ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1200/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1200/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 18347/3/2010, reclamanta

O.E. a chemat în judecată P.G. al Primăriei Municipiului București și P.

Municipiului București - prin P.G., pentru ca în temeiul art. 574 C. proc. civ.

și urm. și în urma probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea

pârâtei la plata contravalorii despăgubirilor la care are dreptul pentru

terenul în suprafață de 572 m.p., din București, str. S., sector 4, astfel cum

a fost stabilit prin Sentința civilă nr. 1212/2006 definitivă și irevocabilă.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin Sentința civilă nr. 1212 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 15402/3/2006, rămasă

definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului prin Decizia

civilă nr. 55 din 9 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă, sentință ce constituie titlu executoriu, P.G. al

Primăriei Municipiului București a fost obligat să emită o dispoziție în

favoarea reclamantei având ca obiect propunerea de acordare a despăgubirilor

conform Legii nr. 247/2005 Titlul VII.

Ca urmare a faptului

ca pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a face, reclamanta a arătat că a

început punerea în executare a acestui titlu executoriu.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 1642 din 10 noiembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 18347/3/2010

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetentei

materiale și a declinat competența de soluționare a capătului doi de cerere

formulat de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor în favoarea Curții de Apel București, secția

contencios administrativ.

Totodată, a disjuns

capătul 1 de cerere formulat de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâții

P.G. al Municipiului București, Municipiul București prin P.G., Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin

Cancelaria Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, Prefectura Municipiului București și a acordat termen la 2

martie 2011, cu citarea părților.

După disjungere a

fost format Dosarul nr. 54761/3/2010.

Reclamanta a formulat

cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să se judece cu Municipiul

București prin P.G. și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând scoaterea din cauză a celorlalți pârâți; a arătat că solicită

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de

despăgubiri bănești în valoare de 1.003.061 RON pentru terenul imposibil de

restituit situat în București, str. S., sector 4, în suprafață de 572 m.p.,

afectat de elemente de sistematizare și de un bloc de locuințe; obligarea

Statului Român la plata directă a despăgubirilor la care este îndreptățită

pentru terenul expropriat imposibil de restituit în natură.

În motivarea cererii

precizatoare, reclamanta a arătat că aceasta este singura modalitate prin care s-ar

respecta dreptul de acces la o instanță judecătorească în condițiile în care

nici astăzi, după mai mult de 10 ani de la inițierea procedurii administrative,

aceasta nu a condus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

Totodată, s-a arătat

că în nenumărate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat

statul pentru neacordarea de despăgubiri efective.

În drept, cererea

precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din aceeași Convenție

Europeană, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin Sentința civilă

nr. 1700 din 12 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 54761/3/2010

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, precum și acțiunea precizată formulată de

reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin P.G. și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive, că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

fost chemat în judecată cu privire la o cerere referitoare la plata

contravalorii imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a neadoptării de către

stat a unei proceduri eficiente care să ducă la acordarea unei despăgubiri

efective.

Pe fondul cererii de

obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

de despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului, s-a reținut că prin

Dispoziția nr. 12690/2010 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent reclamantei pentru terenul imposibil de restituit în suprafață de

572 m.p. situat în București str. S., sector 4.

S-a mai reținut că

procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu poate fi considerată ineficientă

deoarece prin listarea Fondului Proprietatea, posibilitatea valorificării

acțiunilor acordate în procedura Legii nr. 247/2005 devine efectivă, iar

remediul juridic nu este acela al acordării direct de despăgubiri bănești, ci

acela al soluționării pe fond a dosarelor aflate în procedura prevăzută de

Legea nr. 247/2005, de către instanțele competente.

Stabilirea în concret

a întinderii despăgubirilor nu este posibilă direct pe cale judecătorească, ci

pe calea prevăzută de procedura specială în condițiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta O.E. arătând că prin sentința pronunțată de

tribunal, i s-a încălcat dreptul de a primi despăgubirile, pe care le-a evaluat

la suma de 1.003.061 RON și, de asemenea, i s-a încălcat dreptul la apărare în

ceea ce privește stabilirea și constatarea acestor despăgubiri.

Văzând Dispoziția

P.G. al Municipiului București prin care s-au acordat despăgubiri, instanța de

fond avea obligația de a admite și dispune cererea reclamantei de efectuare a

expertizei evaluatoare și stabilirea cu această ocazie a despăgubirilor.

Totodată, având în

vedere precizările la acțiunea principală prin care reclamanta a introdus în

cauză Ministerul de Finanțe ca reprezentant al Statului Român, instanța de fond

trebuia să oblige Statul Român la plata acestor despăgubiri.

Prin trimiterea

reclamantei la Comisia Centrală sau la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, instanța de fond nu a făcut decât să tergiverseze în continuare

procedura de acordare a despăgubirilor.

Prin Decizia nr. 227

A din 1 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul.

Acțiunea de fată, cu

soluționarea căreia a fost corect învestit în primă instanță tribunalul

[

având în vedere ca

valoarea pretențiilor solicitate este mai mare de 500.000 RON, conform art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

]

nu a fost întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată. Reclamanta a parcurs deja procedura reglementată de

acest act normativ, obținând Sentința civilă nr. 1212/2006.

Prin urmare, acțiunea

de față nu este o contestație împotriva dispoziției administrative emise de

entitatea învestită cu soluționarea notificării, întemeiată pe prevederile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost deja parcursă de

reclamantă, ci este o acțiune prin care se invocă efectul direct și prioritar

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin care reclamanta vizează

obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubiri la valoarea de

circulație a imobilului) direct de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin invocarea nefuncționalității mecanismului reparator conceput de

legiuitor prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a necesității asigurării

efectivității garanțiilor consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție.

În aceste condiții,

s-a constatat că are aplicabilitate în cauză Decizia nr. 27/2011, publicată în

M. Of. nr. 120/17.02.2012, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că: „2.

Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului

Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile".

Scopul reclamantei

este acela de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, datorită ineficientei sistemului reparator

astfel conceput, sancționată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

În considerentele

deciziei în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că,

în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicită despăgubiri bănești

în temeiul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot

fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, pentru

același raționament cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în

Decizia nr. 33/2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în

prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite

de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea

instituită de legea specială.

Așadar, instanța

supremă, în soluționarea recursului în interesul legii, a arătat că, atât timp

cât „pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau

în concurs cu legea specială".

Instanța supremă, în

soluționarea recursului în interesul legii nr. 27/2011, a analizat și

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, constatând că jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale

Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri -

Cauza Păduraru împotriva României.

Or - a reținut

completul competent să soluționeze recursul în interesul legii - în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16

alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de către evaluatorul sau

societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Instanța supremă a

subliniat, în considerentele deciziei în interesul legii, că parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

Curții Europene a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță,

aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Măria Atanasiu

și alții împotriva României (parag. 115).

În ceea ce privește

susținerea conform căreia Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să

asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, iar

Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este

funcțional, prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011 s-a reținut că prin

hotărârea-pilot din Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a decis că "statului pârât trebuie să i se

lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze

respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de

proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare".

Or, în condițiile în

care părțile se pot prevala de existența unui „bun" în baza unei o decizii

sau dispoziții administrativă sau a unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, instanța supremă a

reținut, prin decizia în interesul legii pusă în discuția părților de instanță,

că „mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din

Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria

Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem

eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și

dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile".

Or, așa cum a reținut

completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, „controlul de

convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și

alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația

de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze

protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor

consacrate de Convenție".

Legea specială de

care fac vorbire dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, este reprezentata de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care

reglementează la rândul său regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede în acest sens o altă

procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, căreia îi va fi înaintată propunerea de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Din ansamblul acestei

reglementări reiese faptul că singura autoritate cu atribuții în materia

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor ce fac obiectul Legii

nr. 10/2001 este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 13 din

Titlul VII) și faptul că împotriva deciziei emise de această instituție partea

interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, în condițiile legii

contenciosului administrativ (art. 19 și 20 din Titlul VII).

Analizând argumentul

susținut de apelantă conform căruia, în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin.

(2) din Constituție (potrivit cărora, dacă există neconcordanțe între pactele

și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile), instanțele trebuie să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, s-a constatat că

dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legile nr. 10/2001 și nr.

247/2005 nu sunt incompatibile cu dispozițiile relevante din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele

sale adiționale) prin Legea nr. 30/1994.

Dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului nu impun ca obligația de plată a

despăgubirilor, stabilite în mod efectiv, să fie pusă direct în sarcina

entității investite cu soluționarea notificării.

Și în procedura

reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dreptul reclamantei de a avea

acces la o instanță imparțială și independentă este asigurat în aceeași măsură,

având în vedere faptul că dispozițiile Cap. 6 din acest titlu reglementează

căile de atac pe care le are la dispoziție persoana interesată pentru a

contesta decizia de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În critici s-a

susținut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat în contradictoriu

cu pârâții P. Municipiului București și Municipiul București prin P. pentru ca

în baza art. 574 C. proc. civ. aceștia să fie obligați la plata contravalorii

despăgubirilor la care reclamanta este îndreptățită pentru terenul expropriat

și imposibil de restituit situat în București, str. S., sector 4. Ulterior

cererea de chemare în judecată a fost precizată, fiind chemați în judecată și

pârâții Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților -

prin cancelaria Primului Ministru și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților.

Prin Dispoziția nr.

12690 din 22 iulie 2010 a P. Municipiului București s-a răspuns la notificarea

reclamantei, urmare acțiunii promovate de aceasta și s-au acordat măsuri

reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată și

valoarea de piață pentru acest teren, urmând ca evaluarea despăgubirilor să se

facă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În aplicarea

dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 instanța trebuia să dispună

efectuarea unei expertize evaluatoare în vederea stabilirii despăgubirilor și

obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata acestora.

Prin trimiterea

reclamantei la Comisia Centrală sau Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților s-a tergiversat procedura de acordare a despăgubirilor, în

vederea evitării acestei situații fiind promovată și prezenta acțiune prin care

s-a urmărit acordarea efectivă a despăgubirilor.

Instanța de apel a

respins apelul reclamantei raportându-se la Decizia nr. 27/2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, dar niciuna

din situațiile reținute de această decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nu este aplicabilă reclamantei.

Reclamantei, deși a

fost diligentă, nu i s-au acordat despăgubiri până în prezent.

Obligația la plata

despăgubirilor revine statului prin Ministerul Finanțelor Publice.

Plata directă a

despăgubirilor este singura modalitate prin care s-ar respecta dreptul

reclamantei de acces la instanță în condițiile în care acesteia nu i s-au

acordat despăgubiri până în prezent.

În mod greșit instanța

de fond și instanța de apel au apreciat că prin listarea Fondului Proprietatea

posibilitatea valorificării despăgubirilor nu mai este iluzorie, căci

reclamanta va fi în continuare prejudiciată și nu i se vor acorda despăgubirile

într-un termen rezonabil, deși a fost diligentă, pornind încă din anul 2006

acțiunea împotriva P. Municipiului București și s-a reușit obligarea primăriei

de a emite dispoziția de acordare a despăgubirilor, acum, prin trimiterea la o

nouă procedură, se va mai întârzia probabil un număr de 4, 5 ani până la

intrarea efectivă în posesia despăgubirilor.

Recursul va fi

respins pentru următoarele considerente.

În speță, reclamanta

a învestit instanța cu o acțiune directă îndreptată împotriva Statului Român,

prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești în temeiul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pentru imobilul preluat abuziv,

imposibil de restituit în natură, invocând, în esență, ineficienta mecanismului

de acordare de despăgubiri prevăzut de legea specială de reparație, cu

trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Reclamantei i s-a

recunoscut, în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv prin Sentința

civilă nr. 1212 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă

definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 55 din 9 ianuarie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că pentru a beneficia de

despăgubirile acordate ca măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul

preluat abuziv, reclamanta trebuie să urmeze procedura prevăzută în acest sens

de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Faptul că mecanismul

pus la dispoziție de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, respectiv

Fondul Proprietatea, nu ar fi funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri

legale, cea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum urmărește

reclamanta prin promovarea acțiunii în despăgubiri de drept comun, întemeiată

pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că

aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia

generalibus derogant

O asemenea abordare

nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu

generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât

jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale

Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în

cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile preluate anterior ratificării Convenției.

Dacă Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Incertitudinea - fie

legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități

- este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia

poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și

suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005,

măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va

proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva

României (parag. 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În acest sens sunt și

considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a

Înaltei curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a stabilit că

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod

abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin Titlul VII al Legii nr,247/2005, îndreptate direct împotriva

Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt

inadmisibile.

Decizia în interesul

legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr.

120/17.02.2012 și, prin urmare, de la această dată ea este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., fiind astfel

aplicabilă în cauză.

Impactul

hotărârii-pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României asupra acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale

art. 13 din Convenție, a fost analizat de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

Astfel, în

considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut: „Cu atât mai

mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Măria Atanasiu

împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de

18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia

măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

parag. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul

tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de

Convenție.

Este important de

subliniat că și în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor

patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru

punerea lor în aplicare" și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză

și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de

transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un

exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor

autorități interne" (parag. 233).

De altfel, chiar

dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o

hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui

„bun" în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii

de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Mecanismul eficient

de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din

Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva

României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de

executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative

sau a hotărârilor judecătorești irevocabile."

În consecință, cum

stabilirea cuantumului despăgubirilor, se face potrivit art. 16 alin. (6) și

(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă că instanța de apel a aplicat

corect dispozițiile legale și nu trebuia să dispună efectuarea unei expertize

evaluatoare în vederea stabilirii despăgubirilor și obligării Ministerului

Finanțelor Publice la plata acestora.

Așa fiind, pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta O.E. împotriva Deciziei civile nr. 227A din 1 iunie 2012

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2013.

Procesat

de GGC - AS