ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 224 din 21 februarie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de contestatorii C.I.M., P.G., S.C.L. și R.G.M. împotriva deciziei nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de SC A.P. SA, în contradictoriu cu această pârâtă și cu intervenienta în interes propriu SC A.P.G. SA, a anulat decizia sus-menționată și a obligat-o pe pârâtă să emită decizie de restituire, în natură, a suprafeței de 217,89 m.p. teren situat în București, str. G.C., identificat în schița anexă nr. 3 la raportul de expertiză topografică refăcut de expertul N.Ș.D. De asemenea, pârâta a fost obligată să emită, în favoarea contestatorilor, decizie cu propunere de restituire prin echivalent, constând în acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru terenul în suprafață de 392,11 m.p.

situat în București, str. E., identificat în anexa nr. 3 la același raport de expertiză. Cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta SC A.P.G. SA a fost respinsă, ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 58 A din 15 martie 2007, a admis apelurile declarate de reclamanți, de pârâta SC A.P. SA și de intervenienta SC A.P.G. SA, a desființat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal. Instanța de apel a reținut, în pronunțarea acestei decizii, că tribunalul nu s-a pronunțat asupra contestației în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția compusă din garaj și cinci camere de serviciu, în prezent, demolate.

A stabilit ca prima instanță, cu ocazia rejudecării, să verifice aplicabilitatea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată și, raportat la aceste dispoziții, competența SC A.P. SA de a se pronunța, prin dispoziție motivată, asupra notificării ce vizează construcția individualizată mai sus. Hotărârea instanței de apel a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 2465 din 14 aprilie 2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanți. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 200 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a luat act de renunțarea contestatorilor la judecarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate; a admis, în parte, contestația formulată de reclamanți, a anulat decizia nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de intimata SC A.P.

SA, a constatat că prezenții contestatori sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12 din imobilul-teren, situat în București, str. G.C., în suprafață de 102,41 m.p.; a dispus restituirea, în deplină proprietate și posesie, către contestatori a cotei de 7/12 din terenul situat la aceeași adresă, în suprafață de 217,89 m.p., identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N.Ș.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9, 1, și a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta SC A.H.

SA (fostă SC A.P.G. SA), ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 42 A din 31 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de apelanții Municipiul București, prin Primarul General, de SC A.P. SA, de apelanta intervenientă SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA) și de apelanții contestatori C.I.M., S.C.L., L.M.C. (moștenitoarea defunctului R.G.M.) împotriva sentinței civile sus-menționate. Curtea a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată împotriva Municipiului București, pentru lipsa calității procesuale pasive. A stabilit dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 608,3 m.p., situată în București, str. G.C.

A obligat-o pe intimata SC A.P. SA să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea contestatorilor, pentru terenul sus-menționat, conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005. A respins cererea de restituire în natură a terenului, ca nefondată, și, ca lipsită de interes, cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC A.H. SA. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții L.M.C., C.I.M., S.C.L. și pârâta SC A.P. SA.

Prin decizia nr. 1081 din 4 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtă, a fost modificată, în parte, decizia atacată, în sensul că a fost stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 11/12 din suprafața de teren de 368 m.p., situat la adresa din București, str. G.C.; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei privind: admiterea apelurilor declarate în cauză, schimbarea, în parte, a sentinței atacate; soluția dată acțiunii îndreptate împotriva pârâtului Municipiul București; respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului; soluția dată cererii de intervenție și păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței, compatibile cu soluția pronunțată în dosarul de față.

La data de 21 martie 2013, contestatorii L.M.C., C.I.M. și S.C.L. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 12471./3/2004, fără a o motiva în fapt și în drept. Ulterior, după redactarea hotărârii, contestatorii au precizat calea de atac extraordinară ca fiind contestație în anulare, iar, prin încheierea din 13 iunie 2014, Înalta Curte a luat act de această precizare. În motivarea cererii, contestatorii au arătat că instanța de recurs nu a răspuns criticilor de recurs ale contestatorilor referitoare la posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 217,89 mp determinat de situația că parcarea administrativă care a fost identificată pe terenul care a aparținut autorului contestatorilor nu este realizată cu autorizație de construcție.

Autorizația de construire depusă la dosarul cauzei nu dovedește autorizarea unei parcări administrative, ci existența parcării din fața hotelului, respectiv din fața Ateneului român. Mai arată că, în contestația de desființare din 12 noiembrie 1993 depusă la dosarul cauzei de către intimata SC A.P. SA se arată în mod expres că: “pentru lucrările de modernizare construcții și amenajare de parcare și garaje se va obține autorizație separată în baza unei documentații întocmite în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1999.” Autorizația de construire pentru parcajul administrativ nu a fost depusă la dosarul cauzei nici în recurs, neexistând o astfel de autorizație. Un al doilea motiv de recurs îl constituie faptul că, instanța de recurs, atunci când a examinat recursul declarat de intimata SC A.P.

SA, a omis să analizeze că, la baza contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001, cadrul solicitării este determinat de notificarea înregistrată din 02 august 2001 la B.E.J. S. și N. în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură de la intimată a imobilului din str. C., București, în suprafață de 656 m.p. Prin notificare nu s-a solicitat restituirea unei cote-părți (mai puțin cota lui A.I.). Reiese din conținutul notificării, care stă la baza cererii de chemare în judecată, că s-a solicitat instanței de judecată restituirea terenului în integralitatea sa, fără ca reclamanții (contestatori în prezenta speță) să se limiteze la o cotă parte din imobil. Alte declarații de renunțare nu au fost formulate.

Instanța de recurs a apreciat că reclamanții au solicitat restituirea unei cote din imobilul situat în București, str. G.C., raportat la acțiunea în revendicare și ieșire din indiviziune care nu fac obiectul prezentei cauze, omițând a se pronunța asupra dreptului de acrescământ care le revine contestatorilor, instituit în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru cota ce-i revenea lui A.I., apărări pe care le-au formulat în cadrul contestației întemeiate pre dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care contestatorii nu pretindeau cota lui A.I., ci dreptul de acrescământ care le aparținea prin notificările depuse de contestatori în temeiul Legii nr. 10/2001. Intimatele SC A.P.

SA și SC A.H. SA au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității, în raport de prevederile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., și respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă. În ședința publică din data de 19 septembrie 2014, contestatorii au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției tardivității și au dezvoltat, pe larg, motivele contestației în anulare.

Analizând cu prioritate excepția tardivității, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că această excepție nu este întemeiată, deoarece, din actele dosarului rezultă că, în data de 21 martie 2013, a fost declarată o cale de atac extraordinară, intitulată revizuire, împotriva deciziei civile nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 12471./3/2004, dar fără ca această cerere să fie motivată în drept și în fapt, arătându-se că motivele cererii de revizuire vor fi formulate după redactarea hotărârii atacate. În acest context, se constată că, la data înregistrării căii extraordinare de atac, 21 martie 2013, considerentele deciziei atacate nu fuseseră încă elaborate, decizia fiind motivată la data de 10 aprilie 2014, sens în care Înalta Curte apreciază că, în speță, contestatorii și-au prezervat dreptul la exercitarea căii de atac extraordinare în raport de motivarea instanței de recurs.

De altfel, conform art. 84 C. proc. civ., cererea pentru exercitarea unei căi de atac (contestația în anulare) este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită (în speță, cererea de declarare a căii de atac fiind intitulată revizuire). Ulterior, după redactarea hotărârii, la data de 12 iunie 2014, contestatorii au precizat calea de atac extraordinară ca fiind contestație în anulare, întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., sens în care au și motivat-o, fiind respectate astfel prevederile art. 319 alin. (2) C. proc. civ., raportat la momentul formulării căii de atac extraordinare.

Astfel, trebuie reținut, în primul rând, că decizia nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, este o hotărâre susceptibilă de executare, prin aceasta stabilindu-se dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 11/12 din suprafața de teren de 368 mp, situat la adresa din str. G.C., București, iar în cauză nu s-a făcut dovada inițierii sau finalizării executării silite a acesteia. În acest context, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., invocate de intimați prin întâmpinare, ci sunt incidente prevederile art. 319 alin. (2) teza I C. proc.

civ., potrivit cărora, dacă hotărârea este susceptibilă de executare silită, contestația se poate face oricând înainte de executarea silită, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c). În al doilea rând, trebuie observat că prezenta cale de atac a fost declarată la data de 21 martie 2013, fiind motivată ulterior, la data de 12 iunie 2014, datorită redactării considerentelor hotărârii contestate în data de 10 aprilie 2014, hotărârea fiind pronunțată în 04 martie 2013. Prin urmare, calea de atac extraordinară declarată apare ca fiind formulată în termen, întrucât contestația în anulare împotriva unei hotărâri susceptibile de executare silită poate fi formulată oricând, dacă executarea silită nu a început, dar numai până la împlinirea prescripției dreptului de a cere executarea silită, iar, dacă executarea a început, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c) C. proc.

civ. Cum, în cauză, executarea silită putea fi inițiată numai după obținerea titlului executoriu, respectiv după data redactării hotărârii contestate, 10 aprilie 2014, iar, calea de atac a fost declarată în data de 21 martie 2013, fiind motivată în data de 12 iunie 2014, în lipsa oricăror dovezi privind inițierea sau finalizarea executării silite, este evident că aceasta a fost declarată în termen. Drept urmare, excepția tardivității va fi respinsă. Examinând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 318 C. proc.

civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Contestatorii invocă, în primul rând, omisiunea cercetării unui motiv de casare, referitor la lipsa autorizației de construcție a parcării administrative pe terenul a cărui restituire au solicitat-o, arătând că instanța de recurs nu a examinat motivul de recurs respectiv. Analizând dacă această critică constituie o omisiune în accepțiunea art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reține, din interpretarea ipotezei legale menționate, că necercetarea motivului de recurs trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, greșeli, și nu una deliberată.

Astfel, în cazul în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor de recurs invocate de contestatori nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci are un caracter deliberat, astfel că motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la un recurs.

Or, în speța de față, prin decizia a cărui anulare se solicită se arată faptul că „ critica privind inexistența autorizației de construire pentru construcțiile realizate de pârâtă nu va fi examinată, întrucât tinde la schimbarea situației de fapt raportat la probele administrate în cauză, instanța de apel reținând existența autorizației respective pentru lucrările care ocupă terenul pretins, în natură, de reclamanți.” Rezultă că necercetarea criticii contestatorilor din recurs a avut un caracter deliberat, nefiind datorat unei greșeli a instanței, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Mai mult, chiar dacă s-ar reține, ipotetic, că instanța de recurs ar fi săvârșit o greșeală atunci când a constatat critica contestatorilor ca fiind un aspect de netemeinicie, și nu unul de nelegalitate, astfel cum susțin contestatorii prin răspunsul la întâmpinare, această greșeală nu poate fi decât una de judecată, de interpretare a dispozițiilor legale referitoare la criticile ce pot fi aduse în recurs, iar nu una materială, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției.

Or, art. 318 teza I C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți. În ce privește cel de-al doilea motiv de contestație în anulare, referitor la neanalizarea unei apărări a contestatorilor în legătură cu recursul formulat de intimata SC A.P. SA, se constată, pe de o parte, că textul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau de casare, iar nu neanalizarea unei apărări a contestatorilor în privința motivelor de recurs formulate de partea adversă.

Pe de altă parte, chiar și în situația în care s-ar reține, ipotetic, că necercetarea apărării contestatorilor în legătură cu recursul formulat de intimata SC A.P. SA ar putea constitui motiv al contestației în anulare specială prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se constată că instanța de recurs a analizat și aceste apărări, reținând că „nici apărarea reclamanților formulată în prezentul dosar, și anume că mențiunea referitoare la excluderea cotei din drept aparținând lui A.I.

ar viza doar acțiunea în revendicare, nu și contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât nu rezultă o astfel de distincție în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nici nu a fost depusă o cerere precizatoare în sensul arătat.” Prin urmare, cercetarea considerentelor deciziei atacate evidențiază că instanța de recurs a răspuns și acestei apărări a contestatorilor lipsind, așadar, orice temei pentru a se putea reține incidența motivului contestației în anulare, mai sus evocat. Or, natura acestei căi extraordinare de atac, aceea de retractare, și nu de reformare a unei hotărâri judecătorești irevocabile nu permite cenzura legalității deciziei atacate, în sensul celor dorite de contestatori.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe contestatori la plata sumei de 1.054 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata SC A.H. SA și 300 RON, către intimata SC A.P. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității. Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii L.M.C., C.I.M. și S.C.L. împotriva deciziei nr. 1081 din 04 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă pe contestatori la plata sumei de 1.054 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata SC A.H. SA și 300 RON, către intimata SC A.P. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2014.