ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 146/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 146/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului civil de față,

constată: |

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 04 septembrie 2009,

reclamanta G.V.R.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul general, C.F.,

C.G., C.I., B.R.M., B.D.A. și F.E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună restituirea în natură, sau prin echivalent, către reclamantă a

imobilului situați în București, sectorul 1, ca fiind proprietatea

antecesorilor săi.

În

motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta este moștenitoarea

testamentară a lui B.A. și a soției acestuia P.C., ambii decedați la Paris.

Prin moștenire de la prima sa soție N.N.,

B.A. a devenit proprietarul imobilului situat în București, acest imobil (alături

de toată averea lor din Paris) fiindu-i testată, astfel cum rezultă din adeverințele

emise de Biroul Notarial Asociați J.M.P., G. și D.F., Paris.

Din corespondența purtată cu; Primăria

Municipiului București, i s-a adus la cunoștință reclamantei că acest imobil a format

obiectul Decretului nr. 92/1950, fiind înscrisă N.C. (aceeași persoană cu cea identificată

ca soție a lui B.A. sub numele de N.N.).

Reclamanta a susținut că, deși a solicitat

Arhivelor Statului prin adresa înaintată încă din 20 iulie 2006, relații privind

acest imobil și predarea tuturor actelor ce dovedesc proprietatea autorilor reclamantei,

aceasta nu a primit răspuns.

A arătat că, „întrucât imobilul a trecut

abuziv în proprietatea statului, proprietara acestuia, N.N.(C.) nu și-a pierdut

acest drept, și nici moștenitorii săi, astfel că, trecerea lui de la Statul Român

către actualii locatari (pârâții persoane fizice) este nelegală, motiv pentru care

solicită ca aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul".

În

cazul în care, actualii locatari au cumpărat locuințele în

temeiul Legii nr. 112/1995 a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii

imobilului, valoare raportată la piața liberă, astfel cum prevăd dispozițiile Legii

nr. 1/2009.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 480-481 C. civ.,

Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009 și prevederile Constituționale în materie.

Pârâții C.G., C.I. și B.D.A., au formulat

la data de 19 octombrie 2009, întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii

formulată de reclamantă, iar pe cale de excepție, în ceea ce-l privește pe pârâtul

C.F. s-a solicitat respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât,

ca efect al admiterii excepției lipsei capacității de folosință.

Referitor la pârâtul C.I. s-a solicitat

respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca urmare a admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive.

Acțiunea formulată împotriva pârâtei B.R.M.

este introdusă, de asemenea, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Acțiunea formulată împotriva pârâtei F.E.

este introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

În ceea ce o privește pe reclamantă, s-aj

solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active.

Tot pe cale de excepție s-a solicitat de

către pârâți admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare.

De asemenea, s-a solicitat a se constata

inadmisibilă și cererea reclamantei de obligare a pârâților persoane fizice la plata

de despăgubiri pentru întregul imobil.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâții

au solicitat ca, în cazul admiterii cererii reclamantei, să fie obligată aceasta

să-i despăgubească pentru sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătățirile

necesare și utile.

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 110/2001, excepție care paralizează cercetarea fondului, pârâții au solicitat

respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Pârâții C.G. și B.D.A. au formulat la 19

octombrie 2009

în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere de chemare în

garanție prin care solicită ca, în situația admiterii cererii principale, să se

dispună obligarea chematului; în garanție să le despăgubească cu valoarea de piață

a apartamentelor cumpărate de pârâte.

În ședința publică din 19 octombrie 2009

pârâții C.G., C.I. și B.D.A. prin avocat, au învederat instanței că pârâții C.F.

și F.E. au decedat și au depus la dosar, în copie, certificatele de deces.

La aceeași dată, tribunalul a luat act

de precizarea reclamantei, în sensul că cererea de chemare în judecată este o acțiune

în revendicare întemeiată pe dreptul comun

și a prorogat discutarea excepției lipsei capacității procesuale

de folosință a pârâților C.F. și F.E..

La data de 23 octombrie 2009, pârâtul Municipiul

București prin Primarul general a a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii

în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele. C. civ..

Reclamanta G.V.R.M. a depus la 8 martie

2010, răspuns la întâmpinarea formulată de pârâții C.G., C.I., B.D.A., prin care

a arătat că este de acord a fi admisă excepția lipsei capacității de folosința a

pârâților C.F. și

F.E., precum

și cu admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.I. și

B.R.M..

De asemenea, reclamanta a arătat că înțelege

a se judeca în contradictoriu cu pârâții C.G. și B.D.A., dar și cu proprietarii

(prin efectul Legii nr. 112/1995) apartamentelor, încă necunoscuți, motiv pentru

care a solicitat ca instanța să se adreseze Primăriei Municipiului București - Direcția

Evidenta Fond Imobiliar pentru aj se comunica numele celor care au cumpărat apartamentele

din imobil - pentru a-i putea chema în judecată.

Totodată, reclamanta a solicitat respingerea

excepției lipsei calității procesuale active.

În

combaterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare,

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanta a susținut că,

în condițiile în care procedurile prealabile precizate de legea specială nu mai

pot fi împlinite, împrejurarea că aceasta nu a invocat procedura Legii nr. 10/2001,

nu face ca dreptul reclamantei să se prescrie.

Prin sentința civilă nr, 762 din 25

mai 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității.

A

respins cererea principală! formulată de reclamanta G.V.R.M.

în contradictoriu cu pârâții C.I. și B.R.M., ca fiind formulată împotriva unor persoane

fără calitate procesuală pasivă.

A anulat cererea formulată reclamanta G.V.R.M.

în contradictoriu cu pârâții C.F. și F.E., pentru lipsa capacității de folosință

a pârâților.

A respins cererea formulată de reclamanta

G.V.R.M. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General, C.G. și B.D.A., ca inadmisibilă.

A

dispus disjungerea cererii reconvenționale formulată de C.G.,

C.I. și B.D.A. în contradictoriu cu reclamanta G.V.R.M., precum și cererea de chemare

în garanție formulată de pârâții C.G., B.D.A. în contradictoriu cu chematul în garanție

Statul Român,

prin Ministerul

Finanțelor Publice, formând un nou dosar, cu termen la data de 28 iunie 2010.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

următoarele:

Față de admiterea excepției lipsei capacității

de folosință a pârâților C.F. și F.E., decedați anterior formulării cererii de chemare

în judecată, tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu

cu acești doi pârâți.

De asemenea, față de admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.I. și B.R.M., tribunalul a respins

cererea formulată în contradictoriu cu aceștia, ca fiind! formulată împotriva unor

persoane iară calitate procesuală pasivă.

Asupra excepției inadmisibilității acțiunii

în revendicare, tribunalul a reținut următoarele:

În cauză, reclamanta a înțeles să formuleze

acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 în

anul 2009, semnificativă fiind în acest sens, împrejurarea că reclamanta a formulat

cererea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 04

septembrie 2009.

S-a constatat așadar că odată ce Legea

nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație, acțiunile în revendicare introduse:

după intrarea în vigoare a acesteia sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii

proprietari puteau să o urmeze, fiind aceea a procedurii speciale prevăzută de actul

normativ de reparație.

A mai reținut tribunalul că, în acest sens

sunt și considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în recursul în interesul legii.

Având în vedere dispozițiile menționate,

instanța a constatat că acțiunea formulată în prezenta cauză este inadmisibilă,

singura procedură pe care o puteau urma reclamanții, fiind cea reglementată de Legea

nr. 10/2001.

S-a apreciat de tribunal că reclamanta

avea posibilitatea formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, putând solicita

restituirea în natură și, în subsidiar, despăgubiri.

A mai reținut instanța de fond că, între

cele două momente, depunerea notificării și respectiv soluționarea acesteia, reclamanta

avea posibilitatea formulării acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului

(contractelor) de vânzare-cumpărare, soluționarea notificării urmând să fie suspendată

până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii pronunțate asupra valabilității

contractului (contractelor) încheiat(e) în temeiul Legii nr. 112/1995.

De altfel, din redactarea art. 20 din Legea

nr. 10/2001, rezultă că reclamanta nu putea cere restituirea în natură; în ipoteza

în care bunul ar fi fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, ceea ce implica

verificarea valabilității contractului încheiat în condițiile legii 112/1995, verificare

ce nu putea fi realizată decât de instanțele judecătorești.

În măsura în care s-ar fi hotărât irevocabil

că vânzarea a fost încheiată cu încălcarea Legii nr. 112/1995, contractul ar fi

fost declarat nul, iar bunul ar fi reintrat în patrimoniul unității deținătoare,

deschizând astfel posibilitatea reclamantei să solicite și să obțină restituirea

în natură a bunului.

Mai mult, tribunalul a reținut ică, prin

prisma interpretării dispozițiilor legale anterior menționate se poate concluziona

că, în situațiile de acest gen, foștii proprietari sau moștenitorii acestora aveau

interesul de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995, invocând dispozițiile Legii 10/2001, numai în condițiile

în care au solicitat în procedura administrativă restituirea în natură, altfel,

demersul lor era lipsit de interes practic.

S-a reținut că prin stabilirea caracterului

inadmisibil al acțiunii în revendicare îndreptată împotriva terților subdobânditori,

nu înseamnă că i se refuză reclamantei dreptul de a avea acces la o instanță, astfel

cum acesta este recunoscut de reglementările constituționale.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța

a avut în vedere dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora

„Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii

de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării,!în

termen de 30 de zile de la comunicare".

Așadar, instanța de fond a reținut că reclamantei

nu i se îngrădește liberul acces la justiție, întrucât, după parcurgerea procedurii

prealabile, în măsura în care era nemulțumită de modul de soluționare a notificării,

putea contesta dispoziția sau decizia, după caz, în fața instanței.

De asemenea, în interpretarea aceluiași

text, s-a stabilit că pot face obiect al cererii de chemare în judecată adresată

aceluiași tribunal și ipotezele în care unitatea deținătoare nu soluționează în

termen notificarea formulată în condițiile art. 22, precum și refuzul de soluționare

a notificării.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă dispozițiile art. 6 din Convenție, în situația în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

A mai reținut instanța de fond și faptul

căj dacă această cale specială este sau nu una efectivă, poate fi constatat printr-o

analiză, în concret, a fiecărei cauze.

Cât privește caracterul efectiv al procedurii

administrative, la care face trimitere decizia pronunțată în recursul în interesul

legii - care arată că trebuie analizată în concret pentru fiecare cauză în parte

- tribunalul a constatat că în prezenta cauză, reclamanta a învederat că nu a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, în mod evident tribunalul

nu putea aprecia în ce măsură procedura administrativă, în cazul reclamantei; ar

fi fost una efectivă și dacă ea ar fi fost susceptibilă să conducă la redobândirea

dreptului de proprietate.

Tribunalul a reținut că, într-adevăr, dispozițiile

Convenției au prioritate față de legea internă, iar aceasta din urmă trebuie: interpretată

în spiritul Convenției, spirit ce se regăsește prin interpretările date de Curte

în cauzele soluționate.

Revenind la cauza de față, s-a reținut

că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât,

în speță nu poate fi verificat în ce măsură procedura administrativă ar fi fost

una eficienta.

Cât privește posibila încălcare a art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, invocată de reclamantă, tribunalul

a reținut că trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare,

ce pierd dreptul la acțiunea în justiție reglementată de Legea nr. 10/2001 și sunt

decăzute din însuși dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terțelor persoane,

se poate aprecia că suntem în prezența unei încălcări, în sensul Convenției.

Pentru problema analizată, prin prisma

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, tribunalul a apreciat că acest articol nu

garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel

stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată, cel puțin într-o speranță legitimă

de redobândire a bunului, sau a contravalorii acestuia.

Or, în cazul Legii 10/2001, problema se

pune în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură

sau prin echivalent și a unor termen relativ scurte pentru desfășurarea acesteia,

corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în revendicare, constituie

sau nu o violare a principiului garantării proprietății.

Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate

- fără nici o compensație - prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripție

prevăzute de această lege - constituie sau nu o ingerință legitimă în drepturile

persoanelor îndreptățite, iar acesta, poate sau nu fi socotită drept admisibilă

în raport cu prevederile art 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Tribunalul a apreciat că ingerința are

caracter legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. În acest sens, tribunalul a reținut că

este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică

a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei, cât și în raporturile

cu statul însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Desigur, o asemenea procedură pentru a

fi eficace trebuie să fie obligatorie, și, de asemenea, trebuie să prevadă termene

precise în care persoanele interesate să își exercite drepturile recunoscutej de

lege, precum și sancțiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene.

Prin urmare, respingerea ca inadmisibilă

a acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de față (reclamanta nu a formulat

notificare, cererea este formulată în contradictoriu cu terțul subdobânditor) nu

reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță și, leu atât mai puțin,

nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție.

Instanța de fond a avut în vedere și Decizia

nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care; se arată

„că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru] aceasta să

fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea

unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției

Europene a Drepturilor Omului".

În cauză, pentru argumentele anterior expuse,

tribunalul a constatat că, în ce o privește pe reclamantă, aplicarea dispozițiilor

legii speciale nu contravine Convenției Europene a Drepturilor! Omului.

În consecință, tribunalul a admis excepția

inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 137

alin. (1) din C. proc. civ., instanța de fond a constatat că, față de soluția adoptată

asupra excepției de inadmisibilitate, este de prisos a se mai analiza excepția lipsei

calității procesuale active.

A constatat că numai cererea principală

este în stare de judecată, astfel că, tribunalul a disjuns soluționarea cererii

reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.

Împotriva sentinței nr. 762 din 25 mai

2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a declarat apel reclamanta

G.V.R.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta-reclamantă a susținut că, în mod

greșit s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât i s-a îngrădit accesul

liber la justiție, fiind încălcate dispozițiile art. 21 din Constituție și art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

afirmat, în mai multe rânduri, că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate

asupra bunurilor vândute de stat unor terți, care le ocupau în calitate de chiriași,

combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului este incompatibilă

cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (cauza Porțeanu), fiind în fapt

o expropriere.

În ceea ce privește calitatea procesuală!activă

se arată că reclamanta este moștenitoarea testamentară a defunctului B.A. și a soției

acestuia, P.C., defunctul dobândind prin moștenire de la prima sa soție, N.N., imobilul

în litigiu.

Imobilul a trecut în proprietatea statului

prin Decretul nr. 92/1950, iar lipsa identității dintre persoana trecută în lista

anexă ca proprietar - N.C. și adevăratul proprietar N.N. este o eroare materială,

în realitate, fiind vorba de una și aceeași persoană.

Această situație de fapt a fost pe deplin

dovedită cu actele de la dosar, justificând calitatea procesuală activă.

Referitor la situația juridică a imobilului

revendicat, se arată că preluarea imobilului s-a realizat în temeiul Decretului

nr. 92/1950, act normativ care nu a putut produce niciun efect juridic asupra dreptului

de proprietate, fiind neconstituțional.

În ceea ce privește restituirea în natură,

sau prin echivalent a imobilului se susține, în cadrul criticilor apelantei-reclamante

că instanța trebuia să rețină prioritatea normelor cuprinse în Convenția Europeană

a Drepturilor Omului în raport cu legislația națională și cu trimitere la dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În concordanță cu aceste dispoziții, reclamanta

era îndreptățită să primească cel puțin o despăgubire corespunzătoare, fără a solicita

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește competența materială

a instanței de fond, apelanta-reclamantă a arătat că a investit instanța cu o acțiune

în revendicare de drept comun, precizată expres la 19 octombrie 2009, împrejurare

față de care, competența materială aparține judecătoriei și nu tribunalului, instanța

greșind când nu și-a verificat, din oficiu, competența.

Arată apelanta-reclamantă ca, în contextul

în care nu și-a respectat obligația legală de a indica valoarea obiectului cererii

deduse judecății, în mod corelativ, nici instanța de judecată nu și-a respectat

obligația instituită de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. și nu i-a pus în

vedere să indice valoarea imobilului.

În finalul criticilor, se concluzionează

că judecarea cauzei s-a realizat fără respectarea principiului contradictorialității

și al dreptului la apărare, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 6 par.1 și

3 lit. f) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimații au formulat întâmpinare prin

care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia nr. 787/A din 07 noiembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.V.R.M. împotriva

sentinței nr. 762 din 25 mai 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de control

judiciar a reținut următoarele:

În raport cu motivele de apel invocate

și art. 20 din Constituția României, instanța a apreciat că tribunalul a analizat

corect raportul juridic dedus judecății și a aplicat, în conformitate cu jurisprudenta

internă și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului dispozițiile legale în materie,

reținând corect că reclamanta nu are un bun conform art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, acțiunea în revendicare de drept

comun fiind inadmisibilă și că singura lor speranță legitimă, o reprezenta Legea

nr. 10/2001, de care aceasta, însă nu a uzat.

Art. 6 alin. (1) din Convenție garantează

oricărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații

referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește

astfel „dreptul la o instanță", cu privire la care dreptul de acces, și anume,

dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre

aspecte.

Dreptul de acces la instanțe, recunoscut

de art. 6 din Convenție, nu este absolut, fiind supus unor limitări admise implicit,

deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat.

Statele contractante se bucură, în materie,

de o anumită marjă de apreciere, însă, limitările implementate trebuie să nu restrângă

accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât

dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui.

În plus, o astfel de limitare nu este conformă

cu art. 6 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil

de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În această privință, s-a reținut că scopul

Convenției este să protejeze, nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și

efective.

În cauza Atanasiu și alții, pronunțată

la 12 octombrie 2010 (ulterioară cauzei Faimbat-2009), C.E.D.O. a statuat cu putere

obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare

a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează

la bunurile sale, în sensul acestei dispoziții.

Noțiunea de „bunuri" poate acoperi

atât „bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în

virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „speranța legitimă"

de a se bucura; efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui „bun actual" în patrimoniul

unei persoane ființează manifest tară nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și j

dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației

de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea

bunurilor, care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul

nr. 1 la; Convenție.

În prezenta cauză, reclamanta-apelantă

nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceasta nefacând nicio

dovadă că a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii - 4

septembrie 2009 - și că, deține o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care

să îi fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația

de restituire a imobilului în litigiu.

Această concluzie se impune, în condițiile

în care tot C.E.D.O. a arătat că, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor

contractante o obligație

generală

de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar

în speța dedusă judecății, imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului

prin Decretul nr. 92/1950, deci anterior semnării Convenției de către stat.

În

consecință, susținerea apelantei-reclamante că are un drept

de proprietate, recunoscut chiar de lege este lipsită! de suport probator și ca

atare, nedovedită.

Din această perspectivă nu pot fi reținute,

ca pertinente, susținerile apelantei în sensul că are un bun în sensul Convenției

și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii, calitatea de moștenitor și

dovada dreptului de proprietate a imobilului în litigiu, putând fi valorificate

doar în procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ, pe

care, de altfel, nu a înțeles să o folosească.

Nici criticile potrivit căroraj Fondul

Proprietatea nu funcționează într-un mod echivalent cu atribuirea efectivă a unei

compensații, iar acțiunea în revendicare de drept comun este singura modalitate

de redobândire a dreptului de proprietate, nu au fost primite ca fondate, de către

instanța de apel.

Și sub acest aspect, C.E.D.O.'a arătat

că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea

unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricție în libertatea lor

de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii

bunurilor și de a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie

drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile

naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere, nu numai pentru

a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă

o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului".

În

aceste circumstanțe, reclamanta- apelantă nu are nici un bun

actual și nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura speranță legitimă de a

se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul

să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării

C.E.D.O., îl constituie Legea nr. 10/2001, act normativ de care reclamanta nu a

uzat.

În

ceea ce privește susținerile referitoare la lipsa calității

procesuale active, instanța de apel a reținut că, în primă instanță tribunalul nu

a mai analizat această excepție, apreciind corect față de dispozițiile art. 137

alin. (1) C. proc. civ., ordinea și prioritatea soluționării excepțiilor.

În consecință, chestiunea calității procesuale

active nu a format obiectul pronunțării instanței de fond și ca atare nu poate constitui

o critică pe fond în apel.

În ceea ce privește acordarea unor despăgubiri

în echivalent pentru imobil, instanța a reținut că nu sunt fondate criticile din

apel, întrucât în raport cu cele reținute anterior, pentru a beneficia de o restituire

a imobilului în echivalent, reclamanta trebuia să formuleze notificarea prevăzută

de Legea nr. 10/2001, singura modalitate de reparație a pretinsului drept, în condițiile

în care dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut anterior prin nicio hotărâre

judecătorească.

Nici critica referitoare la necompetența

materială a tribunalului nu a fost primită, ca fondată.

S-a reținut astfel că, potrivit art. 112

C. proc. civ. reclamantul este acela care trebuie să indice în cuprinsul cereții

de chemare în judecată obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului,

atunci când prețuirea este cu putință.

Faptul că reclamanta a învestit tribunalul

- cu cererea de chemare în judecată reprezintă o manifestare a principiului disponibilității

procesului civil, aceasta având reprezentarea că, după prețuirea sa, valoarea imobilului

atrage competența tribunalului.

Curtea de apel a constatat că reclamanta

nu poate invoca propria culpă și, totodată că, aceasta nu a indicat nici în apel

care ar fi valoarea imobilului, critica formulată nefiind pertinentă.

În ceea ce privește încălcarea principiului

contradictorialității și cel al dreptului de apărare, instanța de apel a reținut

că reclamanta nu a indicat criticile avute în vedere și nici neregularitățile procedurale,

ce ar fi adus atingere celor două principii, aceste critici fiind pur formale și

fără conținut.

Împotriva deciziei nr. 787/A din 07 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie, a declarat recurs reclamanta G.V.R.M., invocând critici de nelegalitate,

pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 din C. proc. civ..

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța

de apel, ca și instanța de fond au refuzat să facă aplicarea în speță a dispozițiilor

C. civ., respectiv a art. 480 și art. 481 care proteguiesc proprietatea privată,

ca drept sacru și inviolabil.

Astfel se susține de către reclamantă că

instanța nu a analizat pe fond litigiul dedus judecății pe tărâmul dreptului comun,

și, în mod greșit, instanțele i-au respins acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă,

negându-i astfel dreptul de

proprietate

„cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece ambele instanțe au realizat

o veritabilă expropriere, luând din proprietatea sa, ceea ce nu a pierdut niciodată".

Totodată sunt aduse critici potrivit cărora,

în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel că reclamanta nu are un „bun

actual" și ca atare, nu are calitatea de proprietară a imobilului.

Recurenta-reclamantă evidențiază împrejurarea

că dreptul de proprietate este imprescriptibil, fiind garantat și proteguit de Constituție,

așa încât, urmarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este obligatorie,

aceasta din urmă fiind o lege specială cu caracter reparatoriu.

O altă critică vizează motivul de nelegalitate

indicat de reclamantă ca fiind art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că „instanța

a schimbat obiectul lămurit al cauzei".

Ultima critică înserată în cuprinsul motivelor

de recurs și circumscrisă art. 304 pct. 9 din același cod, vizează lipsa de temei

legal a hotărârilor pronunțate de instanțe.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea

recursului, casarea hotărârilor pronunțate și rejudecarea cauzei, întrucât instanțele

nu au cercetat fondul pricinii dedusă judecății.

Recursul declarat de reclamantă este nefondat

și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

În

speță, reclamanta G.V.R.M. a învestit instanța de judecată

cu o acțiune întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, Legii nr. 1/2009,

precum și art. 480 - 481 C. civ., la data de 04 septembrie 2009 ulterior intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 - act normativ special, derogatoriu de la dreptul

comun - solicitând obligarea pârâților ce au cumpărat apartamentele din imobilul

situat în București, în temeiul Legii nr. 112/1995, să-i restituie în natură sau

prin echivalent, imobilul mai sus individualizat.

Acest obiect al acțiunii, astfel cum a

fost redat mai sus, a fost precizat la data de 19 octombrie 2009 de către reclamantă,

ca fiind o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Ulterior acestei precizări, a acțiunii,

pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendibare, susținând,

în esență, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu

mai are deschisă calea acestei

acțiuni,

fiind obligat a urma procedura specială instituită de legea de reparație, derogatorie

de la dreptul comun.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit cu caracter

obligatoriu că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că, în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, situație ce nu se regăsește însă în speță.

Înalta Curte a reținut că este necesar

a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană și, dacă admiterea acțiunii în

revendicare, nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, ocrotit, de asemenea,

de Convenție sau de principiul securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat

că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele

având îndrituirea de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu

respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În speță, nu se ridică însă problema preferabilității

reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în

care, reclamanta s-ar putea prevala de un bun, care să nu mai facă necesară recurgerea

la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre

norma generală și cea specială.

Or, în cauză, reclamanta a formulat o acțiune

în revendicare (astfel cum a fost precizată) potrivit dispozițiilor art. 480 C.

civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, conform principiilor ce se

reflectă în jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative

sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul

de proprietate (Cauza Străin și alții împotriva României, Cauza Atanasiu împotriva

României), situație care nu se identifică în speță.

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat că nu vor fi considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța

de a redobândi un drept de proprietate, care s-a stins de mult timp, sau o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Cauza Penția

și Penția împotriva României).

Jurisprudența Curții Europene este extrem

de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz, iar în recenta Cauză Măria Atanasiu și alții împotriva

României s-au analizat noțiunile de „bun actual" și „valoare patrimonială"

și s-a statuat că, existența unui bun actual este în; afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de

proprietar a persoanei în discuție și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus

în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valorea patrimonială",

Curtea Europeană a statuat în Hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția

oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, atunci când „interesul

patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a nelegalității preluării este

condiționată de întrunirea cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, situație

care, de asemenea, nu se regăsește în speță, reclamanta neuzând de procedura legii

speciale.

Prin urmare, este evident că reclamanta

nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde acesta

pe calea acțiunii în revendicare și cum afirmă - în mod eronat - în motivele de

recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție, dreptului de

proprietate.

Nicio instanță internă sau i autoritate

administrativă nu a recunoscut reclamantei în mod definitiv, dreptul de proprietate

asupra imobilului, situație în care, nu se poate reține că reclamanta are un bun

actual, în sensul jurisprudentei CEDO, care să se bucure de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

Evident că acordând prioritate legii speciale,

în concursul dintre dreptul comun și aceasta din urmă, Legea nr. 10/2001 nu poate

fi interpretată și analizată în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât, atunci

când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun,

acestea se vor aplica.

Faptul că legea specială a instituit un

termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte, corespunde nevoii

de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ avut în vedere;

și în jurisprudența CEDO, iar în speță este de observat că reclamanta nu s-a folosit

de procedura legii speciale, de termenele și condițiile prevăzute de aceasta, pentru

a solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte reține că sunt corecte considerentele

deciziei din apel, întrucât prin noțiunea de „bunuri", se înțeleg atât bunurile

actuale, cât și valorile patrimoniale, în sensul creanțelor în baza cărora, reclamanta

poate pretinde a avea cel puțin o speranță legitimă de a obține recunoașterea efectivă

a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de a vedea recunoscută

supraviețuirea unui drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat,

nu poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cu aceste considerente sunt înlăturate

și criticile reclamantei privind existența unui bun, fiind de observat că acțiunea

în revendicare a fost introdusă de reclamantă în anul 2009, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanta nu a formulat notificare în

baza legii speciale și, pe cale de consecință, nu a respectat dispozițiile legii

de reparație, astfel că, aceasta nu mai poate opta pentru alte căi juridice.

Ca atare, în mod legal instanța de apel

a confirmat soluția tribunalului, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale

incidente și stabilind, în acord cu principiul „specialia generalibus derogant”

că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplica

în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea

unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare

la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile

C. civ..

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără

titlu valabil,; prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri

reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după

intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate

în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie

atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene ;și sancțiuni

menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele

preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date

de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil,

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura

acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente; de voința lor,

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea

acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință

și cu respectarea Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat

că, în cazul în care există neconcordanțe între legea specială Legea nr. 10/2001

- și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției,

în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referindu-se la prioritatea Convenției,

recurenta a invocat dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acțiunii

ca inadmisibilă, i s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei

persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să

soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.

Insă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța de contencios

european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg,

și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi

de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act

normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot

cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură

a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce

nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva

dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea

contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după

cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se

iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX din 19

martie 2007 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție în secții unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

În fine, prin respingerea ca inadmisibilă;a

acțiunii în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se

aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, temei invocat

de reclamantă, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă;

niciun bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care Înalta Curte constată

că recurenta-reclamantă nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul

1.

Nu poate fi primită ca fondată, nici critica

reclamantei incidență motivului de ne legalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 din

C. proc. civ., în sensul că „instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești",

acest motiv având semnificația unui „exces de putere", care constă în încălcarea

de către judecători a principiului separației puterilor în stat și imixtiunii lor

în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Ca atare, se poate reține incidența acestui

motiv, numai în condițiile în care instanța săvârșește un act care intră în atribuțiile

puterii legislative sau ale celei executive sau atunci când instanța consfințește^

cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a altor texte, sau când

aplică o lege adoptată, înaintea intrării acesteia în vigoare, situații ce nu se

regăsesc în speță.

Referirea recurentei-reclamante la „depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești", în sensul folosit de; aceasta în criticile

sale, ca echivalând cu „o veritabilă expropriere" nu se constituie într-un

motiv de nelegalitate, în analiza raportului juridic dedus judecății, grefat pe

o acțiune în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

în condițiile în care partea reclamantă nu a uzat de procedură specială a legii

de reparație și nu a formulat notificare, în temeiul acesteia.

Nici critica reclamantei privind motivul

de nelegalitate, potrivit căruia „instanța a schimbat obiectul lămurit al cauzei",

deoarece „proprietatea sa este indiscutabilă" nu este fondată, fiind evident

că soluționând cauza printr-o excepție de inadmisibilitate, instanța nu putea cerceta

pricina pe fond.

Deși în conținutul acestei critici se încearcă

a se susține de către reclamantă că nu și-a pierdut dreptul de proprietate,

Înalta Curte apreciază că în cadrul concret dedus judecății, această chestiune nu

face obiect de analiză pe fondul dreptului de proprietate, tocmai pentru că reclamanta

s-a adresat cu o acțiune în revendicare de drept comun, în anul 2009 după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, neuzând de prevederile legii speciale.

Totodată, nici motivul de nelegalitate

indicat ca fiind circumscris art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., nu este incident

în cauză și nu se poate considera că hotărârile instanțelor de fond și apel sunt

lipsite de temei legal, ambele instanțe analizând problema concursului dintre legea

generală și legea specială, aplicând corect Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite la speță, în cazul concret dedus judecății.

Astfel, instanțele au interpretat corect

dispozițiile legale, atât în raport cu legislația Convenției Europene pentru Drepturile

Omului, cât și cu legea specială în materie și jurisprudența națională - Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, cauza fiind analizată atât din

perspectiva legislației interne -raportul lege specială/drept comun, dar și sub

aspectul încălcării art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului.

Așa fiind, Înalta Curte va face aplicarea

prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. și va respinge recursul

declarat de reclamantă, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Curtea va dispune obligarea

recurentei-reclamante la plata sumei de

5.584

RON, cheltuieli de judecată către intimații-pârâți C.G., C.I. și B.D.A., conform

facturii de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta G.V.R.M. împotriva deciziei nr. 787/A din 07 noiembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă la 5.584

RON, cheltuieli de judecată către intimații-pârâți C.G., C.I. și B.D.A..

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2013.