ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6123/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6123/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a-V-a civilă la data de 23 aprilie 2008, reclamanții D.V. și P.R.

au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București, solicitând

restituirea în natură a părții din imobilul situat în București, str. N.C., respectiv

teren în suprafață de 1.000 m.p. și construcție compusă din 4 camere, plus corp

construcție, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, cer a

li se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin

cererea precizătoare formulată la 23 ianuarie 2009, reclamantele au arătat că, în

cazul respingerii cererii de restituire în natură, solicită instanței pronunțarea

unei hotărâri judecătorești, care să țină loc de decizie de acordare de despăgubiri

pentru imobilele (teren și construcții) preluate abuziv, despăgubiri ce urmează

a fi evaluate și acordate, în conformitate cu dispozițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

În motivarea acțiunii, reclamantele au

arătat că imobilul mai sus individualizat a aparținut lui I.D.H., fiind moștenit

de la defunctul său tată.

În baza moștenirii legale, în anul 1940,

prin procesul-verbal s-a deschis pentru imobilul din str. Ș. (fosta denumire a

str. N.C.), carte funciară pe numele proprietarului I.D.

În C.F. se prevedea că imobilul este compus

din teren în suprafață de 2.150 m.p.; o casă cu pivniță, parter cu 4 camere și 2

camere ; etaj

I

cu 4 camere și etaj

II

cu 4 camere, grajd etc.

În anul 1948, I.D. a lăsat prin testament,

autoarei reclamantelor (P.G.V.), o suprafață de teren de 1.000 m.p. din imobilul

situat în București, str. Ș., precum și întregul parter al casei situate la aceeași

adresă, restul imobilului (terenul și etajele

I

și

II

ale construcției) fiind lăsat

de I.D., lui M.N. și I.N.

Ulterior, prin decizia nr. 694/1953 emisă

în baza Decretului nr. 224/1951, o suprafață de 1.000 m.p. din terenul mai sus individualizat

a trecut în proprietatea statului, fiind dat în folosința fostului Sfatului Popular

al Raionului Stalin, împreună cu corpurile A și B construcție, iar în temeiul deciziei

din 19 martie 1973 emisă în baza Decretului nr. 29/1973, s-a expropriat imobilul

situat la aceeași adresă, compus din teren în suprafață de 542 m.p. și construcție,

în suprafață utilă de 89 m.p.

În același an, ca efect al deciziei din

aceeași dată, pentru a se amplasa construcția în zonă, a Ambasadei Chineze la București,

s-au demolat imobilele construcție, pe terenul situat în str. Ș.H. (redenumirea

str. Ș.), a primit o nouă numerotare, suprafața de teren arondată acestui nr. poștal

fiind redusă considerabil, astfel că, lotul s-a împărțit în două, fiind formate

două nr. poștale.

Mai arată reclamantele că, la 3 aprilie

2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 s-au adresat cu notificare Primăriei municipiului

București și Primarului General, solicitând restituirea în natură a imobilului situat

actualmente în București, str. N.C., în calitate de moștenitoare ale fostei proprietare

P.G.V., cererea fiind înregistrată din 03 aprilie 2001.

Primăria a solicitat reclamantelor suplimentarea

actelor depuse în dovedirea dreptului de proprietate, acestea conformându-se cererii,

însă notificarea nu a fost soluționată.

Prin sentința nr. 203 din 13 februarie

2009, Tribunalul București, secția a-V-a civilă a admis în parte acțiunea, a dispus

obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamantelor, propunere de acordare a

despăgubirilor pentru construcția situată în București, str. Ș., formată din antreu,

4 camere și pivniță aferentă, 2 camere mici.

A fost respinsă cererea în ceea ce privește

terenul aferent.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut în esență, că reclamantele și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite

în sensul art. 3 lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcție,

compus din pivniță, parter cu 4 camere și încă 2 camere din corpul principal de

clădire al imobilului, potrivit testamentului defunctului I.D.H.

În ceea ce privește camera mică- afumătoarea

din curtea imobilului-potrivit susținerilor reclamantelor, autoarea acestora a fost

despăgubită.

Referitor la modalitatea de despăgubire

a acestor construcții, care au fost demolate, Tribunalul a apreciat că sunt incidente

prevederile art. ll alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantele urmând să beneficieze

de despăgubiri în condițiile legii speciale, respectiv ale art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, iar pârâtul să emită în favoarea acestora propunere de acordare

de despăgubiri.

Cu privire la terenul ce a format obiectul

notificării reclamantelor, întrucât dreptul de proprietate a fost reconstituit în

favoarea celorlalți moștenitori ai defunctului I.D., în baza Legii nr. 18/1991-100

m.p. și, în baza sentinței civile nr. 3995 din 24 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului

1 București- 1.390 m.p., astfel că nu se mai află la dispoziția unității notificate,

cererea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru teren a fost respinsă, ca

neîntemeiată, reclamantele având la îndemână calea dreptului comun pentru a rezolva

litigiile cu ceilalți moștenitori.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantele D.E.V., P.R. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În motivarea apelului, reclamantele au

arătat că înțeleg să critice sentința Tribunalului, doar în ceea ce privește soluționarea

notificării și pentru restul de teren, în suprafață de 1.000 m.p., dobândit de acestea

prin testamentul întocmit de defunctul I.D.

Apelantele-reclamante au solicitat obligarea

pârâtului Municipiul București prin Primarul General să emită o propunere de acordare

de despăgubiri și pentru suprafața menționată, având în vedere că prima instanță

a respins cererea, față de împrejurarea că terenul a fost restituit altor moștenitori.

Potrivit testamentului menționat, autoarei

reclamantelor, P.G.V., îi reveneau: parterul corpului de clădire principal, corp

de clădire compus din antreu, 4 camere, pivniță mare, sală mare, 2 camere mici la

parter, afumătoare, construcții în prezent demolate, precum și o porțiune de teren

în suprafață de 1.000 m.p. din suprafața totală de 2.100 m.p., imobil preluat abuziv

de către stat în anii 1953 și 1973.

În conținutul motivelor de apel, reclamantele

au susținut că, prin adresa nr. 43173/ind DU/27.11.2001 emisă de Primăria Municipiului

București, a rezultat că terenul ce a format obiectul notificării este afectat de

utilități, neputând fi restituit în natură, conform art. 10 și 11 din Legea nr.

10/2001.

Astfel, s-a arătat că autoarea reclamantelor

avea drepturi proprii la suprafața de 1.000 m.p., fiind o legatară cu titlu particular

asupra bunului în cauză, că nu erau coproprietare asupra imobilului alături de ceilalți

moștenitori, și nici comoștenitoare, nefiind vorba de un bun comun, moștenit prin

testament, și, în realitate reclamantele din prezenta cauză și ceilalți moștenitori,

dobândind bunuri diferite, nu același bun, cum, în mod eronat a reținut Tribunalul.

Apelul declarat de pârât a vizat aplicarea

greșită a legii, în speță a art. 22 (devenit 23) din Legea nr. 10/2001, în sensul

că unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor a emite o decizie sau

dispoziție privind acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire

în natură, cu referire la art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind noțiunea de „acte

doveditoare" ale dreptului de proprietate.

Apelantul-pârât Municipiul București prin

Primarul General a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea sentinței nr. 203

din 13 februarie 2009 a Tribunalul București, secția a-V-a civilă și, pe fond, respingerea

acțiunii.

Prin decizia nr. 500 A din 28 septembrie

2010, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței Tribunalului.

A schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că: a obligat pârâtul să emită dispoziție care să cuprindă propunerea de

acordare de despăgubiri și pentru terenul în suprafață de 1.000 m.p., situat în

București, str. N.C., în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva aceRONași sentințe.

A dispus obligarea pârâtului la 1.190 euro,

echivalentul în RON la data plății efective și 1.000 RON, cu titlul de cheltuieli

de judecată către apelantele-reclamante.

Pentru a decide astfel, instanța de control

judiciar ordinar, a reținut că, în virtutea rolului devolutiv al acestei căi de

atac, s-a administrat proba cu expertiză topo, din care a rezultat că terenul solicitat

de reclamante este ocupat de un imobil proprietate privată, partea carosabilă a

str. P., precum și o parte din Ambasada Chinei.

Prin notificarea formulată la 3 aprilie

2001, înregistrată sub nr. 2234 la B.E.J. din cadrul Judecătoriei sectorului 1 București,

reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București,

str. N.C., fostă Ș.H., fostă Ș., compus din suprafața de teren de 1.000 m.p., din

totalul de 2.110 m.p. și întregul parter al corpului de clădire principal aflat

pe latura dinspre sud-antreu, 4 camere, pivniță, sală, 2 camere mici, precum și

afumătoare, arătând că, prin testamentul lăsat de defunctul I.D., înregistrat la

Judecătoria Ocol

II

Urbană București, Dosar

nr. 523/1948, acest imobil a revenit autoarei P.G.V.

Ulterior întocmirii testamentului, întregul

imobil a intrat în posesia statului, fiind preluat fără titlu, iar, prin decizia

nr. 342/1973, C.P.M.B. construcțiile au fost demolate.

Prin notificarea nr. 2472 din 3 august

2001, reclamanții din dosarul Judecătoriei sectorului 1 București, N.M., N.I.N.,

T.J.N., au solicitat restituirea prin echivalent sub formă de bunuri imobile sau

despăgubiri bănești pentru imobilul din str. Ș.H., compus din corpul principal de

clădire, etajele 1, 2 (8 camere) precum și pivnița mică de sub acest corp, corp

mic parter și teren aferent (mai mult de jumătate din totalul suprafeței de teren).

Aceștia au precizat că au calitatea de moștenitori ai defunctului I.D.H. și că,

întregul imobil a trecut în patrimoniul statului, prin Decretul Consiliului de Stat

nr. 39/1973, fără titlu valabil.

Conform testamentului înregistrat, I.D.H.

a lăsat în deplină proprietate și posesie, numitei G.V.P. întregul parter al corpului

de clădire principal, aflat pe latura dinspre sud din imobilul situat în București,

str. Ș., compus din antreu, 4 camere, pivnița mare de sub acest corp, sala mare,

cele două camere mai mici ce se găsesc la parter și camera mică, denumită afumătoare,

situată în curtea aceluiași imobil, o porțiune de teren de 1.000 m.p. din suprafața

de 2.110 m.p.

Același testator a lăsat în deplină proprietate

și posesie lui M., N. și I.G.N., restul din terenul situat la aceeași adresă, etajele

1 și 2 ale corpului principal de construcție, pivnița mică aflată sub același corp

și corpul mic de clădire, cu toate magaziile aflate pe porțiunea de teren testată.

În favoarea lui N.M., I.N. și T.J.N. a

fost emisă Dispoziția Primarului General al municipiului București din 11 mai 1998,

în conformitate cu sentința civilă nr. 3995 din 24 aprilie 1997 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, precum și dispoziția din 27 mai 1992, prin care s-a aprobat

propunerea formulată de Primăria sectorului 1 București, privind aplicarea Legii

nr. 18/1991.

În dosarul pendinte, Judecătoria sectorului

1 București a avut în vedere, cererea precizatoare a reclamanților, cu privire la

suprafața de teren, ce privea doar terenul de 1.390 m.p., sentința judecătoriei

devenind definitivă, prin neapelare.

Revenind la litigiul de față, criticile

din apel ale reclamantelor au în vedere faptul că, cererea de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu a fost

posibilă, nu a fost soluționată de Tribunal pentru terenul în suprafață de 1.000

m.p., ci doar pentru construcție, în considerarea împrejurării că această suprafață

nu se mai regăsește în evidența unității deținătoare.

Deși reclamantele și ceilalți moștenitori

ai lui I.D.H., anume N.M., N.I.N., T.J.N. sunt succesorii aceluiași autor comun,

conform certificatului de moștenitor emis de Notariatul de Stat al sectorului 1,

primele în calitate de moștenitoare ale defunctei P.G.V., este de observat că aceștia

nu au dobândit în calitate de coproprietari sau coindivizari imobilul, fiecare urmând

a primi în proprietare o altă suprafață de teren, identificată diferit prin mărime,

laturi și vecinătăți, aspecte de care instanța de fond nu a ținut seama, când a

analizat raportul juridic în cauză.

Cum terenul de 1.000 m.p. nu se identifică

cu cel asupra căruia a purtat primul litigiu, construcțiile pentru care pârâtul

a fost obligat, în fond, să acorde despăgubiri se aflau edificate pe terenul ce

aparținea reclamantelor la momentul preluării imobilului de către stat, în prezent

fiind demolate.

Pentru construcții s-a apreciat incidența

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit dispozițiilor cărora, în situația

imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea

au fost demolate, total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul

liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate

și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În ceea ce privește apelul declarat de

pârât, instanța de control judiciar și-a motivat soluția de respingere, în sensul

că, în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 devenit art. 23

după republicare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz,

ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care

descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării

notificării.

Din interpretarea acestor prevederi, instanța

de apel a reținut că actele doveditoare puteau fi depuse chiar în fața instanței

de judecată, legea de referință, reglementând atât o procedură administrativă, cât

și una judiciară, care nu se încheie decât odată cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Altfel, dacă s-ar accepta teza susținută

de pârât, în sensul imposibilități instanței învestite cu soluționarea contestației

de a mai administra probe în dovedirea dreptului de proprietate sau a calității

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă

vreme dispoziția contestată atestă împrejurarea că actele doveditoare nu au fost

depuse în termenele prevăzute de lege, etapa jurisdicțională ar fi lipsită de conținut.

Lipsa răspunsului pârâtului într-un termen

rezonabil nu poate duce la întârzieri „sine die" a soluționării notificării.

Instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și, ca urmare a admiterii apelului declarat de

reclamante, l-a obligat pe apelantul-pârât la cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 500/A din 28

septembrie 2010 a declarat recurs, pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul

că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

respectiv a art. 22 din actul normativ de reparație, (devenit art. 23 după republicarea

Legii nr. 10/2001) și art. 25 din actul normativ menționat.

S-a susținut de recurentul-pârât, că termenul

de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, și că, în speță, reclamantele

nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului.

Totodată se aduc critici privind lipsa

de incidență a Legii nr. 10/2001, referitor la terenul în suprafață de 1.000 m.p.,

acesta făcând domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 și se arată că, reclamantele

trebuiau să se adreseze instanței, pe calea dreptului comun.

Recursul, sub toate criticile invocate

este nefondat

și urmează a

fi respins, pentru considerentele ce succed:

Termenul limită prevăzut de art. 23 pentru

depunerea actelor doveditoare, și anume„data soluționării notificării" este

exclusiv aplicabil pentru faza administrativă de soluționare a cererilor de restituire

în natură sau în echivalent a imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al

Legii nr. 10/2001, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21 din actul

normativ menționat, de emiterea unei decizii/dispoziții motivate de către organele

de conducere ale unității deținătoare a imobilului.

În absența unei reglementări distincte

în legea specială, etapa jurisdicțională a contestației, în cadrul căreia se realizează

de către instanță, controlul legalității și temeiniciei deciziei/dispoziției, urmează,

sub aspectul probațiunii, regulile procesual civile de drept comun, iar titularii

notificării pot complini lipsa actelor doveditoare din faza administrativă.

Prin „acte doveditoare ale dreptului de

proprietate" se înțeleg, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și Normele

metodologice de aplicare a acesteia, între altele, actele juridice translative de

proprietate.

Ca atare, sintagma „acte doveditoare ale

dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepțiunea legii reparatorii,

asemeni celorlalte acte normative de reparație, un conținut mai larg decât cel al

noțiunii similare, corespunzătoare dreptului comun în materie.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea

nr. 10/2001, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitoare a persoanelor îndreptățite

se dovedesc cu înscrisuri, sintagma de mai sus făcând trimitere la orice înscris

constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect

translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de

proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

În speță, prin probele administrate, reclamantele

au făcut dovada calității lor de moștenitoare, fiind persoane deținătoare ale imobilului.

Astfel, cu testamentul atestat prin procesul-verbal

din 16 martie 1948 de Judecătoria Ocol

II

Urbană București, I.D.H. a testat în favoarea lui G.V.P.,

printre alte bunuri și palierul corpului principal de clădire, camera mică afumătoare

din curtea imobilului situat în București, str. Ș., precum și o porțiune de 1.000

m.p. din terenul imobilului.

Potrivit certificatului de moștenitor emis

de Notariatul de Stat al sectorului 1 București, de pe urma defunctului D.I. au

rămas ca moștenitori P.G.V., N.I.N., N.M. și T.J.N., legatari în indiviziune și

în părți egale.

De pe urma defunctei P.G.V. au rămas ca

moștenitoare, reclamantele, în calitate de fiice, fiecare cu o cotă de V2 din moștenire,

astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 18 octombrie 1995 emis de

Notariatul de Stat al sectorului 2 București.

De asemenea, din adresa din 12 aprilie

2002 emisă de D.I.T.L. sector 1, a rezultat că P.V. a fost înscrisă în evidențele

financiare cu o suprafață de 1.000 m.p. din totalul terenului situat în București,

str. Ș., care a fost preluată de stat prin decizia din 1 mai 1953 emisă în baza

Decretului nr. 224/1951, împreună cu corpul A, compus din etajul 1 și 2, precum

și corpul B de construcție.

Așa fiind, criticile referitoare la nedovedirea

dreptului de proprietate sunt nefondate, interpretarea dată de instanța de apel

prevederilor art. 23 și 25 din Legea nr. 10/2001, nefiind circumscrisă în speță,

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cum a susținut

recurentul-pârât.

Potrivit acestui ultim text, respectiv

art. 25, unitatea notificată este obligată să soluționeze notificarea în termen

de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând

ca pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii

pentru imobilul în litigiu.

Nu există niciun temei legal pentru care,

considerând că actele depuse de persoana îndreptățită nu sunt suficiente, unitatea

notificată să refuze „sine die" soluționarea notificării și eventualul control

al instanței de judecată, cu privire la legalitatea deciziei/dispoziției emise.

Prin urmare, chiar în situația nedepunerii

de către persoana îndreptățită, a tuturor actelor considerate necesare de către

unitatea notificată, soluția instanței de obligare a acesteia din urmă la emiterea

unei decizii sau dispoziții motivate este în concordanță cu legea.

De neprimit este și critica referitoare

la împrejurarea că terenul în suprafață de 1.000 m.p., mai sus individualizat nu

face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Așa cum a rezultat din cele reținute de

instanța de apel, terenul pentru care reclamantele au solicitat acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent intră sub incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în raport de care „în situația imobilelor preluate în mod

abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau

parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile

rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile

reparatorii se stabilesc prin echivalent."

Nefondate sunt și criticile formulate de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în sensul că, în mod greșit,

reclamantele s-au adresat pe calea Legii nr. 10/2001.

Astfel, cu privire la acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație

și Justiție a stabilit că, după intrarea în vigoare a legii speciale, acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect imobilele preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială

și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

De altfel, în procesul civil, reclamanții

sunt cei îndrituiți a învesti instanța de judecată și, în respectarea principiului

disponibilității ce guvernează procesul civil, aceștia își formulează acțiunea,

sub temeiul juridic pe care îl aleg, în conformitate cu pretenția dedusă judecății.

Concluzionând, este de observat că niciuna

dintre criticile formulate de pârât, nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind incident textul procedural evocat,

și, pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ.

Văzând și prevederile art. 274 alin.

(1) din același cod, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, în raport de chitanța aflată la

dosar recurs, instanța îl va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.240

euro, echivalentul în RON la data plății, către intimații-reclamanți D.E. și P.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 500/A

din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-pârât Municipiul București

prin Primarul general la plata sumei de 1.240 euro, echivalentul în RON la data

plății, cu titlul de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți D.E.V. și

P.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

septembrie 2011.