ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1679/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1679/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor de

față:

Prin decizia nr. 304A din 12 septembrie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și

de familie s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta S.I. împotriva

sentinței civile nr. 521 din 05 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 52357/3/2011, în contradictoriu cu intimatul

- pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 05 iulie 2011, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se

va pronunța, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 650 000 RON cu titlu

de despăgubiri bănești pentru imobilul teren în suprafață de 2.202,00 mp situat

în str. P., sector 4 București, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 521 din 05 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

inadmisibilității cererii, invocată de pârât și a respins ca inadmisibilă cererea

formulată, reținând în motivare următoarele: Prin notificarea din 19 februarie 2002,

înaintată prin executor judecătoresc, B.A. a solicitat Primăriei Municipiului București

restituirea în natură a imobilului din str. Calea P., sector 4 București.

Prin contractul de cesiune

autentificat sub nr. A1. din 07 noiembrie 2006 B.N.P. R.D. și M.P., reclamanta S.I.

în calitate de cesionar a cumpărat de la moștenitoarele lui B.A. toate calitățile

procesuale deținute sau izvorâte din orice procedură judiciară și/sau administrativă

ce ar avea ca obiect terenul situat în București, str. P. sector 4, în suprafață

de 2.202 mp.

Prin sentința civilă

nr. 195 din 13 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta S.I. în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, fiind obligat pârâtul să emită

dispoziție în temeiul legii nr. 10/2001 de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru diferența de 800 mp de teren și pentru construcția din București, str. P.,

sector 4. Sentința a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 683 din 18

decembrie 2008 a Curții de Apel București prin care s-au respins apelurile ca nefondate,

rămânând irevocabilă prin nerecurarea deciziei menționate.

În executarea dispozitivului

acestei sentințe, a fost emisă dispoziția nr. D1. din 04 august 2010, prin care

s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în diferența

dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață, pentru construcția demolată

în suprafață construită desfășurată de 475 mp ce a fost situată în București, Calea

P., sector 4, și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul

în suprafață de 800 mp, imposibil de restituit în natură cesionarei S.I.

Față de aceste elemente,

Tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 195 din 13 februarie 2009 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost soluționată complet notificarea

formulată de B.A., inclusiv sub aspectul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru diferența de 800 mp teren, ulterior fiind emisă o dispoziție în acest sens,

fiind epuizată în această manieră procedura specială instituită prin Legea nr.

10/2001.

Reclamanta și autorul

acesteia au beneficiat de toate garanțiile procedurale pentru soluționarea pretențiilor

lor privind imobilul preluat abuziv, fiind epuizată complet, în fața instanțelor

judecătorești, procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001, fiind emisă

și o dispoziție a primarului în conformitate cu dispozitivul sentinței pronunțată.

În ceea ce privește acordarea

despăgubirilor pentru suprafața stabilită prin sentința de mai sus, reclamanta are

la dispoziție procedura specială instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru a deduce

controlului judecătoresc pretențiile sale referitoare la întârzierea procedurii

sau refuzul pretins nejustificat de emitere a deciziei conținând titlul de despăgubire.

De altfel, așa cum indică

reclamanta chiar în cuprinsul cererii introductive, aceasta a obținut despăgubiri

urmând procedura specială instituită de Legea nr. 247/2005 pentru alte imobile în

situații similare, astfel încât susținerea sa că mecanismul ar fi teoretic și iluzoriu

nu a fost reținută.

Tribunalul a reținut incidența

deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

unui recurs în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 Protocol 1 din convenție și ale art. 13 din Convenție.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că astfel de acțiuni sunt inadmisibile,

întrucât ignoră dispozițiile legii speciale. Decizia din recurs în interesul legii

a fost publicată în M. Of. în data de 17 februarie 2012, dezlegarea problemelor

de drept judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție fiind obligatorie pentru

instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, conform

art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. - redându-se considerente din motivarea acesteia.

Prin încheierea din 5

septembrie 2012, instanța de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., formulată

de reclamantă, apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea Curții

Constituționale. S-a reținut că articolul vizat se referă la persoana care poate

sesiza Înalta Curte pentru soluționarea unui recurs în interesul legii, iar soluționarea

cauzei de față, ce are ca obiect obligarea Statului la plata unei sume de bani cu

titlu de despăgubire pentru un imobil preluat abuziv, nu are nicio legătură cu textul

legal în discuție.

Examinând apelul prin

prisma criticilor formulate de către reclamantă, Curtea a constatat că apelul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Pe calea apelului nu se

poate cenzura, astfel cum se solicită prin motivele de apel, decizia pronunțată

în interesul legii, ci doar, eventual, aceasta să fie înlăturată de la aplicare,

dacă s-ar aprecia că nu intră în concordanță cu reglementările internaționale, ceea

ce nu este cazul în speță.

Decizia nr. 27 din 14

noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit

art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului că acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII

al legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și ale art. 13 din Convenție,

sunt inadmisibile.

În continuarea motivării

s-a făcut referire la considerente ale deciziei, după cum urmează:

S-a constatat că inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia

generalibus derogant" („Legile speciale derogă de la cele generale"),

potrivit căruia, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs,

adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică

legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

Cu alte cuvinte, pentru

valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate

trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv,

atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute

de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Potrivit art. 20 din Constituția

României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței

între documentele internaționale și dreptul intern au prioritate primele, cu excepția

situației în care legea fundamentală națională sau legile interne conțin dispoziții

mai favorabile.

Aceasta nu înseamnă însă

că persoanele interesate pot să-și valorifice, în orice condiții, pretențiile privitoare

la drepturile invocate, în afara cadrului normativ național, doar raportat la faptul

că documentele internaționale garantează și protejează anumite drepturi ale omului,

considerate fundamentale.

Astfel, chiar Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a cărei încălcare

a fost invocată de reclamantă, din perspectiva accesului la justiție și a dreptului

la un proces echitabil, prevede în art. 35 obligația pentru solicitant de a epuiza

toate căile procedurale interne, anterior sesizării Curții Europene, în cazul în

care este nemulțumit de soluția obținută într-un anumit demers judiciar.

Nu poate fi înlăturată

de la aplicare decizia în interesul legii, care potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. este obligatorie, întrucât aceasta este în concordanță cu

reglementările internaționale. De altfel, curtea nu poate reține existența unei

neconcordanțe între acesta și reglementările internaționale, întrucât, în chiar

cuprinsul deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a verificat acest aspect

și a arătat în concret, concordanța reglementării interne cu cea internațională,

din perspectiva drepturilor conferite și a limitărilor ce pot fi impuse, astfel

că sunt nefondate criticile apelantei sub acest aspect.

În sensul celor arătate

anterior, Înalta Curte a reținut că obligarea Statului Român la despăgubiri motivat

de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării

instanței, nu are un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-l

face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional

nr. 1 la Convenție.

Pe de altă parte, Înalta

Curte a constatat că argumentul referitor la jurisprudența instanței de contencios

european cu privire la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea și suspendarea procedurilor

nu justifică suprimarea de către instanță a procedurii instituite de legea internă.

Această chestiune este

analizată în decizia în interesul legii, în care se arată că procedura în fața Fondului

este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin

decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, iar rolul Statului, în

respectarea dispozițiilor art. 6 și ale art. 1 din Primul Protocol adițional, este

acela de a construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea

hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.

Ori, crearea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri

nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea

mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a

hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor se

face de această dată de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele

alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

În acest sens, în hotărârea-pilot

pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a avut

în vedere și ipoteza achitării despăgubirilor direct de la bugetul de stat și a

constatat că există o problemă structurală în mecanismul acordării măsurilor reparatorii

și a luat act că această modalitate reprezintă o „sarcină foarte importantă pe care

legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat

și referitor la care Guvernul recunoaște că este dificil de suportat".

De altfel, în decizia

în interesul legii, se arată concret că nu se poate vorbi despre o încălcare a jurisprudenței

C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii pilot, din moment ce statul român a fost obligat,

ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene,

să ia măsurile care să garanteze protecție efectivă a drepturilor enunțate de

art. 6 și art. 1 din Primul Protocol, în contextul tuturor cauzelor similare cu

cea de față.

Este important de subliniat

că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se

lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea

drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară

și pentru punerea lor în aplicare" și că „punerea în balanță a drepturilor

în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul

de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu

de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne"

(parag. 233).

De altfel, chiar dacă,

în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre

judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul

la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun", în sensul Convenției,

garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie

să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale"

astfel stabilite.

Ori, mecanismul eficient

de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul

Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui

sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și

dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

A admite posibilitatea

formulării prezentei acțiuni ar crea o discriminare între persoanele aflate în aceeași

situație, ceea ce este inadmisibil.

Împotriva încheierii de

respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale și a deciziei de apel

a formulat cereri de recurs reclamanta S.I.

A. Încheierea a fost criticată,

invocându-se greșita aplicare a art. 29 din Legea nr. 47/1992.

S-a susținut de către

reclamantă că există legătură între textul procedural vizat de excepția de neconstituționalitate

și obiectul litigiului, atât timp cât prima instanță a considerat aplicabilă decizia

în interesul legii nr. 27/2011, pronunțată tocmai în baza normei în discuție.

B. Decizia de apel a fost

criticată pentru următoarele motive, în susținerea cărora s-au invocat dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5

C. proc. civ. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Prin cererea de apel a

solicitat înlăturarea de la aplicare a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, arătând

că aceasta face corp comun cu legea, având forță juridică inferioară Convenției

Europene, care trebuie aplicată cu prioritate; a mai susținut și că aceasta este

dată cu depășirea competenței instanței, care este limitată în recursurile în interesul

legii la interpretarea legii, nicidecum la constatarea convenționalilății sau neconvenționalității

acesteia.

Simpla afirmație a instanței

în sensul că „decizia este în concordanță cu reglementările internaționale"

nu poate constitui motivare, instanța de apel neanalizând problema contradicției

cu Convenția Europeană și neaducând niciun argument pentru faptul că Înalta Curte

nu putea analiza convenționalitatea legii interne.

a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 din Convenția europeană

a drepturilor omului, art. 1 din Primul Protocol al Convenției, art. 11 alin.

(2) și art. 20 alin. (1) din Constituție (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Concluzia care rezultă

din motivarea instanței de apel este aceea că reclamanta ar trebui să urmeze calea

prevăzută de legea internă, cu atât mai mult cu cât nu se poate vorbi de o încălcare

a jurisprudenței Curții Europene A Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii

pilot în cauza Maria Athanasiu și alții c. României.

Instanța de apel reține

faptul că nu ar exista neconcordanțe intre legea internă și reglementările internaționale,

însă singurul argument invocat în susținerea acestei concluzii este acela că Înalta

Curte, în considerentele deciziei nr. 27/2011 a reținut concordanța reglementării

interne cu cea internațională.

Nici instanța de apel

și nici prima instanță nu au răspuns criticilor prin care a arătat că, potrivit

unei jurisprudențe constante, culminând cu hotărârea pronunțată în cauza pilot

parag. 232, Curtea Europeană a reținut că deși Legea nr. 247/2005 deschide reclamanților

accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă,

acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure,

într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în

favoarea persoanelor îndreptățite.

În acest context, a arătat

explicit că faptul că legea internă contravine dispozițiilor convenționale și că

s-a stabilit deja prin jurisprudența constantă a Curții Europene că la nivel intern

există deficiență structurală, decurgând din „redactarea defectuoasă a legislației

cu privire la restituirea imobilelor naționalizate și din aplicarea sa defectuoasă

de autoritățile administrative".

Concluzionând în sensul

contrar celor reținute de Curtea Europeană, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile

invocate mai sus.

În concluzie, față de

faptul că legislația internă, inclusiv decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 este

neconvențională, dovada absolută a ineficienței sistemului de despăgubiri prevăzut

de legislația internă rezultând din jurisprudența Curții Europene, văzând și faptul

că nici după adoptarea hotărârii în cauza pilot legislația internă nu s-a eficientizat,

susținerea instanței de apel în sensul că ar trebui în continuare să urmeze calea

prevăzută de legea internă este nelegală, fiind evident faptul că aceasta nu conduce

într-un termen rezonabil și conform unui calendar previzibil la obținerea de despăgubiri

concrete și efective.

Înalta Curte constată

că ambele cereri de recurs sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed:

A. Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

care dă Curții Constituționale competența de a decide asupra excepțiilor ridicate

în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță

în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului

și oricare ar fi obiectul acestuia.

Cerința de admisibilitate

subliniată nu poate fi reținută în cauză, atât timp de constituționalitatea

art. 329 C. proc. civ. nu depinde modul de soluționare a litigiului de față. Cenzurarea

acestei norme procedurale, din perspectiva titularilor recursului în interesul legii,

nu are nicio influență asupra dosarului de față, neputând înlătura aplicarea unei

decizii în interesul legii pronunțată anterior - art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevăzând

că

deciziile și hotărârile acestei instituții au putere

numai pentru viitor.

B. În ceea

ce privește decizia de apel, nu sunt incidente motivele de recurs invocate, respectiv

cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

instanța de apel asupra unor critici, cu încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., poate fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 și nu pct. 7, acesta din urmă vizând nemotivarea deloc a hotărârii.

Critica formulată nu este

fondată, întrucât în decizie se regăsesc argumente, cu referire și la dispozițiile

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. , în sensul că nu se poate cenzura

în acest cadru procesual o decizie în interesul legii, iar aceasta nu poate fi înlăturată

de la aplicare, în raport de dispozițiile art. 20 din Constituție, atât timp cât,

în chiar cuprinsul acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție a verificat aspectele

invocate și a arătat concordanța reglementării interne cu cea internațională, din

perspectiva drepturilor conferite și a limitărilor ce pot fi impuse.

recurs se încadrează numai formal în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

neputându-se proceda la analiza criticilor formulate, față de argumentele ce succed.

În ceea ce privește încălcarea

dispozițiilor din blocul de convenționalitate și a normelor constituționale relevante,

instanța de apel a reținut că această critică nu poate fi primită, detaliind argumentele

care susțin hotărârea sub acest aspect.

Astfel, s-a arătat că

instanța nu are competența de a cenzura o decizie în interesul legii, prin care

s-a statuat asupra criticilor invocate în susținerea motivului de nelegalitate,

reluându-se argumente din motivarea acesteia, cu trimitere și la faptul că aceasta

este obligatorie potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Concluzia instanței este

corectă, întrucât nu se poate cerceta concordanța deciziei în interesul legii cu

dispozițiile din Convenție, un astfel de demers echivalând cu reanalizarea problemelor

de drept dezlegate de Înalta Curte, chiar sub aspectele solicitate a fi supuse analizei

de către reclamanta-recurentă. Dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ. conferă caracter obligatoriu statuărilor instanței în soluționarea unui

recurs în interesul legii, iar cadrul legal procesual civil nu conferă competență

instanței de a reanaliza aspectele deduse soluționării pe calea acestuia.

În considerarea acestor

argumente, care susțin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte

urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C.proc.civ, dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta S.I. împotriva încheierii de ședință din data

de 5 septembrie 2012 și a deciziei nr. 304/A din 12 septembrie 2012 pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie

2013.