ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5571/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5571/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față,reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

la data de 13 august 2008, de către reclamanta N.M.E. în contradictoriu cu

Municipiul București, prin Primarul General, s-a solicitat obligarea pârâtului

la emiterea unei dispoziții prin care să se constate calitatea de persoana

îndreptățită a reclamantei, să se dispună acordarea în compensare a altor

bunuri ori să se propună acordarea de despăgubiri, la valoarea pe piața, pentru

imobilul (clădire demolată); obligarea pârâtul ca în termen de 30 de zile de la

emiterea dispoziției privind propunerea de acordare de despăgubiri să înainteze

întreaga documentație prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul C.C.S.D.; obligarea pârâtul

la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe zi de

întârziere pană la îndeplinirea obligațiilor mai sus arătate.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că reclamanta în calitate de unică moștenitoare a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat Primăriei Municipiului

București, restituirea în natura a imobilului situat în București, sector 1,

format din teren în suprafață de 195 mp, precum și acordarea de despăgubiri pentru

corpul B de clădire, contrucție demolată la data formulării notificării.

Întregul imobil

situat la adresa din, sector 1, compus inițial din teren în suprafața de 660 mp

și două corpuri de clădire a fost proprietatea tatălui său, N.T., întregul

imobil fiind naționalizat de la acesta cu invocarea Decretului nr. 92/1950, la

poziția nr. 5366 din anexa la decret.

Potrivit adresei din 18

mai 1994 emisă de SC. R.V. SA, în anul 1975, corpul A de clădire a fost parțial

demolat, iar corpul B a fost demolat în totalitate în cadrul operațiunilor de

sistematizare a zonei.

Anterior formulării

notificării, prin Hotărârea nr. 3303 din 17 februarie 2000 a C.G.M.B. - Comisia

pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 s-au acordat reclamantei despăgubiri pentru

o suprafață de 451,10 mp din teren și pentru corpul A de clădire format din

subsol, etaj și mansardă.

De asemenea, s-a învederat

că, prin sentința civilă nr. 3339 din 1 martie 1999 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 1 București în Dosarul nr. 10080/1997, s-a dispus obligarea P.M.B.

la restituirea către reclamantă a unui spațiu comercial plus pivnița în suprafață

de 103,10 mp parte compunere inițială a corpului A din, sector 1.

Ulterior, prin

sentința civila nr. 6501 din 11 iunie 2001 astfel cum a fost modificată în

parte prin Decizia nr. 1896 din 11 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1976/2003, s-a restituit în

indiviziune suprafața de 93,17 mp teren situată sub clădirea spațiu comercial

și suprafața de 107,90 mp în exclusivitate plus construcția magazie în ruină

edificată pe acesta.

Prin sentința civilă nr.

95 din 4 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a admis cererea formulată de reclamanta N.M.E. în contradictoriu cu

Municipiul București, prin Primarul General, a fost obligată pârâtul să emită

decizie/dispoziție de soluționare a notificării, ce face obiectul Dosarului nr.

4649 al Primăriei Municipiului București, prin acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul notificat.

Pentru a hotârî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Imobilul situat în

București, sector 1 a intrat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950

- poziția nr. 5366 - fiind preluat de la tatăl reclamantei, N.T. Autorii

reclamantei, N.T. și N.C., au dobândit imobilul prin contractul de vânzare

cumpărare din 10 februarie 1938.

Din înscrisurile

depuse la dosar, rezultă că "prin sentința civilă nr. 3339 din 1 martie 1999

definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul

nr. 10080/1997, a fost admisă cererea reclamantei și a fost obligată pârâta C.G.M.B.

.să restituie acesteia în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, sector 1 (fila 4 dosar).

Prin dispoziția nr. 59/2000

a Primarului General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în

natura către reclamantă a imobilului (construcție) situată în sector 1, în

suprafață de 103 mp (fila 10 dosar). De asemenea, prin Hotărârea nr. 3303 din 17

februarie 2000 a C.G.M.B., s-au acordat despăgubiri pentru imobilul (demolat

corpul A), format din construcție și teren în suprafață de 451 mp situat în

sector 1.

Din adresa din 18 mai

1994 a SC R. SA (fila 11 dosar) a rezultat ca în anul 1975, corpul B al

imobilului situat în sector 1, trecut în patrimoniul statului conform

Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar N.T., a fost demolat în

întregime.

Prima instanță a reținut

că obiectul acțiunii de fața îl face acest imobil demolat în totalitate,

respectiv corpul B de clădire.

Prin notificarea din 25

iunie 2001 și înregistrată la Primăria Municipiului București din 31 iulie 2001, reclamanta N.M.E. a solicitat restituirea acestui imobil prin masuri

reparatorii prin echivalent, însă pârâtul, până în prezent nu a emis o dispoziție

prin care să răspundă acestei notificări.

În ceea ce privește

calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantei, Tribunalul a

reținut, că, potrivit art. 3 alin (1) lit a) din Legea nr. 10/2001, sunt

îndreptățite, în sensul acestei legi la măsuri reparatorii constând în

restituire în natură sau, după caz prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării in mod abuziv.

De asemenea, potrivit

art. 4 alin. (2) din lege de prevederile acestei legi, beneficiază și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Față de aceste

dispoziții legale, s-a reținut că reclamanta a dovedit calitatea sa de persoana

îndreptățită, potrivit sentinței civile nr. 3339 din 1 martie 1999 definitivă și

irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 10080/1997,

care se impune sub acest aspect cu putere de lucru judecat.

De asemenea,

Tribunalul a reținut ca potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

republicată, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă,

entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată ca prin

decizie/dispoziție motivată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv.

Legea specială, de

care se face vorbire în aceste dispoziții legale este reprezentată de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005.

Ulterior, reclamantul

a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1395/04

decembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 30641/3/2008 de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, în sensul că instanța a omis să se pronunțe: pe cererea

privind obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții prin care să-i acorde în

compensare alte bunuri sau servicii, așa cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (2)

și (3) și cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și pe capetele doi

și trei de cerere.

Prin sentința

civilă nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, s-a ad

mis

cererea formulată de reclamata N.M.E.

, s-a d

ispus completarea dispozitivului sentinței

civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009, în sensul că a fost

obligat

pârâtul, ca în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziției privind

propunerea de acordare de despăgubiri, să înainteze întreaga documentație

prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare

la imobil, către Secretariatul C.C.S.D. și s-a r

espins cererea de

obligare a pârâtei la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de

500.000 lei pe zi de întârziere până la îndeplinire obligației de mai sus, ca

neîntemeiată.

Împotriva

sentinței

civile

nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin

care s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1395 din 4

decembrie 2009, s-a formulat apel de către pârâtul Municipiul București prin

Primar General.

În motivarea

apelului, s-a arătat că, în mod greșit, instanța a admis în parte acțiunea reclamantei

și a obligat instituția să emită dispoziție, prin care să propună acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri în condițiile Legii

nr. 247/2005, precum și obligarea instituției de a înainta dosarul de

notificare către Secretariatul C.C.S.D.

S-a învederat că,

potrivit art. 23 alin. (1) și (2) „în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării după caz, de la data depunerii actelor doveditoare

conf. art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie

sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate”.

Termenul de 60 de zile

de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi

sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în

măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face

dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza.

În alta ordine de

idei, conf. art. 22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și

calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu

"acte"respectiv înscrisuri prin care pârâtul înțelege orice înscris

constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu

efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate si care generează o

prezumție relativa de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca.

S-a susținut că

această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, că

unitatea deținătoare putea să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să

curgă după completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art. 22

din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se

prevede ca Actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până

la data soluționării notificării.

A doua critică s-a

referit la obligarea Municipiului București de a înainta dosarul de notificare

către C.C.S.D.

Apelantul-pârât învederează

că, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 după art. 16 alin. (2) se introduc alineate noi

care prevăd că „dispozițiile autorităților administrației publice locale,

însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției

prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Se invocă faptul că

Municipiul București nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea

dispoziției Primarului General către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează

să fie înaintat către instituția Prefectului pentru avizul de legalitate.

Prin Decizia nr. 543/

A din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelantul-intimat

a formulat apel numai împotriva sentinței civile

nr. 513 din 13 aprilie 2010 pronunțată

la Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 30641/3/2008, prin

care s-a dispus completarea

dispozitivului sentinței civile nr. 1395 din 4 decembrie 2009,

astfel încât analiza căii de atac exercitată a fost limitată numai la modul de

soluționare al capetelor de cerere privind obligarea Primăriei Municipiului

București să înainteze documentația Secretariatului C.C.S.D. și la obligarea

acesteia la plata unei amenzii pe zi de întârziere.

În

raport de aceste precizări, Curtea a reținut că nu poate fi primită critica,

din cuprinsul motivelor de apel, referitoare la greșita obligare a Primăriei

Municipiului București la emiterea unei dispoziții prin care să acorde măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.

Cu toate

acestea, Curtea a reținut că trecerea unui interval de timp de 10 ani de zile,

care este imputabil Primăriei Municipiului București nu poate fi invocat în

apărare de către instituția publică, care avea obligația legală de a răspunde

la notificare într-un termen rezonabil.

În acest

sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în

interesul Legii nr. 20/2007.

Cu

privire la susținerea apelantei referitoare la natura termenului de 60 de zile,

prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că,

indiferent de natura acestuia, Primăria Municipiului București nu are nicio

justificare cu privire la faptul că timp de 10 ani de zile nu a soluționat

notificarea, deși erau depuse la dosarul administrativ toate documentele

solicitate, documente care au stat la baza sentinței civile nr. 1395 din 4 decembrie

2009, pronunțată în Dosarul nr. 30641/3/2008 de Tribunalul București, secția a

V-a civilă.

Cu

privire la critica referitoare la obligația sa de a înainta dosarul către

Secretariatul C.C.S.D., Curtea a reținut că această obligație a fost stabilită

prin dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007.

Prima

instanță a acordat, în mod corect, eficiență juridică normelor juridice

menționate, atunci când a dispus obligarea apelantei să înainteze în termen de

30 de zile de la data emiterii dispoziției întreaga documentație către

Secretariatul C.C.S.D.

Împrejurarea

că se instituie ca obligație obținerea unui aviz de legalitate de la instituția

prefectului, ca urmare a exercitării controlului de legalitate de către acesta,

vizează îndeplinirea unei proceduri administrative între instituțiile statului,

pentru soluționarea notificării, care nu poate fi opusă persoanei îndreptățită.

O astfel de obligație nu înlătură obligația de comunicare directă a dosarului

către Secretariatul C.C.S.D. instituită în dispozițiile art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel, pârâtul

Municipiul București prin Primarul

General a declarat recurs prin care a solicitat modificarea deciziei recurate

în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

În

susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

a susținut că în mod greșit s-a admis acțiunea reclamantei din moment ce

aceasta nu a făcut dovezi cu privire la preluarea abuzivă a imobilului și la

faptul că valoarea despăgubirilor primite pentru imobilul expropiat reprezintă valoarea

reală din momentul exproprierii.

Mai

arată că reclamanta nu a făcut dovezi, nici în sensul art. 5 din Legea nr. 10/2001,

respectiv, că nu a primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate

de țara noastră.

Prin

întâmpinare intimata reclamantă N.M.E. a formulat excepțiie de inadmisibilitate

și de nulitate a recursului.

Cu

privire la excepția de inadmisibilitate a arătat că recursul vizează soluția de

la fond împotriva căreia nu s-a formulat apel iar cu privire la excepția de

nulitate a arătat că motivele invocate nu pot fi încadrate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recursul

va fi respins.

Examinând

mai întâi excepția de nulitate a recursului aceasta se va respinge ca nefondată

pentru următoarele considerente:

Recurentul invocă ca

temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că

nelegalitatea deciziei recurate, constă în faptul că reclamanta nu a făcut

dovezi cu privire la preluarea abuzivă a imobilului și la faptul că nu sunt îndeplinite

condițiile necesare acordării de măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001

pentru imobilul expropiat.

Aceste susțineri sunt

susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile textului menționat, astfel că

excepția de nulitate va fi respinsă.

Cu privire la

excepția de inadmisibilitate a recursului se constată următoarele:

Prin decizia

recurată a fost respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr.

513/2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a dispus

completarea dispozitivului sentinței civile nr. 95/2009 pronunțată de aceeași

instanță.

Cererea

completatoare formulată de reclamantă a vizat două capete de cerere pe care

instanța cu ocazia cercetării fondului a omis să le analizeze și anume:

cererea prin care s-a solicitat înaintarea întregii documentații

privitoare la imobil, către Secretariatul C.C.S.D. și

cererea de obligare a

pârâtei la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 500.000 lei pe

zi de întârziere până la îndeplinirea obligației de mai sus.

Printr-o

primă critică, recurentul susține că instanța de apel a admis în mod greșit

acțiunea reclamantei pentru că acesta nu a dovedit preluarea abuzivă a

imobilului și nici

faptul

că valoarea despăgubirilor primite pentru imobilul expropiat reprezintă

valoarea reală din momentul exproprierii.

Această

critică este inadmisibilă pentru că privește capătul de cerere formulat de

reclamantă care a fost soluționat prin

sentința civilă nr. 95 din 4 decembrie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

sentință care nu a

fost atacată cu apel.

Apelul

are caracter devolutiv însă acest caracter are două limite, respectiv, instanța

ierarhic superioară cercetează cauza numai cu privire la motivele indicate în

cererea de apel și, prin această cale de atac se realizează controlul judiciar

numai asupra hotărârii atacate.

Se

observă că prin hotărârea atacată cu apel s-au soluționat ultimele două cereri

ale reclamantei și nu primul petit al acțiunii, împotriva căreia s-au formulat

critici în prezentul recurs.

A

realiza controlul judiciar cu privire la alte pretenții decât cele susținute

prin cererea de apel nu este posibil, astfel că, din acest punct de vedere

această critică este inadmisibilă pentru că altfel s-ar încălca în mod grav

principiul dublului grad de jurisdicție.

Cât

privește critica referitoare la neanalizarea cauzei din perspectiva art. 5 din

Legea nr. 10/2001, se constată că nici aceasta nu poate fi analizată pentru că

nu a fost formulată în apel, fiind formulată pentru prima dată în recurs.

Conform art. 299 C.

proc. civ., obiectul recursului de față îl constituie decizia curții de apel,

iar această instanță nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, astfel încât, este

inadmisibil și motivul de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru

prima dată o critică care nu a fost invocată în apel.

Respectarea

principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile

să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, în sensul că partea care nu

a declarat apel nu poate declara recurs, dar și faptul că partea care a

declarat apel dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi

de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima

oară în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva Deciziei

nr. 543/ A din 24 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2011.