ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4496/2013

Deliberând, în condițiile dispozițiilor art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19 septembrie 2007, reclamanta C.D. a solicitat, în contradictoriu cu municipiul București prin primarul general, obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că soțul său defunct C.S. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menționat, compus din teren și construcție cu destinația de locuință, care a fost preluat de stat, în mod abuziv.

După apariția Legii nr. 10/2001, reclamanta, în calitate de moștenitoare a soțului său, a formulat, în termenul legal, notificare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului. Deși a anexat toate înscrisurile doveditoare, solicitate de unitatea deținătoare a imobilului, aceasta a întârziat în soluționarea notificării. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Prin sentința nr. 1591 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a dispus respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, reținându-se că persoana care formulează notificare are posibilitatea de a solicita, în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea unității deținătoare de a emite dispoziție de restituire în natură a imobilului și nu de a formula acțiune în revendicare, așa după cum s-a procedat în cazul de față.

A fost avută în vedere și Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, potrivit căreia persoana care a formulat notificare își poate realiza dreptul doar uzând de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care este o lege specială și nu de cele prevăzute de art. 480 C. civ., care reprezintă norma generală. Prin Decizia nr. 495/ A din data de 23 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus admiterea apelului declarat de reclamanta C.D., desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivare, s-a reținut că atunci când unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii persoanei îndreptățite în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și sa constate dacă cererea de restituire este sau nu întemeiată.

Prin sentința nr. 858 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 15 iunie 2009, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.D., cu motivarea că, deși în cuprinsul acțiunii s-a precizat faptul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, nu a fost indicată și modalitatea prin care a intrat în patrimoniul acestuia, împrejurare care să permită instanței stabilirea incidenței în cauză a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001. S-a reținut că acest aspect nu a fost dovedit nici prin probele administrate în cauză, motiv pentru care instanța de fond a considerat că imobilul menționat în notificarea din 12 iunie 2001 adresată Primăriei municipiului București, nu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 301/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 10 septembrie 2012, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.D., (decedată pe parcursul procesului) și continuat de moștenitorii acesteia C.D., C.R., I.D., I.A. și I,M., a fost schimbată sentința atacată și admisă, în parte, contestația precizată; a fost obligat pârâtul municipiul București, prin primarul general, la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în temeiul dispozițiilor art. 7I din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 753 mp situat în, sector 3, București, astfel după cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică de specialitate, întocmit de expert P.R.C., omologat de instanță, precum și pentru apartamentul de la aceeași adresă, compus din 3 camere, 3 dependințe, în suprafață desfășurată de 150 mp și subsol de 90 mp, actualmente demolat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că defuncta C.D. a depus notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru a primi contravaloarea terenului pe care s-a aflat sanatoriul central și a apartamentului în suprafață de 150 mp situat la parter, cu subsol de 90 mp, din vila construită la aceeași adresă cu acesta, precizând că întregul teren a avut o întindere de 2.898 mp. Potrivit contractelor de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 1930 și din 1934, C.S., autorul apelanților-reclamanți, a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în București, sector 3 și a unei porțiuni învecinate de teren. Ulterior, pe acest teren, împreună cu coproprietarul sanatoriului C.R., a edificat o vilă compusă din două apartamente, asupra cărora s-a încheiat actul de partaj voluntar din 24 iulie 1948, prin care au fost împărțite cele două locuințe, autorului reclamanților revenindu-i apartamentul situat la parter.

Instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice prin care s-a identificat terenul care a aparținut sanatoriului, ca fiind în suprafață de aproximativ 1.500 mp și nu de 2.898 mp, așa după cum a susținut reclamanta, din care autorul apelanților-reclamanți a avut în proprietate cota indiviză, respectiv, 753 mp. Din această suprafață de teren, expertul a identificat o suprafață de 727 mp, liberă de construcții, notată în schița raportului de expertiză cu S.I., acoperită cu beton și având destinația de parcare auto, f#ră a se identifica cine sunt deținătorii acesteia, potrivit relațiilor transmise de Primăria municipiului București, serviciul urbanism. Instanța de apel a constatat ca această suprafață de teren se înscrie într-o anumită lucrare de sistematizare a zonei, dat fiind că este traversată de cabluri de electricitate de înaltă tensiune destinate uzului public, asigurând, totodată, accesul la imobilele din zonă și la o benzinărie.

Prin urmare, instanța a constatat că nu sunt incidente în speță, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, care vizează restituirea în natură a imobilelor, libere de orice sarcini, în starea în care se află la data restituirii, ci a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 10 din actul normativ menționat, privind restituirea prin echivalent. Curtea de Apel a constatat că s-a făcut dovada titlurilor de proprietate pentru imobilul în cauză, care a fost preluat în mod abuziv de stat, precum și calitatea de persoane îndreptățite a reclamantei și a moștenitorilor acesteia la măsuri reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Prin decizia nr. 154/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la 3 iunie 2013 a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 301/ A pronunțată de aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că prin cererea mai sus menționata și înregistrată la data de 23 octombrie 2012, formulată de apelanții C.D., C.R., I.D., I.A. și I.M. au solicitat completarea dispozitivului Deciziei nr. 301/ A din 10 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu măsurile reparatorii, în natură sau în echivalent, pentru terenul și imobilul demolat. De asemenea, cererea a vizat și despăgubirile pentru toate bunurile mobile, care au fost preluate de stat împreună cu imobilul, menționate în inventarele depuse, în copie, la dosar. În concret, recurenții au susținut că solicitările lor au vizat retrocedarea imobilului în suprafață de 2.898 mp și apartamentul din vila ce servea drept locuință foștilor proprietari, a clădirii în care a funcționat sanatoriul central, precum și a obiectelor de inventar, care au fost preluate de stat odată cu construcția.

Fața de această cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ., instanța a constatat inaplicabilitatea acestor prevederi legale, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, a fost învestită cu revendicarea imobilului situat în București, sector 3, compus din teren, fără a se preciza suprafața și vecinătățile, precum și a construcției tip vilă, cu destinația de locuință, pentru care au fost depuse actele de proprietate și actul de naționalizare. Același aspect s-a constatat și cu privire la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Instanța a constatat că pentru prima dată, în apel, s-a formulat cerere și cu privire la sanatoriul și bunurile mobile care au fost naționalizate odată cu imobilul.

În consecință, instanța a avut în vedere că cererea referitoare la restituirea sau la acordarea măsurilor reparatorii privind sanatoriul, precum și a inventarului medical naționalizat, excede obiectului notificării și acțiunii cu care a fost învestită. Reclamanții au formulat recurs împotriva Deciziei nr. 301/ A din data de 10 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 șipct. 9 C. proc. civ. Prima critică s-a referit la cererea precizatoare formulată în fața instanței de apel prin care recurenții au solicitat să se constate că sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în cauză, precum și la acordarea despăgubirilor, prin echivalent, pentru clădirea în care a funcționat Spitalul clinic de copii Călărași, actualmente demolat și pentru toate bunurile mobile și imobile care au fost preluate de stat, în mod abuziv.

Recurenții au menționat că prin precizarea cererii de chemare în judecată făcută în etapa procesuală a apelului, au solicitat instanței să se subroge unității notificate și să pronunțe o hotărâre care să înlocuiască dispoziția primarului de restituire a imobilului în natură. Prin hotărârea pronunțată, recurenții au opinat că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece nu s-a pronunțat asupra solicitărilor din cererea precizatoare, în mod greșit fiind soluționată o acțiune având ca obiect obligația de a face, deși în susținerea acesteia s-au prevalat de dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a permis instanțelor să soluționeze fondul notificărilor.

Cel de-al doilea motiv de recurs s-a referit la greșita constatare a instanței de apel cu privire la faptul că reclamanții sunt îndreptățiți să primească doar măsuri reparatorii, potrivit Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005. In ceea ce privește suprafața identificată în raportul de expertiză tehnică judiciară denumită SI, recurenții au arătat că aceasta poate fi restituită în natură, întrucât terenul este străbătut de un cablu electric aerian și nu poate afecta această măsură. Un alt motiv de recurs se referă la greșita constatare a instanței de apel a faptului că autorul recurenților nu a deținut suprafața de teren de 2.898 mp, situația contrară fiind dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel avea obligația ca, analizând înscrisurile, să acorde despăgubiri pentru porțiunea de teren care nu se putea restitui în natură, pentru restul suprafeței urmând a dispune restituirea în natură. Ultimul motiv de recurs a adus în discuție modul greșit în care instanța de apel a soluționat cauza prin neanalizarea cererii precizatoare în integralitatea sa. Reclamanții au formulat recurs și împotriva Deciziei nr. 154/ A pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 281 1 C. proc.

civ. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu s-a pronunțat și cu privire la măsurile reparatorii cuvenite pentru sanatoriu și inventarul medical, întrucât au formulat o cerere precizătoare cu trei petițe, iar instanța s-a pronunțat numai cu privire la unul dintre acestea. Prin cererea de chemare în judecată, autoarea recurenților a solicitat restituirea imobilului situat în București, sector 3, fără a preciza cu exactitate din ce este alcătuit acesta, deoarece la momentul promovării acțiunii nu a fost în măsură să solicite decât terenul și construcția aferentă. Ulterior, după admiterea primului apel, solicitându-se de către instanță să se precizeze acțiunea, recurenții au arătat care le sunt pretențiile, motiv pentru care instanța, la pronunțarea hotărârii trebuia să aibă în vedere aceste precizări și nu cererea de chemare în judecată inițială.

Analizând recursul declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 301 A pronunțată la data de 10 septembrie 2012 de Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă, prin prisma motivelor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivul de recurs întemeiat pe-dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. reclamanții au invocat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor menționate în cererea precizatoare depusă în această etapă procesuală, ci asupra a ceva ce nu s-a cerut, soluționând, în mod greșit, o acțiune în obligația de a face. Recurenții au specificat că s-au prevalat de dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care au solicitat instanței să li se constate calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nu obligarea unității notificate de a emite dispoziția primarului.

Înalta Curte constată că autoarea recurenților, în calitate de unică moștenitoare a defunctului C.S. a formulat două notificări, în temeiul dispozițiilor art. 21, art. 34 și art. 36 din Legea nr. 10/2001. Notificarea din 12 iunie 2001, transmisă prin biroul executorilor judecătorești E.P. și înregistrată la Primăria municipiului București la 02 iulie 2001 a vizat cuvenitele despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, sector 3, constituit din apartament, parter și subsol, în suprafață de 150 mp, pe care l-a evaluat la suma de 50.000 dolari. Prin notificarea din 11 mai 2001, transmisă prin același birou al executorilor judecătorești și înregistrată la Prefectura municipiului București, a solicitat despăgubiri, în echivalent, pentru imobilul reprezentând sanatoriul central, situat în București, sector 3, precum și a terenului aferent, în suprafață de 2.898 mp.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, refuzul instituției notificate de a soluționa cererea în termenul prevăzut de lege nu constituie un impediment pentru persoana care a formulat-o de a se adresa instanței de judecată în vederea valorificării drepturilor conferite prin actul normativ menționat.

Sub acest aspect, instanța de apel a aplicat dispozițiile Deciziei nr. 20/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că în cazul în care unitatea deținătoare, învestită cu soluționarea notificării, nu respectă obligația instituită prin dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură, să acorde persoanei îndreptățite în compensare bunuri sau servicii sau sa propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau a înscrisurilor doveditoare, se impune să se evoce fondul și să se constate, pe baza probelor administrate, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire.

Faptul că instanța de apel a obligat pârâtul să emită decizie cu propunere privind despăgubirile cuvenite nu semnifică acordarea a ceea ce nu s-a cerut, cum, în mod eronat, susțin reclamanții, ci reprezintă soluția conformă cu prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005. Curtea de apel a reținut că a fost dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv, prin naționalizare de către stat, motiv pentru care a stabilit calitatea contestatoarei și ulterior a moștenitorilor acesteia de "persoane îndreptățite" la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în echivalent, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005. Din această perspectivă, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. este nefondat, deoarece instanța de apel, aplicând dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de care și recurenții s-au prevalat, de altfel, în calea de atac exercitată, a răspuns solicitărilor formulate de aceștia privind constatarea calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv. Instanța de apel nu putea analiza și aplica prevederile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și cu privire la construcția în care a funcționat Spitalul clinic de copii Călărași și a bunurilor mobile, care au făcut obiectul celei de-a doua notificări, deoarece recurenții-reclamanți nu au învestit instanța cu o cerere în acest sens.

Astfel, critica prin care recurenții-reclamanți au susținut că, în mod greșit, prin decizia atacată instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor solicitărilor formulate de recurenți, incluzând restituirea terenului în suprafață de 2.898 mp, a sanatoriului central și a bunurilor mobile aflate în inventarul acestuia, care au fost preluate în mod abuziv de stat, este nefondată. Instanța reține că obiectul cauzei a fost determinat prin cererea de chemare în judecată constând în pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 3, compus din teren și construcție cu destinația de locuință, care este în concordanță cu notificarea din 12 iunie 2001, transmisă prin biroul executorilor judecătorești E.P.

și înregistrată la Primăria municipiului București la 02 iulie 2001, formulată de autoarea recurenților. Ulterior, printr-o cerere precizatoare depusă în etapa procesuală a apelului, recurenții au mai solicitat și restituirea sanatoriului și a bunurilor mobile preluate de stat, în mod abuziv, în raport de care instanța a constatat deja că reprezintă solicitări noi față de cele ale acțiunii inițiale și formulate tardiv. Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în acord cu dispozițiile prevăzute de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în această etapă procesuală nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Textul legal citat consacră ideea că judecata apelului este limitată numai la obiectul dedus judecății la instanța de fond, prin intermediul acestei căi de atac neputându-se lărgi cadrul procesual stabilit inițial. În acest context, efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanță, legea instituind principiul inadmisibilității modificării, în această cale de atac, a obiectului acțiunii civile. Motivul de recurs referitor la faptul că, în mod greșit, s-a înjumătățit suprafața de teren care a aparținut autorului recurenților nu poate fi primit, deoarece, instanța de apel, examinând actele de proprietate ale autorului recurenților-reclamanți, coroborate cu probele administrate în cauză a reținut că suprafața reală a terenului care a aparținut sanatoriului central este de aproximativ 1.500 mp și nu de 2.898 mp.

Critica prin care se contestă decizia instanței de apel de a acorda despăgubiri în echivalent pentru suprafața de teren de 727 mp și nu restituirea în natură, denumită în raportul de expertiză S.I., este fondată, având în vedere că situația juridică a imobilului nu a fost pe deplin stabilită. Dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat și numai în cazul în care această modalitate nu este posibilă, urmează a se acorda alte masuri reparatorii prevăzute de lege.

Normele metodologice de aplicare a actului normativ mai sus menționat stipulează la pct. 10.2 că, înainte de a se dispune orice măsură, este necesar sa se identifice cu exactitate terenul și vecinătățile și să se stabilească destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, prin verificarea existenței pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate, a unor lucrări subterane, constând în conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, pentru a nu se afecta căile de acces. Prin motivele de recurs formulate, recurenții au susținut că pentru suprafața de teren denumită în raportul de expertiză cu S.I., liberă de construcții, măsura reparatorie trebuie stabilită sub forma retrocedării în natură, deoarece cablurile electrice de înaltă tensiune care străbat imobilul sunt aeriene și din acest punct de vedere nu poate fi afectată această măsură.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în situația imobilelor preluate în mod abuziv și demolate total sau parțial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile se stabilesc prin echivalent". În ceea ce privește terenul liber de construcții care a fost identificat în urma efectuării raportului de expertiză, se constată că adresa emisă de SC E.D.M. SA nu lămurește în ce măsură lucrările destinate uzului public, respectiv cablurile electrice existente, afectează căile de acces, precum și, eventual, emiterea unor autorizații de construire, astfel încât să fie împiedicată restituirea în natură.

Prin urmare, este necesar să se clarifice aspectul menționat mai sus și să se stabilească, în mod cert, amplasamentul cablurilor de înaltă tensiune, pentru a se înlătura contradicțiile dintre susținerile recurenților și mențiunile cuprinse în adresa emisă de instituția abilitată, în acest sens. Înalta Curte mai constată că nu au fost identificați deținătorii actuali ai imobiului, expertul nefiind în măsură să determine titlul juridic în baza căruia terenul este deținut de terți, fiind în imposibilitate să examineze actele de proprietate ale acestora. Poziția de incertitudine a expertului impunea administrarea de probe suplimentare pentru determinarea cu exactitate a regimului juridic al imobilului.

Din această perspectivă, instanța va trebui să ordone refacerea și completarea probelor administrate, necesare soluționării cauzei, prin emiterea unei adrese la Primăria municipiului București, pentru a se comunica situația juridică a terenului. Totodată, se va solicita SC E.D.M. SA să precizeze dacă instalațiile de înaltă tensiune identificate pe teren sunt de mare calibru, în înțelesul prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Nomele metodologice de aplicare unitară, de natură să afecteze restituirea în natură a imobilului.

Instanța de apel va administra orice probă pertinentă și utilă cauzei pentru a se determina dacă suprafața de teren identificată ca fiind liberă de construcții poate face obiectul restituirii în natură, urmând a determina și dacă adăpostul de paznic existent reprezintă o clădire ușoară sau demontabiiă, în înțelesul dispozițiilor art. 10.4 din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 și dacă a fost amplasat în urma emiterii de către instituția abilitată a unei autorizații de construire. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa hotărârea atacată, iar cauza se va trimite spre rejudecare instanței de apel, pentru administrarea probelor, în sensul arătat.

Asupra recursului declarat de reclamanți împotriva Deciziei nr. 154/ A din 3 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Înalta Curte constată următoarele: Dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile conform art. 316 C. proc. civ. și în recurs, stipulează că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata și nici nu se pot face alte cereri noi, după cum s-a arătat deja. Textul de lege menționat a instituit regula potrivit căreia instanța de apel nu poate examina pretenții care nu au format obiectul primei judecăți, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție.

Întrucât prin cererea de repunere pe rol depusă în apel la data de 6 septembrie 2011 recurenții-reclamanți au formulat cereri noi față de cele menționate în acțiunea introductivă, instanța a constatat că exced cadrului procesual stabilit inițial și a dispus, în mod legal, respingerea solicitării de completare a dispozitivului Deciziei nr. 301/ A din data de 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În concluzie, se constată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., decizia subsumându-se limitelor învestirii instanței de apel.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.D., C.R., I.D., I.A., I.M. împotriva Deciziei nr. 154/ A din 3 iunie 2013 a Curții de Apel București. Admite recursul declarat de aceeași recurenți împotriva Deciziei nr. 301/ A din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București nr. 301/ A din data de 10 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publica, astăzi, 15 octombrie 2013.