Decizia nr. 1081/2013 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 224/2006 a Tribunalului București

De asemenea, s-a statuat că solicitanții nu sunt unicii moștenitori ai defunctului S.G., actele depuse de aceștia atestând că, în afară de notificatori, există și alți moștenitori. Prin urmare, persoanele ce au formulat notificare nu pot revendica, în întregime, imobilul. Tribunalul, din examinarea probelor dosarului, a reținut că, prin actul de vânzare cumpărare din 9 octombrie 1882, G.S. a cumpărat locul viran situat în București, având lățimea de 22,5 m și lungimea de 40 m. Potrivit procesului verbal pentru înființarea C.F. din 2 iulie 1940, S.G.G. apare ca fiind proprietar pentru 1.188 mp, în temeiul actului de vânzare cumpărare autentificat din 9 octombrie 1882. Potrivit adresei emisă de D.T.L. sector 1, G.G.S. apare înscris în rolul fiscal cu imobilul situat în sectorul 1, din 1942 până în 1949, iar, din acest an, apare mențiunea „P.M.R." Neprezemarea unui titlu valabil de preluare de către stat atrage prezumția preluării abuzive a acestuia, cu atât mai mult cu cât nu s-a depus un act translativ de proprietate asupra imobilului, încheiat de autorul reclamanților, în calitate de vânzător, anterior anului 1949. în plus, la 1 ianuarie 1990, terenul se afla în deținerea pârâtei, conform Ordinului emis de M.C.T. În concluzie, Tribunalul a apreciat că s-a făcut, prin probele administrate, dovada identității dintre imobilul înscris în actul de proprietate invocat și imobilul notificat. A mai constatat că terenul care a aparținut autorului contestătorilor este de 900 mp, și nu de 1.188 mp (1.189,8 mp rezultați din măsurători), această suprafață rezultând din actul de vânzare cumpărare invocat drept titlu, în care se menționează laturile (22,50 mp x 40 mp), din planul care evidențiază forma și amplasamentul suprafeței de teren, cât și din faptul că, contestatorii nu au depus un titlu de proprietate care să justifice diferența de teren. Este adevărat că, în procesul verbal pentru înființarea C.F. din 2 iulie 1940, S.G.G. apare ca fiind proprietar pentru 1.188 mp, dar temeiul indicat este doar actul de vânzare cumpărare autentificat din 9 octombrie 1882, în care suprafața este de 900 m.p . Mai mult, forma terenului, astfel cum o identifică expertul N., este total diferită de cea inițială. În plus, nu se poate reține un caracter constitutiv al înscrierilor din procesul verbal menționat, având în vedere că înscrierea în cartea funciara era provizorie, și nu definitivă, fiind aplicabile nu dispozițiile art. 32 din Decretul nr. 115/1938, ci cele ale art. 48, care prevedeau că înscrierea provizorie va avea, ca efect, dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular cu rangul dobândit prin această înscriere, sub condițiunea și în măsura justificării ei. Din certificatul de calitate de moștenitor din 2000, eliberat de B.N.P. M.R., a rezultat că moștenitorii defunctului S.G., decedat la 03 octombrie 1945, au fost V.E., N.C. și N.M., în calitate de veri primari, fiecare cu cota de 1/3 din masa succesorală. Conform certificatului de moștenitor din 1970, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 6 București, de pe urma defunctei V.E., decedată la data de 27 decembrie 1969, au rămas, ca moștenitori. A.V., P.G. și M.P., în calitate de fiice, flecare cu câte o cotă de 1/3 din masa succesorală. De pe urma defunctei A.V., decedată la data de 06 aprilie 1973, conform certificatului de moștenitor din, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 3 București, au rămas, ca moștenitori, A.I., în calitate de soț supraviețuitor, cu cota de 3/6 din masa succesorală, R.E., P.G. și M.P., în calitate de surori, fiecare cu câte o cotă de 1/6 din masa succesorală. Conform certificatului de moștenitor din 09 noiembrie 1994, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 1 București, de pe urma defunctei R.E., decedată la data de 12 aprilie 1994, au rămas, ca moștenitori, C.I.M. și P.G. În calitate de surori, fiecare cu câte o cotă de 1/2 din masa succesorală. Potrivit certificatului de moștenitor din 16 noiembrie 1989, eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 1 București, de pe urma defunctei M.P., decedată la data de 02 aprilie 1989, au rămas, ca moștenitori, M.D.N., în calitate de soț supraviețuitor, cu cota de 1/4 din masa succesorală, și C.I.M., în calitate de fiică, cu cota de 3/4 din masa succesorală. Conform certificatului de moștenitor din 1997, eliberat de eliberat de B.N.P. M.R., de pe urma defunctului M.D.N., decedat la data de 19 august 1996, a rămas, ca unic moștenitor, C.I.M., în calitate de fiică. Din certificatul de calitate de moștenitor dinm 1998, eliberat de B.N.P. M.R., rezultă ca, de pe urma defunctului N.M., decedat la 06 mai 1959, a rămas, ca moștenitor, M.P., în calitate de legatar cu titlu particular pentru alte bunuri decât prezentul imobil. Din certificatul de calitate de moștenitor din 1999, eliberat de B.N.P l.E., rezultă că moștenitorii defunctului N.C., decedat la 15 aprilie 1957, au fost V.E., R.H. și S.D.A., în calitate de nepoți de soră. Din certificatul de calitate succesorală din 2000, eliberat de B.N.P, D.D., rezultă că, de pe urma defunctei R.H., decedată la 31 octombrie 1984, a rămas, ca unic moștenitor, R.M.G., în calitate de fiu. Conform certificatului de moștenitor din 1984, eliberat de Notariatul de Stat județean Prahova, de pe urmă defunctului S.D.A., decedat la data de 17 octombrie 1984, au rămas, ca moștenitori, S.E., în calitate de soție supraviețuitoare, cu cota de 1/4 din masa succesorală, și S.L.C., în calitate de fiu, cu cota de 3/4 din masa succesorală. Din certificatul de moștenitor din 29 august 2002, eliberat de B.N.P. I.C., rezultă că, de pe urma defunctei S.E., decedată la 04 mai 2002, a rămas unic moștenitor S.L.C., în calitate de fiu. În ceea ce-l privește pe N.M., Tribunalul a constat că s-a emis doar un certificat de legatar, nefiind dezbătută succesiunea legală. Pe de altă parte N.C. a decedat la 15 aprilie 1957, deci, anterior defunctului N.M. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul actului normativ în discuție. Conform alin. (4) al aceluiași art., de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus, în termen, cererea de restituire. Dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile în ceea ce-l privește pe N.M., deoarece cererea de restituire formulată de contestatori nu valorează acceptarea moștenirii acestuia; doar autorii contestatorilor, respectiv V.E., R.H. și S.D.A., fiind decedați ulterior defunctului N.M., puteau face acte de acceptare, Contestatorii au dobândit doar drepturile aflate în patrimoniul autorilor lor la data deschiderii succesiunii acestora și nu pot face acte de acceptare în locul antecesorilor, neavând o vocație directă la moștenirea defunctului N.M. Contestatorii nu sunt rude cu defunctul A.I., acesta fiind soțul supraviețuitor al defunctei A.V., astfel că nu au vocație succesorală legală după acesta. în concluzie, nu pot accepta o moștenire cu privire la care nu au vocație. Contesîatorilor nu le pot profita cota de 3/36, ce-i revine defunctului A.I., și nici cota de 1/3 din dreptul de proprietate ce îi revenea defunctului N.M., astfel că, din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu le revine decât cota de 7/12. Tribunalul a reținut că din întreg terenul care a aparținut autorului contestatorilor, intimata SC A.P. SA deține suprafața de 320,30 mp (900 mp - 579,7 mp, aflată la R.A. A.P.P.S.), identificată în schița anexă 3 la raportul de expertiză refăcut de expert N.Ș.D., între pct. 1, 2, 3, 4, 9, din care suprafața de 217,89 mp, identificată între pct. 1, 2, 10, 12, 9, 1 în schița anexei 3, este liberă de construcții, restul terenului fiind ocupat cu construcții subterane, reprezentate de depozite, centrale, aripa nouă hotel, iar construcția supraterană, parter, etaj, aparține pârâtei. S-a reținut că SC A.P. SA deține terenul ce a aparținut autorului contestatorilor în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 03 mai 1994, imobilul fiind preluat de stat de la acesta, în mod abuziv, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare (aspect necontestat de niciuna dintre părțile din proces). Prin contractul de transfer al dreptului de superficie, autentificat din 14 decembrie 1995 de B.N.P, M., pârâta SC A.P. SA, în calitate de proprietar, a transferat către intervenienta SC A.P.G. SA (actuala SC A.H. SA), în calitate de superficial", dreptul de superficie asupra terenului în suprafață totală de 7.489 mp, pe care este situat hotelul cu accesoriile, pe durata existenței intervenientei sau a oricărora dintre succesorii săi, în cazul dizolvării anticipate a societății. În raport de aceste considerente, Tribunalul a constat că, în mod nelegal, pârâta a respins notificarea, motivat de faptul că nu există identitate între terenul proprietatea autorilor contestatorilor și terenul dețmut de pârâtă. În consecință, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, a anulat Decizia nr. 1 din 21 martie 2002, emisă de SC A.P. SA, a constat că prezenții contestatari sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12 din imobilul - teren, situat în București,sector 1, în suprafață de 102,41 mp. În temeiul art. 7 alin. (1), (2) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, a dispus restituirea, în deplină proprietate și posesie, contestatorilor a cotei de 7/12 din imobilul - teren situat la aceeași adresă, în suprafață de 217,89 mp, identificat în anexa 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N.Ș.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9, 1. În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu, Tribunalul a constatat că se impune respingerea acesteia, având în vedere incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că actul juridic încheiat între pârâtă și intervenienta nu face parte din categoria celor enumerate în art. 14 din aceeași Lege, respectiv a acelora în care noul proprietar se subrogă în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cât și împrejurarea că înscrierea acestui drept în cartea funciară este ulterioară formulării notificării. Prin Decizia civilă nr. 42/ A din 31 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de apelanții Municipiul București, prin Primarul General, de SC A.P. SA, de apelanta intervenienta SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA) și de apelanții contestatori C.I.M., S.C.L., L.M.C. (moștenitoarea defunctului R.G.M.) împotriva sentinței civile sus-menționate. Curtea a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată împotriva Municipiului București, pentru lipsa calității procesuale pasive, A stabilit dreptul contestatorilor Ia măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 608,3 mp, situată în București, sector 1. A obligat-o pe intimata SC A.P. SA să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent C.C.S.D., în favoarea contestatorilor, pentru terenul sus-menționat, conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005. A respins cererea de restituire în natură a terenului, ca nefondată, și, ca lipsită de interes, cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC A.H. SA. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Referitor la apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, între intimat și persoana ce poate fi obligată în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății trebuie să existe identitate, pentru ca aceasta să-și justifice calitatea de a sta în proces. În speță, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, raportul juridic de drept substanțial dedus judecății se leagă între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare. Din actele dosarului nu rezultă că Municipiul București ar avea calitatea de unitate deținătoare și nici măcar contestatorii nu emit pretenții în raport cu acesta. Ca urmare, nu există identitate între Municipiul București și persoana ce ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecății, așa încât pârâtul respectiv nu are calitate procesuală pasivă. Drept urmare, s-a admis apelul declarat de Municipiul București și s-a schimbat, în parte, sentința, în sensul că s-a respins acțiunea față de acesta, pentru lipsa calității procesuale pasive. În ceea ce privește celelalte apeluri, Curtea a constatat următoarele: Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a bunurilor. Din actele dosarului, rezultă că C.B. a vândut doctorului G.S. „locul viran din București, cu fațada ia aceeași stradă, în lărgime de 22 m și 50 cm și în adâncime de 40 m, învecinat cu A.N., printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1882. Din procesul verbal al Comisiunii pentru înființarea C.F. București din 1940, rezultă că S.G.G. s-a intabulat în C.F., cu suprafața de 118 mp teren și casă cu 14 camere, imobil, dobândit prin cumpărare, în baza actului încheiat între C.C.B. și Dr. G.S., tatăl titularului înscrierii dreptului în C.F., din anul 1882. Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate sus-citat are la bază și un plan de situație ce a fost avut în vedere de experți, la identificarea imobilului, cu privire ia care contestatorii au emis pretenții. La dosarul cauzei nu există dovezi privind momentul și temeiul preluării imobilului de stat, însă, din certificatul de calitate de moștenitor din 2000 și arborele genealogic întocmit, rezultă că, după S.G., decedat la 3 octombrie 1945, au rămas, ca moștenitori, V.E., N.M. și N.C., în cote egale, de câte 1/3, în calitate de veri primari. Având în vedere data decesului iui S.G., instanța a reținut câ preluarea imobilului de către stat a avut loc, ce! mai probabil, direct de la succesorii acestuia. Moștenitorii lor, în linie dreaptă și colaterală, până la gradul al IV-lea inclusiv, într-o succesiune just reținută de către prima instanță și necontestată prin motivele de apel, fac dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Ei au calitatea de moștenitori legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, așa încât notificările formulate reprezintă cereri de acceptare a succesiunii. Drepturile succesorale s-au dobândit de către contestatori, prin retransmitere, de la V.E., N.M. și N.C., toți. decedați. N.M., prin testamentul din august 1950, depus în apel, a lăsat nepoatei sale, S.R., și soției sale, N.A., întreaga sa avere, așa încât prima instanță a reținut, în mod greșit, că reclamanții, moștenitori ai legatarilor universali sus-menționați, nu moștenesc și cota de 1/3, care a aparținut autorului lor. Conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr, 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. Faptul că nu toți moștenitorii lui V.E., N.M. și N.C. au formulat notificări este lipsit de relevanță, în contextul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform căruia, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. 3, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățire, care au formulat, în termen, cererea de restituire. Ca urmare, beneficiind de dreptul de acrescărant, contestatorii sunt îndreptățiți, în cotele indivize ce se cuvin autorilor lor, la restituirea imobilului ca întreg și nu pentru o cotă din acesta. În consecință, motivul de apel formulat de contestatori, în sensul că sunt îndreptățiți la restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului ca întreg, și nu în cote părți, este întemeiat. Criticile privind lipsa identității terenului ce a tăcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1882 și al intabulării din anul 1940, pe de o parte, și terenul deținut de intimata SC A.P. SA și de intervenienta SC A.H. SA, pe de altă parte, sunt neîntemeiate. Astfel, deși, inițial, respectiv în anul 1882, terenul figura în str. X, în urma sistematizării orașului, la data intabulării același imobil figura în str. Y. Or, prin notificare, s-a solicitat restituirea imobilului de la această adresă. În plus, în cauză, au fost efectuate expertize de identificare, respectiv raportul de expertiză întocmit de expertul M.C., raportul de expertiză întocmit de expertul N.Ș.D. și raportul de expertiză întocmit de G.C. În ceea ce privește identificarea terenului, toți experții au demonstrat că intimata și intervenienta se află în posesia, de fapt și de drept, a terenului ce face obiectul notificării către SC A.P. SA. Ca urmare, criticile formulate în acest sens de intimată și intervenienta au fost înlăturate. Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin „imobile preluate în mod abuziv" se înțelege orice imobile preluate tară titlu valabil sau tară respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale aie puterii sau ale administrației de stat. Prin urmare, în raport de aceste dispoziții legale, critica intimatei și intervenientei, în sensul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului către stat, pe considerentul că nu s-a dovedit în ce bază s-a efectuat preluarea imobilului, este neîntemeiată. Art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 relevă intenția legiuitorului de a extinde sfera actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și de a recunoaște persoanelor îndreptățite dreptul la măsuri reparatorii pentru bunurile aflate în posesia lor, la data preluării. Or, în speță, deși, inițial, în anul 1882, proprietatea avea o întindere de 900 mp, în anul 1945, când, în baza unui plan de situație, a fost intabulată în cartea funciară, aceasta avea o întindere de 1.188 mp teren, Așa fiind, chiar dacă înscrierea în C.F. a imobilului nu are caracter constitutiv de drepturi, raportat la dispozițiile art. 48 din Decretul nr. 115/1938, Curtea a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren intabulată, aflată în detenție la data apropiată preluării de stat, astfel cum rezultă din spiritul și normele Legii nr. 10/2001. Faptul că S.G.G. se afla în posesia suprafeței de 1.188 mp nu rezultă numai din procesul verbal de carte funciară, ci și din planul de situație de ia acea dată, aflat în anexele rapoartelor de expertiză, teren care are o cu totul altă formă decât cea dreptunghiulară, de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De la SC A.P. SA, contestatorii au solicitat, prin notificare, suprafața de 656 mp teren din întreaga suprafață de 1.188 mp, iar, din actele dosarului, rezultă că, prin Decizia civilă nr. 170/ A din 5 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă, aceiași contesîatori au obținut restituirea suprafeței de 532 mp teren din cei 1.188 mp, de la R.A.A.P.P.S. În realitate, această entitate juridică a predat contestatorilor o suprafață mai mare de teren aflată în posesia sa, și anume suprafața de 579,7 mp. Ca urmare, contestatorii nu pot primi măsuri reparatorii pentru o suprafață mai mare de 1.188 mp teren, decât cu riscul îmbogățirii fără just temei. Deducând din 1.188 mp teren suprafața de 579,7 mp teren, Curtea a reținut că reclamanții sunt îndreptăți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 608,3 mp teren. Conform raportului de expertiză întocmit de expert N.Ș.D., după naționalizare, hotelul A.P. s-a extins către nord, în vederea construirii unei aripi noi, ajungând să se suprapună cu fosta proprietate a lui G.S., pe porțiunea numerotată 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1, în întindere de 610 mp. De asemenea, și din raportul de expertiză refăcut de inginer G.C. în apel, rezulta că terenul intabulat se suprapune cu terenul deținut de SC A.P. SA, într-o arie de 608,3 mp. Asupra terenului, intimata deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 mai 1994. Prin contractul de transfer al dreptului de superficie autentificat din 14 decembrie 1995, de către B.N.P. M., intimata a transferat către intervenienta SC A.P.G. SA, în calitate de superficiar, dreptul de superficie asupra terenului în suprafață de 7.489 mp, pe care este situat hotelul cu accesoriile sale. În ceea ce privește pretenția contestatorilor, de restituire, în natură, a terenului, instanța a reținut că este neîntemeiată. Astfel, din raportul de expertiză întocmit de expertul N.Ș.D. și schițele anexe, rezultă că, pe terenul sus-citat, sunt amplasate construcțiile subterane A (depozite și centrală - aripa nouă hotel) și construcția supraterană B (parter + etaj). Ar exista o porțiune de teren liberă de construcții - porțiunea 1, 2, 10, 12, 9, 1, în suprafață de 217,89 mp, pe care prima instanță a restituit-o în natură. Din expertiza întocmită în apel de expert C.G., rezultă că, pe terenul pe care îl solicită contestatorii, este amplasată o construcție cu subsol, parter, etaj și pod, cu o suprafață construită de 70 mp, precum și o parcare, iar, în subteran, sunt construite mai multe anexe (celule de medie tensiune, boxe trafo, grupe electrogene, ateliere de mentenanță, pompe pentru canalizare, etc). Toate construcțiile sunt autorizate și aparțin apelantei interveniente. Aceasta a pretins că, pentru buna sa funcționare și pentru a răspunde standardelor de calitate a serviciilor sale, nu se poate dispensa de terenul aflat în posesia sa și în legătura cu care a încheiat un contract de superficie cu SC A.P. SA, în acest sens, s-au depus la dosar Criteriile obligatorii pentru clasificarea structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare de tipul hotel, apartament și motel. Din examinarea acestor criterii, Curtea a reținut că parcările auto reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor și motelurilor. Contestatorii au renunțat la judecata contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile care au fost demolate, nu și la acordarea de măsuri reparatorii pentru teren, cum greșit pretind intimata și inîervenienta. Față de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, de rapoartele de expertiză menționate mai sus, din care rezultă că, pe terenul în suprafață de 608,3 mp, se află amplasate construcții supraterane și subterane și parcări destinate deservirii SC A.H. SA., Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților, de restituire, în natură, a terenului. A constatat că nu poate fi restituită, în natură, nici măcar suprafața de 217 mp teren, ocupată de parcare, din cauza destinației clădirilor subterane și supraterane învecinate, de a deservi activități hoteliere, ce implică și existența locurilor de parcare. Raportat la art. 1 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Aceste despăgubiri acordate în echivalent se propun de către unitatea deținătoare, prin decizie, și se înaintează, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Secretariatului C.C.S.D. Aceasta din urmă va stabili, pe baza unui raport de evaluare, valoarea despăgubirilor, în raport de prețul de piață al imobilului, modalitățile de despăgubire și termenele de achitare, în condițiile reglementate prin legea menționată. Ca urmare a respingerii cererii de restituire în natură, cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC A.H. SA, în sensul obligării eventualilor noi proprietari la respectarea dreptului de superficie asupra terenului, a rămas lipsită de obiect și de interes, motiv pentru care a fost respinsă ca atare, fiind înlăturată soluția primei instanțe, de respingere a cererii de intervenție pe fond. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții L.M.C., C.I.M., S.C.L. și pârâta SC A.P. SA. I. Reclamanții au criticat hotărârea instanței de apel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: 1. În mod nelegal, instanța de apel a stabilit că recurenții dețin suprafața de teren de 579, 7 mp din imobilul situat în str. X. Prin Decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 170/ A din 5 aprilie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, li s-a recunoscut un drept de 532 mp, iar, în unna punerii în posesie, conform raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei, dețin mai puțin teren cu 21,7 mp decât suprafața din documentația cadastrală, de 579,7 mp, în mod greșit, s-a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la recunoașterea unui. Drept de proprietate în suprafață de 608,3 mp, dreptul lor fiind de 610 mp, teren care aparține SC A.P. SA, conform identificării realizate de expert N.Ș.D. Prin acest raport, necontestat de către părți, s-a stabilit că proprietatea autorului recurenților s-a suprapus cu terenul aparținând apelantei pe suprafața de 610 mp împrejurarea că suprafața de teren restituită de R.A.A.P.P.S. este mai mare decât cea stabilită prin Decizia Curții de Apel București nr. 170 A din 5 aprilie 2006 nu limitează dreptul reclamanților la restituirea, în natură și despăgubiri, pentru întreaga suprafață care a aparținut autorului ior și care este ocupată, iară titlu legal, de intimata apelantă, respectiv de 610 mp.

În mod greșit, Curtea a reținut că nu este întemeiată pretenția recurenților, de restituire, în natură, a suprafeței de teren libere de construcții, de 217,89 mp. Astfel, s-a stabilit, în mod nelegal, de instanța de apei, că destinația suprafeței de teren sus-menționate este de parcare auto; că această destinație determină imposibiiitatea pârâtei și intervenientei de a se dispensa, în funcționarea lor, de această suprafața de teren și că reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor și motelurilor. S-a procedat, în mod nelegal, la aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare a aceleiași legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. În susținerea acestui motiv, recurenții arată că raportul juridic dedus judecații este constituit la data emiterii Deciziei contestate, nr. 1 din 21 martie 2002, astfel încât legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei, neputând să le fie opuse modificările acestei Legi, ulterioare datei de 21 martie 2002. în acest sens, au invocat cele stabilite prin Decizia nr. 830/2G08 a Curții Constituționale, în legătură cu aplicarea legii în timp. Apreciind, în mod nelegal, că, în cauză, este aplicabilă legea în vigoare la daîa judecării apelului, Curtea a încălcat pricipiul "tempus regit actum" și dispozițiile legale constituționale, vizând neretroacîivitatea legii civile și egalitatea în drepturi a cetățenilor. Modificările legislative ulterioare datei de 21 martie 2002, dacă s-ar aplica în cauză, după ce s-a constituit raportul juridic dedus judecații, ar tinde să genereze o situație de inechitate între persoanele ale căror cereri au fost soluționate înainte de aceste modificări și cele care au fost chemate în judecată înainte de modificarea Legii nr. 10/2001, dar cererile ior au fost soluționate după data intrării în vigoare a legilor de modificare. Simpla împrejurare de fapt că cererile introduse în instanță înainte de intrarea în vigoare a legii noi se soluționează diferit, în funcție de legea aplicabilă la data pronunțării soluției, nu este un criteriu de diferențiere care să justifice un tratament discriminatoriu aplicabil celor aflați în situații identice, dar care, din motive care nu le pot fi imputate, se judecă la momente diferite de timp. Astfel, nu pot fi aplicate, în speță, prevederile raportate la verificarea destinației terenului, potrivit art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, și dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală. Potrivit Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din 27/06/2001, publicată în M. Of. nr. 379/2001, în vigoare la data emiterii deciziei contestate, erau prevăzute, ca excepții reglementate expres, situațiile în care se puteau oferi despăgubiri prin echivalent. Niciunul dintre aceste cazuri, în care puteau fi acordate despăgubiri, nu este incident în speță, pentru suprafața de teren de 217,89 mp. În plus, construcțiile intimatei apelante sunt realizate fără autorizație de construire, recurenții arătând că, pe tot parcursul procesului, au afirmat că suprafața de teren de 610 mp trebuia restituită, în natură, în integralitate sa. Din niciun înscris administrat în cauză, nu rezultă că parcarea este realizată în baza unei autorizații de construire. Nu reiese că parcarea cu destinație administrativă ar fi de natura celor care ar reprezenta un criteriu obligatoriu pentru acordarea unei anumite clasificări. Instanța nu menționează temeiul iegal în baza căruia acest criteriu ar avea un impact determinant asupra activității desfășurate de intimata apelantă. De asemenea, Curtea nu arată cum acest criteriu obligatoriu de clasificare, apreciat ca atare, este determinant în cauză, având în vedere că nu Întreaga parcare, cu intrare dinspre str. X, va fi desființată, o parte fiind menținută pe terenul care nu poate fi restituit, în natură, reclamanților, teren în suprafață de 392,11 mp, dar și pe restui terenului aparținând intimatei apelante, care nu se suprapune cu terenul care aparține autorului lor.

Intimata apelantă SC A.P. SA și intervenienta apelantă SC A.H. SA nu au contestat, prin motivele de apel, soluția primei instanțe, de restituire, în natură, a terenului liber de construcții, în suprafața de 217,89 mp, în baza art. 10.3. din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că nu se pot dispensa de teren, pentru buna funcționare sau calitate a serviciilor. Nu este invocat, ca motiv de apel, un temei din Legea nr. 10/2001, care să determine instanța de apel să analizeze imposibilitatea de restituire. Apelanta intervenienta a arătat, în cadrul motivelor de apel, că cererea de intervenție a fost respinsă în mod greșit, întrucât terenul este ocupat de construcții și lucrări, proprietatea acesteia. Această critică nu vizează, însă, netemeinicia soluției de restituire, în natura, a suprafeței de teren de 217,89 mp, ci este invocată pentru a justifica temeinicia cererii de intervenție. Doar la data la care s-a judecat apelul, intervenienta a afirmat că nu-și va putea desfășura activitatea, întrucât nu îndeplinește criteriile de clasare, dacă soluția cu privire la terenul restituit va fi menținută. Această susținere nu a fost invocată în cadrul motivelor de apel, astfel încât reclamanții să poată formula apărări, și nici de persoana care avea calitatea de a face aceste susțineri, respectiv de unitatea deținătoare a imobilului, pe care intervenienta nu o îndeplinește. În concluzie, au arătat că instanța de apel s-a pronunțat pe mai mult decât s-a solicitat, în baza unor temeiuri legaîe cu care nu a fost învestită, care nu au fost aduse la cunoștința părților în mod procedural, cu respectarea caracterului devolutiv al apelului și dreptului la apărare. Au mai arătat că, de vreme ce soluția primei instanțe, cu privire la cererea de intervenție, nu a fost schimbată pe fond, ci ca o consecință a respingerii cererii de restituire în natură, apărările formulate de apelanta intervenienta, legate de modul de folosire a terenului și de destinația acestuia, nu pot fi analizate.

Instanța de apel a constatat, în mod nelegal, aplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1.6 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, inclusiv pentru suprafața de teren pentru care, pentru prima dată, au fost acordate despăgubiri în apel (217,89 mp), raportat îa principiile care guvernează aplicarea legii în timp, precum și la decizia în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Arată că dispoziția contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele de judecată sunt obiigate a stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite. Prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a Legii. De aceea, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a noii Legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, nu mai pot fi trimise C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și. temeiniciei. Susțin, în ipoteza în care se va menține decizia recurată, sub aspectul respingerii cererii de restituire, în natură, a terenului de 217,89 mp, că instanța este obligată să stabilească cuantumul despăgubirilor pentru întregul lor drept, conform expertizei întocmite de expert D., efectuată la instanța de fond și necontestată.

Curtea a considerat, în mod greșit, că apelul declarat de intervenienta este întemeiat, cu consecința schimbării soluției primei instanțe, de respingere, pe fond, a cererii de intervenție. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, respingerea apelurilor declarate de pârâtă și intervenienta, admiterea apelului declarat de reclamanți, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul recunoașterii dreptului lor asupra imobilului în suprafață de 1.188 mp, menținerea soluției de restituire, în natură, a terenuiui în suprafață de 217,89 mp, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, de 15 392,11 mp, la suma de 705.798 euro, menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe. Pârâta SC A.P. SA a criticat decizia pentru următoarele motive: 1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut". 1.1 În mod greșit, instanțele de fond și de apel au luat act de renunțarea contestatorilor la judecarea doar a capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate. Ca urmare a declarațiilor autentice depuse de toți contestatorii în dosarul de recurs anterior, s-au modificat limitele sesizării, astfel încât instanța rămâne sesizată doar cu cererea de restituire, în natură, a terenurilor libere de construcții, după cum se menționează, în mod expres, în aceste declarații. Renunțările respective fac inutilă examinarea cererii de despăgubiri pentru terenurile ocupate de construcțiile A.H. 1.2. Contestatorii au învederat încă de la început, prin acțiune, că solicită cota de 51/54 din dreptul de proprietate, întrucât o parte din drept aparține statului, ca succesiune vacantă de pe urma lui A.I. Cu toate acestea, au primit mai mult decât au cerut, și anume 100% din drepturile succesorale de pe urma lui S.G.G. 2. Motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii". Titlul de proprietate depus de reclamanți vizează, în mod cert, o proprietate totală de 900 mp (22,5 m x 40m) așa cum este stipulat în acest înscris. Art. 48 din Decretul-Lege nr. 115/1938 prevede că înscrierea provizorie în cartea funciară, cum este cazul de față, nu are caracter constitutiv, fiind efectuată sub condiția și în măsura justificării ei. Procesul verbal de înscriere în C.F. (de unde, în mod nejustificaî, reiese suprafața de 1.188 mp) menționează că actul juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea este contractul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1882. Deși instanța de apel are în vedere aceste împrejurări și dispozițiile legale sus-menționate, reține, în mod greșit, că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren intabulată. Cu alte cuvinte, instanța este de acord că titlul de proprietate al autorului S. vizează doar 900 mp, dar consideră că posesia unei suprafețe mai mari de teren, intabulate în C.F., ar fi temei suficient pentru acordarea de măsuri reparatorii. Decizia este nelegală sub acest aspect, prezenta cauză având ca obiect „contestație la Legea nr. 10/2001", în aplicarea căreia, posesia nu are nicio relevanță. 3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „când hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii". 16 Recurenta suspine că au fost încălcate dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; normele ce reglementează succesiunea legată și testamentară C. civ., precum și art. 4 din Legea specială de reparație. 3.1.Cu privire la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, arată că aceste norme au fost nerespectate, sub următoarele aspecte: - Referitor la suprafața terenului notificat, instanța a considerat, cu încălcarea legii, că posesia unei suprafețe de teren mai mare decât cea înscrisă în titlul de proprietate poate constitui temei suficient pentru acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, succesorilor fostului deținător, pentru întreaga suprafață deținută în fapt. - Referitor la persoana proprietarului din momentul preluării, contestatorii au arătat că sunt succesorii persoanei îndreptățite, S.G.G., proprietarul înscris în C.F. din 02 iulie 1940, fiul lui S.G., semnatar al contractului de vânzare-cumpărare din 09 octombrie 1882, care reprezintă titlul de proprietate. Cu toate acestea, instanța a considerat, în mod greșit, că persoanele de la care s-a preluat imobilul au fost verii primari (rude de gradul IV) cu S.G.G., respectiv V.E., N.M. și N.C. 3.2. Prin această constatare, instanța încalcă și principiile devoluțiunii moștenirii legale, conform cărora colateralii ordinari nu sunt moștenitori sezinari, respectiv nu au posesiunea de drept a moștenirii. Aceștia preiau posesiunea doar în condițiile art. 653 alin. (2) C. civ. și sub condiția acceptării în termenul prevăzut de art. 700 din același cod. Faptul că succesiunea de pe urma defunctului S.G. a fost dezbătută în anul 2000 (certificat de calitate nr. 74/2000) atestă, per a contario, că nu s-a dezbătut succesiunea acestuia în termen de 6 luni de la decesul proprietarului din 03 octombrie 1945. În realitate, având în vedere climatul politic al epocii, este foarte probabil că persoanele cu vocație succesorală la moștenirea lui S.G.G. (înscris în C.F.) nu au mai dorit să accepte succesiunea în termenul legal, aceasta fiind, pur și simplu, abandonată. Verii primari nu sunt moștenitori sezinari, astfel că nu au, de drept, posesiunea moștenirii, până la acceptarea expresă a acesteia, conform art. 700 C. civ. În lipsa acceptării moștenirii, cei trei veri nu au avut nicio legătura cu averea lui S.G.G. și este greșit a se susține că aceasta a trecut, automat, la ei. Doar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele cu vocație succesorală utilă la succesiunea persoanei îndreptățite, S.G.G., au fost repuse, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii. 3.3. Decizia atacată încalcă prevederile art,4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța apreciază că proprietarii de la care a fost preluat, abuziv, bunul sunt cei trei veri, cărora le revine câte o parte egală din dreptul de proprietate, fiind, deci, coproprietari la data intrării bunului în proprietatea statului. Cu toate acestea, nu aplică această normă și consideră, în mod greșit, că operează dreptul de acrescământ între succesorii unui coproprietar față de alt coproprietar. 3.4. Decizia atacată încalcă prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța a apreciat că operează dreptul de acrescământ în favoarea unor persoane al căror grad de rudenie cu fostul proprietar este de 9, respectiv 10, deci, care nu au vocație succesorală față de persoana îndreptățită. 3.5. Decizia încalcă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. fn aplicarea acestui text, normele de aplicare expiicitează că, de prevederile repunerii în termen, nu beneficiază succesibilul renunțători. Instanța de fond a reținut, corect, că 1/3 (4/12) din dreptui de proprietate s-a pierdut prin lipsa de succesori ai defunctului N.M., iar cota de 3/36 (1/12) reprezintă cota lui A.I., soțul autoarei sale, A.V. (nu au avut descendenți), care, în această calitate, de soț, nu se află în relații de rudenie cu reclamanții. Succesiunea de pe urma defunctului N.M. a fost dezbătută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul testamentului depus în fața instanței de apel, fiind emisă încheiere finală. Potrivit certificatului de calitate din 1998-B.N.P. M.R., N.M. a avut un singur succesor, în calitate de legatar cu titlul particular, pe M.P. Per a contrario, ceilalți posibili moștenitori nu au acceptat succesiunea în anul 1998, deoarece, în caz contrar, nu rezultă cum ar fi putut fi emisă încheierea finală. Acest certificat nu a fost niciodată contestat de alți eventuali moștenitori testamentari, astfel că, până la anulare, face probă deplină cu privire la succesorii acceptanți ai succesiunii defunctului N.M. Pe de altă parte, testamentul lăsat de N.M., din 03 august 1955, instituie un legat în favoarea lui H.R. și N.N., pentru „absolut tot ce se va găsi pe numele meu la încetarea mea din viață între care se cuprinde și pensia de la stat neîncasată timp de cinci ani". Or, proprietatea asupra imobilului din X, nu a fost pe numele lui N.M. la încetarea lui din viață, întrucât acesta nu a acceptat succesiunea vărului său, S.G., predecedat la 03 octombrie 1945. Cele două legatare nu au acceptat niciodată succesiunea lui N.M. și nu au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind decedate la apariția acesteia. Cu privire la succesiunea față de A.I. (1/12 din dreptul de proprietate), testamentul depus indică, în mod clar, un legat particular. De fapt, contestatorii au învederat încă de la început, prin acțiune, că o parte din drept aparține statului, ca succesiune vacantă după A.I. Cu toate acestea, au primit mai mult decât au cerut, și anume 100% din drepturile succesorale după S.G.G. 3.

Decizia este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Ipoteza Legii speciale este aceea că, dintre mai mulți moștenitori cu vocație succesorală reală fată de fostul proprietar al imobilului (persoana îndreptățită - S.G.G.), doar o parte acceptă succesiunea prin depunerea cererii de măsuri reparatorii, operând, astfel, dreptul de acrescământ pentru solicitanți. În situația de față, mcmnul din reclamanți nu deține vocație succesorală utilă fată de doi dintre succesorii proprietarului imobilului solicitat, respectiv N.M. și A.I. Niciunul dintre contestatori nu are vocație succesorală utilă și directă față de fostul proprietar, S.G.G., în raport de care au, în cel mai bun caz, gradul 10 de rudenie. În concluzie, conîestatorii au calitate procesuală activă doar pentru 7/12 din terenul de 900 mp, inclus în titlul de proprietate, deci, doar pentru 525 mp. 3.

Este nelegală obligarea recurentei la propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent C.C.S.D., în favoarea contestatori lor, în condițiile în care au primit, până la această dată, tot terenul la care aveau dreptul, de la R.A.A.P.P.S., și aproximativ 55 mp în plus. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii apelului declarat de reclamanți, admiterii, în integralitate, a apelului declarat de pârâtă și, pe fond, respingerea, în iot, a contestației; menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate, referitoare la admiterea apelului declarat de Municipiul București, prin Primarul General, și a apelului declarat de întervenientă, precum și la respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului în litigiu. Recurenta pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, solicitând, în esență, respingerea acestuia, ca nefondat. Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 705.798 euro, arată că aceasta este și inadmisibilă în recurs, în raport de împrejurarea că reprezintă o cerere nouă. Înalta Curte a încuviințat proba cu înscrisuri, conform celor redate în încheierile de ședință din 12 noiembrie 2012 și 4 februarie 2013. Analizând decizia civilă atacată, în rapor