ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 224 din 21 februarie

2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată

de contestatorii C.I.M., P.G., S.C.L. și R.G.M. împotriva deciziei nr. 1 din 21

martie 2002 emisă de SC A.P. SA, în contradictoriu cu această pârâtă și cu intervenienta

în interes propriu SC A.P.G. SA, a anulat decizia sus-menționată și a obligat-o

pe pârâtă să emită decizie de restituire, în natură, a suprafeței de 217,89

m.p. teren situat în București, str. G.C., identificat în schița anexă nr. 3 la

raportul de expertiză topografică refăcut de expertul N.Ș.D.

De asemenea, pârâta a

fost obligată să emită, în favoarea contestatorilor, decizie cu propunere de

restituire prin echivalent, constând în acordare de despăgubiri, în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv, pentru terenul în suprafață de 392,11 m.p. situat

în București, str. E., identificat în anexa nr. 3 la același raport de

expertiză.

Cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienta SC A.P.G. SA a fost

respinsă, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 58 A din 15 martie 2007, a admis

apelurile declarate de reclamanți, de pârâta SC A.P. SA și de intervenienta SC

A.P.G. SA, a desființat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași

tribunal. Instanța de apel a reținut, în pronunțarea acestei decizii, că

tribunalul nu s-a pronunțat asupra contestației în ceea ce privește acordarea

de măsuri reparatorii pentru construcția compusă din garaj și cinci camere de

serviciu, în prezent, demolate. A stabilit ca prima instanță, cu ocazia

rejudecării, să verifice aplicabilitatea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată și, raportat la aceste

dispoziții, competența SC A.P. SA de a se pronunța, prin dispoziție motivată,

asupra notificării ce vizează construcția individualizată mai sus.

Hotărârea instanței

de apel a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin

decizia nr. 2465 din 14 aprilie 2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat

de către reclamanți.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 200 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a luat act de renunțarea contestatorilor la judecarea capătului de

cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate; a

admis, în parte, contestația formulată de reclamanți, a anulat decizia nr. 1

din 21 martie 2002 emisă de intimata SC A.P. SA, a constatat că prezenții

contestatori sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12

din imobilul-teren, situat în București, str. G.C., în suprafață de 102,41

m.p.; a dispus restituirea, în deplină proprietate și posesie, către

contestatori a cotei de 7/12 din terenul situat la aceeași adresă, în suprafață

de 217,89 m.p., identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză topografică

întocmit de expertul N.Ș.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9, 1, și a respins

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta SC A.H. SA

(fostă SC A.P.G. SA), ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 42 A din 31 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de apelanții Municipiul București,

prin Primarul General, de SC A.P. SA, de apelanta intervenientă SC A.H. SA

(fostă SC A.P.G. SA) și de apelanții contestatori C.I.M., S.C.L., L.M.C.

(moștenitoarea defunctului R.G.M.) împotriva sentinței civile sus-menționate.

Curtea a schimbat, în

parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată împotriva

Municipiului București, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A stabilit dreptul

contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren

de 608,3 m.p., situată în București, str. G.C.

A obligat-o pe intimata

SC A.P. SA să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea contestatorilor, pentru terenul sus-menționat,

conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.

A respins cererea de restituire

în natură a terenului, ca nefondată, și, ca lipsită de interes, cererea de intervenție

în interes propriu formulată de SC A.H. SA.

A păstrat celelalte dispoziții

ale sentinței.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții L.M.C., C.I.M., S.C.L. și pârâta SC A.P. SA.

Prin decizia nr. 1081

din 4 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost

admis recursul declarat de pârâtă, a fost modificată, în parte, decizia atacată,

în sensul că a fost stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru cota de 11/12 din suprafața de teren de 368 m.p., situat la adresa din București,

str. G.C.; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei privind: admiterea

apelurilor declarate în cauză, schimbarea, în parte, a sentinței atacate; soluția

dată acțiunii îndreptate împotriva pârâtului Municipiul București; respingerea cererii

de restituire, în natură, a terenului; soluția dată cererii de intervenție și păstrarea

celorlalte dispoziții ale sentinței, compatibile cu soluția pronunțată în dosarul

de față.

La data de 21 martie 2013,

contestatorii L.M.C., C.I.M. și S.C.L. au formulat cerere de revizuire împotriva

deciziei civile nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,,

secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 12471./3/2004, fără a o motiva în fapt

și în drept.

Ulterior, după redactarea

hotărârii, contestatorii au precizat calea de atac extraordinară ca fiind contestație

în anulare, iar, prin încheierea din 13 iunie 2014, Înalta Curte a luat act de această

precizare.

În motivarea cererii,

contestatorii au arătat că instanța de recurs nu a răspuns criticilor de recurs

ale contestatorilor referitoare la posibilitatea restituirii în natură a terenului

în suprafață de 217,89 mp determinat de situația că parcarea administrativă care

a fost identificată pe terenul care a aparținut autorului contestatorilor nu este

realizată cu autorizație de construcție. Autorizația de construire depusă la dosarul

cauzei nu dovedește autorizarea unei parcări administrative, ci existența parcării

din fața hotelului, respectiv din fața Ateneului român.

Mai arată că, în contestația

de desființare din 12 noiembrie 1993 depusă la dosarul cauzei de către intimata

SC A.P. SA se arată în mod expres că: “pentru lucrările de modernizare construcții

și amenajare de parcare și garaje se va obține autorizație separată în baza unei

documentații întocmite în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1999.”

Autorizația de construire

pentru parcajul administrativ nu a fost depusă la dosarul cauzei nici în recurs,

neexistând o astfel de autorizație.

Un al doilea motiv de

recurs îl constituie faptul că, instanța de recurs, atunci când a examinat recursul

declarat de intimata SC A.P. SA, a omis să analizeze că, la baza contestației întemeiate

pe Legea nr. 10/2001, cadrul solicitării este determinat de notificarea înregistrată

din 02 august 2001 la B.E.J. S. și N. în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea

în natură de la intimată a imobilului din str. C., București, în suprafață de 656

m.p. Prin notificare nu s-a solicitat restituirea unei cote-părți (mai puțin cota

lui A.I.).

Reiese din conținutul

notificării, care stă la baza cererii de chemare în judecată, că s-a solicitat instanței

de judecată restituirea terenului în integralitatea sa, fără ca reclamanții (contestatori

în prezenta speță) să se limiteze la o cotă parte din imobil. Alte declarații de

renunțare nu au fost formulate.

Instanța de recurs a apreciat

că reclamanții au solicitat restituirea unei cote din imobilul situat în București,

str. G.C., raportat la acțiunea în revendicare și ieșire din indiviziune care nu

fac obiectul prezentei cauze, omițând a se pronunța asupra dreptului de acrescământ

care le revine contestatorilor, instituit în baza art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, pentru cota ce-i revenea lui A.I., apărări pe care le-au formulat în

cadrul contestației întemeiate pre dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile

în care contestatorii nu pretindeau cota lui A.I., ci dreptul de acrescământ care

le aparținea prin notificările depuse de contestatori în temeiul Legii nr. 10/2001.

Intimatele SC A.P. SA

și SC A.H. SA au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepția

tardivității, în raport de prevederile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., și respingerea

contestației în anulare ca inadmisibilă.

În ședința publică din

data de 19 septembrie 2014, contestatorii au depus răspuns la întâmpinare, prin

care au solicitat respingerea excepției tardivității și au dezvoltat, pe larg, motivele

contestației în anulare.

Analizând cu prioritate

excepția tardivității, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că această

excepție nu este întemeiată, deoarece, din actele dosarului rezultă că, în data

de 21 martie 2013, a fost declarată o cale de atac extraordinară, intitulată revizuire,

împotriva deciziei civile nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 12471./3/2004, dar fără

ca această cerere să fie motivată în drept și în fapt, arătându-se că motivele cererii

de revizuire vor fi formulate după redactarea hotărârii atacate.

În acest context, se constată

că, la data înregistrării căii extraordinare de atac, 21 martie 2013, considerentele

deciziei atacate nu fuseseră încă elaborate, decizia fiind motivată la data de 10

aprilie 2014, sens în care Înalta Curte apreciază că, în speță, contestatorii și-au

prezervat dreptul la exercitarea căii de atac extraordinare în raport de motivarea

instanței de recurs.

De altfel, conform

art. 84 C. proc. civ., cererea pentru exercitarea unei căi de atac (contestația

în anulare) este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită (în speță,

cererea de declarare a căii de atac fiind intitulată revizuire).

Ulterior, după redactarea

hotărârii, la data de 12 iunie 2014, contestatorii au precizat calea de atac extraordinară

ca fiind contestație în anulare, întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., sens în care au și motivat-o, fiind respectate astfel prevederile

art. 319 alin. (2) C. proc. civ., raportat la momentul formulării căii de atac extraordinare.

Astfel, trebuie reținut,

în primul rând, că decizia nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, este o hotărâre susceptibilă de executare, prin aceasta

stabilindu-se dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru

cota de 11/12 din suprafața de teren de 368 mp, situat la adresa din str. G.C.,

București, iar în cauză nu s-a făcut dovada inițierii sau finalizării executării

silite a acesteia.

În acest context, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., invocate de

intimați prin întâmpinare, ci sunt incidente prevederile art. 319 alin. (2) teza

I C. proc. civ., potrivit cărora, dacă hotărârea este susceptibilă de executare

silită, contestația se poate face oricând înainte de executarea silită, iar în timpul

ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c).

În al doilea rând, trebuie

observat că prezenta cale de atac a fost declarată la data de 21 martie 2013, fiind

motivată ulterior, la data de 12 iunie 2014, datorită redactării considerentelor

hotărârii contestate în data de 10 aprilie 2014, hotărârea fiind pronunțată în 04

martie 2013.

Prin urmare, calea de

atac extraordinară declarată apare ca fiind formulată în termen, întrucât contestația

în anulare împotriva unei hotărâri susceptibile de executare silită poate fi formulată

oricând, dacă executarea silită nu a început, dar numai până la împlinirea prescripției

dreptului de a cere executarea silită, iar, dacă executarea a început, până la împlinirea

termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c) C. proc. civ.

Cum, în cauză, executarea

silită putea fi inițiată numai după obținerea titlului executoriu, respectiv după

data redactării hotărârii contestate, 10 aprilie 2014, iar, calea de atac a fost

declarată în data de 21 martie 2013, fiind motivată în data de 12 iunie 2014, în

lipsa oricăror dovezi privind inițierea sau finalizarea executării silite, este

evident că aceasta a fost declarată în termen.

Drept urmare, excepția

tardivității va fi respinsă.

Examinând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 318 C. proc.

civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare".

Contestatorii invocă,

în primul rând, omisiunea cercetării unui motiv de casare, referitor la lipsa autorizației

de construcție a parcării administrative pe terenul a cărui restituire au solicitat-o,

arătând că instanța de recurs nu a examinat motivul de recurs respectiv.

Analizând dacă această

critică constituie o omisiune în accepțiunea art. 318 teza a II-a C. proc. civ.,

Înalta Curte reține, din interpretarea ipotezei legale menționate, că necercetarea

motivului de recurs trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, greșeli, și nu una deliberată.

Astfel, în cazul în care

instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a

găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi analizate și celelalte,

neanalizarea tuturor motivelor de recurs invocate de contestatori nu se datorează

unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci are un caracter deliberat,

astfel că motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot

fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu

poate fi utilizată ca un recurs la un recurs.

Or, în speța de față,

prin decizia a cărui anulare se solicită se arată faptul că „

critica privind inexistența

autorizației de construire pentru construcțiile realizate de pârâtă nu va fi examinată,

întrucât tinde la schimbarea situației de fapt raportat la probele administrate

în cauză, instanța de apel reținând existența autorizației respective pentru lucrările

care ocupă terenul pretins, în natură, de reclamanți.”

Rezultă că necercetarea

criticii contestatorilor din recurs a avut un caracter deliberat, nefiind datorat

unei greșeli a instanței, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 318 teza

a II-a C. proc. civ.

Mai mult, chiar dacă s-ar

reține, ipotetic, că instanța de recurs ar fi săvârșit o greșeală atunci când a

constatat critica contestatorilor ca fiind un aspect de netemeinicie, și nu unul

de nelegalitate, astfel cum susțin contestatorii prin răspunsul la întâmpinare,

această greșeală nu poate fi decât una de judecată, de interpretare a dispozițiilor

legale referitoare la criticile ce pot fi aduse în recurs, iar nu una materială,

în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință

pronunțarea unei soluții greșite. Greșeala pe care o comite instanța trebuie să

se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale

care sunt determinante în pronunțarea soluției.

Or, art. 318 teza I C.

proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv

de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare

a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat

hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care

a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți.

În ce privește cel de-al

doilea motiv de contestație în anulare, referitor la neanalizarea unei apărări a

contestatorilor în legătură cu recursul formulat de intimata SC A.P. SA, se constată,

pe de o parte, că textul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere

omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau de casare, iar nu neanalizarea

unei apărări a contestatorilor în privința motivelor de recurs formulate de partea

adversă.

Pe de altă parte, chiar

și în situația în care s-ar reține, ipotetic, că necercetarea apărării contestatorilor

în legătură cu recursul formulat de intimata SC A.P. SA ar putea constitui motiv

al contestației în anulare specială prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ., se constată că instanța de recurs a analizat și aceste apărări, reținând

că „nici apărarea reclamanților formulată în prezentul dosar, și anume că mențiunea

referitoare la excluderea cotei din drept aparținând lui A.I. ar viza doar acțiunea

în revendicare, nu și contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită,

întrucât nu rezultă o astfel de distincție în cuprinsul cererii de chemare în judecată

și nici nu a fost depusă o cerere precizatoare în sensul arătat.”

Prin urmare, cercetarea

considerentelor deciziei atacate evidențiază că instanța de recurs a răspuns și

acestei apărări a contestatorilor lipsind, așadar, orice temei pentru a se putea

reține incidența motivului contestației în anulare, mai sus evocat.

Or, natura acestei căi

extraordinare de atac, aceea de retractare, și nu de reformare a unei hotărâri judecătorești

irevocabile nu permite cenzura legalității deciziei atacate, în sensul celor dorite

de contestatori.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestația în anulare ca

inadmisibilă.

În aplicarea art. 274

C. proc. civ., va obliga pe contestatori la plata sumei de 1.054 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată, către intimata SC A.H. SA și 300 RON, către intimata SC

A.P. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității.

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorii L.M.C., C.I.M. și S.C.L. împotriva

deciziei nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă.

Obligă pe contestatori

la plata sumei de 1.054 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata

SC A.H. SA și 300 RON, către intimata SC A.P. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 septembrie 2014.