ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3016/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr. 1402/4/2007 reclamanții G.O., L.C., F.H., B.V.M., l.S., P.V.M. și K.M.l., prin avocat F.A., au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând obligarea acesteia să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. G.G., unde pârâta își are sediul, imobil compus din teren în suprafață de 5.589,66 mp și construcții. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că autorii reclamanților au dobândit în perioada 1878-1892, prin diverse acte juridice, dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București, Calea R., construcțiile edificate pe aceste terenuri adăpostind la vremea respectivă Institutul de fete Pompilian și o casă de locuit pentru membrii familiei P. Între cele trei corpuri de proprietate nu au existat niciodată semne de hotar, acestea fiind utilizate în comun și de moștenitorii proprietarilor inițiali până în anul 1950 când, prin Decretul nr. 92/1950, au fost preluate abuziv de către Statul Român, la poziția nr. 5.689, menționându-se naționalizarea de la G.I.P. a 7 apartamente situate în Calea R. Reclamanții au susținut că, în realitate, nu a fost preluat numai imobilul situat la adresa menționată în decret ci și celelalte două corpuri de proprietate, toate fiind date în administrarea Î.L.L.

Pe parcurs, a rămas în administrare numai casa de locuit de la nr. 58, construcțiile și terenul aferent, unde funcționase I.P., fiind repartizate, în decursul anilor 1952-1953 în administrarea și folosința Î.A. București. Această societate a ocupat și terenul alăturat, situat în Calea R., iar porțiunea utilizată astfel de pârâtă a primit ulterior, ca urmare a redenumirii și renumerotării străzilor din zonă, adresa G.G. Totodată, la data de 21 septembrie 1995, s-a obținut certificatul de atestare care reprezintă titlul de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu.

S-a mai arătat că titlul reclamanților este preferabil titlului pârâtei deoarece potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv de către Statul Român și deținute fără titlu de acesta, astfel că nu putea să constituie un drept de proprietate în patrimoniul pârâtei prin emiterea certificatului de atestare menționat mai sus. Totodată, față de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, reclamanții au apreciat că nu au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, drept dobândit de autorii acestora în temeiul unor acte juridice încheiate cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și cele ale Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 3706 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei sectorului 4 București, secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 4 București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții G.O., L.C., F.H., B.V.M., I.S., P.V.M., K.M.l., pe pârâta SC A. SA și chematul în garanție A.V.A.S., având ca obiect revendicare imobiliară și pretenții, în favoarea Tribunalului București și a dispus înaintarea dosarului la instanța competentă după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri. Cauza a fost înregistrată sub nr. 24814/3/2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 1199 din 1 octombrie 2007 a Tribunalului București, Secția a lll-a civilă, s-a declinat competența soluționării cauzei formulată de reclamanții G.O., L.C., F.H., B.V.M.l.S., P.V.M., K.M.l., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA și a chematului în garanție A.V.A.S., a constatat conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului pentru rezolvarea acțiunii către Curtea de Apel București. Prin sentința civilă nr. 35 din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul, secției a V-a civilă, a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 657 din 01 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A. SA, împotriva chematei în garanție A.V.A.S. Analizând excepția lipsei calității procesuale active, instanța a respins-o ca neîntemeiată, căci reclamanții justifică legitimarea procesuală în cauză prin înscrisurile depuse la fila 9-13; 18-19; 21-24 din Dosarul nr. 1402/4/2007. Analizând probele administrate în cauză, instanța a reținut că reclamanții nu au dovedit prin actul de vânzare - cumpărare din 1878, procesul - verbal din 18 iunie 1980 și donația din anul 1892 (filele 9-12 din Dosarul nr. 1402/4/2007) dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului revendicat.

În plus, instanța a reținut că nu există identitate între imobilul revendicat și cel menționat în cele trei înscrisuri invocate de reclamanți în dovedirea dreptului lor de proprietate, din actele depuse rezultând că suprafața imobilului este de 5.299 mp, și nu de 5.589,66 mp, iar adresele imobilelor sunt diferite. Față de soluția de respingere a acțiunii principale, instanța a respins ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții G.O., L.C., F.H., B.V.M.l.S., P.V.M.

și K.M.l., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive: 1. Cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului revendicat, apelanții - reclamanți au susținut că au arătat atât în acțiunea introductivă, cât și prin numeroasele precizări depuse la diverse termene de judecată, următoarele aspecte, dovedite de actele existente deja la dosarul cauzei, dar pe care le anexează și la prezentul apel: Prin actul de vânzare-cumpărare din 1878 și prin procesul-verbal din anul 1880 (anexele 1 și 2), autorul reclamanților, G.I.P., a dobândit dreptul de proprietate asupra a două loturi de teren, situat în actuala Str. G.G., fosta Calea R., pe care a edificat diverse construcții, care au adăpostit Institutul de fete P., până la preluarea fără titlu a acestor imobile de către Statul român.

După moartea acestuia, în anul 1907, dreptul de proprietate asupra terenului si construcțiilor a revenit moștenitorilor săi, respectiv celor 9 copii: C., M., O., I., P., V., G., L. și G., care au continuat să folosească imobilele în indiviziune. Pe de altă parte, la data de 10 septembrie 1892, C.P., a primit cu titlu de donație, de la mătușa ei, M.T., terenul imediat învecinat cu cele două loturi cumpărate de tatăl său, G.I.P., teren situat atunci la adresa Calea R., și mai apoi fiind inclus în imobilul, situat în str. G.G.(anexa 3). Cu toate că acest din urmă teren a aparținut în exclusivitate C.P., nefiind așadar primit cu titlu de moștenire, ca în cazul celorlalte loturi din fosta Calea R., toate cele trei imobile și construcțiile aferente au fost folosite în comun, neexistând niciodată semne de hotar între ele.

După decesul C.P., căsătorită Z., dreptul de proprietate s-a transmis asupra moștenitoarei E.Z., căsătorită W., fiica sa. Mai mult, în procesul-verbal din 1 din 02 decembrie 1943 întocmit de Comisiunea pentru înființarea C.F. în București, sunt enumerați proprietarii din acel moment ai loturilor cumpărate de G.L.P. în anii 1878 și 1880 respectiv moștenitorii acestuia, copiii săi, fiecare figurând cu cota moștenită; E.W., născută Z. cu o cotă de 5/9 (a cumpărat cotele de la patru frați ai săi, conform anexelor 5, 6, 7, 8, iar o cotă de 1/9 a fost moștenită de la mama sa), P.G., în cotă de 1/9, P.G., în cotă de 1/9, P.V., în cotă de 1/9 și P.O., în cotă de 1/9.

De asemenea, din procesul-verbal din 2 din 18 noiembrie 1943, întocmit de aceeași comisie, pentru imobilul primit ca donație în anul 1892, reiese că unica proprietară a acestuia este Elena Wild, și că imobilul figura Ia adresa poștală Calea R. Mai mult, problema calității active a reclamanților a fost clarificată de instanță, prin respingerea excepției invocate de pârâtă prin întâmpinare, astfel încât, având în vedere cele expuse anterior, susținute de înscrisurile depuse deja la dosarul cauzei, la fond, apelanții - reclamanți consideră că au făcut dovada, atât a dreptului de proprietate al autorilor lor, G.L.P. și C.P., căsătorită Z., asupra imobilelor revendicate, cât și a calității reclamanților de moștenitori ai autorilor inițiali.

2. Față de a doua motivație a instanței de fond, privitoare la lipsa identității între imobilul revendicat prin prezenta acțiune și imobilele din cele trei înscrisuri depuse la dosar ca dovadă a dreptului de proprietate, precum și la faptul că adresele imobilelor nu corespund, apelanții - reclamanți au arătat că, la data dobândirii de către autorii lor a celor trei loturi, în București nu exista încă instituția „cărților funciare”, astfel încât nu se află în posesia vreunei schițe cadastrale a celor trei loturi, pentru perioada 1878-1892, din care să reiasă amplasamentul și vecinătățile acestora.

În opinia apelanților - reclamanți, din cele prezentate mai sus, reiese, contrar celor reținute de instanță, atât identitatea între imobilul revendicat prin prezenta acțiune și imobilele din cele trei înscrisuri depuse la dosar ca dovadă a dreptului de proprietate, precum și că adresele imobilelor corespund, iar în situația în care instanța nu era lămurită sub aceste aspecte, putea dispune, din oficiu, efectuarea unor adrese referitoare la rolul poștal al străzii, însă acest lucru nu a fost pus în discuția părților, după cum nici nu li s-a solicitat reclamanților să lămurească, oral sau în scris, aceste aspecte.

3. Cu privire la motivația instanței de fond legată de existența unei neconcordanțe și în ceea ce privește suprafața imobilului rezultată din actele depuse (5.299 mp) și suprafața revendicată (5.589,66 mp), apelanții - reclamanți au arătat următoarele: În cuprinsul celor trei înscrisuri din 1878, 1880 și 1892 nu se prevede nici o suprafață a acestor terenuri revendicate de reclamanți, cifrele reținute de instanța de fond având ca punct de plecare suprafața de 5.299 mp, menționată de P.M.B. într-o adresa de răspuns la o cerere formulată de aceștia, respectiv adresa din 20 aprilie 2002, prin care P.M.B. explică foarte confuz cum s-a stabilit și ce reprezintă suprafața de 5.299 mp.

Se arată că suprafața respectivă a fost obținută din evidențele cadastrale întocmite în anul 1986 pe bază de declarații (nu prin măsurători) și că datele furnizate de SC A. SA sunt pentru imobilul din str. Justiției 54 (anexa 9). P.M.B., încercând să explice amplasamentul respectiv, arată că „această adresa poștală are corespondent potrivit planurilor existente în arhiva noastră pe Calea R.", ceea ce este greșit căci în realitate, în conformitate cu schița cadastrală și procesele-verbale din 1940-1943 ale Comisiei pentru înființarea cărților funciare în București, era vorba despre două imobile situate, în Calea R. și nu unul singur cu nr. 54-52. De asemenea, P.M.B. a arătat că nu deține informații cu privire la emiterea pe numele Î.A.

a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 934/1991. Fața de lipsa de precizie a P.M.B.

privind adresa poștală, cât și datorită faptului că suprafețele imobilelor din Calea R. erau stabilite pe baza declarațiilor și nu prin măsurători, apelanții - reclamanți susțin că au efectuat noi demersuri în urma cărora au obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor deținute de SC A. SA, în acest certificat, la rubrica „suprafața de teren înscrisă în documente" figura suprafața de 5.299 mp, iar la rubrica „suprafața de teren rezultată din măsurători”, figura suprafața de 5.632 mp (anexa 10). În această situație, apelanții - reclamanți au arătat că au efectuat o expertiză cadastrală extrajudiciară, existentă la dosarul cauzei, și depusă anexat la anexa 11, în urma cărei a rezultat că imobilul situat în Calea R. măsura o suprafață de 939,60 mp, iar imobilul din Calea R., 4.450,06 mp, în total imobilul situat în actuala str. G.G., măsurând 5.398,66 mp.

Așadar, suprafața imobilelor revendicate de reclamanți este de 5.389,66 mp (și nu de 5.589,66 mp așa cum dintr-o eroare de calcul aceștia au arătat în acțiunea introductivă), iar adresa lor a fost: Calea R. pentru lotul din 1892 și Calea R., pentru loturile din 1878 și 1880, atât la data întocmirii cărților funciare, între anii 1940-1943, cât și la data preluării abuzive de către Stat, în 1950. Denumirea de str. G.G. a fost dată ambelor imobile abia după secționarea acestei părți, din Calea R., prin construirea Casei Poporului. De altfel, un aspect deosebit de important este emiterea, în soluționarea notificărilor formulate de W.Z.L. și W.Z.O. pentru restituirea corpurilor de proprietate din fosta Calea R., și 58, a două Dispoziții a primarului General al Municipiului București, respectiv din 30 mai 2007 și din 30 mai 2008, ca urmare a pronunțării de către Tribunalul București a sentinței civile nr. 559 din 16 aprilie 2007, rămasă definitivă și irevocabilă.

Prin această sentință, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, atât calitatea reclamanților de moștenitori, cât și dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului revendicat prin prezenta acțiune, și identitatea de imobile și de adrese, adică tocmai aspectele contestate de instanța de fond în prezenta cauză. Pe de altă parte, apelanții - reclamanți apreciază că, față de toate aceste aspecte, care așa cum s-a arătat, sunt susținute și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, întrucât, in soluționarea cauzei, nu și-a exercitat rolul activ, prevăzut expres în C. proc. civ., la art. 129 alin. (5), conform căruia "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.”.

Astfel, în situația în care s-a constatat existența unor inadvertențe rezultate din înscrisurile depuse la dosar în susținerea acțiunii introductive și a precizărilor formulate de reclamanți la termene, instanța de fond ar fi trebuit să aducă în discuția părților sau să dispună din oficiu efectuarea unor adrese lămuritoare, atât pentru rolul fiscal cât și pentru rolul poștal al imobilului. De asemenea, se impunea efectuarea unei expertize care să lămurească atât problema identității dintre imobilul revendicat de noi de la SC A. SA, și cel prevăzut în cele trei acte doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamanților, cât și care să stabilească suprafața exactă a imobilului revendicat.

Mai mult, din lecturarea încheierilor de ședință și a sentințelor pronunțate, pe parcurs, în acest dosar, reiese că nu s-a dat cuvântul părților pe probe, iar la ultimul termen, din data de 11 martie 2008, instanța a constatat cauza în stare de judecată, dând părților cuvântul pe fond, astfel încât pe parcursul judecății în fond, practic nu au fost administrate probe, iar înscrisurile existente la dosar au fost depuse de reclamanți, intimat si chematul în garanție, în însoțirea cererii introductive, a întâmpinărilor și a precizărilor. În fața instanței de apel, la solicitarea apelanților, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. curtea a suspendat judecarea apelului până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 27066/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului București, dosar ce a avut ca obiect notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru redobândirea aceluiași imobil.

Examinând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de instanță din oficiu, curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât prin D ecizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă nu exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar în condițiile existenței Legii speciale nr. 10/2001, ci impune instanțelor judecătorești sesizate cu astfel de cereri, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți, să aibă în vedere alături de dispozițiile legii interne și reglementările internaționale în materie de proprietate și jurisprudența C.E.D.O. Prin Decizia civilă nr. 55/A din 19 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a fost respins ca nefondat recursul formulat de apelanții - reclamanți G.O., L.C., F.H., B.Ș.V., M.C., P.V.M., K.M.I.

și C.A. împotriva sentinței civile nr. 657 din 1 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Motivul de apel ce vizează dovedirea dreptului de proprietate al apelanților - reclamanți a fost apreciat ca fiind întemeiat. Sub acest aspect, curtea a reținut că, prin actul de vânzare - cumpărare din 1978, autorul reclamanților G.I.P. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. C., Suburbia A. prin cumpărare de la moștenitorii lui Ș.J. Prin procesul verbal din Dosarul nr. 11699, G.I.P. a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în str. Calea R., prin ordonanța de adjudecare a fostei proprietăți G.A.U.

Prin contractul de donație încheiat în 1892, fiica lui G.I.P., O. a primit de la mătușa sa, M.T. un teren învecinat cu proprietatea tatălui său situat în str. Calea R. Prin Decretul nr. 92/1950, la poziția 5.689 au fost naționalizate de la P.I.G. 7 apartamente în Calea R. În baza Deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 1806/1952 a fost autorizată Î.L.L. București să transmită în folosința SC A. SA București, partea de clădire ce acesta o ocupă în Calea R. Prin Decizia Sfatului Popular nr. 335/1953 a fost modificată decizia anterioară în sensul că a fost transmis în folosința Î.A. București întreg imobilul naționalizat situat în Calea R. În baza Deciziei Sfatului Popular nr. 1940/1955 s-a dat în folosință, sub formă de comodat, pe o perioadă de 50 de ani, Mănăstirii Antim, Capela fostului Institut Pompilian din Calea R., împreună cu porțiunea de teren aferentă, ce se afla anterior în administrarea AC A. SA București.

Nu în ultimul rând, curtea a reținut că apelanții - reclamanți au formulat și notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, dar și pentru toate celelalte corpuri de clădire deținute de autorii lor, în Calea R., notificări ce au fost soluționate prin Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007 propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru corpul 1 împreună cu terenul aferent în suprafață de 939,60 mp, corpul 2 împreună cu terenul aferent în suprafață de 4.450,06 mp care sunt în proprietatea SC A. SA și pentru apartamentele din corpul 3 ce au fost vândute în baza Legii nrrr. 112/1995 situate în str. G.G.

În ceea ce privește imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, aflat în proprietatea SC A. SA, instanța de apel a constatat că, în Dosarul nr. 27066/3/2007, ce a avut ca obiect contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 8222/2007, s-a anulat în parte această dispoziție, reținându-se că are calitatea de entitate investită cu soluționarea notificării A.V.A.S., fiind obligată să propună acordarea de despăgubiri pentru corpurile 1 și 2 aflate în patrimoniul SC A. SA. În cadrul acestui litigiu a fost efectuat un raport de expertiză întocmit de expert B.R., care a identificat exact imobilul proprietatea SC A. SA, reținând că acesta deține corpurile C1 și C2, ce fac obiectul prezentei cauze, dar și fostele imobile situate în str. J., ce nu interesează prezentul litigiu.

Oricum, probatoriul administrat în dosar a fost avut în vedere în soluționarea motivului de apel ce vizează lipsa de identitate dintre imobilul revendicat în prezentul litigiu și cel deținut de pârâtă, sub acest aspect curtea apreciind că este întemeiată critica formulată în apel privind greșita reținere a lipsei de identitate între cele două imobile. Reținând ca fiind întemeiate aceste motive de apel, curtea a considerat că se impune soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, acțiune care urmează a fi respinsă ca nefondată.

Sub aspectul fondului cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, Curtea a constatat că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel, și prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data introducerii acțiunii, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că, persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare, pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar, dar numai după primire deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire și conform prevederilor legii speciale. Este real că, în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamanți în contradictoriu cu un terț și obținerii posesiei bunului.

Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia generalibus derogant”. Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. În acest sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație; or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparație. De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art. 329 C. proc.

civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Totodată, apelanții nu pot pretinde nici încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., în sensul că au o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea acțiunii în revendicare și obținerea bunului în natură. Aceasta deoarece, în raport de practica C.E.D.O., astfel cum a fost nuanțată în cauza Atanasiu și alții contra României, un bun actual există în patrimoniul reclamanților doar dacă, în prealabil s-ar fi pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea lor de proprietari, s-ar fi dispus expres și restituirea bunului, ceea ce nu este cazul în speță.

Singura speranță legitimă creată a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist, iar în condițiile în care certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei nu a fost anulat, singura speranță legitimă era cea a obținerii despăgubirilor prevăzute de legea specială, nu însă și a restituirii în natură. Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței C.E.D.O., pârâtei SC A. SA, care deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, i se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâta are cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat, cu respectarea dispozițiilor legale - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

C.E.D.O. a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Din această perspectivă, chiar dacă apelanții invocă, în susținerea revendicării, titlul originar de proprietate, aceasta nu îi îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate în fața titlului pârâtului, cu atât mai mult cu cât au obținut despăgubirile solicitate în temeiul legii speciale. Așa cum s-a stabilit și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație.

Astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea admiterii unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a stabilit că este imposibilă restituirea în natură și că apelanților li se cuvin măsuri reparatorii doar în echivalent. Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs reclamanții G.O., F.H., B.Ș., V.M.C., V.M.P., M.I.K. și A.C. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora au susținut următoarele critici de nelegalitate: Soluția pronunțată de instanța de apel în sensul respingerii acțiunii în revendicare întemeiată pe excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu de către instanță, pe dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, pe interpretarea dispozițiilor C.E.D.O., și a jurisprudenței acesteia în materia imobilelor preluate abuziv, respectiv cauza Atanasiu contra României, este consecința unei interpretări greșite a normelor de drept substanțial în materia acțiunilor în revendicare. Recurenții au mai arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu își mențin calitatea de proprietar, dar numai dacă au dovedit existența unei hotărâri judecătorești de restituire a imobilului în natură.

Susțin recurenții că instanța a reținut greșit inaplicabilitatea dreptului comun ca rezultat al unui principiu fundamental de drept „specialia generalibus derogant” întrucât au respectat acest principiu și au făcut demersuri pentru revendicarea imobilului. Faptul că pârâta deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, nu îi conferă un drept de proprietate legal și nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu poate confirma acest drept. Printr-o altă critică se invocă faptul că instanța de apel a făcut trimitere la „buna credință” a noilor dobânditori în condițiile în care aceasta nu poate exista întrucât pârâta a cumpărat acțiuni și a obținut un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra unor terenuri ulterior privatizate.

Soluția instanței de apel este criticată și pentru modul neaprofundat al analizei instanței de apel, prin care s-a susținut că recurenții au obținut despăgubirile solicitate în temeiul legii speciale. În contextul motivelor formulate recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și pe fondul cauzei admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Criticile recurenților urmează a fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputând fi încadrate în raport de conținutul lor, în cazul descris de pct. 8 al aceluiași art. 304, invocat explicit de recurenți.

Referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecății al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată. În speță, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care recurenții - reclamanți își întemeiază pretențiile. Or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșit de către instanța de apel, ci de modul de aplicare și interpretare a legii, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 2 februarie 2007, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., arătând că suprafața de 5.589,66 mp și construcțiile edificate pe acest teren situat în București, aparținând antecesorilor lor au fost preluate abuziv de Statul Român. S-a mai arătat că titlul reclamanților este preferabil titlului pârâtei deoarece potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950, sunt considerate ca fiind preluate abuziv și deținute fără titlu de acesta, astfel că nu putea să constituie un drept de proprietate în patrimoniul pârâtei prin emiterea certificatului de atestare, emis la data de 21 septembrie 9195, ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtei.

De menționat, totodată, că reclamanții recurenți au uzat și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia li s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul și construcțiile imposibil de restituit în natură și care fac obiectul prezentului litigiu. Acestea fiind datele cauzei, în privința drepturilor recurenților asupra imobilului în litigiu, nu se poate face abstracție de regimul juridic al categoriei imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care reglementează condițiile în care pot fi restituite dar și păstrate anumite imobile. Nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice care în cauză înseamnă a da preferabilitate titlului pârâtei care nefiind desființat a avut drept consecință consolidarea dreptului în patrimoniul acesteia.

Fără a aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, instanța de apel a analizat în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu cea europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate. Criticile de nelegalitate prin care s-a invocat greșita aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a hotărârii pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României nu pot fi primite. Din perspectiva deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, instanța de apel a soluționat corect acțiunea în revendicare în sensul verificării existenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 3 la Convenția Europeană, în raport de titlul exhibat de aceștia.

Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, dispozițiile acesteia au prioritate față de prevederile legii naționale, respectiv Legea nr. 10/2001. Așadar, era necesar ca recurenții să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României, din 15 octombrie 2010. În cauza Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamanților - recurenți decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură inițiată, de altfel, de către recurenți. Față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 55 A din 19 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții G.O., F.H., B.Ș.M.C., P.V.M., K.M.I. și C.A. precum și L.C. împotriva Deciziei nr. 55/A din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2014.