ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5571/2011

Asupra cauzei de față,reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13 august 2008, de către reclamanta N.M.E. în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, s-a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții prin care să se constate calitatea de persoana îndreptățită a reclamantei, să se dispună acordarea în compensare a altor bunuri ori să se propună acordarea de despăgubiri, la valoarea pe piața, pentru imobilul (clădire demolată); obligarea pârâtul ca în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziției privind propunerea de acordare de despăgubiri să înainteze întreaga documentație prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul C.C.S.D.; obligarea pârâtul la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere pană la îndeplinirea obligațiilor mai sus arătate.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanta în calitate de unică moștenitoare a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat Primăriei Municipiului București, restituirea în natura a imobilului situat în București, sector 1, format din teren în suprafață de 195 mp, precum și acordarea de despăgubiri pentru corpul B de clădire, contrucție demolată la data formulării notificării. Întregul imobil situat la adresa din, sector 1, compus inițial din teren în suprafața de 660 mp și două corpuri de clădire a fost proprietatea tatălui său, N.T., întregul imobil fiind naționalizat de la acesta cu invocarea Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. 5366 din anexa la decret. Potrivit adresei din 18 mai 1994 emisă de SC.

R.V. SA, în anul 1975, corpul A de clădire a fost parțial demolat, iar corpul B a fost demolat în totalitate în cadrul operațiunilor de sistematizare a zonei. Anterior formulării notificării, prin Hotărârea nr. 3303 din 17 februarie 2000 a C.G.M.B. - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 s-au acordat reclamantei despăgubiri pentru o suprafață de 451,10 mp din teren și pentru corpul A de clădire format din subsol, etaj și mansardă. De asemenea, s-a învederat că, prin sentința civilă nr. 3339 din 1 martie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 10080/1997, s-a dispus obligarea P.M.B.

la restituirea către reclamantă a unui spațiu comercial plus pivnița în suprafață de 103,10 mp parte compunere inițială a corpului A din, sector 1. Ulterior, prin sentința civila nr. 6501 din 11 iunie 2001 astfel cum a fost modificată în parte prin Decizia nr. 1896 din 11 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1976/2003, s-a restituit în indiviziune suprafața de 93,17 mp teren situată sub clădirea spațiu comercial și suprafața de 107,90 mp în exclusivitate plus construcția magazie în ruină edificată pe acesta. Prin sentința civilă nr. 95 din 4 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta N.M.E.

în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, a fost obligată pârâtul să emită decizie/dispoziție de soluționare a notificării, ce face obiectul Dosarului nr. 4649 al Primăriei Municipiului București, prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat. Pentru a hotârî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Imobilul situat în București, sector 1 a intrat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950 - poziția nr. 5366 - fiind preluat de la tatăl reclamantei, N.T. Autorii reclamantei, N.T. și N.C., au dobândit imobilul prin contractul de vânzare cumpărare din 10 februarie 1938. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că "prin sentința civilă nr. 3339 din 1 martie 1999 definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 10080/1997, a fost admisă cererea reclamantei și a fost obligată pârâta C.G.M.B.

.să restituie acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1 (fila 4 dosar). Prin dispoziția nr. 59/2000 a Primarului General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natura către reclamantă a imobilului (construcție) situată în sector 1, în suprafață de 103 mp (fila 10 dosar). De asemenea, prin Hotărârea nr. 3303 din 17 februarie 2000 a C.G.M.B., s-au acordat despăgubiri pentru imobilul (demolat corpul A), format din construcție și teren în suprafață de 451 mp situat în sector 1. Din adresa din 18 mai 1994 a SC R. SA (fila 11 dosar) a rezultat ca în anul 1975, corpul B al imobilului situat în sector 1, trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar N.T., a fost demolat în întregime.

Prima instanță a reținut că obiectul acțiunii de fața îl face acest imobil demolat în totalitate, respectiv corpul B de clădire. Prin notificarea din 25 iunie 2001 și înregistrată la Primăria Municipiului București din 31 iulie 2001, reclamanta N.M.E. a solicitat restituirea acestui imobil prin masuri reparatorii prin echivalent, însă pârâtul, până în prezent nu a emis o dispoziție prin care să răspundă acestei notificări. În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantei, Tribunalul a reținut, că, potrivit art. 3 alin (1) lit a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în sensul acestei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării in mod abuziv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din lege de prevederile acestei legi, beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Față de aceste dispoziții legale, s-a reținut că reclamanta a dovedit calitatea sa de persoana îndreptățită, potrivit sentinței civile nr. 3339 din 1 martie 1999 definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 10080/1997, care se impune sub acest aspect cu putere de lucru judecat. De asemenea, Tribunalul a reținut ca potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie/dispoziție motivată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Legea specială, de care se face vorbire în aceste dispoziții legale este reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Ulterior, reclamantul a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1395/04 decembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 30641/3/2008 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în sensul că instanța a omis să se pronunțe: pe cererea privind obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții prin care să-i acorde în compensare alte bunuri sau servicii, așa cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) și cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și pe capetele doi și trei de cerere. Prin sentința civilă nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a ad mis cererea formulată de reclamata N.M.E.

, s-a d ispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, în sensul că a fost obligat pârâtul, ca în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziției privind propunerea de acordare de despăgubiri, să înainteze întreaga documentație prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul C.C.S.D. și s-a r espins cererea de obligare a pârâtei la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere până la îndeplinire obligației de mai sus, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, s-a formulat apel de către pârâtul Municipiul București prin Primar General.

În motivarea apelului, s-a arătat că, în mod greșit, instanța a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat instituția să emită dispoziție, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, precum și obligarea instituției de a înainta dosarul de notificare către Secretariatul C.C.S.D. S-a învederat că, potrivit art. 23 alin. (1) și (2) „în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conf. art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate”.

Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza. În alta ordine de idei, conf. art. 22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte"respectiv înscrisuri prin care pârâtul înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate si care generează o prezumție relativa de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca.

S-a susținut că această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, că unitatea deținătoare putea să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare. Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se prevede ca Actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării. A doua critică s-a referit la obligarea Municipiului București de a înainta dosarul de notificare către C.C.S.D. Apelantul-pârât învederează că, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 după art. 16 alin. (2) se introduc alineate noi care prevăd că „dispozițiile autorităților administrației publice locale, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Se invocă faptul că Municipiul București nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziției Primarului General către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează să fie înaintat către instituția Prefectului pentru avizul de legalitate. Prin Decizia nr. 543/ A din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Apelantul-intimat a formulat apel numai împotriva sentinței civile nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunțată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 30641/3/2008, prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, astfel încât analiza căii de atac exercitată a fost limitată numai la modul de soluționare al capetelor de cerere privind obligarea Primăriei Municipiului București să înainteze documentația Secretariatului C.C.S.D. și la obligarea acesteia la plata unei amenzii pe zi de întârziere. În raport de aceste precizări, Curtea a reținut că nu poate fi primită critica, din cuprinsul motivelor de apel, referitoare la greșita obligare a Primăriei Municipiului București la emiterea unei dispoziții prin care să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.

Cu toate acestea, Curtea a reținut că trecerea unui interval de timp de 10 ani de zile, care este imputabil Primăriei Municipiului București nu poate fi invocat în apărare de către instituția publică, care avea obligația legală de a răspunde la notificare într-un termen rezonabil. În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007. Cu privire la susținerea apelantei referitoare la natura termenului de 60 de zile, prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că, indiferent de natura acestuia, Primăria Municipiului București nu are nicio justificare cu privire la faptul că timp de 10 ani de zile nu a soluționat notificarea, deși erau depuse la dosarul administrativ toate documentele solicitate, documente care au stat la baza sentinței civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 30641/3/2008 de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Cu privire la critica referitoare la obligația sa de a înainta dosarul către Secretariatul C.C.S.D., Curtea a reținut că această obligație a fost stabilită prin dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007. Prima instanță a acordat, în mod corect, eficiență juridică normelor juridice menționate, atunci când a dispus obligarea apelantei să înainteze în termen de 30 de zile de la data emiterii dispoziției întreaga documentație către Secretariatul C.C.S.D. Împrejurarea că se instituie ca obligație obținerea unui aviz de legalitate de la instituția prefectului, ca urmare a exercitării controlului de legalitate de către acesta, vizează îndeplinirea unei proceduri administrative între instituțiile statului, pentru soluționarea notificării, care nu poate fi opusă persoanei îndreptățită.

O astfel de obligație nu înlătură obligația de comunicare directă a dosarului către Secretariatul C.C.S.D. instituită în dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, pârâtul Municipiul București prin Primarul General a declarat recurs prin care a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod greșit s-a admis acțiunea reclamantei din moment ce aceasta nu a făcut dovezi cu privire la preluarea abuzivă a imobilului și la faptul că valoarea despăgubirilor primite pentru imobilul expropiat reprezintă valoarea reală din momentul exproprierii.

Mai arată că reclamanta nu a făcut dovezi, nici în sensul art. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv, că nu a primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră. Prin întâmpinare intimata reclamantă N.M.E. a formulat excepțiie de inadmisibilitate și de nulitate a recursului. Cu privire la excepția de inadmisibilitate a arătat că recursul vizează soluția de la fond împotriva căreia nu s-a formulat apel iar cu privire la excepția de nulitate a arătat că motivele invocate nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recursul va fi respins. Examinând mai întâi excepția de nulitate a recursului aceasta se va respinge ca nefondată pentru următoarele considerente: Recurentul invocă ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând că nelegalitatea deciziei recurate, constă în faptul că reclamanta nu a făcut dovezi cu privire la preluarea abuzivă a imobilului și la faptul că nu sunt îndeplinite condițiile necesare acordării de măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul expropiat. Aceste susțineri sunt susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile textului menționat, astfel că excepția de nulitate va fi respinsă. Cu privire la excepția de inadmisibilitate a recursului se constată următoarele: Prin decizia recurată a fost respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 513/2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 95/2009 pronunțată de aceeași instanță.

Cererea completatoare formulată de reclamantă a vizat două capete de cerere pe care instanța cu ocazia cercetării fondului a omis să le analizeze și anume: cererea prin care s-a solicitat înaintarea întregii documentații privitoare la imobil, către Secretariatul C.C.S.D. și cererea de obligare a pârâtei la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligației de mai sus. Printr-o primă critică, recurentul susține că instanța de apel a admis în mod greșit acțiunea reclamantei pentru că acesta nu a dovedit preluarea abuzivă a imobilului și nici faptul că valoarea despăgubirilor primite pentru imobilul expropiat reprezintă valoarea reală din momentul exproprierii.

Această critică este inadmisibilă pentru că privește capătul de cerere formulat de reclamantă care a fost soluționat prin sentința civilă nr. 95 din 4 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, sentință care nu a fost atacată cu apel. Apelul are caracter devolutiv însă acest caracter are două limite, respectiv, instanța ierarhic superioară cercetează cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de apel și, prin această cale de atac se realizează controlul judiciar numai asupra hotărârii atacate. Se observă că prin hotărârea atacată cu apel s-au soluționat ultimele două cereri ale reclamantei și nu primul petit al acțiunii, împotriva căreia s-au formulat critici în prezentul recurs.

A realiza controlul judiciar cu privire la alte pretenții decât cele susținute prin cererea de apel nu este posibil, astfel că, din acest punct de vedere această critică este inadmisibilă pentru că altfel s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicție. Cât privește critica referitoare la neanalizarea cauzei din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, se constată că nici aceasta nu poate fi analizată pentru că nu a fost formulată în apel, fiind formulată pentru prima dată în recurs. Conform art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului de față îl constituie decizia curții de apel, iar această instanță nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, astfel încât, este inadmisibil și motivul de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru prima dată o critică care nu a fost invocată în apel.

Respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, în sensul că partea care nu a declarat apel nu poate declara recurs, dar și faptul că partea care a declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 543/ A din 24 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2011.