ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4345/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la data de 15 mai 2007 reclamanții S.S., S.P. și P.F. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și pe SC C. SA pentru a fi obligați să emită o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a părții din imobilul situat în București, str. C.D., care nu a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995, și de acordare a despăgubirilor echivalente pentru partea din imobil care a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 și să fie obligat Primarul General la plata unor daune cominatorii pe zi de întârziere, până la comunicarea deciziei către reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 4329/2007, Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că a fost sesizată cu judecarea unei contestații împotriva refuzului nejustificat al entității notificate în temeiul Legii 10/2001, de rezolvare a acesteia, acțiune care, după cum s-a stabilit cu titlu obligatoriu, prin decizia nr. IX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în secții unite, este de competența secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul entitatea notificată. Prin sentința civilă nr. 461/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamanților, a obligat pe pârâtul Municipiul București să restituie în natură, către reclamanți, imobilul, construcție situat în București, str. C.D.

compus din subsol, parter (apartamentele nr. A, B și C) apartamentul nr. F, precum și terenul în suprafață de 314,25 mp, a obligat pe același pârât să acorde despăgubiri prin echivalent pentru apartamentele nr. D, E și G și pentru cel de la mansarda imobilului, care au fost înstrăinate, iar celelalte capete de cerere au fost respinse, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada calității lor de succesori în drepturi ai foștilor proprietari ai imobilului din București, str. C.D., numiții S.N.I. și P.S., fiind descendenți ai fratelui acesteia, S.M.I. și, respectiv nepot de frate al lui S.N.I. Imobilul, compus din teren în suprafață de 315 mp și construcție având parter și două etaje, a fost preluat de stat prin naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950.

S-a apreciat că preluarea a fost una nelegală și abuzivă, în acord cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar pe baza relațiilor privind situația juridică și locativă actuală a imobilului, comunicate de SC C. SA, s-a stabilit că o parte a acestuia a fost înstrăinată chiriașilor cumpărători, în baza Legii nr. 112/1995, iar restul rămas neînstrăinat se află încă la dispoziția Municipiului București. Făcând aplicare dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, prima instanță a apreciat că poate face obiectul restituirii în natură, către reclamanți întregul imobil rămas neînstrăinat, respectiv subsolul, parterul cu apartamentele A, B și C, apartamentul F, dar și terenul în suprafață de 314,25 mp, în timp ce pentru spațiile înstrăinate, respectiv apartamentele D, E, F și cel de la mansardă, a stabilit dreptul reclamanților de a fi despăgubiți prin echivalent valoric.

Apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, împotriva acestei sentințe, a fost admis prin decizia civilă nr. 619 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința schimbării în parte a hotărârii de primă instanță, în sensul restituirii către reclamanți, în natură, doar a terenului de 161 mp, curtea imobilului și a cotei-părți indivize de 40,6 mp teren de sub construcție. Considerentele care au condus la adoptarea acestei soluții au evidențiat că suprafața totală a terenului imobilului notificat este de 315 mp, din care s-a înstrăinat către chiriașii-cumpărători, odată cu unitățile locative din clădire, o parte indiviză de 111,4 mp teren de sub construcție, rămânând în proprietatea Municipiului București o parte indiviză de 40,6 mp teren de sub construcție, care doar aceasta ar putea face obiectul restituirii în natură, alături de terenul ce constituie curtea imobilului, în suprafață de 161 mp.

Recursul declarat de Municipiul București împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 8606 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Făcând trimitere la dispozițiile art. 7 alin. (1 1 ) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, dar și la prevederile pct. 7.3 din H.G. nr. 923/2010, instanța de recurs a arătat că pentru a aprecia asupra suprafeței de teren ce poate fi restituită fostului proprietar, este esențial să se determine suprafața de teren aferentă imobilului și suprafețele de teren ce au fost înstrăinate chiriașilor-cumpărători, fiind atributul și sarcina entității învestite cu soluționarea notificării ori a instanței de judecată de a lămuri aceste elemente.

Întrucât instanța de apel ce a pronunțat hotărârea atacată nu a procedat în acest sens, s-a considerat că aceasta nu a intrat în cercetarea fondului și nu a stabilit pe deplin situația de fapt a cauzei, în raport de normele legale menționate și de contractele de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate.

Rejudecănd apelul în limitele stabilite de instanța de recurs, a fost clarificată situația de fapt a cauzei prin efectuarea unei expertize topo, în raport de concluziile căreia și de prevederile legale la a căror aplicare a îndrumat decizia de casare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 360A din 19 octombrie 2012 prin care a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general, a modificat în parte sentința civilă nr. 461 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, În sensul că a obligat pe pârât să restituie în natură reclamanților imobilul din București, str. C.D., respectiv apartamentele A, B, C și F, precum și terenul în suprafață de 40,6 mp, parte indiviză de sub construcție, și a obligat pe același pârât să propună reclamanților acordarea de despăgubiri în echivalent pentru apartamentul de la mansarda construcției și pentru terenul în suprafață de 272,4 mp, de la aceeași adresă.

Decizia pronunțată a păstrat și celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a stabilit că problema juridică ce trebuie rezolvată este în ce măsură poate fi apreciat că terenul din curte, liber de construcții, este aferent construcțiilor edificate, adică în ce măsură acest teren liber este strict necesar pentru a face posibilă utilizarea apartamentelor din imobil, potrivit destinației lor. Această problematică a fost generată de situația de fapt creată în speță prin înstrăinarea unor apartamente în baza Legii nr. 112/1995 și a unor suprafețe de teren care sunt situate numai sub construcție, ceea ce implică în mod necesar, ca pentru utilizarea în condiții normale a bunului cumpărat, să li se asigure cumpărătorilor și folosința terenului din curte, teren rămas în proprietatea Municipiului București.

S-a apreciat că terenul din curtea imobilului, deși este liber, nu poate fi restituit în natură reclamanților deoarece această restituire ar îngrădi accesul celorlalți proprietari la imobil și n-ar putea fi restituit nici într-o cotă oarecare, deoarece terenul în discuție se află de jur-împrejurul construcției și este plasat într-un asemenea mod și se află într-atât de mult la limita strictului necesar pentru a face posibilă folosința normală a imobilului pentru toți locatarii, încât instanța nu ar putea stabili o minimă suprafață din curte susceptibilă pentru a fi restituită în natură reclamanților, fără consecințe sub aspectul limitării nepermise a folosinței normale a imobilului de către ceilalți proprietari.

Având în vedere dispozițiile art. 7.3 din H.G. nr. 250/2007, astfel cum a fost modificată în anul 2010, în conformitate cu care „sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii. Prin noțiunea „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință.

Instanța de apel a precizat, în final, că sentința atacată va fi modificată în apelul declarat de Municipiul București, care va fi obligat să restituie în natură, pe lângă apartamentele nevândute din imobil, numai cota de teren aferentă acestor apartamente, din terenul aflat sub construcție, iar pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru terenul liber din curtea imobilului și pentru cota indiviză de teren aflată sub construcție, deja vândută în baza Legii nr. 112/1995 odată cu apartamentele înstrăinate, pârâtul va fi obligat să propună despăgubiri potrivit dispozițiilor din Legea specială nr. 247/2005 Titlul VII.

Având în vedere că suprafața totală a imobilului teren este de 313 mp, din care reclamanții au dreptul de a li se restitui în natură numai cota de 40,6 mp (teren situat sub construcție, aferent apartamentelor nevândute) pentru restul de teren de 272,4 mp ce nu poate fi restituit în natură, vor încasa despăgubirile prevăzute de Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs intimații-reclamanți, cale de atac ce a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. și prin care aceștia au criticat exclusiv soluția adoptată de instanța de apel, de a nu dispune restituirea în natură a suprafeței de teren de 161 mp ce constituie curtea imobilului notificat, teren care, potrivit expertizei este liber.

În motivarea recursului declarat, recurenții au formulat următoarele critici de recurs: - Instanța de apel a încălcat principiul restituirii în natura, prevăzut prin dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, cu referire la suprafața rămasă în litigiu de 161 mp, teren liber, ce nu a făcut obiectul Decretului de naționalizare nr. 92/1952, și care a rămas în proprietatea reclamanților, fiind intabulat în CF, după cum rezultă din procesul-verbal din 17 decembrie 1941, emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București. - Instanța de apel, prin soluția pronunțată, a încălcat art 1 din Protocolul 1 la Convenție, care prevede ca orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. - Instanța de apel nu a avut în vedere că situația juridică a terenului a fost dezlegată de către instanța de fond, Tribunalul București., prin sentința civilă nr. 461 din 2 aprilie 2009, încălcând astfel instituția puterii lucrului judecat. Dezvoltând această critică, recurenții au arătat că prin hotărârea sa, prima instanță a calificat preluarea imobilului de către stat ca fiind abuzivă și nelegală din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Prin Decretul 92/1952, figurează doar imobilul construcție, deci pentru teren, statul nu are niciun titlu.

Imobilul construcție a fost luat de către stat prin încălcarea dispozițiilor decretului de naționalizare, și anume, a art. II, pentru că autoarea P.S. era casnică, soție de lucrător la căile ferate, și nu se încadra în dispozițiile decretului de naționalizare. Fiind dezlegată această problemă de drept, instanța de judecată trebuia să dispună restituirea în natură a terenului în suprafața de 161 mp. - S-a încălcat principiul neretroactivității legii, în raport de normele legale în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecata, cât și de momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a celor patru apartamente de către foștii chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995. Susținând această critică, recurenții au afirmat că H.G.

nr. 923/2010, care modifică și completează normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu era aplicabilă cazului lor. Terenul aferent celor patru apartamente vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 este terenul în suprafața totala de 111,4 mp, aflat sub construcție, potrivit mențiunilor din cele patru contracte de vânzare-cumpărare. Așadar, doar suprafața de 111,4 mp (de sub construcție) a fost considerată aferentă la data vânzării în temeiul Legii nr. 112/1995. La acest moment instanța de judecată nu mai poate să intervină și să „ajute” să se modifice conținutul celor patru contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanța de judecata, doar prin încălcarea legii, ar putea să lase terenul de 161 mp la dispoziția Municipiului București.

- Instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a dat ceea ce reclamanții nu au cerut prin cererea introductivă și ceea ce nici apelantul-pârât Municipiul București, nu a cerut prin motivele sale de apel, respectiv, ca terenul-curte, în suprafața de 161 mp, să fie utilizat de către proprietarii apartamentelor din imobilul, construcție, cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995. Adică, lăsând terenul la dispoziția Municipiului București pentru rezolvarea problemei legată de stabilirea suprafeței de teren necesară a fi utilizată de către cele patru apartamente din imobil, instanța de apel a soluționat ceva ce nu s-a solicitat prin cererea introductivă În plus, recurenții au arătat că nu se înțelege în ce modalitate vor beneficia ei de terenul în discuție.

Instanța de apel a admis apelul pârâtului Municipiul București, fără ca acesta să fi criticat sentința instanței de fond cu un motiv de apel legat de „utilizarea în condiții normale a bunului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995”. Deci, nu exista niciun motiv de apel care să îndreptățească instanța de apel să dispună admiterea apelului. De asemenea, în cauză nu s-a formulat, de către pârât vreo cerere reconvențională pe acest aspect.

Instanța de apel i-a discriminat pe reclamanți în raport cu foștii chiriași prin soluția pronunțată deoarece, fără ca cei patru cumpărători să fi intervenit în cauză printr-o cerere de intervenție ori fără ca aceștia să fi fost introduși în cauza de către grijuliul Municipiu București, le-a rezolvat lor problema utilizării terenului-curte prin atribuirea terenului liber de construcții de 161 mp Municipiului București în cererea de chemare în judecată; însă, aceeași instanță de apel, nu rezolvă în nici un mod problema proprietarilor de drept care vor rămâne la cheremul Municipiului București. Prin soluția pronunțată, instanța de apel a expropriat pe reclamanți de terenul în suprafața de 161 mp , împroprietărind, cu încălcarea legii și a normelor dreptului comunitar în domeniul proprietății, pârâtul Municipiul București.

Pentru situația în care va fi menținută această soluție, recurenții au mai solicitat să se lămurească foarte clar și fără dubii, modalitatea în care ei vor avea acces la terenul proprietatea lor, în suprafața de 161 mp, pentru a putea utiliza imobilului-construcție ce le-a fost restituit în natură. - în mod greșit instanța de apel nu le-a acordat cheltuielile de judecată efectuate în apel, având în vedere că sunt ținuți de 6 ani în procese, deși dreptul de proprietate a fost dovedit fără nicio putința de tăgadă încă de la data formulării notificării din anul 2001. În toată perioada 2001-2012 Municipiul București a fost de cea mai rea credință și a refuzat neîntemeiat și nelegal să le respecte și restituie proprietatea, a apărat interesele unor diferite persoane, și a vândut cele patru apartamente cu încălcarea Legii nr. 112/1995.

În această situație, trebuie să suporte măcar o parte din cheltuielile de judecată pe care recurenții le-au făcut cu această cauză, cheltuielile reale fiind cu mult mai mari (transport, cheltuieli în celelalte faze procesuale, etc.) În temeiul art. 242 C. proc. civ., recurenții au cerut și judecarea în lipsă. Intimații-pârâții nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recursul declarat a criticat exclusiv soluția instanței de apel care a recunoscut, cu referire la curtea imobilului din București str. C.D., sector 5, în suprafață de 161 mp, dreptul reclamanților la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, alături de alte părți din același imobil, nerestituibile în natură acestora, pentru motivul înstrăinării lor anterioare, realizate în baza Legii nr. 112/1995, în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost desființate, cum ar fi apartamentele D, E, G și cel de la mansardă, împreună cu cota parte indiviză de 111,4 mp teren de sub construcție. Întrucât curtea imobilului este un teren liber de construcții, recurenții-reclamanți consideră că acest teren este unul restituibil în natură, în sensul Legii nr. 10/2001.

Este important de precizat că soluția instanței de apel criticate prin recursul de față, succede unei decizii de casare intermediare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a fost pronunțată în soluționarea unui recurs care a criticat o decizie anterioară a instanței de apel (nr. 619A din 20 octombrie 2010) chiar cu referire la soluția pe care o adoptase aceasta, de restituire în natură, către reclamanți, a curții imobilului în suprafață de 161 mp.

Astfel, prin decizia nr. 8606 din 7 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia nr. 619A din 20 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, considerându-se că în mod greșit instanța de apel a dispus restituirea în natură a curții imobilului din București str. C.D., sector 5, în suprafață de 161 mp, către reclamanți, fără prealabila determinare a suprafeței de teren aferentă imobilelor (apartamentelor) înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, în înțelesul dat acestei noțiuni prin art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010, suprafețe care sunt exceptate de la restituire conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Rejudecând cauza după casare și conformându-se îndrumărilor obligatorii ale deciziei de recurs, instanța de apel a dispus administrarea probei cu expertiză topometrică care a avut ca obiective, printre altele, și determinarea suprafeței de teren necesară bunei utilizări a construcției de către toți proprietarii imobilului. Concluziile expertizei întocmite de expert B.C.G. au fost cele care, alături de dispozițiile legale la aplicarea cărora a îndrumat chiar decizia de casare din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fundamentat soluția instanței de apel, în rejudecare.

Pornind de la acest context al cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca fiind nefondată critica vizând încălcarea principiului restituirii în natură, consacrat prin art. 9 din Legea nr. 10/2001, cu referire la terenul în suprafață de 161 mp, teren ce constituie curtea imobilului, pentru care instanța de apel a recunoscut reclamanților un drept la restituirea prin echivalent. Principiul restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, consacrat prin chiar acest act normativ, nu poate opera altfel decât în cadrul de reglementare al acestei legi, iar nu cu încălcarea propriilor sale dispoziții. Desigur, art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, cu valoare de principiu, regula potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituire în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Acest text de lege nu poate fi citit și aplicat decât prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001 care prevăd, în funcție de situația juridică a diferitelor categorii de imobile, de situația lor locativă și fizică actuală, soluții particulare de asigurare a măsurilor reparatorii foștilor proprietari, ca și variate cazuri de excepții de la principiul sus menționat. Aceasta întrucât aplicarea reală și eficientă a acestui principiu ar fi rămas doar iluzorie dacă nu s-ar fi ținut seama de realitățile juridice și factuale ale bunurilor. Este și cazul dispozițiilor art. 7 alin. (1 1 ) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost ea modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale a căror neaplicare la cazul dedus judecății, de către instanța de apel ce a pronunțat decizia nr. 619A din 20 octombrie 2010, a condus la pronunțarea deciziei de casare din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sublinierea pe care recurenții o fac în criticile lor, anume că terenul imobilului din București str. C.D., sector 5, nici măcar nu a făcut obiectul Decretului de naționalizare nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluată doar construcția, este nerelevantă în privința soluției pe care aceștia o critică. Cu referire la acest element al cauzei, prima instanță a constatat și apreciat că întreg imobilul din București str. C.D., sector 5, care a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, a fost preluat „nelegal și abuziv”, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă în anexa la Decretul nr. 92/1950 erau menționate expres ca trecând în proprietatea statului doar imobilele, construcții, fără a se specifica nimic în legătură cu situația juridică a terenurilor de sub construcții ori aferente acestora, soluția constantă jurisprudențială a fost în sensul de a considera că și aceste terenuri au urmat același regim juridic cu cel al construcțiilor pe care le deserveau, deoarece ele au încetat de a se mai afla în folosința ori sub puterea de dispoziție ale foștilor proprietari.

Prin urmare, chiar dacă terenul de la adresa din București str. C.D., sector 5, nu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, fiind menționată expres doar construcția, nu s-ar putea reține că terenul a rămas mai departe în proprietatea autorului recurenților și, ulterior, în proprietatea acestora, de vreme ce, timp de mai bine de 60 de ani terenul nu s-a mai aflat în folosința ori în sfera lor de dispoziție ci, dimpotrivă, a fost folosit și administrat prin organismele proprii ale statului. Așadar, cel mult, s-ar putea afirma despre acest teren că, deși nu a făcut obiectul preluării de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, acesta a fost preluat de către același stat comunist în fapt, însă, în înțelesul Legii nr. 10/2001, dată fiind enumerarea exhaustivă a art. 2 alin. (1) lit. a)-i), și preluările de fapt sunt considerate tot preluări abuzive.

În plus, Legea nr. 10/2001, în urma modificării sale prin Legea nr. 247/2005, a reglementat un regim reparator cu un caracter unitar, fără a mai prezețita relevanță, sub aspectul tipului de măsuri reparatorie cuvenit, faptul că bunul imobil notificat a fost preluat de stat cu titlu, ori fără titlu legal (cazul preluărilor în fapt), distincție care exista în forma inițială a legii. Prin urmare, susținerea recurenților în sensul că terenul imobilului notificat nu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, rămânând în proprietatea lor conform întabulării dispusă în 17 decembrie 1941, și că, pentru acest motiv, instanța de apel ar fi trebuit să dispună restituirea în natură și a curții în suprafață de 161 mp, nu poate fi avută în vedere, nefiind nici reală și nici legală.

Prin soluția sa care, așa cum s-a arătat, a făcut aplicare în cauză dispozițiile art. 7 alin. (1 1 ) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, urmare a îndrumărilor obligatorii, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ale deciziei de casare, instanța de apel nu a încălcat nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, după cum fără temei au pretins recurenții. Jurisprudența constantă a C.E.D.O. în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este în sensul că acest temei de drept convențional nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția (vezi cauza M.Atanasiu ș.a.

împotriva României). Ceea ce a sancționat în mod constant C.E.D.O. în jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, a fost lipsa de coerență, transparență, eficiență și predictibilitate a legislației menită să asigure dezdăunarea foștilor proprietari ale căror bunuri nu mai pot fi restituite în natură potrivit legislației interne, iar nicidecum faptul că legiuitorul român nu a asigurat în toate cazurile restituirea în natură a bunurilor preluate sub regimul politic anterior, asupra aceste opțiuni instanța de contencios european recunoscând dreptul suveran ale legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (vezi cauza M.Atanaiu ș.a, contra României).

Nefondată este și critica de încălcare a principiului neretroactivității legii, recurenții invocând prin aceasta că în cauza lor, care are la bază o acțiune aflată pe rolul instanțelor din 15 mai 2007, nu se putea face aplicare dispozițiilor de completare și modificare a Legii nr. 10/2001, regăsite în Legea nr. 1/2009 și H.G. nr. 923/2010, date în aplicarea acestora, ci prevederilor cuprinse în H.G. nr. 250/2007. Cu referire la această critică, Înalta Curte reamintește în primul rând, că o dezbatere a părților asupra aplicabilității în cauză a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, ca și ale H.G. nr. 923/2010, ar fi putut fi utilă și actuală la momentul judecării recursului declarat de pârâtul Municipiul București împotriva deciziei nr. 619A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel București, întrucât în această cale procedurală s-au formulat critici de nelegalitate sprijinite pe dispozițiile acestor acte normative.

Or, nicio apărare de acest fel nu a fost formulată de recurenții de astăzi la recursul declarat de Municipiul București care, invoca practic, faptul că soluția instanței de apel conținută în decizia nr. 619A din 20 octombrie 2010 încalcă dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009 și norma de la pct. 7.3 din H.G. nr. 923/2010. Reținând și că, la aplicarea acestor dispoziții normative, a îndrumat, cu titlu obligatoriu, decizia de casare din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanței de recurs de astăzi nu-i rămâne decât să constate ca fiind lipsită de actualitate critica de încălcare a principiului neretroactivității legii de către instanța de apel, în rejudecare.

De asemenea, se impune precizarea că pe calea prezentului recurs, îndreptat împotriva deciziei instanței de apel nr. 360A din 19 octombrie 2012, nu s-ar putea formula critici la probleme de drept dezlegate prin decizia de casare din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în primul rând în considerarea caracterului irevocabil al acesteia și în al doilea rând în considerarea obiectului actualei căi de atac, care vizează, cum s-a precizat deja, hotărârea instanței de apel pronunțată în rejudecarea cauzei, chestiunea de drept criticată aparținându-i acesteia doar ca urmare a aplicării ei, iar nu ca urmare a dezlegării sale.

Într-un al doilea rând, critica este și nefondată, instanța de recurs reamintind că dispozițiile Legii nr. 10/2001, în forma sa inițială, au suferit mai multe modificări consistente, atât în planul dispozițiilor sale de ordin procedural, cât și al acelora de ordin material (spre exemplu, prin Legea nr. 247/2005), jurisprudența constantă a instanțelor, inclusiv a instanței supreme, fiind în sensul aplicabilității lor imediate în toate cazurile care, la data apariției modificărilor, nu fuseseră încă soluționate de o manieră definitivă (fie printr-o dispoziție a entității notificate necontestată, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă).

Or, dispozițiile Legii nr. 1/2009 au intrat în vigoare încă din februarie 2009, ceea ce înseamnă că, într-o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost ea modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, la cazul dedus judecății, încă de la momentul soluționării litigiului în primă instanță, prin sentința civilă nr. 461 din 2 aprilie 2009 ar fi trebuit să se facă aplicare prevederilor legale ale art. 7 alin. (5), explicate prin H.G. nr. 923/2010. Contrar susținerilor recurenților, prin soluția sa, instanța de apel nu a modificat conținutul celor patru contracte de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii cumpărători pentru spațiile din imobilul notificat.

Terenul în suprafață de 161 mp ce constituie curtea imobilului nu a fost în vreun fel transferat în proprietatea chiriașilor și nici inclus în „suprafața de teren situat sub construcție” ce s-a vândut acestora, ci a rămas în proprietatea intimatului, pârât Municipiul București, urmare a aplicării dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, dispoziții ce instituie o altă limită (alături de celelalte regăsite în lege) de la principiul restituirii în natură, din voința legiuitorului de a preîntâmpina un alt gen de conflicte sociale ce ar fi putut apărea între foștii proprietari ori succesorii lor în drepturi ce au redobândit părți/cote părți din imobile și actualii deținători de părți/cote părți din aceleași bunuri.

Rămas în proprietatea unității administrativ-teritoriale, prin soluția legislativă a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, curtea imobilului notificat, în suprafață de 161 mp, care a fost în mod corect calificată de instanța de apel ca având funcțiunea de „teren aferent imobilului” destinat și necesar, prin dispunere și amplasament, bunei utilizări a construcției, rămâne în folosința comună și egală a tuturor proprietarilor de apartamente din imobil, așadar, fără discriminare după cum aceștia sunt succesori ai foștilor proprietari ori chiriașii cumpărători. Nejustificat susțin recurenții și că instanța de apel ar fi rezolvat în acțiunea lor mai degrabă drepturile și interesele chiriașilor-cumpărători, lăsându-le problema lor nerezolvată.

Critica este nefondată întrucât instanța de apel nu a făcut decât să dea o rezolvare legală notificării formulate de reclamanți, aceasta neputând refuza aplicarea unei dispoziții a Legii nr. 10/2001 doar pentru motivul că, voința legiuitorului a fost aceea de a asigura o protecție socială dobânditorilor actuali ai imobilului preluate abuziv de stat. Cum s-a arătat deja în partea de început a acestor considerente, Legea nr. 10/2001 în ansamblul ei a reglementat un set de măsuri reparatorii în favoarea foștilor proprietari ori a succesorilor lor în drepturi, însă cu luarea în considerare a actualelor realități juridice ori a modificărilor de ordin fizic existente în privința imobilelor ce fac obiectul acesteia, la data intrării în vigoare a legii și, în unele cazuri, la data aplicării acesteia.

Nu se poate spune că „problema” recurenților a fost lăsată nerezolvată de instanțe, cât timp, pentru tot ceea ce nu le-a putut fi acestora restituit în natură din imobilul situat în București str. C.D., sector 5, li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte nu poate primi nici critica de discriminare, nici aceea de realizare a unei exproprieri a terenului în suprafață de 161 mp, dar nici aceea de încălcare a principiului disponibilității sub motivația că instanța de apel ar fi dat ceea ce recurenții nu au cerut prin cererea de chemare în judecată, critici pe care recurenții le-au invocat prin recursul lor, observând că notificarea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 și, implicit, și contestația la dispoziția/decizia entității învestite ori la refuzul nejustificat al acesteia de soluționare a notificării, nu pot conține alte solicitări și, implicit, rezolvări, decât cele de recunoaștere a dreptului de măsurile reparatorii prevăzute de lege, diferențiat, în funcție de natura bunului, de situația sa juridică și de fapt actuală, după distincțiile legii.

Tot în acest context, instanța de recurs notează că prin contestația formulată la 15 mai 2007 pe rolul Judecătoriei sector 2, reclamanții au solicitat obligarea Municipiului București la emiterea unei dispoziții/decizii de restituire în natură a părților din imobil nevândute și a unei dispoziții/decizii de despăgubire în echivalent valoric, pentru părțile din imobil înstrăinate. Soluția primei instanțe, modificată în parte prin decizia de apel criticată în prezentul recurs, nu face decât să asigure realizarea dreptului de despăgubire al reclamanților în natură și prin echivalent, după distincțiile Legii nr. 10/2001, modificată și completată.

De asemenea, instanța de recurs constată că soluția instanței de apel, dată în rejudecare, nu face decât să răspundă criticii apelantului-pârât Municipiul București care, încă de la data formulării apelului său exercitat împotriva sentinței civile nr. 461 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului București, respectiv 2 noiembrie 2009, s-a plâns de măsura primei instanțe care a dispus „restituirea în natură a unei părți din imobilul în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia, (...) fără a verifica dacă acesta se poate restitui sau nu în natură”.

Prin urmare, nici sub aspectul lipsei unui cadru legal de învestire în apel, critica de încălcare a principiului disponibilității nu se verifică, iar pentru asigurarea respectării principiului legalității în soluționarea notificării formulate, nici prima instanță și nici cea din apel nu aveau nevoie de o învestire formală din partea pârâtului Municipiul București printr-o cerere reconvențională, fiind necesară doar observarea respectării limitelor de la restituirea în natură, reglementate pentru tipul de imobil în litigiu, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Considerând că prin motivația expusă în cele de mai sus instanța de recurs a răspuns inclusiv solicitării recurenților de a li se lămuri „foarte clar și fără dubii” modalitatea în care vor avea acces la terenul, curtea imobilului, în suprafață de 161 mp, pentru a putea utiliza spațiile din construcție pentru care s-a putut asigura măsura reparatorie a restituirii în natură, și având în vedere argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază ca fiind legală soluția dată de instanța de apel în soluționarea contestației formulate. În privința criticilor privitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate de recurenți în apel, Înalta Curte precizează că scopul urmărit de reclamanți era incompatibil cu soluția de admitere a apelului declarat de pârâtul Municipiul București și cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cu care partea care cade în pretenții este ținută să suporte cheltuielile de judecată. În plus, instanța de recurs remarcă faptul că cheltuielile cu onorariile experților, pe care reclamanții le-au suportat în apel, au fost necesare pentru lămurirea situației juridice actuale a bunului imobil notificat și că, și în faza administrativă de soluționare a notificării, acestea ar fi căzut tot în sarcina lor. În considerarea tuturor acestor motive, instanța va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.C., S.P., S.R., B.C.C., (în calitate de moștenitori ai recurentului-reclamant S.S., decedat), împotriva deciziei nr. 360 A din 19 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.