ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3899/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 06 august 2008, reclamantul M.I., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului - teren în suprafață de 308 mp, situat în București, sector 6, ce face obiectul notificării din 24 iulie 2001. Prin sentința civilă nr. 145 din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței să oblige pârâtul Municipiul București, prin primarul General să restituie în natură către reclamant imobilul teren în suprafață de 308 mp situat în București, sector 6, ca urmare a faptului că pârâtul nu a soluționat notificarea din 21 iulie 2001 în termenul legal. Potrivit îndrumării date de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20/2007, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în situația în care unitatea deținătoare, în cauză pârâtul, nu soluționează notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate adresa direct instanței pentru a obține soluționarea cererii formulate prin notificare direct în fata instanței.

În raport de această decizie, tribunalul a constatat că este legal sesizat și a analizat notificarea din 21 iulie 2001 emisă prin B.E.J. A.P. Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, ca urmare a acceptării donației făcute de către M.G. și M.N., oferta de donație fiind autentificată din 1979 la Notariatul de Stat al Sectorului 7 București. De pe urma defunctului M.G., decedat, au rămas ca moștenitori M.N. și M.I., astfel cum rezultă din certificatul suplimentar de moștenitor din 23 iunie 2007 emis de B.N.P. M.V.L. De pe urma defunctei M.N., decedată la 18 decembrie 2006, a rămas ca unic moștenitor M.I., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 20 februarie 2007, emis de B.N.P.

T.A.M. și T.E.A. Din chitanța sub semnătură privată aflată la fila 59 dosar a rezultat că M.G. a dobândit proprietatea asupra terenului a cărui restituire se solicită prin cumpărare de la numitul C.C. Față de situația de fapt arătată, tribunalul a constatat că imobilul se înscrie între cele trecute în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la restituire potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 "imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 479/1954 privitor la donații le făcute statului ș.a., neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă" Așadar, potrivit dispozițiilor 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantul trebuia să solicite, însă, în prealabil, să se constate nulitatea absolută a contractului de donație autentică, cerință obligatorie neîndeplinită de către reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.I. Prin Decizia nr. 6/A pronunțată la 17 ianuarie 2013 de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente: În apel, succesorii reclamantului inițial, apelanții - reclamanți M.C., M.A. și M.R.C. și ulterior, cumpărătorul de drepturi litigioase, apelantul S.M.

au dovedit că prin sentința civilă nr. 565 din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, rămasă irevocabilă prin Deciziile nr. 251/A/2012, respectiv nr. 1609/R/2012, s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificată din 1979 și totodată s-a constatat nulitatea absolută parțială a Deciziei nr. 877 din 18 iunie 1979 a Consiliului Popular al Municipiului București în ceea ce privește acceptarea ofertei de donație autentificată din 26 martie 1979 de Notariatul de stat Local Sector 7 București. Efectul sentinței irevocabile menționată anterior este acela că s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat în condițiile în care nu a existat intenția de gratificare din partea donatorilor.

Nici prima instanță din prezentul proces și nici cele trei instanțe din procesul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14504/303/2010 nu au analizat dacă autorii inițiali ai apelantului - reclamant din prezenta cauză erau proprietarii bunului în legătură cu care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație pe motivul lipsei intenției de gratificare. Necesitatea stabilirii calității de proprietari ai imobilului în persoana numiților M.G. și M.N. este cerută de Legea nr. 10/2001, deoarece, pe lângă aspectul preluării abuzive, persoanele beneficiare trebuie să dovedească faptul că bunul intrat nelegal în patrimoniul statului le-a aparținut înainte de preluare. Doar foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv și succesorii acestora beneficiază de măsuri reparatorii în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, prima instanță trebuia să observe că printr-o hotărâre irevocabilă pronunțată în anul 2002, s-a stabilit că M.G. și implicit soția acestuia, nu au avut niciodată în proprietate imobilul în legătură cu care au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel, prin sentința civilă nr. 1215 din 21 februarie 2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosar nr. 11229/2000 s-a respins cererea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâta C.V. prin care se solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, urmare a constatării valabilității înscrisului sub semnătură privată intitulat „chitanță” încheiat la data de 17 ianuarie 1957. În motivarea sentinței s-a reținut că înscrisul sub semnătură privată în baza căruia reclamantul M.G.

pretinde că a dobândit terenul situat în București, sector 6, în suprafață de 308 mp a fost încheiat în perioada în care erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 151/1950 potrivit cu care înstrăinările terenurilor situate în intravilanul sau extravilanul localităților se fac numai cu autorizație și în formă autentică. Prin urmare, terenul nu a intrat niciodată în patrimoniul autorilor apelantului - reclamant din prezenta cauză, acest lucru fiind demonstrat și prin sentința civilă nr. 1640 din 27 martie 1986 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 în Dosar nr. 9687/1985, care constată calitatea de constructor de bună-credință a reclamantului M.G. pe terenul proprietatea pârâtei C.V. pe care reclamantul pretindea că l-a dobândit prin act sub semnătură privată încheiat la 17 ianuarie 1957. Cele arătate anterior sunt întărite prin Decizia civilă nr. 1110/A din 21 mai 2002 de respingere a apelului reclamantului M.G.

și prin Decizia civilă nr. 2190 din 10 octombrie 2002 de respingere a recursului aceluiași reclamant, M.G. Hotărârile judecătorești menționate anterior, aflate în copie la filele 62-72, dosar fond, demonstrează indubitabil (independent și indiferent de nulitatea absolută a contractului de donație pentru lipsa intenției de a dona) următoarele: (1) imobilul teren în suprafață de 308 mp a fost preluat de către stat de la alte persoane decât de la adevăratul proprietar, (2) actul de donare a terenului de către autorii inițiali ai apelantului reclamant din prezenta cauză mai conținea un motiv de nulitate absolută, pe lângă cel legat de lipsa animus donandi și anume, lipsa calității de proprietar a donatorilor cu privire la bunul donat și (3) notificarea din 23 iulie 2001 (fila 57 dosar fond), formulată de M.G.

și M.N., prin care se solicită restituirea în natură a terenului în suprafață de 308 mp și a construcțiilor existente pe acesta, situate în București, sector 6, nu poate fi admisă deoarece titularii notificării nu sunt și nu au fost niciodată proprietarii terenului în suprafață de 308mp și ai construcției edificate pe acesta. În legătură cu construcția, exista un drept de creanță stabilit prin hotărâre judecătorească în condițiile art. 492 - 494 din vechiul C. civ., iar în legătură cu terenul există, de asemenea un drept de creanță, rezultat din actul calificat de către instanță, prin hotărâri judecătorești irevocabile, drept promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare.

Întrucât sentința primei instanțe nesocotește hotărâri irevocabile anterioare care au constatat că autorii apelantului - reclamant nu au avut în proprietate imobilul în legătură cu care au formulat notificarea conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că motivarea în drept a acesteia trebuie substituită în totalitate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: 1. Hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 295 și ale art. 296 C. proc. civ., care prevăd că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Astfel, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la dreptul de proprietate, calitatea de persoană îndreptățită și formularea notificării în termen, însă nu este îndeplinită condiția prevăzută în art. 2 lit. c), respectiv că nu s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute în favoarea statului român, nefiind astfel îndeplinită condiția preluării abuzive. Motivele de apel nu cuprind critici cu privire la dreptul de proprietate al autorilor reclamantului, întrucât instanța de fond a constatat în mod corect faptul că autorul său, M.G. a dobândit proprietatea asupra imobilului printr-un act sub semnătură privată. Prin urmare, cele reținute de instanța de fond cu privire la dreptul de proprietate nu mai puteau fi analizate de către instanța de apel întrucât nu au constituit obiect de critică a soluției pronunțate în fond, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

2. În mod greșit instanța de apel a constatat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cerute de Legea 10/2001. În ceea ce privește condiția calității de persoană îndreptățită la restituire, există la dosar certificatele de moștenitor din 23 iunie 2006 și din 20 februarie 2007, din care rezultă că defunctul M.I. a fost unicul moștenitor al autorilor M.G. și M.N., cei de la care statul român a preluat imobilul-teren în litigiu. Din certificatul de moștenitor de pe urma defunctului M.I., emis de B.N.P. M.V.L. din 30 august 2010 rezultă că au rămas ca moștenitori M.C., în calitate de soție supraviețuitoare și M.R.C., în calitate de fiu. Prin contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat din 02 decembrie 2012, M.C.

și M.R.C. în calitate de moștenitori ai defunctului M.I., au cedat reclamantului drepturile succesorale referitoare la imobilul teren în suprafață de 309 mp situat în Mun. București, sector 6, ce face obiectul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, reclamantul pretinde că a preluat de la aceștia calitatea de persoană îndreptățită și implicit dreptul de a solicita și de a i se restitui în natură terenul în litigiu. fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește notificarea formulată de autorii reclamantului, aceasta îndeplinește atât condițiile de formă prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât și condițiile privind termenul de înregistrare, aceasta din data de 24 iulie 2001. În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate aceasta rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză.

Prin actul sub semnătură privată intitulat „chitanță” din data de 17 august 1957, autorul reclamantului, M.G., a dobândit terenul situat în București. Chitanța a fost înregistrată la Secțiunea Financiară a Sfatului Popular al Raionului Gh. Gh. Dej. Instanța de apel susține că această chitanță nu poate face dovada dreptului de proprietate întrucât contravenea dispozițiilor Decretului nr. 221 din 6 septembrie 1950, însă Decretul nr. 221/1950 a fost abrogat prin art. 23 al Decretului nr. 144 din 29 martie 1958. La art. 4 din Decretul nr. 221/1950 se face mențiunea că actele încheiate cu nerespectarea dispozițiilor decretului sunt nule de drept, iar nulitatea poate fi invocată de către Parchet, Sfatul Popular si orice persoană interesată.

Până la momentul abrogării Decretului nr. 221/1950 nu s-a constatat nulitatea actului de proprietate al autorului reclamantului. Mai mult, Decretul nr. 144/1958 care a abrogat dispozițiile Decretului nr. 221/1950 recunoaște în art. 12 valabilitatea actelor sub semnătură privată încheiate înainte de publicarea acestuia. Prin urmare, autorii reclamantului au exercitat asupra terenului dreptul de proprietate cu toate atributele acestuia respectiv usus. fructus și abusus. Astfel, imobilul a făcut obiectul unui act de dispoziție si anume oferta de donație autentificată din 26 martie 1979, ofertă făcută statului român de către autorii reclamantului, M.G. și M.N. Această ofertă de donație a fost acceptată prin Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 emisă în baza Decretului nr. 478/1954.

Din toate actele emise de autoritățile statului cu privire la terenul ce face obiectul cererii de chemare în judecată rezultă calitatea de proprietari a autorilor reclamantului. Din fisa tehnică a imobilului rezultă că figurau ca proprietari aceeași autori, cu teren în suprafață de 357 mp si construcția edificată pe acesta. Din adresa din 24 ianuarie 2007 a Primăriei București - D.E.I.C. rezultă de asemenea că imobilul a aparținut autorilor reclamantului, fiind preluat prin Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 a fostului Consiliu Popular București. Din adresa emisă de Administrația Financiară sector 6 rezultă faptul că în a figurat ca ultim titular de rol, autorul reclamantului, M.G. Susține recurentul că, din toate aceste înscrisuri rezultă că imobilul a fost proprietatea autorilor reclamantului și, chiar dacă ar lipsi titlul de proprietate, instanța trebuia să facă aplicațiunea art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Fată de toate actele dosarului prezumția de proprietate apare ca fiind temeinică si legală. În ceea ce privește condiția preluării abuzive, imobilul intră în categoria imobilelor preluate abuziv, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 565 din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 251/A din 14 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și irevocabilă prin Decizia civila nr. 1609 din 04 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 14504/303/2010.

s-a constatat nulitatea absolută a Ofertei de donație autentificată din 26 martie 1979 de Notariatul de Stat Local Sector 7 București și nulitatea absolută parțială a Deciziei nr. 877 din 18 iunie 1979 a Consiliului Popular al Municipiului București prin care a fost acceptată oferta de donație, fiind îndeplinite condițiile cerute de textul de lege amintit. Anularea donației atrage în mod necesar restituirea bunului de la donatar la donator, intimatul si instanța nu se pot prevala de nedovedirea dreptului de proprietate prin înscrisul sub semnătură privată, de vreme ce nici la dobândirea bunului nu s-a cerut vreo dovadă a dreptului de proprietate, alta decât posesia public recunoscută unită cu înscrisul sub semnătură privată.

Preluarea imobilului fiind făcută de la autorii reclamantului, în calitate de proprietari, atrage incidența prezumției legale instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: În primul rând trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs. 1. În ce privește primul motiv de recurs, relativ la aplicarea principiului non reformatio in pejus, nu se poate reține împrejurarea că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, cu încălcarea art. 296 teza a II-a C. proc.

civ., ar fi înrăutățit situația reclamantului în propria cale de atac. Soluția primei instanțe a fost de respingere a cererii, iar cea a Curții a fost de respingere a apelului declarat de reclamant, în consecință, de menținere a soluției primei instanțe. Cu alte cuvinte, în apelul reclamantului, Curtea de Apel nu a schimbat, în defavoarea lui, soluția primei instanțe pronunțate asupra acțiunii, ci a păstrat-o, caz în care nu se poate pune problema nerespectării principiului non reformatio in pejus. Așa fiind, criticile formulate în primul motiv de recurs sunt nefondate și urmează a fi respinse. 2. Prin al doilea motiv de recurs, recurentul formulează critici cu privire la calitatea reclamantului de moștenitor al persoanelor de la care a fost preluat imobilul de către stat, precum și cu privire la caracterul abuziv al preluării.

Considerentele avute în vedere de instanța de apel în pronunțarea soluției de respingere a apelului reclamantului vizează calitatea de proprietari ai autorului reclamantului asupra imobilului în litigiu la momentul preluării. Cu privire la acest aspect, recurentul invocă o serie de înscrisuri și susține că, chiar în ipoteza în care ar lipsi titlul de proprietate asupra imobilului, instanța ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. În pronunțarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt: Prin sentința civilă nr. 1215 din 21 februarie 2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, menținută prin Decizia civilă nr. 1110/A din 21 mai 2002 de respingere a apelului reclamantului M.G.

și prin Decizia civilă nr. 2190 din 10 octombrie 2002 de respingere a recursului aceluiași reclamant, M.G., s-a respins cererea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâta C.V. prin care se solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, urmare a constatării valabilității înscrisului sub semnătură privată intitulat „chitanță” încheiat la data de 17 ianuarie 1957. În motivarea sentinței s-a reținut că înscrisul sub semnătură privată în baza căruia reclamantul M.G. pretinde că a dobândit terenul situat în București, sector 6, în suprafață de 308 mp a fost încheiat în perioada în care erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 151/1950 potrivit cu care înstrăinările terenurilor situate în intravilanul sau extravilanul localităților se fac numai cu autorizație și în formă autentică.

Prin urmare, terenul nu a intrat niciodată în patrimoniul autorilor apelantului - reclamant din prezenta cauză, acest lucru fiind demonstrat și prin sentința civilă nr. 1640 din 27 martie 1986 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 în Dosar nr. 9687/1985, care constată calitatea de constructor de bună-credință a reclamantului M.G. pe terenul proprietatea pârâtei C.V. pe care reclamantul pretindea că l-a dobândit prin act sub semnătură privată încheiat la 17 ianuarie 1957. Critica recurentului în combaterea acestor considerente, prin invocarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 este nefondată și nu poate fi primită. Astfel, prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul recunoaște valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării.

Prezumția de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează, însă, doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001. În speță, este inoperantă excepția din art. 24 de la regula în materia probațiunii dreptului de proprietate imobiliară, regăsită în art. 23 din Lege, în condițiile în care prin hotărâre judecătorească, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că autorii reclamantului nu au avut în proprietate imobilul în litigiu. Ca atare, reclamantul nu poate beneficia de prezumția relativă instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, atâta vreme cât aceasta a fost răsturnată prin proba contrară, iar reclamantul nu a dovedit că autorii săi erau proprietari al imobilului în litigiu la data aplicării măsurii de preluare a imobilului de către stat.

Față de această situație, rămâne fără relevanță împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, întrucât, pe lângă preluare abuzivă, pentru a se obține măsuri reparatorii, conformLegii nr. 10/2001, era necesar ca această preluare să se realizeze de la autorii reclamantului. Dispozițiile legale invocate de recurent instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă și nu o prezumție relativă că imobilul a fost preluat din patrimoniul unei anumite persoane, împrejurarea că autorul reclamantei era proprietar la data preluării abuzive, fiind necesar să fie probată de către aceasta. Or, recurentul nu a depus dovezi care să contrazică argumentele deciziei instanței de apel în sensul că persoanele de la care s-a preluat imobilul, îl dețineau sub nume de proprietar.

Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva Deciziei civile nr. 6/A pronunțată la 17 ianuarie 2013 de Curtea de Apel București, secția a IV a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2013.