pronunțate asupra valabilității contractului (contractelor) încheiat(e) în temeiul Legii nr. 112/1995. De altfel, din redactarea art. 20 din Legea nr. 10/2001, rezultă că reclamanta nu putea cere restituirea în natură; în ipoteza în care bunul ar fi fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, ceea ce implica verificarea valabilității contractului încheiat în condițiile legii 112/1995, verificare ce nu putea fi realizată decât de instanțele judecătorești.

În măsura în care s-ar fi hotărât irevocabil că vânzarea a fost încheiată cu încălcarea Legii nr. 112/1995, contractul ar fi fost declarat nul, iar bunul ar fi reintrat în patrimoniul unității deținătoare, deschizând astfel posibilitatea reclamantei să solicite și să obțină restituirea în natură a bunului. Mai mult, tribunalul a reținut ică, prin prisma interpretării dispozițiilor legale anterior menționate se poate concluziona că, în situațiile de acest gen, foștii proprietari sau moștenitorii acestora aveau interesul de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, invocând dispozițiile Legii 10/2001, numai în condițiile în care au solicitat în procedura administrativă restituirea în natură, altfel, demersul lor era lipsit de interes practic.

S-a reținut că prin stabilirea caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare îndreptată împotriva terților subdobânditori, nu înseamnă că i se refuză reclamantei dreptul de a avea acces la o instanță, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările constituționale.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării,!în termen de 30 de zile de la comunicare". Așadar, instanța de fond a reținut că reclamantei nu i se îngrădește liberul acces la justiție, întrucât, după parcurgerea procedurii prealabile, în măsura în care era nemulțumită de modul de soluționare a notificării, putea contesta dispoziția sau decizia, după caz, în fața instanței.

De asemenea, în interpretarea aceluiași text, s-a stabilit că pot face obiect al cererii de chemare în judecată adresată aceluiași tribunal și ipotezele în care unitatea deținătoare nu soluționează în termen notificarea formulată în condițiile art. 22, precum și refuzul de soluționare a notificării. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă dispozițiile art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. A mai reținut instanța de fond și faptul căj dacă această cale specială este sau nu una efectivă, poate fi constatat printr-o analiză, în concret, a fiecărei cauze.

Cât privește caracterul efectiv al procedurii administrative, la care face trimitere decizia pronunțată în recursul în interesul legii - care arată că trebuie analizată în concret pentru fiecare cauză în parte - tribunalul a constatat că în prezenta cauză, reclamanta a învederat că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, în mod evident tribunalul nu putea aprecia în ce măsură procedura administrativă, în cazul reclamantei; ar fi fost una efectivă și dacă ea ar fi fost susceptibilă să conducă la redobândirea dreptului de proprietate. Tribunalul a reținut că, într-adevăr, dispozițiile Convenției au prioritate față de legea internă, iar aceasta din urmă trebuie: interpretată în spiritul Convenției, spirit ce se regăsește prin interpretările date de Curte în cauzele soluționate.

Revenind la cauza de față, s-a reținut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, în speță nu poate fi verificat în ce măsură procedura administrativă ar fi fost una eficienta. Cât privește posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, invocată de reclamantă, tribunalul a reținut că trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare, ce pierd dreptul la acțiunea în justiție reglementată de Legea nr. 10/2001 și sunt decăzute din însuși dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terțelor persoane, se poate aprecia că suntem în prezența unei încălcări, în sensul Convenției.

Pentru problema analizată, prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, tribunalul a apreciat că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată, cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului, sau a contravalorii acestuia. Or, în cazul Legii 10/2001, problema se pune în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent și a unor termen relativ scurte pentru desfășurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietății.

Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate - fără nici o compensație - prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripție prevăzute de această lege - constituie sau nu o ingerință legitimă în drepturile persoanelor îndreptățite, iar acesta, poate sau nu fi socotită drept admisibilă în raport cu prevederile art 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Tribunalul a apreciat că ingerința are caracter legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. În acest sens, tribunalul a reținut că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât și în raporturile cu statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Desigur, o asemenea procedură pentru a fi eficace trebuie să fie obligatorie, și, de asemenea, trebuie să prevadă termene precise în care persoanele interesate să își exercite drepturile recunoscutej de lege, precum și sancțiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene. Prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de față (reclamanta nu a formulat notificare, cererea este formulată în contradictoriu cu terțul subdobânditor) nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță și, leu atât mai puțin, nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Instanța de fond a avut în vedere și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care; se arată „că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru] aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului". În cauză, pentru argumentele anterior expuse, tribunalul a constatat că, în ce o privește pe reclamantă, aplicarea dispozițiilor legii speciale nu contravine Convenției Europene a Drepturilor! Omului. În consecință, tribunalul a admis excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de fond a constatat că, față de soluția adoptată asupra excepției de inadmisibilitate, este de prisos a se mai analiza excepția lipsei calității procesuale active. A constatat că numai cererea principală este în stare de judecată, astfel că, tribunalul a disjuns soluționarea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție. Împotriva sentinței nr. 762 din 25 mai 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a declarat apel reclamanta G.V.R.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Apelanta-reclamantă a susținut că, în mod greșit s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât i s-a îngrădit accesul liber la justiție, fiind încălcate dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, în mai multe rânduri, că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți, care le ocupau în calitate de chiriași, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (cauza Porțeanu), fiind în fapt o expropriere. În ceea ce privește calitatea procesuală!activă se arată că reclamanta este moștenitoarea testamentară a defunctului B.A. și a soției acestuia, P.C., defunctul dobândind prin moștenire de la prima sa soție, N.N., imobilul în litigiu.

Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, iar lipsa identității dintre persoana trecută în lista anexă ca proprietar - N.C. și adevăratul proprietar N.N. este o eroare materială, în realitate, fiind vorba de una și aceeași persoană. Această situație de fapt a fost pe deplin dovedită cu actele de la dosar, justificând calitatea procesuală activă. Referitor la situația juridică a imobilului revendicat, se arată că preluarea imobilului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ care nu a putut produce niciun efect juridic asupra dreptului de proprietate, fiind neconstituțional. În ceea ce privește restituirea în natură, sau prin echivalent a imobilului se susține, în cadrul criticilor apelantei-reclamante că instanța trebuia să rețină prioritatea normelor cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport cu legislația națională și cu trimitere la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În concordanță cu aceste dispoziții, reclamanta era îndreptățită să primească cel puțin o despăgubire corespunzătoare, fără a solicita aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește competența materială a instanței de fond, apelanta-reclamantă a arătat că a investit instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun, precizată expres la 19 octombrie 2009, împrejurare față de care, competența materială aparține judecătoriei și nu tribunalului, instanța greșind când nu și-a verificat, din oficiu, competența. Arată apelanta-reclamantă ca, în contextul în care nu și-a respectat obligația legală de a indica valoarea obiectului cererii deduse judecății, în mod corelativ, nici instanța de judecată nu și-a respectat obligația instituită de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ. și nu i-a pus în vedere să indice valoarea imobilului. În finalul criticilor, se concluzionează că judecarea cauzei s-a realizat fără respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 6 par.1 și 3 lit. f) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat. Prin decizia nr. 787/A din 07 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.V.R.M. împotriva sentinței nr. 762 din 25 mai 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele: În raport cu motivele de apel invocate și art. 20 din Constituția României, instanța a apreciat că tribunalul a analizat corect raportul juridic dedus judecății și a aplicat, în conformitate cu jurisprudenta internă și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului dispozițiile legale în materie, reținând corect că reclamanta nu are un bun conform art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, acțiunea în revendicare de drept comun fiind inadmisibilă și că singura lor speranță legitimă, o reprezenta Legea nr. 10/2001, de care aceasta, însă nu a uzat. Art. 6 alin. (1) din Convenție garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Articolul consfințește astfel „dreptul la o instanță", cu privire la care dreptul de acces, și anume, dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 din Convenție, nu este absolut, fiind supus unor limitări admise implicit, deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere, însă, limitările implementate trebuie să nu restrângă accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În această privință, s-a reținut că scopul Convenției este să protejeze, nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective. În cauza Atanasiu și alții, pronunțată la 12 octombrie 2010 (ulterioară cauzei Faimbat-2009), C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale, în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „speranța legitimă" de a se bucura; efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest tară nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și j dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la; Convenție. În prezenta cauză, reclamanta-apelantă nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceasta nefacând nicio dovadă că a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii - 4 septembrie 2009 - și că, deține o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu.

Această concluzie se impune, în condițiile în care tot C.E.D.O. a arătat că, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății, imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin Decretul nr. 92/1950, deci anterior semnării Convenției de către stat. În consecință, susținerea apelantei-reclamante că are un drept de proprietate, recunoscut chiar de lege este lipsită! de suport probator și ca atare, nedovedită.

Din această perspectivă nu pot fi reținute, ca pertinente, susținerile apelantei în sensul că are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii, calitatea de moștenitor și dovada dreptului de proprietate a imobilului în litigiu, putând fi valorificate doar în procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ, pe care, de altfel, nu a înțeles să o folosească. Nici criticile potrivit căroraj Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații, iar acțiunea în revendicare de drept comun este singura modalitate de redobândire a dreptului de proprietate, nu au fost primite ca fondate, de către instanța de apel.

Și sub acest aspect, C.E.D.O.'a arătat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

În asemenea circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului". În aceste circumstanțe, reclamanta- apelantă nu are nici un bun actual și nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura speranță legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării C.E.D.O., îl constituie Legea nr. 10/2001, act normativ de care reclamanta nu a uzat.

În ceea ce privește susținerile referitoare la lipsa calității procesuale active, instanța de apel a reținut că, în primă instanță tribunalul nu a mai analizat această excepție, apreciind corect față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ordinea și prioritatea soluționării excepțiilor. În consecință, chestiunea calității procesuale active nu a format obiectul pronunțării instanței de fond și ca atare nu poate constitui o critică pe fond în apel. În ceea ce privește acordarea unor despăgubiri în echivalent pentru imobil, instanța a reținut că nu sunt fondate criticile din apel, întrucât în raport cu cele reținute anterior, pentru a beneficia de o restituire a imobilului în echivalent, reclamanta trebuia să formuleze notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, singura modalitate de reparație a pretinsului drept, în condițiile în care dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut anterior prin nicio hotărâre judecătorească.

Nici critica referitoare la necompetența materială a tribunalului nu a fost primită, ca fondată. S-a reținut astfel că, potrivit art. 112 C. proc. civ. reclamantul este acela care trebuie să indice în cuprinsul cereții de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință. Faptul că reclamanta a învestit tribunalul - cu cererea de chemare în judecată reprezintă o manifestare a principiului disponibilității procesului civil, aceasta având reprezentarea că, după prețuirea sa, valoarea imobilului atrage competența tribunalului. Curtea de apel a constatat că reclamanta nu poate invoca propria culpă și, totodată că, aceasta nu a indicat nici în apel care ar fi valoarea imobilului, critica formulată nefiind pertinentă.

În ceea ce privește încălcarea principiului contradictorialității și cel al dreptului de apărare, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a indicat criticile avute în vedere și nici neregularitățile procedurale, ce ar fi adus atingere celor două principii, aceste critici fiind pur formale și fără conținut. Împotriva deciziei nr. 787/A din 07 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a declarat recurs reclamanta G.V.R.M., invocând critici de nelegalitate, pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 din C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel, ca și instanța de fond au refuzat să facă aplicarea în speță a dispozițiilor C. civ., respectiv a art. 480 și art. 481 care proteguiesc proprietatea privată, ca drept sacru și inviolabil.

Astfel se susține de către reclamantă că instanța nu a analizat pe fond litigiul dedus judecății pe tărâmul dreptului comun, și, în mod greșit, instanțele i-au respins acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă, negându-i astfel dreptul de proprietate „cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece ambele instanțe au realizat o veritabilă expropriere, luând din proprietatea sa, ceea ce nu a pierdut niciodată". Totodată sunt aduse critici potrivit cărora, în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel că reclamanta nu are un „bun actual" și ca atare, nu are calitatea de proprietară a imobilului. Recurenta-reclamantă evidențiază împrejurarea că dreptul de proprietate este imprescriptibil, fiind garantat și proteguit de Constituție, așa încât, urmarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie, aceasta din urmă fiind o lege specială cu caracter reparatoriu.

O altă critică vizează motivul de nelegalitate indicat de reclamantă ca fiind art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că „instanța a schimbat obiectul lămurit al cauzei". Ultima critică înserată în cuprinsul motivelor de recurs și circumscrisă art. 304 pct. 9 din același cod, vizează lipsa de temei legal a hotărârilor pronunțate de instanțe. Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și rejudecarea cauzei, întrucât instanțele nu au cercetat fondul pricinii dedusă judecății. Recursul declarat de reclamantă este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: În speță, reclamanta G.V.R.M.

a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, Legii nr. 1/2009, precum și art. 480 - 481 C. civ., la data de 04 septembrie 2009 ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun - solicitând obligarea pârâților ce au cumpărat apartamentele din imobilul situat în București, în temeiul Legii nr. 112/1995, să-i restituie în natură sau prin echivalent, imobilul mai sus individualizat. Acest obiect al acțiunii, astfel cum a fost redat mai sus, a fost precizat la data de 19 octombrie 2009 de către reclamantă, ca fiind o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Ulterior acestei precizări, a acțiunii, pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendibare, susținând, în esență, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu mai are deschisă calea acestei acțiuni, fiind obligat a urma procedura specială instituită de legea de reparație, derogatorie de la dreptul comun. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit cu caracter obligatoriu că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație ce nu se regăsește însă în speță. Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și, dacă admiterea acțiunii în revendicare, nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele având îndrituirea de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. În speță, nu se ridică însă problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care, reclamanta s-ar putea prevala de un bun, care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

Or, în cauză, reclamanta a formulat o acțiune în revendicare (astfel cum a fost precizată) potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, conform principiilor ce se reflectă în jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (Cauza Străin și alții împotriva României, Cauza Atanasiu împotriva României), situație care nu se identifică în speță. Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu vor fi considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp, sau o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Cauza Penția și Penția împotriva României).

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta Cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României s-au analizat noțiunile de „bun actual" și „valoare patrimonială" și s-a statuat că, existența unui bun actual este în; afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuție și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valorea patrimonială", Curtea Europeană a statuat în Hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, atunci când „interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a nelegalității preluării este condiționată de întrunirea cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, situație care, de asemenea, nu se regăsește în speță, reclamanta neuzând de procedura legii speciale. Prin urmare, este evident că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde acesta pe calea acțiunii în revendicare și cum afirmă - în mod eronat - în motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție, dreptului de proprietate.

Nicio instanță internă sau i autoritate administrativă nu a recunoscut reclamantei în mod definitiv, dreptul de proprietate asupra imobilului, situație în care, nu se poate reține că reclamanta are un bun actual, în sensul jurisprudentei CEDO, care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Evident că acordând prioritate legii speciale, în concursul dintre dreptul comun și aceasta din urmă, Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată și analizată în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât, atunci când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, acestea se vor aplica.

Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte, corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ avut în vedere; și în jurisprudența CEDO, iar în speță este de observat că reclamanta nu s-a folosit de procedura legii speciale, de termenele și condițiile prevăzute de aceasta, pentru a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Înalta Curte reține că sunt corecte considerentele deciziei din apel, întrucât prin noțiunea de „bunuri", se înțeleg atât bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, în sensul creanțelor în baza cărora, reclamanta poate pretinde a avea cel puțin o speranță legitimă de a obține recunoașterea efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a vedea recunoscută supraviețuirea unui drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat, nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu aceste considerente sunt înlăturate și criticile reclamantei privind existența unui bun, fiind de observat că acțiunea în revendicare a fost introdusă de reclamantă în anul 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanta nu a formulat notificare în baza legii speciale și, pe cale de consecință, nu a respectat dispozițiile legii de reparație, astfel că, aceasta nu mai poate opta pentru alte căi juridice.

Ca atare, în mod legal instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul „specialia generalibus derogant” că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplica în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ..

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil,; prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene ;și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente; de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că, în cazul în care există neconcordanțe între legea specială Legea nr. 10/2001 - și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Referindu-se la prioritatea Convenției, recurenta a invocat dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, i s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.

Insă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. În fine, prin respingerea ca inadmisibilă;a acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, temei invocat de reclamantă, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă; niciun bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1. Nu poate fi primită ca fondată, nici critica reclamantei incidență motivului de ne legalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 din C. proc. civ., în sensul că „instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești", acest motiv având semnificația unui „exces de putere", care constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat și imixtiunii lor în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Ca atare, se poate reține incidența acestui motiv, numai în condițiile în care instanța săvârșește un act care intră în atribuțiile puterii legislative sau ale celei executive sau atunci când instanța consfințește^ cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a altor texte, sau când aplică o lege adoptată, înaintea intrării acesteia în vigoare, situații ce nu se regăsesc în speță. Referirea recurentei-reclamante la „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", în sensul folosit de; aceasta în criticile sale, ca echivalând cu „o veritabilă expropriere" nu se constituie într-un motiv de nelegalitate, în analiza raportului juridic dedus judecății, grefat pe o acțiune în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care partea reclamantă nu a uzat de procedură specială a legii de reparație și nu a formulat notificare, în temeiul acesteia.

Nici critica reclamantei privind motivul de nelegalitate, potrivit căruia „instanța a schimbat obiectul lămurit al cauzei", deoarece „proprietatea sa este indiscutabilă" nu este fondată, fiind evident că soluționând cauza printr-o excepție de inadmisibilitate, instanța nu putea cerceta pricina pe fond. Deși în conținutul acestei critici se încearcă a se susține de către reclamantă că nu și-a pierdut dreptul de proprietate, Înalta Curte apreciază că în cadrul concret dedus judecății, această chestiune nu face obiect de analiză pe fondul dreptului de proprietate, tocmai pentru că reclamanta s-a adresat cu o acțiune în revendicare de drept comun, în anul 2009 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neuzând de prevederile legii speciale.

Totodată, nici motivul de nelegalitate indicat ca fiind circumscris art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., nu este incident în cauză și nu se poate considera că hotărârile instanțelor de fond și apel sunt lipsite de temei legal, ambele instanțe analizând problema concursului dintre legea generală și legea specială, aplicând corect Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite la speță, în cazul concret dedus judecății. Astfel, instanțele au interpretat corect dispozițiile legale, atât în raport cu legislația Convenției Europene pentru Drepturile Omului, cât și cu legea specială în materie și jurisprudența națională - Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, cauza fiind analizată atât din perspectiva legislației interne -raportul lege specială/drept comun, dar și sub aspectul încălcării art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Așa fiind, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. și va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Curtea va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata sumei de 5.584 RON, cheltuieli de judecată către intimații-pârâți C.G., C.I. și B.D.A., conform facturii de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.V.R.M. împotriva deciziei nr. 787/A din 07 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenta-reclamantă la 5.584 RON, cheltuieli de judecată către intimații-pârâți C.G., C.I. și B.D.A.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2013.