ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5204/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 201 din 15 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele S.C.L. și C.N.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General; a obligat pe pârât să restituie reclamantelor în natură partea din imobilul situat în București, sector 1, alcătuit din construcție și teren și care nu a făcut obiectul actelor de înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum a rezultat din expertiza topo-cadastrală întocmită de expert D.M.D., ce a fost omologată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a examinat cauza în ansamblul său, în raport de dovezile existente, reținând că autoarea reclamantelor, C.E., a fost proprietara terenului în litigiu potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 19 iulie 1928 de Tribunalul Ilfov, pe acest teren fiind edificate construcții în baza autorizațiilor de construire emise de fosta Primărie a Sectorului 1 Galben. Imobilul în discuție a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în anexă la poziția 1849. Reclamantele au făcut dovada calității de moștenitoare de pe urma defunctei C.E., conform Certificatelor de moștenitor din 12 mai 2006 și, respectiv, din 2 februarie 2004, anexate la dosarul de fond.

În calitate de persoane îndreptățite, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat notificare în termenul stabilit de lege și prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului ori acordarea de despăgubiri dacă nu mai este posibilă retrocedarea în natură, însă fără rezultat. Potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză a rezultat că suprafața terenului este de 325 mp, pe teren fiind edificată o clădire cu o suprafață construită la sol de 141 mp pentru locuință și de 22 mp pentru garaj.

Referitor la clădirea ridicată pe teren, a rezultat că apartamentele situate la parter, etaj 1 și mansardă au fost înstrăinate în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, însă cu privire la apartamentul nr. 2, aflat la etajul 1 al imobilului, s-a constatat că prin Sentința civilă nr. 18583 din 5 decembrie 2006, dată de Judecătoria Sectorului 1 București, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă, acest apartament a fost retrocedat în natură reclamantelor. Pentru celelalte două apartamente situate la parter și mansardă există înregistrate litigii pe rolul instanțelor, având ca obiect revendicare. Totodată, prin raportul întocmit de expertul tehnic s-a concluzionat că în prezent este în continuare liber un teren în suprafață de 218,38 mp și care nu este afectat de construcție, garajul în suprafață de 22 mp și o suprafață de 34,38 mp, situată la subsolul clădirii și care constituie obiectul unui contract de închiriere.

Prin Decizia civilă nr. 848 A din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții M.R.P. și P.O.D.V. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să restituie, în natură, parte din imobilul în litigiu, respectiv subsolul imobilului construcție, mai puțin pivnița în suprafață de 14,40 mp aferentă apartamentului nr. 1 de la parter și boxa aferentă apartamentului de la mansardă, înstrăinate în baza legii 112/1995.

S-a dispus restituirea și a garajului, în suprafață de 22 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert P.I., precum și restituirea în natură a terenului aferent construcției în suprafață de 77 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de același expert și completat de expertul M.B.M., compus din 27 mp din curtea L1, delimitată prin punctele 1, A, F, E, 37 mp din curtea L1, delimitată prin punctele E, F, G, H, 11 și curtea L3 în suprafață de 13 mp. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. În justificarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente: Astfel, s-a reținut că la data de 23 iunie 2010, numiții M.O. și M.R.P.

au formulat cerere de intervenție în interesul apelantului-pârât Municipiul București, prin care au arătat că sunt proprietari ai apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului teren și construcție situat în sector 1, format din patru camere, debara, bucătărie, SAS, cămară, baie, debara, oficiu, culoar, hol, vestibul, terasă, pivniță în suprafață utilă de 110,93 mp (inclusiv terasa și pivnița) reprezentând o cotă indiviză de 28,88% din imobil, precum și suprafața de 40,36 mp, teren aflat sub construcție atribuit conform art. 3.3. din H.G. nr. 20/1996.

Proprietatea a fost dobândită în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1998, transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. X din 7 mai 1998. Lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, nr. XX din 9 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță. Independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speță este vorba despre un refuz nejustificat de a răspunde notificării, formulată de intimatele reclamante în ianuarie 2002, în condițiile în care, la acest moment pârâta nu a soluționat notificarea și nici nu a depus niciun fel de dovezi în ceea ce privește necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.

Față de critica ce a vizat neclarificarea calității reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire și a situației juridice a imobilului, s-a reținut că potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. Y/1928, autoarea reclamantelor C.E. a dobândit suprafața de 322,25 mp teren situat în București, între șoseaua H., str. P. și drumul la M.P., iar în baza Autorizației de construcție nr. A/1931 și respectiv B/1939, autoarea reclamantelor a construit imobilul situat în str. A.I.T., sector 1. De asemenea, a fost depus la dosar și procesul-verbal pentru înființarea cărților funciare din 18 aprilie 1940, din care rezultă că imobilul din str. T., sector 1 aparținea în proprietate doamnei C.E.

S-a avut în vedere că potrivit Certificatului de moștenitor din 12 mai 2006, de pe urma defunctei C.E. a rămas ca moștenitor testamentar C.A.G. Potrivit Certificatului de moștenitor nr. 12 din 25 ianuarie 2005, de pe urma defunctului C.A.G. au rămas ca moștenitoare reclamantele din prezenta cauză, C.N.C. și S.C.L., născută C. S-a mai reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietate statului în baza Decretului nr. 92/1950, anexa de București la poziția 1849, fost proprietar C.E. Cu privire la situația juridică actuală, s-a constatat că imobilul în litigiu este alcătuit din apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului, împreună cu terasa și pivnița, care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către intervenienții M.O.

și M.R.P., apartamentul nr. 2 de la etajul 1 și pivnița care au fost înstrăinate către O.E. și apartamentul de la mansardă care a fost înstrăinat către intervenienta P.O.D.V. De asemenea, pentru imobilul în litigiu figurează contracte de închiriere pentru o suprafață de 53,16 mp din curtea imobilului, suprafață neindividualizată în fapt, încheiat cu intervenienții M. și un contract de închiriere pentru garaj pe numele R.R. Situația imobilului rezultă nu numai din dosarul administrativ solicitat de instanța de fond, unde se află adrese emise de chiar pârâta din prezenta cauză, dar și din adresele solicitate de instanță și copiile actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 aflate la dosar.

Instanța de apel a avut în vedere și situația juridică concretă a imobilului în litigiu format din construcție și teren, imobil în care, în prezent reclamantele dețin în proprietate apartamentul nr. 1 de la etajul 1, în urma admiterii acțiunii în revendicare împotriva numitei O.E. S-a apreciat ca fiind întemeiat motivul de apel referitor la imposibilitatea restituirii în natură a întregului teren aferent imobilului, întrucât reprezintă calea de acces a tuturor proprietarilor apartamentelor din clădire, situație în care, în urma pronunțării hotărârii instanței de fond este încălcat dreptul de folosință al celorlalți doi proprietari de apartamente, intervenienții în interesul apelantei. Pentru lămurirea acestei chestiuni, Curtea a încuviințat efectuarea unui nou raport de expertiză întocmit de expert P.I.

și completat de expert M.B.M. și de asemenea a efectuat o cercetare la fața locului, pentru a se elucida problema accesului la cele trei apartamente din imobil. În raport cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că poate fi restituit subsolul imobilului, mai puțin pivnița în suprafață de 14,40 mp, aferentă apartamentului nr. 1 de la parter și boxa aferentă apartamentului de la mansardă, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienții M.O., M.R.P. și P.O.D.V., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Instanța a omis să se pronunțe pe cererea de intervenție în interes alăturat formulată de recurenți, cât și asupra cererii acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.

Se mai arată că prin admiterea apelului și restituirea unor părți din imobil nu se mai putea menține nimic din vechiul dispozitiv, deoarece atât acțiunea în revendicare a fost admisă în baza Legii nr. 10/2001, cât și raportul de expertiză a fost refăcut în întregime în fata instanței de apel. Instanța a omis să se pronunțe pe apărările recurenților, prezentându-se în mod exclusiv considerentele pentru pronunțarea hotărârii, ignorând în totalitate susținerile intervenienților, încălcând astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.: Un alt motiv vizează faptul că prin soluția pronunțată se încalcă dreptul de proprietate al recurenților-intervenienți, odată prin interzicerea accesului de încăperile proprietate personală aflate la subsolul imobilului și, apoi, prin nesocotirea dreptului lor de proprietate asupra părților comune ale imobilului, drept de coproprietate indiviză care nu poate fi dat sau luat de către o instanță de judecată, fiind acordat prin lege. Cu cheltuieli de judecată în apel și recurs, reprezentând onorariu de avocat pentru fiecare recurent intervenient și onorarii de expert. Analizând recursul intervenienților față de prevederile art. 56 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 56 C. proc.

civ., „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs”. Norma citată consacră o limitare a exercițiului dreptului titularului unei cereri de intervenție accesorie de a uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătorești, în sensul condiționării valorificării acestui drept de declararea aceleiași căi de atac de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenția de către terț. Neîndeplinirea acestei condiții conduce la însăși inadmisibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege.

Sancțiunea ce operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 56 C. proc. civ., respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac. Atare limitare a dreptului terțului intervenient poate fi invocată pe calea excepției inadmisibilității căii de atac, excepție absolută și peremptorie, ce împiedică analiza motivelor de recurs. În acest context, se impune a fi cercetat prioritar în speță aspectul admisibilității recursului întrucât eventuala sa admitere face de prisos examinarea a înseși susținerilor din motivarea recursului, aplicabile fiind dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. În cauză, numiții M.O., M.R.P. și P.O.D.V. au formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Municipiul București încuviințată în principiu la termenul de judecată din 6 octombrie 2010, ceea ce înseamnă că sprijină numai apărările acestuia.

Intervenienții au declarat recurs împotriva deciziei de apel, fără, însă, ca pârâtul să declare, la rându-i, recurs, situație în care având o poziție procesuală subsidiară, nu pot exercita această cale de atac. Nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 56 C. proc. civ. pentru ca recursul să fie admisibil, Înalta Curte, față de considerentele expuse, va respinge recursul ca neavenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca neavenit, recursul declarat de intervenienții M.O., M.R.P. și P.O.D.V. împotriva Deciziei nr. 848A din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ