ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1081/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1081/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 224 din 21 februarie 2006, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis contestația formulată de contestatorii C.I.M., P.G., S.C.L.

și R.G.M. împotriva Deciziei nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de SC A.P. SA, în

contradictoriu cu această pârâtă și cu intervenienta în interes propriu SC A.P.G.

SA, a anulat decizia sus-menționată și a obligat-o pe pârâtă să emită decizie

de restituire, în natură, a suprafeței de 217,89 mp teren situat în București,

sector 1, identificat în schița anexă nr. 3 la raportul de expertiză

topografică refăcut de expertul N.Ș.D.

De asemenea, pârâta a fost obligată să

emită, în favoarea contestatorilor, decizie cu propunere de restituire prin

echivalent, constând în acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, pentru terenul în suprafață de 392,11 mp situat în București,

sector 1, identificat în anexa nr. 3 la același raport de expertiză.

Cererea de intervenție în interes

propriu formulată de intervenienta SC A.P.G. SA a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VIl-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia

civilă nr. 58/ A din 15 martie 2007, a admis apelurile declarate de reclamanți,

de pârâta SC A.P. SA și de întervenienta SC A.P.G. SA, a desființat sentința și

a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal. Instanța de apel a

reținut, în pronunțarea acestei decizii, că Tribunalul nu s-a pronunțat asupra

contestației în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii pentru

construcția compusă din garaj și cinci camere de serviciu, în prezent,

demolate. A stabilit ca prima instanță, cu ocazia rejudecării, să verifice

aplicabilitatea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 republicată și, raportat la aceste dispoziții, competența SC A.P. SA de

a se pronunța, prin dispoziție motivată, asupra notificării ce vizează

construcția individualizată mai sus.

Hotărârea instanței de apel a fost confirmată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 2465 din 14

aprilie 2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanți.

În rejudecare, prin sentința civilă nr.

200 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civila, a luat

act de renunțarea contestatorilor la judecarea capătului de cerere referitor la

acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate; a admis, în parte,

contestația formulată de reclamanți, a anulat Decizia nr. 1 din 21 martie 2002 emisă

de intimata SC A.P. SA, a constatat că prezenții contestatori sunt persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile

legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12 din imobilul-teren,

situat în București, sector 1, în suprafață de 102,41 mp; a dispus restituirea,

în deplină proprietate și posesie, către contestatori a cotei de 7/12 din

terenul situat ia aceeași adresă, în suprafață de 217,89 mp, identificat în

anexa nr. 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N.Ș.D.,

între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9,1, și a respins cererea de intervenție în

interes propriu formulată de întervenienta SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA), ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

luat act de renunțarea la judecată a capătului de cerere privind acordarea de

despăgubiri pentru construcțiile demolate, având în vedere declarațiile

autentificate depuse în fața instanței de recurs, cât și dispozițiile art. 246 C.

proc. civ.

Pe fond, a reținut că, prin

notificarea înregistrată la B.E.J. S. și N., din 02 august 2001, și comunicată

intimatei SC A.P. SA, contestatorii au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea, în natură, a imobilului situat în București, sector 1, compus din

teren în suprafață de 656 mp; restituirea, în echivalent, a garajului și

construcției compuse din 5 camere de serviciu, edificate pe acesta și 3

demolate. Contestatorii au arătat că imobilul a aparținut autorului lor, S.G.G.,

de la care a fost preluat abuziv de stat, fără titlu.

Prin Decizia nr 1 din 21 martie 2002

emisă de Consiliul de Administrație al SC A.P. SA, s-a respins cererea de

restituire a terenului și de despăgubiri, reținându-se că terenul din actul de

vânzare cumpărare exhibat de contestatori nu se identifică cu terenul deținut

de SC A.P. SA, întrucât actul menționat se referă la terenul din C.V., fără

indicarea vreunui număr, iar terenul deținut de pârâtă, pe care se află

construit Complexul Hotelier H., este situat în, sector 1. De asemenea, s-a

statuat că solicitanții nu sunt unicii moștenitori ai defunctului S.G., actele

depuse de aceștia atestând că, în afară de notificatori, există și alți

moștenitori. Prin urmare, persoanele ce au formulat notificare nu pot

revendica, în întregime, imobilul.

Tribunalul, din examinarea probelor

dosarului, a reținut că, prin actul de vânzare cumpărare din 9 octombrie 1882,

G.S. a cumpărat locul viran situat în București, având lățimea de 22,5 m și

lungimea de 40 m. Potrivit procesului verbal pentru înființarea C.F. din 2

iulie 1940, S.G.G. apare ca fiind proprietar pentru 1.188 mp, în temeiul

actului de vânzare cumpărare autentificat din 9 octombrie 1882. Potrivit

adresei emisă de D.T.L. sector 1, G.G.S. apare înscris în rolul fiscal cu

imobilul situat în sectorul 1, din 1942 până în 1949, iar, din acest an, apare

mențiunea „P.M.R." Neprezemarea unui titlu valabil de preluare de către

stat atrage prezumția preluării abuzive a acestuia, cu atât mai mult cu cât nu s-a

depus un act translativ de proprietate asupra imobilului, încheiat de autorul

reclamanților, în calitate de vânzător, anterior anului 1949. în plus, la 1

ianuarie 1990, terenul se afla în deținerea pârâtei, conform Ordinului emis de

M.C.T.

În concluzie, Tribunalul a apreciat că

s-a făcut, prin probele administrate, dovada identității dintre imobilul

înscris în actul de proprietate invocat și imobilul notificat.

A mai constatat că terenul care a

aparținut autorului contestătorilor este de 900 mp, și nu de 1.188 mp (1.189,8

mp rezultați din măsurători), această suprafață rezultând din actul de vânzare

cumpărare invocat drept titlu, în care se menționează laturile (22,50 mp x 40

mp), din planul care evidențiază forma și amplasamentul suprafeței de teren, cât

și din faptul că, contestatorii nu au depus un titlu de proprietate care să

justifice diferența de teren. Este adevărat că, în procesul verbal pentru

înființarea C.F. din 2 iulie 1940, S.G.G. apare ca fiind proprietar pentru 1.188

mp, dar temeiul indicat este doar actul de vânzare cumpărare autentificat din 9

octombrie 1882, în care suprafața este de 900 m.p . Mai mult, forma terenului,

astfel cum o identifică expertul N., este total diferită de cea inițială.

În plus, nu se poate reține un

caracter constitutiv al înscrierilor din procesul verbal menționat, având în

vedere că înscrierea în cartea funciara era provizorie, și nu definitivă, fiind

aplicabile nu dispozițiile art. 32 din Decretul nr. 115/1938, ci cele ale art. 48,

care prevedeau că înscrierea provizorie va avea, ca efect, dobândirea,

modificarea sau stingerea unui drept tabular cu rangul dobândit prin această

înscriere, sub condițiunea și în măsura justificării ei.

Din certificatul de calitate de

moștenitor din 2000, eliberat de B.N.P. M.R., a rezultat că moștenitorii defunctului

S.G., decedat la 03 octombrie 1945, au fost V.E., N.C. și N.M., în calitate de

veri primari, fiecare cu cota de 1/3 din masa succesorală.

Conform certificatului de moștenitor din

1970, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 6 București, de pe

urma defunctei V.E., decedată la data de 27 decembrie 1969, au rămas, ca

moștenitori. A.V., P.G. și M.P., în calitate de fiice, flecare cu câte o cotă

de 1/3 din masa succesorală.

De pe urma defunctei A.V., decedată la

data de 06 aprilie 1973, conform certificatului de moștenitor din, eliberat de

Notariatul de Stat local al sectorului 3 București, au rămas, ca moștenitori, A.I.,

în calitate de soț supraviețuitor, cu cota de 3/6 din masa succesorală, R.E., P.G.

și M.P., în calitate de surori, fiecare cu câte o cotă de 1/6 din masa

succesorală.

Conform certificatului de moștenitor din

09 noiembrie 1994, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 1

București, de pe urma defunctei R.E., decedată la data de 12 aprilie 1994, au

rămas, ca moștenitori, C.I.M. și P.G. În calitate de surori, fiecare cu câte o

cotă de 1/2 din masa succesorală.

Potrivit certificatului de moștenitor din

16 noiembrie 1989, eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 1

București, de pe urma defunctei M.P., decedată la data de 02 aprilie 1989, au

rămas, ca moștenitori, M.D.N., în calitate de soț supraviețuitor, cu cota de

1/4 din masa succesorală, și C.I.M., în calitate de fiică, cu cota de 3/4 din

masa succesorală.

Conform certificatului de moștenitor din

1997, eliberat de eliberat de B.N.P. M.R., de pe urma defunctului M.D.N.,

decedat la data de 19 august 1996, a rămas, ca unic moștenitor, C.I.M., în

calitate de fiică.

Din certificatul de calitate de

moștenitor dinm 1998, eliberat de B.N.P. M.R., rezultă ca, de pe urma

defunctului N.M., decedat la 06 mai 1959, a rămas, ca moștenitor, M.P., în

calitate de legatar cu titlu particular pentru alte bunuri decât prezentul

imobil.

Din certificatul de calitate de

moștenitor din 1999, eliberat de B.N.P l.E., rezultă că moștenitorii

defunctului N.C., decedat la 15 aprilie 1957, au fost V.E., R.H. și S.D.A., în

calitate de nepoți de soră.

Din certificatul de calitate

succesorală din 2000, eliberat de B.N.P, D.D., rezultă că, de pe urma defunctei

R.H., decedată la 31 octombrie 1984, a rămas, ca unic moștenitor, R.M.G., în

calitate de fiu.

Conform certificatului de moștenitor din

1984, eliberat de Notariatul de Stat județean Prahova, de pe urmă defunctului S.D.A.,

decedat la data de 17 octombrie 1984, au rămas, ca moștenitori, S.E., în

calitate de soție supraviețuitoare, cu cota de 1/4 din masa succesorală, și S.L.C.,

în calitate de fiu, cu cota de 3/4 din masa succesorală.

Din certificatul de moștenitor din 29

august 2002, eliberat de B.N.P. I.C., rezultă că, de pe urma defunctei S.E.,

decedată la 04 mai 2002, a rămas unic moștenitor S.L.C., în calitate de fiu.

În ceea ce-l privește pe N.M.,

Tribunalul a constat că s-a emis doar un certificat de legatar, nefiind

dezbătută succesiunea legală.

Pe de altă parte N.C. a decedat la 15

aprilie 1957, deci, anterior defunctului N.M.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat

moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile

care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de

acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în

temeiul actului normativ în discuție. Conform alin. (4) al aceluiași art., de

cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura

prevăzută la cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite,

care au depus, în termen, cererea de restituire.

Dispozițiile alin. (3) nu sunt

aplicabile în ceea ce-l privește pe N.M., deoarece cererea de restituire

formulată de contestatori nu valorează acceptarea moștenirii acestuia; doar

autorii contestatorilor, respectiv V.E., R.H. și S.D.A., fiind decedați

ulterior defunctului N.M., puteau face acte de acceptare, Contestatorii au

dobândit doar drepturile aflate în patrimoniul autorilor lor la data

deschiderii succesiunii acestora și nu pot face acte de acceptare în locul

antecesorilor, neavând o vocație directă la moștenirea defunctului N.M.

Contestatorii nu sunt rude cu

defunctul A.I., acesta fiind soțul supraviețuitor al defunctei A.V., astfel că

nu au vocație succesorală legală după acesta. în concluzie, nu pot accepta o

moștenire cu privire la care nu au vocație.

Contesîatorilor nu le pot profita cota

de 3/36, ce-i revine defunctului A.I., și nici cota de 1/3 din dreptul de

proprietate ce îi revenea defunctului N.M., astfel că, din dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, nu le revine decât cota de 7/12.

Tribunalul a reținut că din întreg

terenul care a aparținut autorului contestatorilor, intimata SC A.P. SA deține

suprafața de 320,30 mp (900 mp - 579,7 mp, aflată la R.A. A.P.P.S.),

identificată în schița anexă 3 la raportul de expertiză refăcut de expert N.Ș.D.,

între pct. 1, 2, 3, 4, 9, din care suprafața de 217,89 mp, identificată între pct.

1, 2, 10, 12, 9, 1 în schița anexei 3, este liberă de construcții, restul

terenului fiind ocupat cu construcții subterane, reprezentate de depozite,

centrale, aripa nouă hotel, iar construcția supraterană, parter, etaj, aparține

pârâtei.

S-a reținut că SC A.P. SA deține

terenul ce a aparținut autorului contestatorilor în baza certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 03 mai 1994, imobilul fiind preluat de

stat de la acesta, în mod abuziv, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, cu

modificările ulterioare (aspect necontestat de niciuna dintre părțile din

proces).

Prin contractul de transfer al

dreptului de superficie, autentificat din 14 decembrie 1995 de B.N.P, M.,

pârâta SC A.P. SA, în calitate de proprietar, a transferat către intervenienta

SC A.P.G. SA (actuala SC A.H. SA), în calitate de superficial", dreptul de

superficie asupra terenului în suprafață totală de 7.489 mp, pe care este

situat hotelul cu accesoriile, pe durata existenței intervenientei sau a

oricărora dintre succesorii săi, în cazul dizolvării anticipate a societății.

În raport de aceste considerente,

Tribunalul a constat că, în mod nelegal, pârâta a respins notificarea, motivat

de faptul că nu există identitate între terenul proprietatea autorilor contestatorilor

și terenul dețmut de pârâtă. În consecință, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001,

a anulat Decizia nr. 1 din 21 martie 2002, emisă de SC A.P. SA, a constat că

prezenții contestatari sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul

stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

pentru cota de 7/12 din imobilul - teren, situat în București,sector 1, în

suprafață de 102,41 mp.

În temeiul art. 7 alin. (1), (2) și art.

9 din Legea nr. 10/2001, a dispus restituirea, în deplină proprietate și

posesie, contestatorilor a cotei de 7/12 din imobilul - teren situat la aceeași

adresă, în suprafață de 217,89 mp, identificat în anexa 3 la raportul de

expertiză topografică întocmit de expertul N.Ș.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12,

9, 1.

În ceea ce privește cererea de

intervenție în interes propriu, Tribunalul a constatat că se impune respingerea

acesteia, având în vedere incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 10/2001, împrejurarea că actul juridic încheiat între pârâtă și

intervenienta nu face parte din categoria celor enumerate în art. 14 din

aceeași Lege, respectiv a acelora în care noul proprietar se subrogă în

drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cât și împrejurarea

că înscrierea acestui drept în cartea funciară este ulterioară formulării

notificării.

Prin Decizia civilă nr. 42/ A din 31

ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-au admis apelurile declarate de apelanții Municipiul București, prin Primarul

General, de SC A.P. SA, de apelanta intervenienta SC A.H. SA (fostă SC A.P.G.

SA) și de apelanții contestatori C.I.M., S.C.L., L.M.C. (moștenitoarea defunctului

R.G.M.) împotriva sentinței civile sus-menționate.

Curtea a schimbat, în parte, sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată împotriva Municipiului

București, pentru lipsa calității procesuale pasive,

A stabilit dreptul contestatorilor Ia

măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 608,3 mp,

situată în București, sector 1.

A obligat-o pe intimata SC A.P. SA să

propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent C.C.S.D., în favoarea

contestatorilor, pentru terenul sus-menționat, conform art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 247/2005.

A respins cererea de restituire în

natură a terenului, ca nefondată, și, ca lipsită de interes, cererea de

intervenție în interes propriu formulată de SC A.H. SA.

A păstrat celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea

a reținut următoarele:

Referitor la apelul declarat de

Municipiul București, prin Primarul General, între intimat și persoana ce poate

fi obligată în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății trebuie să

existe identitate, pentru ca aceasta să-și justifice calitatea de a sta în

proces.

În speță, cererea fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, raportul juridic de drept

substanțial dedus judecății se leagă între persoana îndreptățită și unitatea

deținătoare.

Din actele dosarului nu rezultă că

Municipiul București ar avea calitatea de unitate deținătoare și nici măcar

contestatorii nu emit pretenții în raport cu acesta.

Ca urmare, nu există identitate între

Municipiul București și persoana ce ar putea fi obligată în raportul juridic

dedus judecății, așa încât pârâtul respectiv nu are calitate procesuală pasivă.

Drept urmare, s-a admis apelul

declarat de Municipiul București și s-a schimbat, în parte, sentința, în sensul

că s-a respins acțiunea față de acesta, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

În ceea ce privește celelalte apeluri,

Curtea a constatat următoarele:

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicată, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituirea

în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor, la data preluării în mod abuziv a bunurilor.

Din actele dosarului, rezultă că C.B.

a vândut doctorului G.S. „locul viran din București, cu fațada ia aceeași

stradă, în lărgime de 22 m și 50 cm și în adâncime de 40 m, învecinat cu A.N.,

printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1882.

Din procesul verbal al Comisiunii

pentru înființarea C.F. București din 1940, rezultă că S.G.G. s-a intabulat în C.F.,

cu suprafața de 118 mp teren și casă cu 14 camere, imobil, dobândit prin

cumpărare, în baza actului încheiat între C.C.B. și Dr. G.S., tatăl titularului

înscrierii dreptului în C.F., din anul 1882.

Înscrierea în cartea funciară a

dreptului de proprietate sus-citat are la bază și un plan de situație ce a fost

avut în vedere de experți, la identificarea imobilului, cu privire ia care

contestatorii au emis pretenții.

La dosarul cauzei nu există dovezi

privind momentul și temeiul preluării imobilului de stat, însă, din

certificatul de calitate de moștenitor din 2000 și arborele genealogic

întocmit, rezultă că, după S.G., decedat la 3 octombrie 1945, au rămas, ca

moștenitori, V.E., N.M. și N.C., în cote egale, de câte 1/3, în calitate de

veri primari.

Având în vedere data decesului iui S.G.,

instanța a reținut câ preluarea imobilului de către stat a avut loc, ce! mai

probabil, direct de la succesorii acestuia. Moștenitorii lor, în linie dreaptă

și colaterală, până la gradul al IV-lea inclusiv, într-o succesiune just

reținută de către prima instanță și necontestată prin motivele de apel, fac

dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Ei au calitatea de moștenitori legali

sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, așa încât notificările

formulate reprezintă cereri de acceptare a succesiunii.

Drepturile succesorale s-au dobândit

de către contestatori, prin retransmitere, de la V.E., N.M. și N.C., toți.

decedați.

N.M., prin testamentul din august

1950, depus în apel, a lăsat nepoatei sale, S.R., și soției sale, N.A.,

întreaga sa avere, așa încât prima instanță a reținut, în mod greșit, că

reclamanții, moștenitori ai legatarilor universali sus-menționați, nu moștenesc

și cota de 1/3, care a aparținut autorului lor.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (3)

din Legea nr, 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au

acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de

restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită.

Faptul că nu toți moștenitorii lui V.E.,

N.M. și N.C. au formulat notificări este lipsit de relevanță, în contextul art.

4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform căruia, de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. 3, profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățire, care au formulat, în termen,

cererea de restituire.

Ca urmare, beneficiind de dreptul de

acrescărant, contestatorii sunt îndreptățiți, în cotele indivize ce se cuvin

autorilor lor, la restituirea imobilului ca întreg și nu pentru o cotă din

acesta.

În consecință, motivul de apel

formulat de contestatori, în sensul că sunt îndreptățiți la restituirea, în

natură sau prin echivalent, a imobilului ca întreg, și nu în cote părți, este

întemeiat.

Criticile privind lipsa identității

terenului ce a tăcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1882

și al intabulării din anul 1940, pe de o parte, și terenul deținut de intimata

SC A.P. SA și de intervenienta SC A.H. SA, pe de altă parte, sunt neîntemeiate.

Astfel, deși, inițial, respectiv în

anul 1882, terenul figura în str. X, în urma sistematizării orașului, la data

intabulării același imobil figura în str. Y. Or, prin notificare, s-a solicitat

restituirea imobilului de la această adresă.

În plus, în cauză, au fost efectuate

expertize de identificare, respectiv raportul de expertiză întocmit de expertul

M.C., raportul de expertiză întocmit de expertul N.Ș.D. și raportul de

expertiză întocmit de G.C.

În ceea ce privește identificarea

terenului, toți experții au demonstrat că intimata și intervenienta se află în

posesia, de fapt și de drept, a terenului ce face obiectul notificării către SC

A.P. SA. Ca urmare, criticile formulate în acest sens de intimată și

intervenienta au fost înlăturate.

Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 10/2001, prin „imobile preluate în mod abuziv" se înțelege orice

imobile preluate tară titlu valabil sau tară respectarea dispozițiilor legale

în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin

acte de dispoziție ale organelor locale aie puterii sau ale administrației de

stat.

Prin urmare, în raport de aceste

dispoziții legale, critica intimatei și intervenientei, în sensul că nu s-a

făcut dovada preluării abuzive a imobilului către stat, pe considerentul că nu

s-a dovedit în ce bază s-a efectuat preluarea imobilului, este neîntemeiată.

Art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001

relevă intenția legiuitorului de a extinde sfera actelor doveditoare ale

dreptului de proprietate și de a recunoaște persoanelor îndreptățite dreptul la

măsuri reparatorii pentru bunurile aflate în posesia lor, la data preluării.

Or, în speță, deși, inițial, în anul

1882, proprietatea avea o întindere de 900 mp, în anul 1945, când, în baza unui

plan de situație, a fost intabulată în cartea funciară, aceasta avea o

întindere de 1.188 mp teren,

Așa fiind, chiar dacă înscrierea în

C.F. a imobilului nu are caracter constitutiv de drepturi, raportat la

dispozițiile art. 48 din Decretul nr. 115/1938, Curtea a reținut că reclamanții

sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren

intabulată, aflată în detenție la data apropiată preluării de stat, astfel cum

rezultă din spiritul și normele Legii nr. 10/2001.

Faptul că S.G.G. se afla în posesia

suprafeței de 1.188 mp nu rezultă numai din procesul verbal de carte funciară,

ci și din planul de situație de ia acea dată, aflat în anexele rapoartelor de expertiză,

teren care are o cu totul altă formă decât cea dreptunghiulară, de la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

De la SC A.P. SA, contestatorii au

solicitat, prin notificare, suprafața de 656 mp teren din întreaga suprafață de

1.188 mp, iar, din actele dosarului, rezultă că, prin Decizia civilă nr. 170/ A

din 5 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă, aceiași contesîatori au

obținut restituirea suprafeței de 532 mp teren din cei 1.188 mp, de la R.A.A.P.P.S.

În realitate, această entitate juridică a predat contestatorilor o suprafață

mai mare de teren aflată în posesia sa, și anume suprafața de 579,7 mp. Ca

urmare, contestatorii nu pot primi măsuri reparatorii pentru o suprafață mai

mare de 1.188 mp teren, decât cu riscul îmbogățirii fără just temei. Deducând

din 1.188 mp teren suprafața de 579,7 mp teren, Curtea a reținut că reclamanții

sunt îndreptăți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 608,3

mp teren.

Conform raportului de expertiză

întocmit de expert N.Ș.D., după naționalizare, hotelul A.P. s-a extins către

nord, în vederea construirii unei aripi noi, ajungând să se suprapună cu fosta

proprietate a lui G.S., pe porțiunea numerotată 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1,

în întindere de 610 mp. De asemenea, și din raportul de expertiză refăcut de

inginer G.C. în apel, rezulta că terenul intabulat se suprapune cu terenul

deținut de SC A.P. SA, într-o arie de 608,3 mp. Asupra terenului, intimata deține

certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 mai 1994. Prin

contractul de transfer al dreptului de superficie autentificat din 14 decembrie

1995, de către B.N.P. M., intimata a transferat către intervenienta SC A.P.G.

SA, în calitate de superficiar, dreptul de superficie asupra terenului în

suprafață de 7.489 mp, pe care este situat hotelul cu accesoriile sale.

În ceea ce privește pretenția

contestatorilor, de restituire, în natură, a terenului, instanța a reținut că

este neîntemeiată. Astfel, din raportul de expertiză întocmit de expertul N.Ș.D.

și schițele anexe, rezultă că, pe terenul sus-citat, sunt amplasate

construcțiile subterane A (depozite și centrală - aripa nouă hotel) și

construcția supraterană B (parter + etaj). Ar exista o porțiune de teren liberă

de construcții - porțiunea 1, 2, 10, 12, 9, 1, în suprafață de 217,89 mp, pe

care prima instanță a restituit-o în natură.

Din expertiza întocmită în apel de

expert C.G., rezultă că, pe terenul pe care îl solicită contestatorii, este amplasată

o construcție cu subsol, parter, etaj și pod, cu o suprafață construită de 70

mp, precum și o parcare, iar, în subteran, sunt construite mai multe anexe

(celule de medie tensiune, boxe trafo, grupe electrogene, ateliere de

mentenanță, pompe pentru canalizare, etc). Toate construcțiile sunt autorizate

și aparțin apelantei interveniente.

Aceasta a pretins că, pentru buna sa

funcționare și pentru a răspunde standardelor de calitate a serviciilor sale,

nu se poate dispensa de terenul aflat în posesia sa și în legătura cu care a

încheiat un contract de superficie cu SC A.P. SA, în acest sens, s-au depus la

dosar Criteriile obligatorii pentru clasificarea structurilor de primire

turistice cu funcțiuni de cazare de tipul hotel, apartament și motel. Din examinarea

acestor criterii, Curtea a reținut că parcările auto reprezintă un criteriu

pentru acordarea stelelor hotelurilor și motelurilor. Contestatorii au renunțat

la judecata contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la

acordarea de despăgubiri pentru construcțiile care au fost demolate, nu și la

acordarea de măsuri reparatorii pentru teren, cum greșit pretind intimata și

inîervenienta.

Față de dispozițiile art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 și art 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, de rapoartele de

expertiză menționate mai sus, din care rezultă că, pe terenul în suprafață de

608,3 mp, se află amplasate construcții supraterane și subterane și parcări

destinate deservirii SC A.H. SA., Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea

reclamanților, de restituire, în natură, a terenului.

A constatat că nu poate fi restituită,

în natură, nici măcar suprafața de 217 mp teren, ocupată de parcare, din cauza

destinației clădirilor subterane și supraterane învecinate, de a deservi

activități hoteliere, ce implică și existența locurilor de parcare.

Raportat la art. 1 alin. (2) și art. 10

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este

posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Aceste despăgubiri

acordate în echivalent se propun de către unitatea deținătoare, prin decizie,

și se înaintează, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

Secretariatului C.C.S.D.

Aceasta din urmă va stabili, pe baza

unui raport de evaluare, valoarea despăgubirilor, în raport de prețul de piață

al imobilului, modalitățile de despăgubire și termenele de achitare, în

condițiile reglementate prin legea menționată.

Ca urmare a respingerii cererii de

restituire în natură, cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC

A.H. SA, în sensul obligării eventualilor noi proprietari la respectarea

dreptului de superficie asupra terenului, a rămas lipsită de obiect și de

interes, motiv pentru care a fost respinsă ca atare, fiind înlăturată soluția

primei instanțe, de respingere a cererii de intervenție pe fond.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții L.M.C., C.I.M., S.C.L. și pârâta SC A.P. SA.

I. Reclamanții au criticat hotărârea

instanței de apel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele

motive:

stabilit că recurenții dețin suprafața de teren de 579, 7 mp din imobilul

situat în str. X. Prin Decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 170/ A din 5

aprilie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, li

s-a recunoscut un drept de 532 mp, iar, în unna punerii în posesie, conform

raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei, dețin mai puțin teren cu 21,7

mp decât suprafața din documentația cadastrală, de 579,7 mp, în mod greșit, s-a

stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la recunoașterea unui. Drept de

proprietate în suprafață de 608,3 mp, dreptul lor fiind de 610 mp, teren care aparține

SC A.P. SA, conform identificării realizate de expert N.Ș.D.

Prin acest raport, necontestat de

către părți, s-a stabilit că proprietatea autorului recurenților s-a suprapus

cu terenul aparținând apelantei pe suprafața de 610 mp împrejurarea că

suprafața de teren restituită de R.A.A.P.P.S. este mai mare decât cea stabilită

prin Decizia Curții de Apel București nr. 170 A din 5 aprilie 2006 nu limitează

dreptul reclamanților la restituirea, în natură și despăgubiri, pentru întreaga

suprafață care a aparținut autorului ior și care este ocupată, iară titlu

legal, de intimata apelantă, respectiv de 610 mp.

nu este întemeiată pretenția recurenților, de restituire, în natură, a

suprafeței de teren libere de construcții, de 217,89 mp.

Astfel, s-a stabilit, în mod nelegal,

de instanța de apei, că destinația suprafeței de teren sus-menționate este de

parcare auto; că această destinație determină imposibiiitatea pârâtei și

intervenientei de a se dispensa, în funcționarea lor, de această suprafața de

teren și că reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor și

motelurilor.

S-a procedat, în mod nelegal, la

aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 10.3. din

Normele metodologice de aplicare a aceleiași legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

În susținerea acestui motiv,

recurenții arată că raportul juridic dedus judecații este constituit la data

emiterii Deciziei contestate, nr. 1 din 21 martie 2002, astfel încât legea

aplicabilă este Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii

deciziei, neputând să le fie opuse modificările acestei Legi, ulterioare datei

de 21 martie 2002. în acest sens, au invocat cele stabilite prin Decizia nr. 830/2G08

a Curții Constituționale, în legătură cu aplicarea legii în timp.

Apreciind, în mod nelegal, că, în

cauză, este aplicabilă legea în vigoare la daîa judecării apelului, Curtea a

încălcat pricipiul "tempus regit actum" și dispozițiile legale

constituționale, vizând neretroacîivitatea legii civile și egalitatea în drepturi

a cetățenilor.

Modificările legislative ulterioare

datei de 21 martie 2002, dacă s-ar aplica în cauză, după ce s-a constituit

raportul juridic dedus judecații, ar tinde să genereze o situație de inechitate

între persoanele ale căror cereri au fost soluționate înainte de aceste

modificări și cele care au fost chemate în judecată înainte de modificarea

Legii nr. 10/2001, dar cererile ior au fost soluționate după data intrării în

vigoare a legilor de modificare.

Simpla împrejurare de fapt că cererile

introduse în instanță înainte de intrarea în vigoare a legii noi se

soluționează diferit, în funcție de legea aplicabilă la data pronunțării

soluției, nu este un criteriu de diferențiere care să justifice un tratament

discriminatoriu aplicabil celor aflați în situații identice, dar care, din

motive care nu le pot fi imputate, se judecă la momente diferite de timp.

Astfel, nu pot fi aplicate, în speță,

prevederile raportate la verificarea destinației terenului, potrivit art. 10.3.

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, și dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală.

Potrivit Normei metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 din 27/06/2001, publicată în M. Of. nr. 379/2001,

în vigoare la data emiterii deciziei contestate, erau prevăzute, ca excepții

reglementate expres, situațiile în care se puteau oferi despăgubiri prin

echivalent. Niciunul dintre aceste cazuri, în care puteau fi acordate

despăgubiri, nu este incident în speță, pentru suprafața de teren de 217,89 mp.

În plus, construcțiile intimatei

apelante sunt realizate fără autorizație de construire, recurenții arătând că,

pe tot parcursul procesului, au afirmat că suprafața de teren de 610 mp trebuia

restituită, în natură, în integralitate sa. Din niciun înscris administrat în

cauză, nu rezultă că parcarea este realizată în baza unei autorizații de

construire. Nu reiese că parcarea cu destinație administrativă ar fi de natura

celor care ar reprezenta un criteriu obligatoriu pentru acordarea unei anumite

clasificări. Instanța nu menționează temeiul iegal în baza căruia acest

criteriu ar avea un impact determinant asupra activității desfășurate de

intimata apelantă.

De asemenea, Curtea nu arată cum acest

criteriu obligatoriu de clasificare, apreciat ca atare, este determinant în

cauză, având în vedere că nu Întreaga parcare, cu intrare dinspre str. X, va fi

desființată, o parte fiind menținută pe terenul care nu poate fi restituit, în

natură, reclamanților, teren în suprafață de 392,11 mp, dar și pe restui

terenului aparținând intimatei apelante, care nu se suprapune cu terenul care

aparține autorului lor.

intervenienta apelantă SC A.H. SA nu au contestat, prin motivele de apel,

soluția primei instanțe, de restituire, în natură, a terenului liber de construcții,

în suprafața de 217,89 mp, în baza art. 10.3. din Normele de aplicare a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că nu se pot dispensa de

teren, pentru buna funcționare sau calitate a serviciilor. Nu este invocat, ca

motiv de apel, un temei din Legea nr. 10/2001, care să determine instanța de

apel să analizeze imposibilitatea de restituire.

Apelanta intervenienta a arătat, în

cadrul motivelor de apel, că cererea de intervenție a fost respinsă în mod

greșit, întrucât terenul este ocupat de construcții și lucrări, proprietatea

acesteia. Această critică nu vizează, însă, netemeinicia soluției de

restituire, în natura, a suprafeței de teren de 217,89 mp, ci este invocată

pentru a justifica temeinicia cererii de intervenție. Doar la data la care s-a

judecat apelul, intervenienta a afirmat că nu-și va putea desfășura

activitatea, întrucât nu îndeplinește criteriile de clasare, dacă soluția cu

privire la terenul restituit va fi menținută. Această susținere nu a fost

invocată în cadrul motivelor de apel, astfel încât reclamanții să poată formula

apărări, și nici de persoana care avea calitatea de a face aceste susțineri,

respectiv de unitatea deținătoare a imobilului, pe care intervenienta nu o

îndeplinește.

În concluzie, au arătat că instanța de

apel s-a pronunțat pe mai mult decât s-a solicitat, în baza unor temeiuri

legaîe cu care nu a fost învestită, care nu au fost aduse la cunoștința

părților în mod procedural, cu respectarea caracterului devolutiv al apelului

și dreptului la apărare.

Au mai arătat că, de vreme ce soluția

primei instanțe, cu privire la cererea de intervenție, nu a fost schimbată pe

fond, ci ca o consecință a respingerii cererii de restituire în natură,

apărările formulate de apelanta intervenienta, legate de modul de folosire a terenului

și de destinația acestuia, nu pot fi analizate.

mod nelegal, aplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, art. 1.6 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

inclusiv pentru suprafața de teren pentru care, pentru prima dată, au fost

acordate despăgubiri în apel (217,89 mp), raportat îa principiile care guvernează

aplicarea legii în timp, precum și la decizia în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Arată că dispoziția contestată, fiind

emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele de judecată

sunt obiigate a stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite. Prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007, s-a statuat că

prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a Legii. De aceea, deciziile

sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor de judecată la data

intrării în vigoare a noii Legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, nu

mai pot fi trimise C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanțelor

judecătorești, sub aspectul legalității și. temeiniciei. Susțin, în ipoteza în

care se va menține decizia recurată, sub aspectul respingerii cererii de

restituire, în natură, a terenului de 217,89 mp, că instanța este obligată să stabilească

cuantumul despăgubirilor pentru întregul lor drept, conform expertizei

întocmite de expert D., efectuată la instanța de fond și necontestată.

că apelul declarat de intervenienta este întemeiat, cu consecința schimbării

soluției primei instanțe, de respingere, pe fond, a cererii de intervenție.

Recurenții reclamanți au solicitat

admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, respingerea apelurilor

declarate de pârâtă și intervenienta, admiterea apelului declarat de

reclamanți, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul recunoașterii

dreptului lor asupra imobilului în suprafață de 1.188 mp, menținerea soluției

de restituire, în natură, a terenuiui în suprafață de 217,89 mp, stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, de 15

392,11 mp, la suma de 705.798 euro, menținerea celorlalte dispoziții ale

hotărârii primei instanțe.

Pârâta SC A.P. SA a criticat decizia

pentru următoarele motive:

pct. 6 C. proc. civ., „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori

ceea ce nu s-a cerut".

1.1 În mod greșit, instanțele de fond

și de apel au luat act de renunțarea contestatorilor la judecarea doar a

capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile

demolate.

Ca urmare a declarațiilor autentice

depuse de toți contestatorii în dosarul de recurs anterior, s-au modificat

limitele sesizării, astfel încât instanța rămâne sesizată doar cu cererea de

restituire, în natură, a terenurilor libere de construcții, după cum se

menționează, în mod expres, în aceste declarații.

Renunțările respective fac inutilă

examinarea cererii de despăgubiri pentru terenurile ocupate de construcțiile A.H.

1.2. Contestatorii au învederat încă

de la început, prin acțiune, că solicită cota de 51/54 din dreptul de

proprietate, întrucât o parte din drept aparține statului, ca succesiune

vacantă de pe urma lui A.I. Cu toate acestea, au primit mai mult decât au cerut,

și anume 100% din drepturile succesorale de pe urma lui S.G.G.

pct. 7 C. proc. civ., când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".

Titlul de proprietate depus de

reclamanți vizează, în mod cert, o proprietate totală de 900 mp (22,5 m x 40m)

așa cum este stipulat în acest înscris.

Art. 48 din Decretul-Lege nr. 115/1938

prevede că înscrierea provizorie în cartea funciară, cum este cazul de față, nu

are caracter constitutiv, fiind efectuată sub condiția și în măsura

justificării ei. Procesul verbal de înscriere în C.F. (de unde, în mod

nejustificaî, reiese suprafața de 1.188 mp) menționează că actul juridic în

temeiul căruia s-a făcut înscrierea este contractul de vânzare-cumpărare din 8

octombrie 1882.

Deși instanța de apel are în vedere

aceste împrejurări și dispozițiile legale sus-menționate, reține, în mod

greșit, că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru întreaga

suprafață de teren intabulată.

Cu alte cuvinte, instanța este de

acord că titlul de proprietate al autorului S. vizează doar 900 mp, dar

consideră că posesia unei suprafețe mai mari de teren, intabulate în C.F., ar

fi temei suficient pentru acordarea de măsuri reparatorii.

Decizia este nelegală sub acest

aspect, prezenta cauză având ca obiect „contestație la Legea nr. 10/2001",

în aplicarea căreia, posesia nu are nicio relevanță.

pct. 9 C. proc. civ., „când hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a Legii".

16 Recurenta suspine că au fost încălcate

dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; normele ce reglementează

succesiunea legată și testamentară C. civ., precum și art. 4 din Legea specială

de reparație.

3.1.Cu privire la art. 3 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 10/2001 și art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, arată că aceste norme au fost nerespectate, sub

următoarele aspecte:

- Referitor la suprafața terenului

notificat, instanța a considerat, cu încălcarea legii, că posesia unei

suprafețe de teren mai mare decât cea înscrisă în titlul de proprietate poate

constitui temei suficient pentru acordarea de măsuri reparatorii, prin

echivalent, succesorilor fostului deținător, pentru întreaga suprafață deținută

în fapt.

- Referitor la persoana proprietarului

din momentul preluării, contestatorii au arătat că sunt succesorii persoanei

îndreptățite, S.G.G., proprietarul înscris în C.F. din 02 iulie 1940, fiul lui

S.G., semnatar al contractului de vânzare-cumpărare din 09 octombrie 1882, care

reprezintă titlul de proprietate.

Cu toate acestea, instanța a

considerat, în mod greșit, că persoanele de la care s-a preluat imobilul au

fost verii primari (rude de gradul IV) cu S.G.G., respectiv V.E., N.M. și N.C.

3.2. Prin această constatare, instanța

încalcă și principiile devoluțiunii moștenirii legale, conform cărora

colateralii ordinari nu sunt moștenitori sezinari, respectiv nu au posesiunea

de drept a moștenirii. Aceștia preiau posesiunea doar în condițiile art. 653 alin.

(2) C. civ. și sub condiția acceptării în termenul prevăzut de art. 700 din

același cod.

Faptul că succesiunea de pe urma

defunctului S.G. a fost dezbătută în anul 2000 (certificat de calitate nr. 74/2000)

atestă, per a contario, că nu s-a dezbătut succesiunea acestuia în termen de 6

luni de la decesul proprietarului din 03 octombrie 1945.

În realitate, având în vedere climatul

politic al epocii, este foarte probabil că persoanele cu vocație succesorală la

moștenirea lui S.G.G. (înscris în C.F.) nu au mai dorit să accepte succesiunea

în termenul legal, aceasta fiind, pur și simplu, abandonată.

Verii primari nu sunt moștenitori

sezinari, astfel că nu au, de drept, posesiunea moștenirii, până la acceptarea

expresă a acesteia, conform art. 700 C. civ.

În lipsa acceptării moștenirii, cei

trei veri nu au avut nicio legătura cu averea lui S.G.G. și este greșit a se

susține că aceasta a trecut, automat, la ei.

Doar prin intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, persoanele cu vocație succesorală utilă la succesiunea persoanei

îndreptățite, S.G.G., au fost repuse, de drept, în termenul de acceptare a

succesiunii.

3.3. Decizia atacată încalcă

prevederile art,4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța apreciază că

proprietarii de la care a fost preluat, abuziv, bunul sunt cei trei veri,

cărora le revine câte o parte egală din dreptul de proprietate, fiind, deci,

coproprietari la data intrării bunului în proprietatea statului.

Cu toate acestea, nu aplică această

normă și consideră, în mod greșit, că operează dreptul de acrescământ între

succesorii unui coproprietar față de alt coproprietar.

3.4. Decizia atacată încalcă

prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța a apreciat că

operează dreptul de acrescământ în favoarea unor persoane al căror grad de

rudenie cu fostul proprietar este de 9, respectiv 10, deci, care nu au vocație

succesorală față de persoana îndreptățită.

3.5. Decizia încalcă prevederile art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001. fn aplicarea acestui text, normele de aplicare

expiicitează că, de prevederile repunerii în termen, nu beneficiază succesibilul

renunțători.

Instanța de fond a reținut, corect, că

1/3 (4/12) din dreptui de proprietate s-a pierdut prin lipsa de succesori ai

defunctului N.M., iar cota de 3/36 (1/12) reprezintă cota lui A.I., soțul

autoarei sale, A.V. (nu au avut descendenți), care, în această calitate, de

soț, nu se află în relații de rudenie cu reclamanții.

Succesiunea de pe urma defunctului N.M.

a fost dezbătută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul

testamentului depus în fața instanței de apel, fiind emisă încheiere finală.

Potrivit certificatului de calitate din

1998-B.N.P. M.R., N.M. a avut un singur succesor, în calitate de legatar cu

titlul particular, pe M.P.

Per a contrario, ceilalți posibili

moștenitori nu au acceptat succesiunea în anul 1998, deoarece, în caz contrar,

nu rezultă cum ar fi putut fi emisă încheierea finală.

Acest certificat nu a fost niciodată

contestat de alți eventuali moștenitori testamentari, astfel că, până la

anulare, face probă deplină cu privire la succesorii acceptanți ai succesiunii

defunctului N.M.

Pe de altă parte, testamentul lăsat de

N.M., din 03 august 1955, instituie un legat în favoarea lui H.R. și N.N.,

pentru „absolut tot ce se va găsi pe numele meu la încetarea mea din viață

între care se cuprinde și pensia de la stat neîncasată timp de cinci ani".

Or, proprietatea asupra imobilului din

X, nu a fost pe numele lui N.M. la încetarea lui din viață, întrucât acesta nu

a acceptat succesiunea vărului său, S.G., predecedat la 03 octombrie 1945.

Cele două legatare nu au acceptat

niciodată succesiunea lui N.M. și nu au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

fiind decedate la apariția acesteia.

Cu privire la succesiunea față de A.I.

(1/12 din dreptul de proprietate), testamentul depus indică, în mod clar, un

legat particular. De fapt, contestatorii au învederat încă de la început, prin

acțiune, că o parte din drept aparține statului, ca succesiune vacantă după A.I.

Cu toate acestea, au primit mai mult decât au cerut, și anume 100% din

drepturile succesorale după S.G.G.

3.6. Decizia este dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Ipoteza Legii speciale este aceea că,

dintre mai mulți moștenitori cu vocație succesorală reală fată de fostul

proprietar al imobilului (persoana îndreptățită - S.G.G.), doar o parte acceptă

succesiunea prin depunerea cererii de măsuri reparatorii, operând, astfel,

dreptul de acrescământ pentru solicitanți.

În situația de față, mcmnul din

reclamanți nu deține vocație succesorală utilă fată de doi dintre succesorii

proprietarului imobilului solicitat, respectiv N.M. și A.I.

Niciunul dintre contestatori nu are

vocație succesorală utilă și directă față de fostul proprietar, S.G.G., în

raport de care au, în cel mai bun caz, gradul 10 de rudenie.

În concluzie, conîestatorii au

calitate procesuală activă doar pentru 7/12 din terenul de 900 mp, inclus în

titlul de proprietate, deci, doar pentru 525 mp.

3.7. Este nelegală obligarea

recurentei la propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent C.C.S.D.,

în favoarea contestatori lor, în condițiile în care au primit, până la această

dată, tot terenul la care aveau dreptul, de la R.A.A.P.P.S., și aproximativ 55

mp în plus.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea

recursului, cu consecința respingerii apelului declarat de reclamanți,

admiterii, în integralitate, a apelului declarat de pârâtă și, pe fond,

respingerea, în iot, a contestației; menținerea celorlalte dispoziții ale

deciziei atacate, referitoare la admiterea apelului declarat de Municipiul

București, prin Primarul General, și a apelului declarat de întervenientă,

precum și la respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului în

litigiu.

Recurenta pârâtă a depus întâmpinare

la recursul declarat de reclamanți, solicitând, în esență, respingerea

acestuia, ca nefondat. Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor în

cuantum de 705.798 euro, arată că aceasta este și inadmisibilă în recurs, în raport

de împrejurarea că reprezintă o cerere nouă.

Înalta Curte a încuviințat proba cu

înscrisuri, conform celor redate în încheierile de ședință din 12 noiembrie 2012

și 4 februarie 2013.

Analizând decizia civilă atacată, în

rapor