ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4496/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4496/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile

dispozițiilor art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, la data de 19 septembrie 2007, reclamanta C.D. a solicitat, în

contradictoriu cu municipiul București prin primarul general, obligarea

pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, sector 3, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de

proces.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că soțul său defunct C.S. a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului mai sus menționat, compus din teren și construcție cu destinația de

locuință, care a fost preluat de stat, în mod abuziv.

După apariția Legii nr. 10/2001,

reclamanta, în calitate de moștenitoare a soțului său, a formulat, în termenul legal,

notificare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Deși a anexat toate înscrisurile

doveditoare, solicitate de unitatea deținătoare a imobilului, aceasta a

întârziat în soluționarea notificării.

Cererea de chemare în judecată a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., Legea nr. 10/2001 și

Legea nr. 247/2005.

Prin sentința nr. 1591 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a dispus respingerea acțiunii, ca

inadmisibilă, reținându-se că persoana care formulează notificare are

posibilitatea de a solicita, în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, obligarea unității deținătoare de a emite dispoziție de

restituire în natură a imobilului și nu de a formula acțiune în revendicare,

așa după cum s-a procedat în cazul de față.

A fost avută în vedere și Decizia nr. 20/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii,

potrivit căreia persoana care a formulat notificare își poate realiza dreptul

doar uzând de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care este o lege specială și nu

de cele prevăzute de art. 480 C. civ., care reprezintă norma generală.

Prin Decizia nr. 495/ A din data de 23

iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus admiterea apelului declarat de

reclamanta C.D., desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de fond.

În motivare, s-a reținut că atunci

când unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării nu respectă

obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a măsurilor

reparatorii persoanei îndreptățite în termen de 60 de zile de la data înregistrării

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune

ca instanța învestită să evoce fondul și sa constate dacă cererea de restituire

este sau nu întemeiată.

Prin sentința nr. 858 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 15 iunie 2009, a fost

respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.D., cu

motivarea că, deși în cuprinsul acțiunii s-a precizat faptul că imobilul a fost

preluat abuziv de stat, nu a fost indicată și modalitatea prin care a intrat în

patrimoniul acestuia, împrejurare care să permită instanței stabilirea

incidenței în cauză a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că acest aspect nu a fost

dovedit nici prin probele administrate în cauză, motiv pentru care instanța de

fond a considerat că imobilul menționat în notificarea din 12 iunie 2001

adresată Primăriei municipiului București, nu intră în sfera de aplicare a

dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 301/ A pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, la data de 10 septembrie 2012, a fost admis apelul declarat de

apelanta-reclamantă C.D., (decedată pe parcursul procesului) și continuat de

moștenitorii acesteia C.D., C.R., I.D., I.A. și I,M., a fost schimbată

sentința atacată și admisă, în parte, contestația precizată; a fost obligat

pârâtul municipiul București, prin primarul general, la emiterea unei decizii

cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în temeiul

dispozițiilor art. 7I din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de

753 mp situat în, sector 3, București, astfel după cum a fost identificat în

raportul de expertiză tehnică de specialitate, întocmit de expert P.R.C.,

omologat de instanță, precum și pentru apartamentul de la aceeași adresă,

compus din 3 camere, 3 dependințe, în suprafață desfășurată de 150 mp și subsol

de 90 mp, actualmente demolat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că defuncta C.D. a depus notificare în baza dispozițiilor Legii nr.

10/2001, pentru a primi contravaloarea terenului pe care s-a aflat sanatoriul

central și a apartamentului în suprafață de 150 mp situat la parter, cu subsol

de 90 mp, din vila construită la aceeași adresă cu acesta, precizând că

întregul teren a avut o întindere de 2.898 mp.

Potrivit contractelor de

vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1930 și din 1934, C.S., autorul

apelanților-reclamanți, a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în

București, sector 3 și a unei porțiuni învecinate de teren.

Ulterior, pe acest teren, împreună cu

coproprietarul sanatoriului C.R., a edificat o vilă compusă din două

apartamente, asupra cărora s-a încheiat actul de partaj voluntar din 24 iulie 1948,

prin care au fost împărțite cele două locuințe, autorului reclamanților

revenindu-i apartamentul situat la parter.

Instanța de apel a dispus efectuarea

unei expertize tehnice prin care s-a identificat terenul care a aparținut

sanatoriului, ca fiind în suprafață de aproximativ 1.500 mp și nu de 2.898 mp,

așa după cum a susținut reclamanta, din care autorul apelanților-reclamanți a

avut în proprietate cota indiviză, respectiv, 753 mp.

Din această suprafață de teren,

expertul a identificat o suprafață de 727 mp, liberă de construcții, notată în

schița raportului de expertiză cu S.I., acoperită cu beton și având destinația

de parcare auto, f#ră a se identifica cine sunt deținătorii acesteia, potrivit

relațiilor transmise de Primăria municipiului București, serviciul urbanism.

Instanța de apel a constatat ca

această suprafață de teren se înscrie într-o anumită lucrare de sistematizare a

zonei, dat fiind că este traversată de cabluri de electricitate de înaltă

tensiune destinate uzului public, asigurând, totodată, accesul la imobilele din

zonă și la o benzinărie.

Prin urmare, instanța a constatat că

nu sunt incidente în speță, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care

vizează restituirea în natură a imobilelor, libere de orice sarcini, în starea

în care se află la data restituirii, ci a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit.

a) și art. 10 din actul normativ menționat, privind restituirea prin

echivalent.

Curtea de Apel a constatat că s-a

făcut dovada titlurilor de proprietate pentru imobilul în cauză, care a fost

preluat în mod abuziv de stat, precum și calitatea de persoane îndreptățite a

reclamantei și a moștenitorilor acesteia la măsuri reparatorii prin echivalent

prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin decizia nr. 154/ A pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, la 3 iunie 2013 a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului

Deciziei nr. 301/ A pronunțată de aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că

prin cererea mai sus menționata și înregistrată la data de 23 octombrie 2012,

formulată de apelanții C.D., C.R., I.D., I.A. și I.M. au solicitat

completarea dispozitivului Deciziei nr. 301/ A din 10 septembrie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, cu măsurile reparatorii, în natură sau în echivalent,

pentru terenul și imobilul demolat.

De asemenea, cererea a vizat și

despăgubirile pentru toate bunurile mobile, care au fost preluate de stat

împreună cu imobilul, menționate în inventarele depuse, în copie, la dosar.

În concret, recurenții au susținut că

solicitările lor au vizat retrocedarea imobilului în suprafață de 2.898 mp și

apartamentul din vila ce servea drept locuință foștilor proprietari, a clădirii

în care a funcționat sanatoriul central, precum și a obiectelor de inventar,

care au fost preluate de stat odată cu construcția.

Fața de această cerere, întemeiată pe

dispozițiile art. 281 C. proc. civ., instanța a constatat inaplicabilitatea

acestor prevederi legale, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, a fost

învestită cu revendicarea imobilului situat în București, sector 3, compus din

teren, fără a se preciza suprafața și vecinătățile, precum și a construcției

tip vilă, cu destinația de locuință, pentru care au fost depuse actele de

proprietate și actul de naționalizare.

Același aspect s-a constatat și cu

privire la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța a constatat că pentru prima

dată, în apel, s-a formulat cerere și cu privire la sanatoriul și bunurile

mobile care au fost naționalizate odată cu imobilul.

În consecință, instanța a avut în

vedere că cererea referitoare la restituirea sau la acordarea măsurilor

reparatorii privind sanatoriul, precum și a inventarului medical naționalizat, excede

obiectului notificării și acțiunii cu care a fost învestită.

Reclamanții au formulat recurs

împotriva Deciziei nr. 301/ A din data de 10 septembrie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 6 șipct. 9 C. proc. civ.

Prima critică s-a referit la cererea

precizatoare formulată în fața instanței de apel prin care recurenții au

solicitat să se constate că sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură

sau prin echivalent a imobilului în cauză, precum și la acordarea

despăgubirilor, prin echivalent, pentru clădirea în care a funcționat Spitalul

clinic de copii Călărași, actualmente demolat și pentru toate bunurile mobile

și imobile care au fost preluate de stat, în mod abuziv.

Recurenții au menționat că prin

precizarea cererii de chemare în judecată făcută în etapa procesuală a

apelului, au solicitat instanței să se subroge unității notificate și să

pronunțe o hotărâre care să înlocuiască dispoziția primarului de restituire a

imobilului în natură.

Prin hotărârea pronunțată, recurenții

au opinat că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece nu s-a pronunțat

asupra solicitărilor din cererea precizatoare, în mod greșit fiind soluționată

o acțiune având ca obiect obligația de a face, deși în susținerea acesteia s-au

prevalat de dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care s-a permis instanțelor să soluționeze fondul notificărilor.

Cel de-al doilea motiv de recurs s-a

referit la greșita constatare a instanței de apel cu privire la faptul că

reclamanții sunt îndreptățiți să primească doar măsuri reparatorii, potrivit

Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

In ceea ce privește suprafața

identificată în raportul de expertiză tehnică judiciară denumită SI, recurenții

au arătat că aceasta poate fi restituită în natură, întrucât terenul este

străbătut de un cablu electric aerian și nu poate afecta această măsură.

Un alt motiv de recurs se referă la

greșita constatare a instanței de apel a faptului că autorul recurenților nu a

deținut suprafața de teren de 2.898 mp, situația contrară fiind dovedită prin

înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Cu privire la acest aspect, instanța

de apel avea obligația ca, analizând înscrisurile, să acorde despăgubiri pentru

porțiunea de teren care nu se putea restitui în natură, pentru restul

suprafeței urmând a dispune restituirea în natură.

Ultimul motiv de recurs a adus în

discuție modul greșit în care instanța de apel a soluționat cauza prin

neanalizarea cererii precizatoare în integralitatea sa.

Reclamanții au formulat recurs și

împotriva Deciziei nr. 154/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 281

1

C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții

au arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu s-a pronunțat și cu privire la

măsurile reparatorii cuvenite pentru sanatoriu și inventarul medical, întrucât

au formulat o cerere precizătoare cu trei petițe, iar instanța s-a

pronunțat numai cu privire la unul dintre acestea.

Prin cererea de chemare în judecată,

autoarea recurenților a solicitat restituirea imobilului situat în București,

sector 3, fără a preciza cu exactitate din ce este alcătuit acesta, deoarece la

momentul promovării acțiunii nu a fost în măsură să solicite decât terenul și

construcția aferentă.

Ulterior, după admiterea primului

apel, solicitându-se de către instanță să se precizeze acțiunea, recurenții au

arătat care le sunt pretențiile, motiv pentru care instanța, la pronunțarea

hotărârii trebuia să aibă în vedere aceste precizări și nu cererea de chemare

în judecată inițială.

Analizând recursul declarat de

reclamanți împotriva Deciziei nr. 301 A pronunțată la data de 10 septembrie

2012 de Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă, prin prisma motivelor

formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de recurs întemeiat

pe-dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. reclamanții au invocat că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor menționate în

cererea precizatoare depusă în această etapă procesuală, ci asupra a ceva ce nu

s-a cerut, soluționând, în mod greșit, o acțiune în obligația de a face.

Recurenții au specificat că s-au

prevalat de dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care au solicitat

instanței să li se constate calitatea de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nu obligarea unității notificate

de a emite dispoziția primarului.

Înalta Curte constată că autoarea

recurenților, în calitate de unică moștenitoare a defunctului C.S. a formulat

două notificări, în temeiul dispozițiilor art. 21, art. 34 și art. 36 din Legea

nr. 10/2001.

Notificarea din 12 iunie 2001,

transmisă prin biroul executorilor judecătorești E.P. și înregistrată la

Primăria municipiului București la 02 iulie 2001 a vizat cuvenitele despăgubiri

bănești pentru imobilul situat în București, sector 3, constituit din

apartament, parter și subsol, în suprafață de 150 mp, pe care l-a evaluat la

suma de 50.000 dolari.

Prin notificarea din 11 mai 2001,

transmisă prin același birou al executorilor judecătorești și înregistrată la

Prefectura municipiului București, a solicitat despăgubiri, în echivalent,

pentru imobilul reprezentând sanatoriul central, situat în București, sector 3,

precum și a terenului aferent, în suprafață de 2.898 mp.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, refuzul instituției notificate de a soluționa cererea în

termenul prevăzut de lege nu constituie un impediment pentru persoana care a

formulat-o de a se adresa instanței de judecată în vederea valorificării

drepturilor conferite prin actul normativ menționat.

Sub acest aspect, instanța de apel a

aplicat dispozițiile Deciziei nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că

în cazul în care unitatea deținătoare, învestită cu soluționarea notificării,

nu respectă obligația instituită prin dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea

nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură, să acorde

persoanei îndreptățite în compensare bunuri sau servicii sau sa propună

acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la data înregistrării

notificării sau a înscrisurilor doveditoare, se impune să se evoce fondul și să

se constate, pe baza probelor administrate, dacă este sau nu întemeiată cererea

de restituire.

Faptul că instanța de apel a obligat

pârâtul să emită decizie cu propunere privind despăgubirile cuvenite nu

semnifică acordarea a ceea ce nu s-a cerut, cum, în mod eronat, susțin

reclamanții, ci reprezintă soluția conformă cu prevederile titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Curtea de apel a reținut că a fost

dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv, prin

naționalizare de către stat, motiv pentru care a stabilit calitatea

contestatoarei și ulterior a moștenitorilor acesteia de "persoane

îndreptățite" la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în

echivalent, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.

Din această perspectivă, motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat,

deoarece instanța de apel, aplicând dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, de care și recurenții s-au prevalat, de altfel,

în calea de atac exercitată, a răspuns solicitărilor formulate de aceștia

privind constatarea calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.

Instanța de apel nu putea analiza și

aplica prevederile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

și cu privire la construcția în care a funcționat Spitalul clinic de copii

Călărași și a bunurilor mobile, care au făcut obiectul celei de-a doua

notificări, deoarece recurenții-reclamanți nu au învestit instanța cu o cerere

în acest sens.

Astfel, critica prin care

recurenții-reclamanți au susținut că, în mod greșit, prin decizia atacată

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor formulate de

recurenți, incluzând restituirea terenului în suprafață de 2.898 mp, a

sanatoriului central și a bunurilor mobile aflate în inventarul acestuia, care

au fost preluate în mod abuziv de stat, este nefondată.

Instanța reține că obiectul cauzei a

fost determinat prin cererea de chemare în judecată constând în pronunțarea

unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3, compus

din teren și construcție cu destinația de locuință, care este în concordanță cu

notificarea din 12 iunie 2001, transmisă prin biroul executorilor judecătorești

E.P. și înregistrată la Primăria municipiului București la 02 iulie 2001,

formulată de autoarea recurenților.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare

depusă în etapa procesuală a apelului, recurenții au mai solicitat și

restituirea sanatoriului și a bunurilor mobile preluate de stat, în mod abuziv,

în raport de care instanța a constatat deja că reprezintă solicitări noi față

de cele ale acțiunii inițiale și formulate tardiv.

Înalta Curte constată că hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată în acord cu dispozițiile prevăzute de art. 294

alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în această etapă procesuală nu se

poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face

alte cereri noi.

Textul legal citat consacră ideea că

judecata apelului este limitată numai la obiectul dedus judecății la instanța

de fond, prin intermediul acestei căi de atac neputându-se lărgi cadrul

procesual stabilit inițial.

În acest context, efectul devolutiv al

apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanță,

legea instituind principiul inadmisibilității modificării, în această cale de

atac, a obiectului acțiunii civile.

Motivul de recurs referitor la faptul

că, în mod greșit, s-a înjumătățit suprafața de teren care a aparținut

autorului recurenților nu poate fi primit, deoarece, instanța de apel,

examinând actele de proprietate ale autorului recurenților-reclamanți,

coroborate cu probele administrate în cauză a reținut că suprafața reală a

terenului care a aparținut sanatoriului central este de aproximativ 1.500 mp și

nu de 2.898 mp.

Critica prin care se contestă decizia

instanței de apel de a acorda despăgubiri în echivalent pentru suprafața de teren

de 727 mp și nu restituirea în natură, denumită în raportul de expertiză S.I.,

este fondată, având în vedere că situația juridică a imobilului nu a fost pe

deplin stabilită.

Dispozițiile art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor

preluate abuziv de stat și numai în cazul în care această modalitate nu este

posibilă, urmează a se acorda alte masuri reparatorii prevăzute de lege.

Normele metodologice de aplicare a

actului normativ mai sus menționat stipulează la pct. 10.2 că, înainte de a se

dispune orice măsură, este necesar sa se identifice cu exactitate terenul și

vecinătățile și să se stabilească destinația actuală a terenului solicitat și a

subfeței acestuia, prin verificarea existenței pe terenul respectiv a unor

străzi, trotuare, parcări amenajate, a unor lucrări subterane, constând în

conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru,

pentru a nu se afecta căile de acces.

Prin motivele de recurs formulate,

recurenții au susținut că pentru suprafața de teren denumită în raportul de

expertiză cu S.I., liberă de construcții, măsura reparatorie trebuie stabilită

sub forma retrocedării în natură, deoarece cablurile electrice de înaltă

tensiune care străbat imobilul sunt aeriene și din acest punct de vedere nu

poate fi afectată această măsură.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, "în situația imobilelor preluate în mod abuziv și

demolate total sau parțial restituirea în natură se dispune pentru terenul

liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile

demolate și terenurile ocupate măsurile se stabilesc prin echivalent".

În ceea ce privește terenul liber de

construcții care a fost identificat în urma efectuării raportului de expertiză,

se constată că adresa emisă de SC E.D.M. SA nu lămurește în ce măsură lucrările

destinate uzului public, respectiv cablurile electrice existente, afectează

căile de acces, precum și, eventual, emiterea unor autorizații de construire,

astfel încât să fie împiedicată restituirea în natură.

Prin urmare, este necesar să se

clarifice aspectul menționat mai sus și să se stabilească, în mod cert,

amplasamentul cablurilor de înaltă tensiune, pentru a se înlătura

contradicțiile dintre susținerile recurenților și mențiunile cuprinse în adresa

emisă de instituția abilitată, în acest sens.

Înalta Curte mai constată că nu au

fost identificați deținătorii actuali ai imobiului, expertul nefiind în măsură

să determine titlul juridic în baza căruia terenul este deținut de terți, fiind

în imposibilitate să examineze actele de proprietate ale acestora.

Poziția de incertitudine a expertului

impunea administrarea de probe suplimentare pentru determinarea cu exactitate a

regimului juridic al imobilului.

Din această perspectivă, instanța va

trebui să ordone refacerea și completarea probelor administrate, necesare

soluționării cauzei, prin emiterea unei adrese la Primăria municipiului

București, pentru a se comunica situația juridică a terenului.

Totodată, se va solicita SC E.D.M. SA

să precizeze dacă instalațiile de înaltă tensiune identificate pe teren sunt de

mare calibru, în înțelesul prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3

din Nomele metodologice de aplicare unitară, de natură să afecteze restituirea

în natură a imobilului.

Instanța de apel va administra orice

probă pertinentă și utilă cauzei pentru a se determina dacă suprafața de teren

identificată ca fiind liberă de construcții poate face obiectul restituirii în

natură, urmând a determina și dacă adăpostul de paznic existent reprezintă o

clădire ușoară sau demontabiiă, în înțelesul dispozițiilor art. 10.4 din

Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 și dacă a fost amplasat în urma

emiterii de către instituția abilitată a unei autorizații de construire.

Pentru considerentele arătate, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul,

se va casa hotărârea atacată, iar cauza se va trimite spre rejudecare instanței

de apel, pentru administrarea probelor, în sensul arătat.

Asupra recursului declarat de

reclamanți împotriva Deciziei nr. 154/ A din 3 iunie 2013 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, Înalta Curte constată următoarele:

Dispozițiile art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., aplicabile conform art. 316 C. proc. civ. și în recurs, stipulează

că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii

de chemare în judecata și nici nu se pot face alte cereri noi, după cum s-a

arătat deja.

Textul de lege menționat a instituit

regula potrivit căreia instanța de apel nu poate examina pretenții care nu au

format obiectul primei judecăți, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca

principiul dublului grad de jurisdicție.

Întrucât prin cererea de repunere pe

rol depusă în apel la data de 6 septembrie 2011 recurenții-reclamanți au

formulat cereri noi față de cele menționate în acțiunea introductivă, instanța

a constatat că exced cadrului procesual stabilit inițial și a dispus, în mod

legal, respingerea solicitării de completare a dispozitivului Deciziei nr. 301/

A din data de 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În concluzie, se constată că hotărârea

atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc.

civ., decizia subsumându-se limitelor învestirii instanței de apel.

Pentru aceste motive, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții C.D., C.R., I.D., I.A., I.M. împotriva Deciziei nr. 154/

A din 3 iunie 2013 a Curții de Apel București.

Admite recursul declarat de aceeași

recurenți împotriva Deciziei nr. 301/ A din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel

București nr. 301/ A din data de 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publica, astăzi,

15 octombrie 2013.