ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1200/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. 18347/3/2010, reclamanta O.E. a chemat în judecată P.G. al Primăriei Municipiului București și P. Municipiului București - prin P.G., pentru ca în temeiul art. 574 C. proc. civ. și urm. și în urma probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii despăgubirilor la care are dreptul pentru terenul în suprafață de 572 m.p., din București, str. S., sector 4, astfel cum a fost stabilit prin Sentința civilă nr. 1212/2006 definitivă și irevocabilă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin Sentința civilă nr. 1212 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 15402/3/2006, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului prin Decizia civilă nr. 55 din 9 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, sentință ce constituie titlu executoriu, P.G. al Primăriei Municipiului București a fost obligat să emită o dispoziție în favoarea reclamantei având ca obiect propunerea de acordare a despăgubirilor conform Legii nr. 247/2005 Titlul VII. Ca urmare a faptului ca pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a face, reclamanta a arătat că a început punerea în executare a acestui titlu executoriu.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 1642 din 10 noiembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 18347/3/2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a capătului doi de cerere formulat de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ. Totodată, a disjuns capătul 1 de cerere formulat de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâții P.G. al Municipiului București, Municipiul București prin P.G., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Cancelaria Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Prefectura Municipiului București și a acordat termen la 2 martie 2011, cu citarea părților.

După disjungere a fost format Dosarul nr. 54761/3/2010. Reclamanta a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să se judece cu Municipiul București prin P.G. și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând scoaterea din cauză a celorlalți pârâți; a arătat că solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de despăgubiri bănești în valoare de 1.003.061 RON pentru terenul imposibil de restituit situat în București, str. S., sector 4, în suprafață de 572 m.p., afectat de elemente de sistematizare și de un bloc de locuințe; obligarea Statului Român la plata directă a despăgubirilor la care este îndreptățită pentru terenul expropriat imposibil de restituit în natură.

În motivarea cererii precizatoare, reclamanta a arătat că aceasta este singura modalitate prin care s-ar respecta dreptul de acces la o instanță judecătorească în condițiile în care nici astăzi, după mai mult de 10 ani de la inițierea procedurii administrative, aceasta nu a condus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamantei. Totodată, s-a arătat că în nenumărate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul pentru neacordarea de despăgubiri efective. În drept, cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din aceeași Convenție Europeană, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin Sentința civilă nr. 1700 din 12 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 54761/3/2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și acțiunea precizată formulată de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin P.G. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată cu privire la o cerere referitoare la plata contravalorii imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a neadoptării de către stat a unei proceduri eficiente care să ducă la acordarea unei despăgubiri efective. Pe fondul cererii de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului, s-a reținut că prin Dispoziția nr. 12690/2010 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent reclamantei pentru terenul imposibil de restituit în suprafață de 572 m.p.

situat în București str. S., sector 4. S-a mai reținut că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu poate fi considerată ineficientă deoarece prin listarea Fondului Proprietatea, posibilitatea valorificării acțiunilor acordate în procedura Legii nr. 247/2005 devine efectivă, iar remediul juridic nu este acela al acordării direct de despăgubiri bănești, ci acela al soluționării pe fond a dosarelor aflate în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, de către instanțele competente. Stabilirea în concret a întinderii despăgubirilor nu este posibilă direct pe cale judecătorească, ci pe calea prevăzută de procedura specială în condițiile Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta O.E.

arătând că prin sentința pronunțată de tribunal, i s-a încălcat dreptul de a primi despăgubirile, pe care le-a evaluat la suma de 1.003.061 RON și, de asemenea, i s-a încălcat dreptul la apărare în ceea ce privește stabilirea și constatarea acestor despăgubiri. Văzând Dispoziția P.G. al Municipiului București prin care s-au acordat despăgubiri, instanța de fond avea obligația de a admite și dispune cererea reclamantei de efectuare a expertizei evaluatoare și stabilirea cu această ocazie a despăgubirilor. Totodată, având în vedere precizările la acțiunea principală prin care reclamanta a introdus în cauză Ministerul de Finanțe ca reprezentant al Statului Român, instanța de fond trebuia să oblige Statul Român la plata acestor despăgubiri.

Prin trimiterea reclamantei la Comisia Centrală sau la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instanța de fond nu a făcut decât să tergiverseze în continuare procedura de acordare a despăgubirilor. Prin Decizia nr. 227 A din 1 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul. Acțiunea de fată, cu soluționarea căreia a fost corect învestit în primă instanță tribunalul [ având în vedere ca valoarea pretențiilor solicitate este mai mare de 500.000 RON, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. ] nu a fost întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Reclamanta a parcurs deja procedura reglementată de acest act normativ, obținând Sentința civilă nr. 1212/2006.

Prin urmare, acțiunea de față nu este o contestație împotriva dispoziției administrative emise de entitatea învestită cu soluționarea notificării, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, procedură ce a fost deja parcursă de reclamantă, ci este o acțiune prin care se invocă efectul direct și prioritar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin care reclamanta vizează obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului) direct de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin invocarea nefuncționalității mecanismului reparator conceput de legiuitor prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a necesității asigurării efectivității garanțiilor consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În aceste condiții, s-a constatat că are aplicabilitate în cauză Decizia nr. 27/2011, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că: „2.

Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile". Scopul reclamantei este acela de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, datorită ineficientei sistemului reparator astfel conceput, sancționată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În considerentele deciziei în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicită despăgubiri bănești în temeiul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, pentru același raționament cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Așadar, instanța supremă, în soluționarea recursului în interesul legii, a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială". Instanța supremă, în soluționarea recursului în interesul legii nr. 27/2011, a analizat și concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, constatând că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri - Cauza Păduraru împotriva României.

Or - a reținut completul competent să soluționeze recursul în interesul legii - în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Instanța supremă a subliniat, în considerentele deciziei în interesul legii, că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curții Europene a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). În ceea ce privește susținerea conform căreia Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, iar Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional, prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011 s-a reținut că prin hotărârea-pilot din Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare". Or, în condițiile în care părțile se pot prevala de existența unui „bun" în baza unei o decizii sau dispoziții administrativă sau a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, instanța supremă a reținut, prin decizia în interesul legii pusă în discuția părților de instanță, că „mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României,

presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile". Or, așa cum a reținut completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, „controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție". Legea specială de care fac vorbire dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, este reprezentata de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează la rândul său regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede în acest sens o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia îi va fi înaintată propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Din ansamblul acestei reglementări reiese faptul că singura autoritate cu atribuții în materia stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 13 din Titlul VII) și faptul că împotriva deciziei emise de această instituție partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, în condițiile legii contenciosului administrativ (art. 19 și 20 din Titlul VII).

Analizând argumentul susținut de apelantă conform căruia, în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție (potrivit cărora, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile), instanțele trebuie să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, s-a constatat că dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu sunt incompatibile cu dispozițiile relevante din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele sale adiționale) prin Legea nr. 30/1994.

Dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului nu impun ca obligația de plată a despăgubirilor, stabilite în mod efectiv, să fie pusă direct în sarcina entității investite cu soluționarea notificării. Și în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dreptul reclamantei de a avea acces la o instanță imparțială și independentă este asigurat în aceeași măsură, având în vedere faptul că dispozițiile Cap. 6 din acest titlu reglementează căile de atac pe care le are la dispoziție persoana interesată pentru a contesta decizia de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În critici s-a susținut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat în contradictoriu cu pârâții P. Municipiului București și Municipiul București prin P. pentru ca în baza art. 574 C. proc. civ. aceștia să fie obligați la plata contravalorii despăgubirilor la care reclamanta este îndreptățită pentru terenul expropriat și imposibil de restituit situat în București, str. S., sector 4. Ulterior cererea de chemare în judecată a fost precizată, fiind chemați în judecată și pârâții Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - prin cancelaria Primului Ministru și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin Dispoziția nr. 12690 din 22 iulie 2010 a P. Municipiului București s-a răspuns la notificarea reclamantei, urmare acțiunii promovate de aceasta și s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață pentru acest teren, urmând ca evaluarea despăgubirilor să se facă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În aplicarea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 instanța trebuia să dispună efectuarea unei expertize evaluatoare în vederea stabilirii despăgubirilor și obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata acestora. Prin trimiterea reclamantei la Comisia Centrală sau Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a tergiversat procedura de acordare a despăgubirilor, în vederea evitării acestei situații fiind promovată și prezenta acțiune prin care s-a urmărit acordarea efectivă a despăgubirilor.

Instanța de apel a respins apelul reclamantei raportându-se la Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, dar niciuna din situațiile reținute de această decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este aplicabilă reclamantei. Reclamantei, deși a fost diligentă, nu i s-au acordat despăgubiri până în prezent. Obligația la plata despăgubirilor revine statului prin Ministerul Finanțelor Publice. Plata directă a despăgubirilor este singura modalitate prin care s-ar respecta dreptul reclamantei de acces la instanță în condițiile în care acesteia nu i s-au acordat despăgubiri până în prezent.

În mod greșit instanța de fond și instanța de apel au apreciat că prin listarea Fondului Proprietatea posibilitatea valorificării despăgubirilor nu mai este iluzorie, căci reclamanta va fi în continuare prejudiciată și nu i se vor acorda despăgubirile într-un termen rezonabil, deși a fost diligentă, pornind încă din anul 2006 acțiunea împotriva P. Municipiului București și s-a reușit obligarea primăriei de a emite dispoziția de acordare a despăgubirilor, acum, prin trimiterea la o nouă procedură, se va mai întârzia probabil un număr de 4, 5 ani până la intrarea efectivă în posesia despăgubirilor. Recursul va fi respins pentru următoarele considerente.

În speță, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune directă îndreptată împotriva Statului Român, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești în temeiul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, invocând, în esență, ineficienta mecanismului de acordare de despăgubiri prevăzut de legea specială de reparație, cu trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Reclamantei i s-a recunoscut, în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv prin Sentința civilă nr. 1212 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 55 din 9 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că pentru a beneficia de despăgubirile acordate ca măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv, reclamanta trebuie să urmeze procedura prevăzută în acest sens de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Faptul că mecanismul pus la dispoziție de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, respectiv Fondul Proprietatea, nu ar fi funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum urmărește reclamanta prin promovarea acțiunii în despăgubiri de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant O asemenea abordare nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. În acest sens sunt și considerentele Deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr,247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile.

Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012 și, prin urmare, de la această dată ea este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., fiind astfel aplicabilă în cauză.

Impactul hotărârii-pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României asupra acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, a fost analizat de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011. Astfel, în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut: „Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Măria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun" în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile." În consecință, cum stabilirea cuantumului despăgubirilor, se face potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale și nu trebuia să dispună efectuarea unei expertize evaluatoare în vederea stabilirii despăgubirilor și obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata acestora.

Așa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva Deciziei civile nr. 227A din 1 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2013. Procesat de GGC - AS