ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 642/2013

Prin cererea formulată la 3 mai 2010, F.C. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General - ca prin hotărârea ce se va pronunța să soluționeze notificarea formulată de autoarea sa N.E., la 19 martie 2001, în sensul acordării despăgubirilor bănești pentru imobilul situat în București, str. A.M.Z. nr. 30 Sector 1, pentru suprafața ce nu mai poate fi restituită în natură. În motivarea cererii, se arată că N.E. - de la care reclamantul a cumpărat drepturile succesorale conform contractului autentificat sub nr. 83 din 15 ianuarie 2003, de B.N.P. H. și B. -a solicitat, pe calea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, str. A.M.Z.

nr. 30 Sector 1 (compus din teren și două corpuri de construcție) anexând acestei cereri toate actele doveditoare solicitate, în sprijinul restituirii. Cu toate acestea, se arată, notificarea nu a fost soluționată până la data introducerii acțiunii. Prin cerere precizatoare, reclamantul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 203,10 m.p. situat la aceeași adresă, aflat în administrarea Primăriei, arătând că nemișcătorul este liber și nu există niciun impediment la retrocedare, întrucât acesta nu se regăsește în proprietatea celor doi cumpărători, la Legea nr. 112/1995. Totodată, reclamantul a formulat cerere de introducere în cauză a Statului român, prin Ministerul de Finanțe, cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor bănești și plata efectivă a acestora, referitor la partea din imobil ce nu îi mai poate fi restituită în natură.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 1715 din 19 noiembrie 2010, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată. A constatat că reclamantul este îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul din București, str. A.M.Z. nr. 30 Sector 1, compus din teren în suprafață de 202,87 m.p. și cu privire la partea din imobilul construcție, înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nr. 281/26566 din 30 septembrie 1996, cu cumpărătorii P.V.

și P.M. A constatat că reclamantul este îndreptățit la restituirea în natură a terenului în suprafață de 51,75 m.p., reprezentând o parte din curtea imobilului situat în București str. A.M.Z. nr. 30 Sector 1, astfel cum se identifică prin schița de plan, scara 1:500, întocmită de expert L.M. A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a despăgubirilor bănești și restituirea în natură a terenului în suprafață de 203,10 m.p. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin notificarea nr. 1534 din 19 martie 2001, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 25867/2001, N.E. a solicitat restituirea în natura a imobilului (două corpuri construcție) situat în Str. A.M.Z.

nr. 30, București, Sector 1. Reclamantul a dobândit drepturile succesorale ale numitei N.E. potrivit art. 1399 C. civ., având în vedere contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, autentificat sub nr. 83 din 15 ianuarie 2003 la BNP R.H. și R.D.B. Terenul ce face obiectul notificării a fost dobândit de E.S. și V.S. (părinții lui N.E.) prin contractul de vânzare cumpărare din 25 iulie 1927 înregistrat sub nr. 23390 și are o suprafața de 384 mp. Pe teren au fost edificate de către aceștia două construcții, respectiv Corpul A și corpul B, potrivit autorizației de construire nr. 1946 din 29 aprilie 1946. În anul 1996, S.C. H.N. S.A. a vândut în baza Legii nr. 112/1995 către P.V. și P.M., Corpul A al imobilului edificat pe acest teren, împreună cu 113, 47 m.p., teren situat sub construcție.

În anul 1999, S.C. R. S.A. a vândut în baza Legii nr. 112/1995 către C.A.D., Corpul B al imobilului edificat pe acest teren împreună cu 67,43 m.p., teren situat sub construcție. Potrivit adresei nr. 5551 din 5 aprilie 2001, emisă de P.M.B - Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, imobilul din str. A.M.Z., nr. 30, sector 1 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6938, din proprietatea numiților S.E. și V., cărora li s-au naționalizat 4 apartamente în București. Tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru imobilul situat în București, str. A.M.Z.

nr. 30, sector 1 compus din teren în suprafață de 202,87 mp și cu privire la partea din imobilul construcție înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nr. 281/26566 din 30 septembrie 1996 cu cumpărătorii P.V. și P.M., precum și la restituirea în natură a terenului în suprafață de 51,75 mp reprezentând o parte din curtea imobilului din București, str. A.M.Z. nr. 30, sector 1 astfel cum se identifică prin schița de plan scara 1:500 întocmită de expert L.M.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se mai arată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil teren și construcții, în cauză nedovedindu-se că cele 2 contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost anulate de către instanțele de judecată în temeiul dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată. Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune restituirea în natură a terenurilor aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar prin cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cumpărătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de sub construcția cumpărată în cotă indiviză.

De asemenea, tribunalul mai reține că, potrivit art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune restituirea în natură, ci doar în echivalent, a imobilelor care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, urmând ca celui în cauză, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să i se constate calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit schiței de plan și amplasament întocmită de către expertul L.M., depusă de către reclamant în dovedirea notificării și în dovedirea cererii de chemare în judecată, suprafața construită a celor 3 corpuri de construcție este de 171,89 m.p.

reclamantul fiind proprietar exclusiv doar asupra corpului B de construcție, suprafața de teren exclusiv pentru cele 3 corpuri de construcție este de 107,3 m.p., iar suprafața de teren afectată de dreptul de servitute de trecere este de 89,90 m.p., iar potrivit amplasamentului corpurilor de construcție, astfel cum aceasta rezultă din planul de amplasament și delimitare a bunului imobil ( corp A 112,97 m.p. în fapt, corp B 58,92 m.p.

în fapt), față de împrejurarea că pe teren se găsește și un corp de construcție C2 garaj, cu o suprafață construită de 27,67 m.p., rezultă că suprafața construită pentru care s-a dobândit în mod corespunzător dreptul de proprietate pentru terenul de sub construcție, corpul A și garaj este de 112,97 m.p., iar pentru exercitarea dreptului de servitute de trecere este destinată suprafața de 89,90 m.p., motiv pentru care reclamantului nu i se poate restitui în natură decât suprafața de 51,75 m.p., acesta suprafață de teren neimpunându-se a fi folosită de proprietarii corpului A, față de modalitatea de amplasament a corpurilor de construcții, iar pentru corpul de construcție garaj s-a avut în vedere necesitatea exercitării unei servituți de trecere, urmând ca pentru terenul în suprafață de 202,17 m.p.

să se primească măsuri reparatorii prin echivalent. În ceea ce privește solicitarea de acordare de despăgubiri bănești tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată. S-a avut în vedere că, față de cadrul procesual determinat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, soluționarea prezentei cauze se face prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la atribuțiile pe care unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării le are conferite prin actul normativ respectiv.

Or, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 notificarea poate fi soluționată atunci când este găsită întemeiată, fie prin restituirea în natură a imobilului, fie prin propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care pot îmbrăca forma acordării de alte bunuri în compensare, fie forma propunerii acordării de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri bănești și cu atât mai puțin obligarea unității deținătoare la plata acestor despăgubiri. Cum, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează în modurile mai sus arătate, stabilirea în concret a despăgubirii și modalitatea în care aceasta va fi acordată face obiectul unei alte proceduri, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 247/2005, cu căi de atac și competențe speciale.

Prin Decizia nr. 178 A din 26 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei de interes cu formularea apelului de către apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 1715 din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și apelantul-reclamant F.C., împotriva aceleiași hotărâri. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General A obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv pentru corpul A, compus din construcțiile CI și C2 și terenul aferent acestora (respectiv teren de sub construcții precum și loturile aferente (lot C - 42 mp, lot D - 38 mp și lot A - 60 mp) identificate conform raportului de expertiză întocmit de expert D.Z. A obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General, să restituie în natură reclamantului terenul aferent corpului B (construcția C3) în suprafață de 69 mp, identificat conform aceluiași raport de expertiză.

A menținut dispozițiile din sentință cu privire la respingerea ca neîntemeiată a solicitării de acordare a despăgubirilor bănești de către pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București -prin Primar General că notificarea formulată de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. 81) ( în prezent art. 25 alin. (1)) din lege, prin care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire. Termenul de 60 de zile menționat mai sus, poate avea, într-adevăr, conform textului legal enunțat și Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Or, în cauză, din documentația ce formează obiectul dosarului de restituire înregistrat la PMB, rezultă că notificarea a fost însoțită de actele doveditoare de care autoarea reclamantului a înțeles să se prevaleze, și cu toate acestea, unitatea deținătoare nu a soluționat-o, în termenul de 60 de zile prevăzut de lege. Lipsa precizării din partea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe, nu condiționează unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, astfel cum susține apelantul pârât, ci precizarea respectivă determină obligația de a se pronunța numai pe baza probelor depuse. Ca atare, în sarcina pârâtului subzistă obligația de a da o soluție cererii petentului, fie în sensul admiterii și restituirii imobilului în forma solicitată, fie în sensul respingerii acesteia, în termenul stabilit de lege.

Lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege îndreptățește persoana care a formulat notificarea să solicite valorificarea în instanță a dreptului pretins, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007. De asemenea, se reține că la dosar, au fost depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare a legii, acte care justifică în cauză calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, autentificat sub nr. 83 din 15 ianuarie 2003 la BNP R.H.

și R.D.B., reclamantul a dobândit drepturile succesorale ale numitei N.E., potrivit art. 1399 C. civ. Terenul în suprafață de 384 mp, ce face obiectul notificării formulată de N.E. a fost dobândit de părinții acesteia, E.S. și V.S. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 23390/1927 și transcris sub nr. 1198/1927 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat (fila 115), aceștia fiind înscriși ca proprietari conform procesului-verbal nr. 3678/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare București (fila 5 dosar fond). Pe teren au fost edificate de către autorii notificatoarei două construcții, respectiv Corpul A și corpul B, potrivit autorizației de construire nr. 1946/29 aprilie 1946 (fila 94). Potrivit adresei nr. 5551 din 5 aprilie 2001, emisă de P.M.B - Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar (fila 144), imobilul din str. A.M.Z., nr. 30, sector 1 proprietatea numiților S.E.

și V., a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 6938. Prin urmare, cum la data preluării de către stat, autorii reclamantului erau proprietarii imobilului, în mod corect a constatat prima instanță că reclamantul a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, conform art. 2 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Cât privește apelul reclamantului, instanța de control judiciar a reținut că în raport cu obiectul cererii deduse judecății și având în vedere decizia în interesul legii nr. XX/2007, pentru terenul ce poate fi restituit în natură se impunea ca instanța, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție să dispună ea însăși direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

De asemenea, cu privire la despăgubirile bănești, se impunea obligarea pârâtului de a propune acordarea acestora, în condițiile legii speciale, conform cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cât privește măsurile reparatorii ce pot fi acordate în concret reclamantului în raport cu situația juridică a imobilului, s-a reținut că deși prima instanță a dispus restituirea în natură a unei părți din teren, în cauză nu a fost efectuat un raport de expertiză care să identifice terenul în discuție, proba solicitată de reclamant în acest sens fiind respinsă prin încheierea din data de 12 noiembrie 1010. Având în vedere obiectul cererii deduse judecății, s-a apreciat că această probă era necesară și utilă soluționării cauzei, pentru identificarea terenului dar și pentru stabilirea destinației sale, în vederea verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În acest sens, în apel, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice topografice, având ca obiective identificarea terenului în suprafață de 384 mp, identificarea construcțiilor corp A și corp B și a terenului aferent acestora, identificarea terenului liber de construcții, aferent corpului B de clădire, și să se stabilească dacă acesta poate fi restituit în natură, prin raportare la prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 120/2001 și art. 7 pct. 3 din H.G. nr. 923/2010.

În raport de această expertiză s-a reținut că terenul aferent imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, corpul A (construcțiile CI și C2 care au rămas în proprietatea cumpărătorilor) este reprezentat de terenul de sub construcții (85 mp, respectiv 28 mp) dar și terenul din jurul acestora necesar bunei utilizări a acestora, loturile A și C care reprezintă drum de acces și lotul D, care se află în parte între cele două construcții și în parte asigură accesul către construcția C2, fiind în prelungirea lotului C. Aceste suprafețe de teren au regimul juridic prevăzut de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind necesare bunei utilizări a construcțiilor, astfel încât, cu privire la acestea, apelantul reclamant este îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Cât privește terenul în suprafață de 69 m.p. (parte din lotul B) aferent construcției C3 (corpul B), construcție, care împreună cu terenul situat sub aceasta (53 mp) se află în proprietatea apelantului reclamant, s-a constatat că acesta deservește strict construcția C3, restituirea în natură neîmpiedicând în niciun fel accesul celorlalți proprietari care folosesc curtea, la imobilele lor. Terenul în discuție, conchide instanța de apel, nu intră așadar sub incidența art. 7 alin. (5) din lege, astfel că restituirea în natură este posibilă, în acest fel apelantul reclamant devenind proprietar exclusiv atât asupra corpului B, cât și asupra terenului aferent acestuia, situat sub construcție (53 mp) și împrejurul acesteia (69 mp).

În privința părții din imobil care nu poate fi restituită în natură (corpul A, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 și terenul aferent acestuia menționat mai sus - loturile A, C și D), acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent urmează a se face în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului..este obligat ca, prin dispoziție motivată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv . În cauză, au declarat recurs în termenul legal, atât reclamantul F.C., cât și pârâtul Municipiul București, prin Primar General.

În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul critică decizia dată în apel, după cum urmează: - instanța a reținut că pârâta Primăria Municipiului București este obligată să propună măsuri reparatorii, deși evocarea fondului și respectiv soluționarea cererilor formulate pe calea notificării, ar fi presupus și stabilirea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate. - în mod greșit nu s-a restituit în natură și terenul aferent Corpului A (de sub construcțiile CI și C2) precum și loturile aferente, suprafețe ce nu se găsesc în proprietatea celor doi cumpărători la Legea nr. 112/1995 și se află în administrarea Primăriei. Chiar dacă, urmare acestei retrocedări, s-ar fi pus problema instituirii unei servituți de trecere în favoarea proprietarilor celorlalte construcții, dreptul său de proprietate nu ar fi fost afectat, aspect asupra căruia s-a referit și expertul desemnat în cauză.

Invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin Primar General, critică decizia din apel, pe considerentul greșitei sale obligări de a propune despăgubiri în condițiile legii speciale, pentru părțile din imobil ce nu pot fi restituite în natură, atâta vreme cât la dosar nu se regăsește o situație juridică clară a nemișcătorului, nefiind stabilită apartenența acestuia la domeniul public sau privat. Mai mult, se arată - invocându-se prevederile art 10.3 al H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 – că nu s-a verificat existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol și altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză ce nu are confirmarea instituțiilor care le administrează.

În fine, conchide recurenta, terenul a cărui restituire în natură s-a solicitat precum și cel restituit, reprezintă în fapt curtea aferentă apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru care, în raport de dispozițiile art. 7alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune decât acordarea de despăgubiri. Ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondate, în considerarea argumentelor ce succed. Așa cum corect au reținut ambele instanțe, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea deținătoare investită cu soluționarea notificării, are obligația doar de a propune acordarea de măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Procedura instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 presupune atât evaluarea cât și acordarea despăgubirilor care, se realizează potrivit legii speciale, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, organism aflat în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Ca atare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, competența instanței civile se păstrează doar în ceea ce privește procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deținătoare, în situația în care aceasta refuză să soluționeze notificarea, cum este și cazul în speța dedusă judecății. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ (art. 19 și 20 din Legea nr. 247/2005), doar după ce au fost stabilite prin decizie de către organismul special abilitat, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În acest fel, în cazul în care partea este nemulțumită de decizia autorității competente sau de nesoluționarea în termen, aceasta are asigurat accesul la instanță, fiind respectate astfel, garanțiile instituite prin dispozițiile art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, se reține că prin raportul de expertiză efectuat în apel s-a identificat terenul în litigiu și construcțiile aflate pe acesta, respectiv Corpul A (reprezentat de construcțiile CI și C2) și Corpul B (reprezentat de construcția C3). Cât privește proprietarii construcțiilor aflate pe terenul în litigiu, se reține că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 281/26556 din 30 septembrie 1996, S.C.

H.N. S.A. a vândut în baza Legii nr. 112/1995 către P.V. și P.M., Corpul A al imobilului, împreună cu terenul situat sub construcție. Tot astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1012/1 din 25 ianuarie 1999, S.C. R. S.A. a vândut, în baza Legii nr. 112/1995, către C.A.D., Corpul B al imobilului, împreună cu terenul situat sub construcție. Ca urmare a cererii formulată de reclamantul F.C., care a solicitat anularea acestui din urmă contract și revendicarea imobilului ce face obiectul acestuia, Judecătoria Sector 1 București, prin Sentința civilă nr. 997 din 23 ianuarie 2008 a luat act de tranzacția încheiată între F.C. și C.A., prin care aceasta l-a recunoscut ca proprietar pe reclamant, asupra imobilului corp B (teren și construcție), sentința rămânând irevocabilă sub acest aspect ( a se vedea filele 6, 7, 20, 118 dosar apel).

Ca atare, corpul A ( reprezentând construcțiile C1 și C2) și terenul situat sub aceste construcții (85 mp, respectiv 28 mp), au rămas în proprietatea cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, P.V. și P.M., iar corpul B (construcția C3) și terenul situat sub aceasta (53 mp) se află în proprietatea reclamantului, ca efect al sentinței sus-menționate.

Expertiza efectuată în cauză (vezi schița anexă - fila 81 dosar apel) a identificat, în curtea imobilului următoarele loturi de teren: - lotul B - în suprafață de 122 mp, aferent corpului B (construcția C3), incluzând terenul de sub construcție (53 mp) și terenul din jurul acesteia, diferența de 69 mp; - lotul A - în suprafață de 60 mp, reprezentând drum de acces către corpul A și corpul B; - lotul C - în suprafață de 42 mp, aferent construcției C1, drum de acces pietonal către construcția C1; - lotul D - în suprafață de 38 mp, aferent construcțiilor C1 și C2 (corpul A). Potrivit articolului 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar art. 7.3 din H.G nr. 923/2010 stabilește că prin noțiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. l 12/1995", se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, necesar bunei utilizări a acesteia, indiferent de categoria de folosință.

În speță, rezultă cu evidență din examinarea planului de situație al imobilului (a se vedea și fila 67 dosar apel) că loturile C și D din terenul în discuție, sunt aferente construcțiilor C1 și C2, ce au făcut obiectul înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, iar lotul A, în suprafață de 60 m.p. deservește toate cele trei corpuri de proprietate. Ca atare, în mod corect s-a reținut că aceste suprafețe urmează regimul juridic al textelor mai sus enunțate, fiind necesare bunei utilizări a construcțiilor, cu privire la acestea reclamantul neputând pretinde decât acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Este de observat de asemenea că, o eventuală restituire în natură a Lotului A, perspectivă analizată de această instanță, nu ar fi în măsură - raportat la poziționarea acestuia, în paralel cu construcțiile C1 și C2 - decât să genereze alte eventuale litigii între proprietarii celor 3 edificate.

Cu referire la recursul declarat de pârâtă, prin cele mai sus expuse s-a răspuns și criticii vizând situația juridică a nemișcătorului care rezultă cu evidență din întreg materialul probator al cauzei. Cât privește neverificarea de către instanțe a existenței și utilizării unor „amenajări subterane" este de remarcat că această aserțiune a pârâtei este făcută pentru prima dată în recurs, critica fiind formulată omisso medio, situație în care nu va fi analizată. Celelalte „observații" ale recurentei pârâte, care nu pot fi încadrate într-o critică de sine stătătoare, vin de fapt în sprijinul soluției pronunțate, în sensul că pentru suprafețele reprezentând „curtea aferentă" clădirilor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, s-a constatat îndreptățirea reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Cât privește Lotul B din terenul în litigiu, în suprafață de 69 m.p. rezultă cu evidență din probele administrate că acesta este aferent construcției C3, aflată în proprietatea reclamantului, situație în care în mod corect s-a dispus restituirea în natură. Așa fiind, față de cele ce preced,recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul F.C. și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 178 A din 26 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013. Procesat de GGC - DG