ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5204/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința nr. 201 din 15 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele S.C.L. și C.N.C. în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General; a obligat

pe pârât să restituie reclamantelor în natură partea din imobilul situat în

București, sector 1, alcătuit din construcție și teren și care nu a făcut

obiectul actelor de înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum a

rezultat din expertiza topo-cadastrală întocmită de expert D.M.D., ce a fost

omologată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a

examinat cauza în ansamblul său, în raport de dovezile existente, reținând că

autoarea reclamantelor, C.E., a fost proprietara terenului în litigiu potrivit

Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 19 iulie 1928 de Tribunalul

Ilfov, pe acest teren fiind edificate construcții în baza autorizațiilor de

construire emise de fosta Primărie a Sectorului 1 Galben.

Imobilul în discuție a fost trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în anexă la

poziția 1849.

Reclamantele au făcut dovada calității de

moștenitoare de pe urma defunctei C.E., conform Certificatelor de moștenitor

din 12 mai 2006 și, respectiv, din 2 februarie 2004, anexate la dosarul de

fond.

În calitate de persoane îndreptățite, în

temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat notificare în termenul

stabilit de lege și prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului

ori acordarea de despăgubiri dacă nu mai este posibilă retrocedarea în natură,

însă fără rezultat.

Potrivit expertizei tehnice efectuată în

cauză a rezultat că suprafața terenului este de 325 mp, pe teren fiind

edificată o clădire cu o suprafață construită la sol de 141 mp pentru locuință

și de 22 mp pentru garaj.

Referitor la clădirea ridicată pe teren, a

rezultat că apartamentele situate la parter, etaj 1 și mansardă au fost

înstrăinate în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii

nr. 112/1995, însă cu privire la apartamentul nr. 2, aflat la etajul 1 al

imobilului, s-a constatat că prin Sentința civilă nr. 18583 din 5 decembrie

2006, dată de Judecătoria Sectorului 1 București, hotărâre rămasă definitivă și

irevocabilă, acest apartament a fost retrocedat în natură reclamantelor.

Pentru celelalte două apartamente situate la

parter și mansardă există înregistrate litigii pe rolul instanțelor, având ca

obiect revendicare.

Totodată, prin raportul întocmit de expertul

tehnic s-a concluzionat că în prezent este în continuare liber un teren în

suprafață de 218,38 mp și care nu este afectat de construcție, garajul în

suprafață de 22 mp și o suprafață de 34,38 mp, situată la subsolul clădirii și

care constituie obiectul unui contract de închiriere.

Prin Decizia civilă nr. 848 A din 14

decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului Municipiul București, prin

Primarul General, și cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenienții M.R.P. și P.O.D.V. A schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a fost obligat pârâtul să restituie, în natură, parte din imobilul în

litigiu, respectiv subsolul imobilului construcție, mai puțin pivnița în

suprafață de 14,40 mp aferentă apartamentului nr. 1 de la parter și boxa

aferentă apartamentului de la mansardă, înstrăinate în baza legii 112/1995.

S-a dispus restituirea și a garajului, în

suprafață de 22 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de

expert P.I., precum și restituirea în natură a terenului aferent construcției

în suprafață de 77 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

întocmit de același expert și completat de expertul M.B.M., compus din 27 mp

din curtea L1, delimitată prin punctele 1, A, F, E, 37 mp din curtea L1,

delimitată prin punctele E, F, G, H, 11 și curtea L3 în suprafață de 13 mp.

Au fost menținute restul dispozițiilor

sentinței.

În justificarea soluției, instanța de apel a

avut în vedere următoarele argumente:

Astfel, s-a reținut că la data de 23 iunie

2010, numiții M.O. și M.R.P. au formulat cerere de intervenție în interesul

apelantului-pârât Municipiul București, prin care au arătat că sunt proprietari

ai apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului teren și construcție

situat în sector 1, format din patru camere, debara, bucătărie, SAS, cămară,

baie, debara, oficiu, culoar, hol, vestibul, terasă, pivniță în suprafață utilă

de 110,93 mp (inclusiv terasa și pivnița) reprezentând o cotă indiviză de

28,88% din imobil, precum și suprafața de 40,36 mp, teren aflat sub construcție

atribuit conform art. 3.3. din H.G. nr. 20/1996. Proprietatea a fost dobândită

în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1998, transcris în

registrul de transcripțiuni sub nr. X din 7 mai 1998.

Lipsa răspunsului unității deținătoare,

respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu

refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne

necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care

se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă,

însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate

îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru

apărarea intereselor sale legitime.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în

interesul legii, nr. XX din 9 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care

unitatea deținătoare a refuzat nejustificat să soluționeze notificarea,

instanța este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului

sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță.

Independent de natura termenului de 60 de

zile, este evident că, în speță este vorba despre un refuz nejustificat de a

răspunde notificării, formulată de intimatele reclamante în ianuarie 2002, în

condițiile în care, la acest moment pârâta nu a soluționat notificarea și nici

nu a depus niciun fel de dovezi în ceea ce privește necesitatea depunerii de

acte sau dovezi suplimentare.

Față de critica ce a vizat neclarificarea

calității reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire și a situației

juridice a imobilului, s-a reținut că potrivit actului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. Y/1928, autoarea reclamantelor C.E. a dobândit suprafața

de 322,25 mp teren situat în București, între șoseaua H., str. P. și drumul la

M.P., iar în baza Autorizației de construcție nr. A/1931 și respectiv B/1939,

autoarea reclamantelor a construit imobilul situat în str. A.I.T., sector 1. De

asemenea, a fost depus la dosar și procesul-verbal pentru înființarea cărților

funciare din 18 aprilie 1940, din care rezultă că imobilul din str. T., sector

1 aparținea în proprietate doamnei C.E.

S-a avut în vedere că potrivit Certificatului

de moștenitor din 12 mai 2006, de pe urma defunctei C.E. a rămas ca moștenitor

testamentar C.A.G. Potrivit Certificatului de moștenitor nr. 12 din 25 ianuarie

2005, de pe urma defunctului C.A.G. au rămas ca moștenitoare reclamantele din

prezenta cauză, C.N.C. și S.C.L., născută C.

S-a mai reținut că imobilul în litigiu a

trecut în proprietate statului în baza Decretului nr. 92/1950, anexa de

București la poziția 1849, fost proprietar C.E.

Cu privire la situația juridică actuală, s-a

constatat că imobilul în litigiu este alcătuit din apartamentul nr. 1 situat la

parterul imobilului, împreună cu terasa și pivnița, care au fost înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995 către intervenienții M.O. și M.R.P., apartamentul nr. 2

de la etajul 1 și pivnița care au fost înstrăinate către O.E. și apartamentul

de la mansardă care a fost înstrăinat către intervenienta P.O.D.V. De asemenea,

pentru imobilul în litigiu figurează contracte de închiriere pentru o suprafață

de 53,16 mp din curtea imobilului, suprafață neindividualizată în fapt,

încheiat cu intervenienții M. și un contract de închiriere pentru garaj pe

numele R.R. Situația imobilului rezultă nu numai din dosarul administrativ

solicitat de instanța de fond, unde se află adrese emise de chiar pârâta din

prezenta cauză, dar și din adresele solicitate de instanță și copiile actelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 aflate la dosar.

Instanța de apel a avut în vedere și situația

juridică concretă a imobilului în litigiu format din construcție și teren,

imobil în care, în prezent reclamantele dețin în proprietate apartamentul nr. 1

de la etajul 1, în urma admiterii acțiunii în revendicare împotriva numitei

O.E.

S-a apreciat ca fiind întemeiat motivul de

apel referitor la imposibilitatea restituirii în natură a întregului teren

aferent imobilului, întrucât reprezintă calea de acces a tuturor proprietarilor

apartamentelor din clădire, situație în care, în urma pronunțării hotărârii

instanței de fond este încălcat dreptul de folosință al celorlalți doi

proprietari de apartamente, intervenienții în interesul apelantei.

Pentru lămurirea acestei chestiuni, Curtea a

încuviințat efectuarea unui nou raport de expertiză întocmit de expert P.I. și

completat de expert M.B.M. și de asemenea a efectuat o cercetare la fața

locului, pentru a se elucida problema accesului la cele trei apartamente din

imobil.

În raport cu dispozițiile art. 7 din Legea

nr. 10/2001, s-a apreciat că poate fi restituit subsolul imobilului, mai puțin

pivnița în suprafață de 14,40 mp, aferentă apartamentului nr. 1 de la parter și

boxa aferentă apartamentului de la mansardă, înstrăinate în baza Legii nr.

112/1995.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

intervenienții M.O., M.R.P. și P.O.D.V., criticând-o pentru nelegalitate, în

temeiul art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

Instanța a omis să se pronunțe pe cererea de

intervenție în interes alăturat formulată de recurenți, cât și asupra cererii

acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.

Se mai arată că prin admiterea apelului și

restituirea unor părți din imobil nu se mai putea menține nimic din vechiul

dispozitiv, deoarece atât acțiunea în revendicare a fost admisă în baza Legii

nr. 10/2001, cât și raportul de expertiză a fost refăcut în întregime în fata

instanței de apel.

Instanța a omis să se pronunțe pe apărările

recurenților, prezentându-se în mod exclusiv considerentele pentru pronunțarea

hotărârii, ignorând în totalitate susținerile intervenienților, încălcând

astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Un alt motiv vizează faptul că prin soluția

pronunțată se încalcă dreptul de proprietate al recurenților-intervenienți,

odată prin interzicerea accesului de încăperile proprietate personală aflate la

subsolul imobilului și, apoi, prin nesocotirea dreptului lor de proprietate

asupra părților comune ale imobilului, drept de coproprietate indiviză care nu

poate fi dat sau luat de către o instanță de judecată, fiind acordat prin lege.

Cu cheltuieli de judecată în apel și recurs,

reprezentând onorariu de avocat pentru fiecare recurent intervenient și

onorarii de expert.

Analizând recursul intervenienților față de

prevederile art. 56 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 56 C.

proc. civ., „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia

dintre părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a

făcut ea însăși apel sau recurs”.

Norma citată consacră o limitare a

exercițiului dreptului titularului unei cereri de intervenție accesorie de a

uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătorești, în sensul

condiționării valorificării acestui drept de declararea aceleiași căi de atac

de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenția de către terț.

Neîndeplinirea acestei condiții conduce la

însăși inadmisibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece

acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege. Sancțiunea ce

operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 56 C. proc. civ.,

respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac.

Atare limitare a dreptului terțului

intervenient poate fi invocată pe calea excepției inadmisibilității căii de

atac, excepție absolută și peremptorie, ce împiedică analiza motivelor de

recurs.

În acest context, se impune a fi cercetat

prioritar în speță aspectul admisibilității recursului întrucât eventuala sa

admitere face de prisos examinarea a înseși susținerilor din motivarea

recursului, aplicabile fiind dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, numiții M.O., M.R.P. și P.O.D.V. au

formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Municipiul București

încuviințată în principiu la termenul de judecată din 6 octombrie 2010, ceea ce

înseamnă că sprijină numai apărările acestuia.

Intervenienții au declarat recurs împotriva

deciziei de apel, fără, însă, ca pârâtul să declare, la rându-i, recurs,

situație în care având o poziție procesuală subsidiară, nu pot exercita această

cale de atac.

Nefiind îndeplinită condiția prevăzută de

art. 56 C. proc. civ. pentru ca recursul să fie admisibil, Înalta Curte, față

de considerentele expuse, va respinge recursul ca neavenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neavenit, recursul declarat de

intervenienții M.O., M.R.P. și P.O.D.V. împotriva Deciziei nr. 848A din 14

decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ