ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea de

chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, la data de 8 martie 2007, sub nr. 8366/3/2007, contestatorii

S.A.M., S.A., S.Ș., au chemat în judecată intimata Primăria municipiului

București, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să acorde,

pentru suprafața de 172 m.p. (situată în colțul din nord-vest al imobilului din

București, str. P.A.V. nr. 13, sector 1, ocupată de un bloc) care nu poate fi

restituită în natură, măsuri reparatorii prin echivalent - compensarea, cu

terenul echivalent valoric la nivelul pieței imobiliare aflat tot în proprietatea

pârâtei, situat în București, str. J.M. nr. 10-12, sector 1, teren lipit de

proprietatea contestatorilor din str. P.A.V. nr. 13, sector 1; cu cheltuieli de

judecată.

La data de 8 aprilie

2009 contestatorii și-au modificat acțiunea în sensul că au solicitat măsuri

compensatorii și terenul proprietatea pârâtului, aflat în str. J.M., nr. 14-16,

sector 1, urmare a raportului de expertiză efectuat de către expertul T.Z.

Prin Sentința nr.

1204 din 15 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost modificată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, în conformitate cu prevederile Legii nr.

10/2001, reclamanții au formulat notificarea nr. 2854, fiind constituit Dosarul

nr. 12779, înregistrat la Primăria municipiului București.

Prin această

notificare reclamanții au solicitat restituirea în natură a parcelei de teren

în suprafață de 156 mp aflată în vestul imobilului situat în București, str.

P.A.V. nr. 13, sector 1, precum și acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent bănesc pentru parcela de teren în suprafața de 187 mp aflată în

colțul din nord-vest al imobilului situat în București, str. P.A.V. nr. 13,

sector 1.

Potrivit

procesului-verbal din Dosarul nr. 7383/1940, emis de Comisia pentru înființarea

Cărților Funciare București, privitor la imobilul din str. A.D.S. (în prezent

str. P.A.V.) nr. 13, sector 1, S.S., S.A.D. și S.A.I. au fost proprietarii

imobilului alcătuit din teren în suprafață de 865 mp și o casă cu parter, având

10 camere și dependințe, situat în București, str. D.S. nr. 13, sector 1.

S.A.D. și S.S. au

fost moșteniți de către S.I. și S.A., după cum urmează: S.A.D. a decedat la

data de 10 august 1994, fiind moștenit de către S.S. și S.I., în calitate de frați,

astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor de calitate nr. 134 din 2

iunie 1997 eliberat de Biroul Notarului Public M.E.; S.S. decedat 4 septembrie

2000, a fost moștenit, astfel cum rezultă din Certificatul de calitate de

moștenitor nr. 24 din 12 septembrie 2000 eliberat de Biroul Notarului Public

D.M. și din Certificatul de moștenitor nr. 30 din 12 decembrie 2000 eliberat de

Biroul Notarului Public D.M. de către reclamanta S.A., în calitate de fiică.

De pe urma

defunctului S.I. decedat la data de 25 august 2005, au rămas drept moștenitori

reclamanții S.A.M., în calitate de soție supraviețuitoare și S.Ș., în calitate

de fiu.

După cum rezultă din

Sentința civilă nr. 7396/1997, imobilul situat în București, str. P.A.V. nr.

13, sector 1, a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950,

preluarea fiind considerată abuzivă prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 7396 din 5 iunie 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în

Dosarul nr. 5997/1997, sentință rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis

acțiunea formulată de reclamanții S.I. și S.S., în calitate de coproprietari și

moștenitori ai defunctului S.A.D. și s-a dispus restituirea în deplină

proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, str. P.A.V.

nr. 13, sector 1, alcătuit din construcție și terenul aferent.

Instanța a reținut că

această hotărâre judecătorească are putere de lucru judecat între părți în ceea

ce privește dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în

discuție, cu toate consecințele ce decurg din constatarea acestui drept.

Ulterior, prin

Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 63 din 12 ianuarie

1998 și prin procesul-verbal de predare-primire nr. 664 din 30 aprilie 1998 s-a

dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, str. P.A.V. nr.

13, sector 1, compus din construcție și terenul aferent.

Conform concluziilor

raportului de expertiză efectuat de expertul B.M. s-a constatat că terenul

actual din Str. P.A.V. nr. 13, sector 1 are o suprafață cu 179 m.p. mai mică

decât cea determinată la nivelul anilor 1911 și 1940.

În ceea ce privește

solicitarea reclamanților de acordare în compensare a altor terenuri aflate în

proprietatea intimatei, tribunalul a constatat că este admisibilă, în

principiu, având în vedere că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după

caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este

obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Din dispozițiile mai

sus menționate se desprinde concluzia că unității deținătoare îi revine

obligația de a propune acordarea de alte bunuri sau servicii în compensare, iar

în situația în care aceasta susține că nu deține astfel de bunuri, sarcina

probei este răsturnată, reclamanților revenindu-le obligația de a dovedi că

intimata deține bunuri apte de a fi acordate în compensare.

Acesta deoarece nu se

poate solicita dovedirea unui fapt negativ, ci partea interesată, în speță

reclamanții, trebuie să răstoarne această susținere prin dovedirea faptului

pozitiv contrar.

Cu privire la

terenurile solicitate în compensare, respectiv, astfel cum au fost identificate

de expertul topo, tribunalul a reținut că nu îndeplinesc condițiile necesare a

fi oferite în compensare, având în vedere că din lucrările dosarului rezultă că

situația lor juridică nu este una clară și care să conducă instanța la

concluzia fermă că pot fi oferite în compensare fără a crea prejudicii altor

peroane.

În acest sens, în

ceea ce privește terenul din strada J.M., nr. 10-12, sector 1 tribunalul a

reținut că, în conformitate cu adresa nr. 14526/P din 14 iunie 2010 emisă de

Instituția Prefectului Municipiului București, a fost emis titlul de

proprietate nr. 23196 din 26 ianuarie 2006 în baza Ordinului de Prefect nr.

51/2006, această constatare rezultată în urma adresei emise din oficiu de

instanță și fiind în contradicție totală cu susținerile reclamanților că

terenul este liber și poate fi oferit în compensare.

În egală măsură,

pentru terenul situat în str. J.M., nr. 14-16, sector 1, tribunalul a constatat

că, potrivit concluziilor suplimentului raportului de expertiză efectuat de

expertul B.M., terenul solicitat în compensare se găsește în realitate la

adresa din strada P.A.V. nr. 15, iar din răspunsul Primăriei Municipiului

București Direcția Juridică și înscrisurile atașate rezultă că pentru acest

teren a fost emisă o dispoziție de restituire pe numele altei persoane.

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat că apărările reclamanților sunt contradictorii. Astfel,

pe de o parte, reclamanții susțin că în realitate terenul solicitat se găsește

la adresa din str. J.M., nr. 14-16, sector 1, iar pe de altă parte urmăresc

prin concluziile expertului parte să demonstreze că nu tot terenul din str.

P.A.V. nr. 15 a făcut obiectul dispoziției de restituire.

Or, această poziție

procesuală contradictorie, coroborată cu răspunsurile date de instituțiile

statului la solicitările din oficiu ale instanței și care contrazic susținerile

reclamanților, au condus prima instanță la concluzia că terenurile în discuție

nu sunt apte a fi acordate în compensare reclamanților în temeiul art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, față

de situația de fapt reținută și de temeiurile de drept menționate, tribunalul a

respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost modificată.

Prin Decizia nr. 44A

din 6 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

contestatorii S.A.M., S.A. și S.Ș. împotriva Sentinței civile nr. 1204 din 15

septembrie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

Dosarul nr. 8366/3/2007, în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului

București.

În considerentele

acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că, conform cererilor apelanților,

au fost administrate probe cu înscrisuri și expertiză tehnică efectuată de

expert F.R. (filele 112 – 114 dosar apel).

Deși în cauză, prin

actele comunicate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București

Sector 1, se arată că sunt deschise cărți funciare (filele 118 – 126 dosar

apel), în expertiza efectuată de expert F.R. se arată că „ambele terenuri

identificate în compensare sunt bine definite, distincte, libere și din

informațiile primite de la locatari nu sunt revendicate de nimeni, nu au

deschise cărți funciare și fac parte din adresele menționate, respectiv str.

J.M. nr. 14-16 și nr. 10-12”.

Se mai arată că sunt

neîngrijite și abandonate, nu au proprietari și conform expertului evaluator

T.Z. au valori apropiate cu terenul aflat în str. P.A.V. nr. 13.

Văzând întregul

material probator administrat și la fond și în apel, instanța de apel, față de

poziția terenurilor, a constatat că nu poate reține concluziile expertizei,

referitoare la faptul că nu sunt revendicate sau nu au alți proprietari.

Argumentul expertului

pentru această situație este acela „din informațiile primite de la locatari”,

or, a lua de bază aceste afirmații și pe baza lor a face concluzii clare cu

privire la situația juridică a celor două suprafețe indicate (de 283 m.p. și

172 m.p.) nu poate fi acceptat.

Ca atare, curtea de

apel a arătat că nu poate primi concluziile raportului de expertiză menționat,

constatând că nu este lămuritor.

Cum în lipsa altor

probatorii (raportul de expertiză fiind o probă care nu lămurește situația

terenurilor indicate de apelanți spre a fi primite în compensare) față și de

dispozițiile art. 1169 C. civ., dar și motivarea corectă care este conformă

probatoriului din dosar, instanța a reținut că criticile din apel nu pot fi primite.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, contestatorii S.A.M., S.A. și

S.Ș., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, contestatorii au arătat că aprecierile instanței de apel

sunt greșite.

Astfel, recurenții au

susținut că nu există nicio dovadă în sensul că ar exista cărți funciare asupra

respectivelor terenuri. Singurele cărți funciare existente la adresele

respective vizează exclusiv apartamente cumpărate de locatari în temeiul Legii

nr. 112/1995, lege care niciodată nu a permis vânzarea altui teren decât cel

aflat sub construcția vândută. Or, recurenții susțin că ceea ce solicită în

compensare, este o parte a curților de la cele două adrese, parte care aparține

Municipiului București și care nu este folosită, în acest moment, de nimeni,

fiind ocupată de o magazie a Teatrului Notara, abandonată, precum și de

gunoaie.

De asemenea,

recurenții au susținut că nu există nicio dovadă a existenței vreunei cereri de

revendicare a respectivelor terenuri.

În plus, recurenții

au arătat că accesul pe cele două terenuri se poate face de pe proprietatea lor

restituită în natură, respectivele terenuri refăcând, dintr-un punct de vedere,

curtea imobilului, chiar dacă deschiderea la stradă ar dispărea complet față de

forma inițială. Cele două terenuri ar forma o curte interioară și ar fi

înlăturată și sursa majoră de infecție existentă în prezent.

În consecință, au

solicitat instanței admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

atacate, admiterea apelului, omologarea raportului de expertiză efectuat de

expertul F.R., schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, omologarea

raportului de expertiză efectuat de expertul T.Z. și, judecând cauza pe fond,

să fie admisă cererea de chemare în judecată precizată, dispunând compensarea

imobilului, proprietatea recurenților-contestatori, cu cele două terenuri

învecinate identificate de expertul F.R.

La termenul de

judecată din data de 31 ianuarie 2013 instanța a invocat, din oficiu, excepția

nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ.

Analizând recursul

declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate

pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că

motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de

recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute

limitativ în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) C.

proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele

de ordine publică.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia

dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă

parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de

judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul

de recurs invocat.

Față de faptul că nu

constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la

decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, nu

numai că recurenții S.A.M., S.A. și S.Ș. nu s-au conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivul de

nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care și-au

întemeiat recursul, dar nu au formulat nici critici care să poată fi încadrate,

din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs dedusă judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale

deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea și

indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau

aplicate greșit, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele

folosite de instanță, în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici

susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența judecății

anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

Modalitatea de

motivare a recursului adoptată de către recurenți constă, practic, într-o

înșiruire de afirmații, care, nefiind structurate din punct de vedere juridic,

sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Or, condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Nici criticile

formulate de recurenți care vizează situația de fapt și modul în care instanța

de apel a făcut aprecierea probelor administrate în cauză nu pot fi primite.

Astfel, modul în care

instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de

legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs,

deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr.

138/2000.

Față de cele expuse

mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul

declarat de contestatorii S.A.M., S.A. și S.Ș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de contestatorii S.A.M., S.A. și S.Ș. împotriva Deciziei nr. 44A din 6

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG