ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 17.01.2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3899/2013

HOTĂRÂRE

17.01.2013

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3899/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 06 august 2008,

reclamantul M.I., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului - teren în

suprafață de 308 mp, situat în București, sector 6, ce face obiectul

notificării din 24 iulie 2001.

Prin

sentința civilă nr. 145 din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul a solicitat instanței să oblige pârâtul Municipiul București, prin primarul

General să restituie în natură către reclamant imobilul teren în suprafață de

308 mp situat în București, sector 6, ca urmare a faptului că pârâtul nu a

soluționat notificarea din 21 iulie 2001 în termenul legal.

Potrivit

îndrumării date de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 20/2007,

obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în

situația în care unitatea deținătoare, în cauză pârâtul, nu soluționează

notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

persoana îndreptățită se poate adresa direct instanței pentru a obține

soluționarea cererii formulate prin notificare direct în fata instanței.

În raport

de această decizie, tribunalul a constatat că este legal sesizat și a analizat

notificarea din 21 iulie 2001 emisă prin B.E.J. A.P. Imobilul în litigiu a trecut

în proprietatea statului prin Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 a Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, ca urmare a

acceptării donației făcute de către M.G. și M.N., oferta de donație fiind

autentificată din 1979 la Notariatul de Stat al Sectorului 7 București. De pe

urma defunctului M.G., decedat, au rămas ca moștenitori M.N. și M.I., astfel

cum rezultă din certificatul suplimentar de moștenitor din 23 iunie 2007 emis

de B.N.P. M.V.L. De pe urma defunctei M.N., decedată la 18 decembrie 2006, a

rămas ca unic moștenitor M.I., căruia i-a revenit întreaga masă succesorală,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 20 februarie 2007, emis

de B.N.P. T.A.M. și T.E.A. Din chitanța sub semnătură privată aflată la fila 59

dosar a rezultat că M.G. a dobândit proprietatea asupra terenului a cărui

restituire se solicită prin cumpărare de la numitul C.C.

Față de

situația de fapt arătată, tribunalul a constatat că imobilul se înscrie între

cele trecute în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

iar reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la restituire potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art.

2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 "imobilele donate statului sau altor

persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor

întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 479/1954 privitor la donații le

făcute statului ș.a., neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele

donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică

prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în

anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă"

Așadar,

potrivit dispozițiilor 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reclamantul trebuia să

solicite, însă, în prealabil, să se constate nulitatea absolută a contractului

de donație autentică, cerință obligatorie neîndeplinită de către reclamant.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.I.

Prin Decizia

nr. 6/A pronunțată la 17 ianuarie 2013 de Curtea de Apel București, secția a IV

a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a

pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

În apel,

succesorii reclamantului inițial, apelanții - reclamanți M.C., M.A. și M.R.C.

și ulterior, cumpărătorul de drepturi litigioase, apelantul S.M. au dovedit că

prin sentința civilă nr. 565 din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 6 București, rămasă irevocabilă prin Deciziile nr. 251/A/2012,

respectiv nr. 1609/R/2012, s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de

donație autentificată din 1979 și totodată s-a constatat nulitatea absolută

parțială a Deciziei nr. 877 din 18 iunie 1979 a Consiliului Popular al

Municipiului București în ceea ce privește acceptarea ofertei de donație

autentificată din 26 martie 1979 de Notariatul de stat Local Sector 7

București.

Efectul

sentinței irevocabile menționată anterior este acela că s-a dovedit preluarea

abuzivă a imobilului de către stat în condițiile în care nu a existat intenția

de gratificare din partea donatorilor.

Nici

prima instanță din prezentul proces și nici cele trei instanțe din procesul ce

a făcut obiectul Dosarului nr. 14504/303/2010 nu au analizat dacă autorii

inițiali ai apelantului - reclamant din prezenta cauză erau proprietarii

bunului în legătură cu care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de

donație pe motivul lipsei intenției de gratificare.

Necesitatea

stabilirii calității de proprietari ai imobilului în persoana numiților M.G. și

M.N. este cerută de Legea nr. 10/2001, deoarece, pe lângă aspectul preluării

abuzive, persoanele beneficiare trebuie să dovedească faptul că bunul intrat

nelegal în patrimoniul statului le-a aparținut înainte de preluare. Doar foștii

proprietari ai imobilelor preluate abuziv și succesorii acestora beneficiază de

măsuri reparatorii în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Or, în

speță, prima instanță trebuia să observe că printr-o hotărâre irevocabilă

pronunțată în anul 2002, s-a stabilit că M.G. și implicit soția acestuia, nu au

avut niciodată în proprietate imobilul în legătură cu care au formulat

notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel,

prin sentința civilă nr. 1215 din 21 februarie 2001 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 6 București în Dosar nr. 11229/2000 s-a respins cererea formulată de

reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâta C.V. prin care se solicita

instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare

- cumpărare, urmare a constatării valabilității înscrisului sub semnătură

privată intitulat „chitanță” încheiat la data de 17 ianuarie 1957.

În

motivarea sentinței s-a reținut că înscrisul sub semnătură privată în baza

căruia reclamantul M.G. pretinde că a dobândit terenul situat în București,

sector 6, în suprafață de 308 mp a fost încheiat în perioada în care erau în

vigoare dispozițiile Decretului nr. 151/1950 potrivit cu care înstrăinările

terenurilor situate în intravilanul sau extravilanul localităților se fac numai

cu autorizație și în formă autentică. Prin urmare, terenul nu a intrat

niciodată în patrimoniul autorilor apelantului - reclamant din prezenta cauză,

acest lucru fiind demonstrat și prin sentința civilă nr. 1640 din 27 martie 1986

pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 în Dosar nr. 9687/1985, care constată

calitatea de constructor de bună-credință a reclamantului M.G. pe terenul

proprietatea pârâtei C.V. pe care reclamantul pretindea că l-a dobândit prin

act sub semnătură privată încheiat la 17 ianuarie 1957.

Cele

arătate anterior sunt întărite prin Decizia civilă nr. 1110/A din 21 mai 2002

de respingere a apelului reclamantului M.G. și prin Decizia civilă nr. 2190 din

10 octombrie 2002 de respingere a recursului aceluiași reclamant, M.G.

Hotărârile

judecătorești menționate anterior, aflate în copie la filele 62-72, dosar fond,

demonstrează indubitabil (independent și indiferent de nulitatea absolută a

contractului de donație pentru lipsa intenției de a dona) următoarele: (1) imobilul

teren în suprafață de 308 mp a fost preluat de către stat de la alte persoane

decât de la adevăratul proprietar, (2) actul de donare a terenului de către

autorii inițiali ai apelantului reclamant din prezenta cauză mai conținea un

motiv de nulitate absolută, pe lângă cel legat de lipsa animus donandi și

anume, lipsa calității de proprietar a donatorilor cu privire la bunul donat și

(3) notificarea din 23 iulie 2001 (fila 57 dosar fond), formulată de M.G. și M.N.,

prin care se solicită restituirea în natură a terenului în suprafață de 308 mp și

a construcțiilor existente pe acesta, situate în București, sector 6, nu poate

fi admisă deoarece titularii notificării nu sunt și nu au fost niciodată

proprietarii terenului în suprafață de 308mp și ai construcției edificate pe

acesta. În legătură cu construcția, exista un drept de creanță stabilit prin

hotărâre judecătorească în condițiile art. 492 - 494 din vechiul C. civ., iar

în legătură cu terenul există, de asemenea un drept de creanță, rezultat din

actul calificat de către instanță, prin hotărâri judecătorești irevocabile,

drept promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare.

Întrucât

sentința primei instanțe nesocotește hotărâri irevocabile anterioare care au

constatat că autorii apelantului - reclamant nu au avut în proprietate imobilul

în legătură cu care au formulat notificarea conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

Curtea a constatat că motivarea în drept a acesteia trebuie substituită în

totalitate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul care, invocând motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele

critici:

Hotărârea

recurată încalcă dispozițiile art. 295 și ale art. 296 C. proc. civ., care

prevăd că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai

grea decât aceea din hotărârea atacată.

Astfel,

instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile Legii nr. 10/2001

referitoare la dreptul de proprietate, calitatea de persoană îndreptățită și

formularea notificării în termen, însă nu este îndeplinită condiția prevăzută

în art. 2 lit. c), respectiv că nu s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute

în favoarea statului român, nefiind astfel îndeplinită condiția preluării

abuzive.

Motivele

de apel nu cuprind critici cu privire la dreptul de proprietate al autorilor reclamantului,

întrucât instanța de fond a constatat în mod corect faptul că autorul său, M.G.

a dobândit proprietatea asupra imobilului printr-un act sub semnătură privată.

Prin

urmare, cele reținute de instanța de fond cu privire la dreptul de proprietate

nu mai puteau fi analizate de către instanța de apel întrucât nu au constituit

obiect de critică a soluției pronunțate în fond, intrând astfel în puterea

lucrului judecat.

În mod

greșit instanța de apel a constatat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile

cerute de Legea 10/2001.

În ceea

ce privește condiția calității de persoană îndreptățită la restituire, există

la dosar certificatele de moștenitor din 23 iunie 2006 și din 20 februarie 2007,

din care rezultă că defunctul M.I. a fost unicul moștenitor al autorilor M.G.

și M.N., cei de la care statul român a preluat imobilul-teren în litigiu.

Din certificatul

de moștenitor de pe urma defunctului M.I., emis de B.N.P. M.V.L. din 30 august 2010

rezultă că au rămas ca moștenitori M.C., în calitate de soție supraviețuitoare

și M.R.C., în calitate de fiu.

Prin contractul

de cesiune de drepturi succesorale autentificat din 02 decembrie 2012, M.C. și

M.R.C. în calitate de moștenitori ai defunctului M.I., au cedat reclamantului

drepturile succesorale referitoare la imobilul teren în suprafață de 309 mp

situat în Mun. București, sector 6, ce face obiectul cererii de chemare în

judecată.

Prin

urmare, reclamantul pretinde că a preluat de la aceștia calitatea de persoană

îndreptățită și implicit dreptul de a solicita și de a i se restitui în natură

terenul în litigiu. fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 și 4 din

Legea nr. 10/2001.

În ceea

ce privește notificarea formulată de autorii reclamantului, aceasta

îndeplinește atât condițiile de formă prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât și

condițiile privind termenul de înregistrare, aceasta din data de 24 iulie 2001.

În ceea

ce privește dovada dreptului de proprietate aceasta rezultă din întreg

probatoriul administrat în cauză.

Prin

actul sub semnătură privată intitulat „chitanță” din data de 17 august 1957,

autorul reclamantului, M.G., a dobândit terenul situat în București.

Chitanța

a fost înregistrată la Secțiunea Financiară a Sfatului Popular al Raionului Gh.

Gh. Dej.

Instanța

de apel susține că această chitanță nu poate face dovada dreptului de

proprietate întrucât contravenea dispozițiilor Decretului nr. 221 din 6

septembrie 1950, însă Decretul nr. 221/1950 a fost abrogat prin art. 23 al

Decretului nr. 144 din 29 martie 1958.

La art. 4

din Decretul nr. 221/1950 se face mențiunea că actele încheiate cu

nerespectarea dispozițiilor decretului sunt nule de drept, iar nulitatea poate

fi invocată de către Parchet, Sfatul Popular si orice persoană interesată.

Până la

momentul abrogării Decretului nr. 221/1950 nu s-a constatat nulitatea actului

de proprietate al autorului reclamantului.

Mai mult,

Decretul nr. 144/1958 care a abrogat dispozițiile Decretului nr. 221/1950

recunoaște în art. 12 valabilitatea actelor sub semnătură privată încheiate

înainte de publicarea acestuia.

Prin

urmare, autorii reclamantului au exercitat asupra terenului dreptul de

proprietate cu toate atributele acestuia respectiv usus. fructus și abusus.

Astfel,

imobilul a făcut obiectul unui act de dispoziție si anume oferta de donație

autentificată din 26 martie 1979, ofertă făcută statului român de către autorii

reclamantului, M.G. și M.N.

Această

ofertă de donație a fost acceptată prin Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 emisă

în baza Decretului nr. 478/1954.

Din toate

actele emise de autoritățile statului cu privire la terenul ce face obiectul

cererii de chemare în judecată rezultă calitatea de proprietari a autorilor reclamantului.

Din fisa

tehnică a imobilului rezultă că figurau ca proprietari aceeași autori, cu teren

în suprafață de 357 mp si construcția edificată pe acesta.

Din

adresa din 24 ianuarie 2007 a Primăriei București - D.E.I.C. rezultă de

asemenea că imobilul a aparținut autorilor reclamantului, fiind preluat prin

Decizia nr. 877 din 18 iunie 1979 a fostului Consiliu Popular București.

Din

adresa emisă de Administrația Financiară sector 6 rezultă faptul că în a

figurat ca ultim titular de rol, autorul reclamantului, M.G.

Susține

recurentul că, din toate aceste înscrisuri rezultă că imobilul a fost

proprietatea autorilor reclamantului și, chiar dacă ar lipsi titlul de

proprietate, instanța trebuia să facă aplicațiunea art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Fată de

toate actele dosarului prezumția de proprietate apare ca fiind temeinică si

legală.

În ceea

ce privește condiția preluării abuzive, imobilul intră în categoria imobilelor

preluate abuziv, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 10/2001.

Prin sentința

civilă nr. 565 din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6

București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 251/A din 14 martie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și irevocabilă prin

Decizia civila nr. 1609 din 04 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 14504/303/2010. s-a constatat

nulitatea absolută a Ofertei de donație autentificată din 26 martie 1979 de

Notariatul de Stat Local Sector 7 București și nulitatea absolută parțială a

Deciziei nr. 877 din 18 iunie 1979 a Consiliului Popular al Municipiului

București prin care a fost acceptată oferta de donație, fiind îndeplinite

condițiile cerute de textul de lege amintit.

Anularea

donației atrage în mod necesar restituirea bunului de la donatar la donator,

intimatul si instanța nu se pot prevala de nedovedirea dreptului de proprietate

prin înscrisul sub semnătură privată, de vreme ce nici la dobândirea bunului nu

s-a cerut vreo dovadă a dreptului de proprietate, alta decât posesia public

recunoscută unită cu înscrisul sub semnătură privată.

Preluarea

imobilului fiind făcută de la autorii reclamantului, în calitate de proprietari,

atrage incidența prezumției legale instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Examinând

decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

În primul

rând trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot

forma obiect al analizei acestei instanțe decât acelea care vizează

nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art.

304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu

mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea

atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

Modul în

care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe

baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa

fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor

fi supuse analizei instanței de recurs.

În ce

privește primul motiv de recurs, relativ la aplicarea principiului non

reformatio in pejus, nu se poate reține împrejurarea că instanța de apel, prin

hotărârea pronunțată, cu încălcarea art. 296 teza a II-a C. proc. civ., ar fi

înrăutățit situația reclamantului în propria cale de atac.

Soluția

primei instanțe a fost de respingere a cererii, iar cea a Curții a fost de

respingere a apelului declarat de reclamant, în consecință, de menținere a

soluției primei instanțe. Cu alte cuvinte, în apelul reclamantului, Curtea de

Apel nu a schimbat, în defavoarea lui, soluția primei instanțe pronunțate

asupra acțiunii, ci a păstrat-o, caz în care nu se poate pune problema

nerespectării principiului non reformatio in pejus.

Așa fiind,

criticile formulate în primul motiv de recurs sunt nefondate și urmează a fi

respinse.

Prin

al doilea motiv de recurs, recurentul formulează critici cu privire la

calitatea reclamantului de moștenitor al persoanelor de la care a fost preluat

imobilul de către stat, precum și cu privire la caracterul abuziv al preluării.

Considerentele

avute în vedere de instanța de apel în pronunțarea soluției de respingere a

apelului reclamantului vizează calitatea de proprietari ai autorului reclamantului

asupra imobilului în litigiu la momentul preluării.

privire la acest aspect, recurentul invocă o serie de înscrisuri și susține că,

chiar în ipoteza în care ar lipsi titlul de proprietate asupra imobilului,

instanța ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În

pronunțarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarea situație de

fapt:

Prin

sentința civilă nr. 1215 din 21 februarie 2001 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 6 București, menținută prin Decizia civilă nr. 1110/A din 21 mai 2002

de respingere a apelului reclamantului M.G. și prin Decizia civilă nr. 2190 din

10 octombrie 2002 de respingere a recursului aceluiași reclamant, M.G., s-a

respins cererea formulată de reclamantul M.G. în contradictoriu cu pârâta C.V.

prin care se solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de

act autentic de vânzare - cumpărare, urmare a constatării valabilității

înscrisului sub semnătură privată intitulat „chitanță” încheiat la data de 17

ianuarie 1957.