ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3016/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3016/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 4 București sub nr. 1402/4/2007 reclamanții G.O., L.C.,

F.H., B.V.M., l.S., P.V.M. și K.M.l., prin avocat F.A., au chemat în judecată

pe pârâta SC A. SA, solicitând obligarea acesteia să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. G.G.,

unde pârâta își are sediul, imobil compus din teren în suprafață de 5.589,66 mp

și construcții. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

s-a arătat că autorii reclamanților au dobândit în perioada 1878-1892, prin

diverse acte juridice, dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București,

Calea R., construcțiile edificate pe aceste terenuri adăpostind la vremea

respectivă Institutul de fete Pompilian și o casă de locuit pentru membrii

familiei P. Între cele trei corpuri de proprietate nu au existat niciodată

semne de hotar, acestea fiind utilizate în comun și de moștenitorii

proprietarilor inițiali până în anul 1950 când, prin Decretul nr. 92/1950, au

fost preluate abuziv de către Statul Român, la poziția nr. 5.689,

menționându-se naționalizarea de la G.I.P. a 7 apartamente situate în Calea R.

Reclamanții au

susținut că, în realitate, nu a fost preluat numai imobilul situat la adresa

menționată în decret ci și celelalte două corpuri de proprietate, toate fiind

date în administrarea Î.L.L. Pe parcurs, a rămas în administrare numai casa de

locuit de la nr. 58, construcțiile și terenul aferent, unde funcționase I.P.,

fiind repartizate, în decursul anilor 1952-1953 în administrarea și folosința Î.A.

București. Această societate a ocupat și terenul alăturat, situat în Calea R.,

iar porțiunea utilizată astfel de pârâtă a primit ulterior, ca urmare a

redenumirii și renumerotării străzilor din zonă, adresa G.G. Totodată, la data

de 21 septembrie 1995, s-a obținut certificatul de atestare care reprezintă

titlul de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu.

S-a mai arătat că

titlul reclamanților este preferabil titlului pârâtei deoarece potrivit art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 imobilele naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950

sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv de către Statul Român și

deținute fără titlu de acesta, astfel că nu putea să constituie un drept de

proprietate în patrimoniul pârâtei prin emiterea certificatului de atestare

menționat mai sus. Totodată, față de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, conform cărora, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără

titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării,

reclamanții au apreciat că nu au pierdut dreptul de proprietate asupra

imobilului, drept dobândit de autorii acestora în temeiul unor acte juridice

încheiate cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare la data încheierii

lor.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și cele ale Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

3706 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei sectorului 4 București, secția civilă,

s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 4

București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe

reclamanții G.O., L.C., F.H., B.V.M., I.S., P.V.M., K.M.l., pe pârâta SC A. SA

și chematul în garanție A.V.A.S., având ca obiect revendicare imobiliară și

pretenții, în favoarea Tribunalului București și a dispus înaintarea dosarului

la instanța competentă după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Cauza a fost

înregistrată sub nr. 24814/3/2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

Prin sentința civilă nr.

1199 din 1 octombrie 2007 a Tribunalului București, Secția a lll-a civilă, s-a

declinat competența soluționării cauzei formulată de reclamanții G.O., L.C.,

F.H., B.V.M.l.S., P.V.M., K.M.l., în contradictoriu cu pârâta SC A. SA și a

chematului în garanție A.V.A.S., a constatat conflictul negativ de competență

și a dispus înaintarea dosarului pentru rezolvarea acțiunii către Curtea de

Apel București.

Prin sentința civilă nr.

35 din 17 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a

stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului

București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul, secției a V-a civilă, a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.

657 din 01 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată, a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți și a respins ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC A. SA,

împotriva chematei în garanție A.V.A.S.

Analizând excepția

lipsei calității procesuale active, instanța a respins-o ca neîntemeiată, căci

reclamanții justifică legitimarea procesuală în cauză prin înscrisurile depuse

la fila 9-13; 18-19; 21-24 din Dosarul nr. 1402/4/2007.

Analizând probele

administrate în cauză, instanța a reținut că reclamanții nu au dovedit prin

actul de vânzare - cumpărare din 1878, procesul - verbal din 18 iunie 1980 și

donația din anul 1892 (filele 9-12 din Dosarul nr. 1402/4/2007) dreptul de

proprietate al autorilor lor asupra imobilului revendicat.

În plus, instanța a

reținut că nu există identitate între imobilul revendicat și cel menționat în

cele trei înscrisuri invocate de reclamanți în dovedirea dreptului lor de

proprietate, din actele depuse rezultând că suprafața imobilului este de 5.299

mp, și nu de 5.589,66 mp, iar adresele imobilelor sunt diferite.

Față de soluția de

respingere a acțiunii principale, instanța a respins ca neîntemeiată și cererea

de chemare în garanție.

Împotriva sentinței

primei instanțe au declarat apel reclamanții G.O., L.C., F.H., B.V.M.l.S., P.V.M.

și K.M.l., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate solicitând

desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond, cu

cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:

dovedirea dreptului de proprietate al autorilor lor asupra imobilului

revendicat, apelanții - reclamanți au susținut că au

arătat atât în

acțiunea introductivă, cât și prin numeroasele precizări depuse la diverse termene

de judecată, următoarele aspecte, dovedite de actele existente deja la dosarul

cauzei, dar pe care le anexează și la prezentul apel:

Prin actul de

vânzare-cumpărare din 1878 și prin procesul-verbal din anul 1880 (anexele 1 și

2), autorul reclamanților, G.I.P., a dobândit dreptul de proprietate asupra a

două loturi de teren, situat în actuala Str. G.G., fosta Calea R., pe care a

edificat diverse construcții, care au adăpostit Institutul de fete P., până la

preluarea fără titlu a acestor imobile de către Statul român. După moartea

acestuia, în anul 1907, dreptul de proprietate asupra terenului si

construcțiilor a revenit moștenitorilor săi, respectiv celor 9 copii: C., M.,

O., I., P., V., G., L. și G., care au continuat să folosească imobilele în

indiviziune.

Pe de altă parte, la

data de 10 septembrie 1892, C.P., a primit cu titlu de donație, de la mătușa

ei, M.T., terenul imediat învecinat cu cele două loturi cumpărate de tatăl său,

G.I.P., teren situat atunci la adresa Calea R., și mai apoi fiind inclus în

imobilul, situat în str. G.G.(anexa 3).

Cu toate că acest din

urmă teren a aparținut în exclusivitate C.P., nefiind așadar primit cu titlu de

moștenire, ca în cazul celorlalte loturi din fosta Calea R., toate cele trei

imobile și construcțiile aferente au fost folosite în comun, neexistând

niciodată semne de hotar între ele.

După decesul C.P.,

căsătorită Z., dreptul de proprietate s-a transmis asupra moștenitoarei E.Z.,

căsătorită W., fiica sa.

Mai mult, în procesul-verbal

din 1 din 02 decembrie 1943 întocmit de Comisiunea pentru înființarea C.F. în

București, sunt enumerați proprietarii din acel moment ai loturilor cumpărate

de G.L.P. în anii 1878 și 1880 respectiv moștenitorii acestuia, copiii săi,

fiecare figurând cu cota moștenită; E.W., născută Z. cu o cotă de 5/9 (a

cumpărat cotele de la patru frați ai săi, conform anexelor 5, 6, 7, 8, iar o

cotă de 1/9 a fost moștenită de la mama sa), P.G., în cotă de 1/9, P.G., în

cotă de 1/9, P.V., în cotă de 1/9 și P.O., în cotă de 1/9.

De asemenea, din procesul-verbal

din 2 din 18 noiembrie 1943, întocmit de aceeași comisie, pentru imobilul

primit ca donație în anul 1892, reiese că unica proprietară a acestuia este

Elena Wild, și că imobilul figura Ia adresa poștală Calea R.

Mai mult, problema

calității active a reclamanților a fost clarificată de instanță, prin

respingerea excepției invocate de pârâtă prin întâmpinare, astfel încât, având

în vedere cele expuse anterior, susținute de înscrisurile depuse deja la

dosarul cauzei, la fond, apelanții - reclamanți consideră că au făcut dovada,

atât a dreptului de proprietate al autorilor lor, G.L.P. și C.P., căsătorită Z.,

asupra imobilelor revendicate, cât și a calității reclamanților de moștenitori

ai autorilor inițiali.

motivație a instanței de fond, privitoare la lipsa identității între imobilul

revendicat prin prezenta acțiune și imobilele din cele trei înscrisuri depuse

la dosar ca dovadă a dreptului de proprietate, precum și la faptul că adresele

imobilelor nu corespund, apelanții - reclamanți au arătat că, la data

dobândirii de către autorii lor a celor trei loturi, în București nu exista

încă instituția „cărților funciare”, astfel încât nu se află în posesia vreunei

schițe cadastrale a celor trei loturi, pentru perioada 1878-1892, din care să reiasă

amplasamentul și vecinătățile acestora.

În opinia apelanților

- reclamanți, din cele prezentate mai sus, reiese, contrar celor reținute de

instanță, atât identitatea între imobilul revendicat prin prezenta acțiune și

imobilele din cele trei înscrisuri depuse la dosar ca dovadă a dreptului de

proprietate, precum și că adresele imobilelor corespund, iar în situația în

care instanța nu era lămurită sub aceste aspecte, putea dispune, din oficiu,

efectuarea unor adrese referitoare la rolul poștal al străzii, însă acest lucru

nu a fost pus în discuția părților, după cum nici nu li s-a solicitat

reclamanților să lămurească, oral sau în scris, aceste aspecte.

motivația instanței de fond legată de existența unei neconcordanțe și în ceea

ce privește suprafața imobilului rezultată din actele depuse

(5.299 mp) și

suprafața revendicată (5.589,66 mp), apelanții - reclamanți au arătat

următoarele:

În cuprinsul celor

trei înscrisuri din 1878, 1880 și 1892 nu se prevede nici o suprafață a acestor

terenuri revendicate de reclamanți, cifrele reținute de instanța de fond având

ca punct de plecare suprafața de 5.299 mp, menționată de P.M.B. într-o adresa

de răspuns la o cerere formulată de aceștia, respectiv adresa din 20 aprilie 2002,

prin care P.M.B. explică foarte confuz cum s-a stabilit și ce reprezintă

suprafața de 5.299 mp. Se arată că suprafața respectivă a fost obținută din

evidențele cadastrale întocmite în anul 1986 pe bază de declarații (nu prin

măsurători) și că datele furnizate de SC A. SA sunt pentru imobilul din str.

Justiției 54 (anexa 9). P.M.B., încercând să explice amplasamentul respectiv,

arată că „această adresa poștală are corespondent potrivit planurilor existente

în arhiva noastră pe Calea R.", ceea ce este greșit căci în realitate, în conformitate

cu schița cadastrală și procesele-verbale din 1940-1943 ale Comisiei pentru

înființarea cărților funciare în București, era vorba despre două imobile situate,

în Calea R. și nu unul singur cu nr. 54-52. De asemenea, P.M.B. a arătat că nu

deține informații cu privire la emiterea pe numele Î.A. a Certificatului de

atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 934/1991.

Fața de lipsa de

precizie a P.M.B. privind adresa poștală, cât și datorită faptului că suprafețele

imobilelor din Calea R. erau stabilite pe baza declarațiilor și nu prin

măsurători, apelanții - reclamanți susțin că au efectuat noi demersuri în urma

cărora au obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

deținute de SC A. SA, în acest certificat, la rubrica „suprafața de teren

înscrisă în documente" figura suprafața de 5.299 mp, iar la rubrica

„suprafața de teren rezultată din măsurători”, figura suprafața de 5.632 mp

(anexa 10).

În această situație,

apelanții - reclamanți au arătat că au efectuat o expertiză cadastrală

extrajudiciară, existentă la dosarul cauzei, și depusă anexat la anexa 11, în

urma cărei a rezultat că imobilul situat în Calea R. măsura o suprafață de

939,60 mp, iar imobilul din Calea R., 4.450,06 mp, în total imobilul situat în actuala

str. G.G., măsurând 5.398,66 mp.

Așadar, suprafața

imobilelor revendicate de reclamanți este de 5.389,66 mp (și nu de 5.589,66 mp

așa cum dintr-o eroare de calcul aceștia au arătat în acțiunea introductivă),

iar adresa lor a fost: Calea R. pentru lotul din 1892 și Calea R., pentru

loturile din 1878 și 1880, atât la data întocmirii cărților funciare, între

anii 1940-1943, cât și la data preluării abuzive de către Stat, în 1950. Denumirea

de str. G.G. a fost dată ambelor imobile abia după secționarea acestei părți,

din Calea R., prin construirea Casei Poporului.

De altfel, un aspect

deosebit de important este emiterea, în soluționarea notificărilor formulate de

W.Z.L. și W.Z.O. pentru restituirea corpurilor de proprietate din fosta Calea

R., și 58, a două Dispoziții a primarului General al Municipiului București,

respectiv din 30 mai 2007 și din 30 mai 2008, ca urmare a pronunțării de către

Tribunalul București a sentinței civile nr. 559 din 16 aprilie 2007, rămasă

definitivă și irevocabilă.

Prin această

sentință, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, atât calitatea

reclamanților de moștenitori, cât și dreptul de proprietate al autorilor lor

asupra imobilului revendicat prin prezenta acțiune, și identitatea de imobile

și de adrese, adică tocmai aspectele contestate de instanța de fond în prezenta

cauză.

Pe de altă parte,

apelanții - reclamanți

apreciază

că, față de toate aceste aspecte, care așa cum s-a arătat, sunt susținute și de

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

nelegală și netemeinică, întrucât, in soluționarea cauzei, nu și-a exercitat

rolul activ, prevăzut expres în C. proc. civ., la art. 129 alin. (5), conform

căruia "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele

legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe

baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.”.

Astfel, în situația

în care s-a constatat existența unor inadvertențe rezultate din înscrisurile

depuse la dosar în susținerea acțiunii introductive și a precizărilor formulate

de reclamanți la termene, instanța de fond ar fi trebuit să aducă în discuția

părților sau să dispună din oficiu efectuarea unor adrese lămuritoare, atât

pentru rolul fiscal cât și pentru rolul poștal al imobilului. De asemenea, se

impunea efectuarea unei expertize care să lămurească atât problema identității

dintre imobilul revendicat de noi de la SC A. SA, și cel prevăzut în cele trei

acte doveditoare ale dreptului de proprietate al reclamanților, cât și care să

stabilească suprafața exactă a imobilului revendicat.

Mai mult, din

lecturarea încheierilor de ședință și a sentințelor pronunțate, pe parcurs, în

acest dosar, reiese că nu s-a dat cuvântul părților pe probe, iar la ultimul

termen, din data de 11 martie 2008, instanța a constatat cauza în stare de

judecată, dând părților cuvântul pe fond, astfel încât pe parcursul judecății

în fond, practic nu au fost administrate probe, iar înscrisurile existente la

dosar au fost depuse de reclamanți, intimat si chematul în garanție, în

însoțirea cererii introductive, a întâmpinărilor și a precizărilor.

În fața instanței de

apel, la solicitarea apelanților, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. curtea

a suspendat judecarea apelului până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr.

27066/3/2007 aflat pe rolul Tribunalului București, dosar ce a avut ca obiect

notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru

redobândirea aceluiași imobil.

Examinând excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de instanță din oficiu,

curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât prin D

ecizia civilă nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă nu exclude

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul

comun chiar în condițiile existenței Legii speciale nr. 10/2001, ci impune

instanțelor judecătorești sesizate cu astfel de cereri, în care se pune

problema comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți, să aibă în

vedere alături de dispozițiile legii interne și reglementările internaționale

în materie de proprietate și jurisprudența C.E.D.O.

Prin Decizia civilă nr.

55/A din 19 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a fost respins ca nefondat recursul

formulat de apelanții - reclamanți G.O., L.C., F.H., B.Ș.V., M.C., P.V.M., K.M.I.

și C.A. împotriva sentinței civile nr. 657 din 1 aprilie 2008 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Motivul de apel ce

vizează dovedirea dreptului de proprietate al apelanților - reclamanți a fost

apreciat ca fiind întemeiat.

Sub acest aspect,

curtea a reținut că, prin actul de vânzare - cumpărare din 1978, autorul

reclamanților G.I.P. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat

în str. C., Suburbia A. prin cumpărare de la moștenitorii lui Ș.J. Prin

procesul verbal din Dosarul nr. 11699, G.I.P. a dobândit proprietatea asupra

imobilului situat în str. Calea R., prin ordonanța de adjudecare a fostei

proprietăți G.A.U. Prin contractul de donație încheiat în 1892, fiica lui

G.I.P., O. a primit de la mătușa sa, M.T. un teren învecinat cu proprietatea

tatălui său situat în str. Calea R.

Prin Decretul nr. 92/1950,

la poziția 5.689 au fost naționalizate de la P.I.G. 7 apartamente în Calea R.

În baza Deciziei Sfatului Popular al Capitalei nr. 1806/1952 a fost autorizată

Î.L.L. București să transmită în folosința SC A. SA București, partea de

clădire ce acesta o ocupă în Calea R. Prin Decizia Sfatului Popular nr. 335/1953

a fost modificată decizia anterioară în sensul că a fost transmis în folosința

Î.A. București întreg imobilul naționalizat situat în Calea R. În baza Deciziei

Sfatului Popular nr. 1940/1955 s-a dat în folosință, sub formă de comodat, pe o

perioadă de 50 de ani, Mănăstirii Antim, Capela fostului Institut Pompilian din

Calea R., împreună cu porțiunea de teren aferentă, ce se afla anterior în

administrarea AC A. SA București.

Nu în ultimul rând,

curtea a reținut că apelanții - reclamanți au formulat și notificări în baza Legii

nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, dar și pentru toate celelalte corpuri

de clădire deținute de autorii lor, în Calea R., notificări ce au fost

soluționate prin Decizia nr. 8222 din 30 mai 2007 propunându-se acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent pentru corpul 1 împreună cu terenul aferent în

suprafață de 939,60 mp, corpul 2 împreună cu terenul aferent în suprafață de 4.450,06

mp care sunt în proprietatea SC A. SA și pentru apartamentele din corpul 3 ce

au fost vândute în baza Legii nrrr. 112/1995 situate în str. G.G.

În ceea ce privește

imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, aflat în proprietatea SC A. SA, instanța

de apel a constatat că, în Dosarul nr. 27066/3/2007, ce a avut ca obiect

contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 8222/2007, s-a anulat în parte

această dispoziție, reținându-se că are calitatea de entitate investită cu

soluționarea notificării A.V.A.S., fiind obligată să propună acordarea de

despăgubiri pentru corpurile 1 și 2 aflate în patrimoniul SC A. SA.

În cadrul acestui

litigiu a fost efectuat un raport de expertiză întocmit de expert B.R., care a

identificat exact imobilul proprietatea SC A. SA, reținând că acesta deține

corpurile C1 și C2, ce fac obiectul prezentei cauze, dar și fostele imobile

situate în str. J., ce nu interesează prezentul litigiu.

Oricum, probatoriul

administrat în dosar a fost avut în vedere în soluționarea motivului de apel ce

vizează lipsa de identitate dintre imobilul revendicat în prezentul litigiu și

cel deținut de pârâtă, sub acest aspect curtea apreciind că este întemeiată

critica formulată în apel privind greșita reținere a lipsei de identitate între

cele două imobile.

Reținând ca fiind

întemeiate aceste motive de apel, curtea a considerat că se impune soluționarea

pe fond a acțiunii în revendicare, acțiune care urmează a fi respinsă ca

nefondată.

Sub aspectul fondului

cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, Curtea a

constatat că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin

compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de

aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai

puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate,

reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de

altfel, și prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data introducerii acțiunii,

persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că, persoanele menționate pot să

exercite acțiunea în revendicare, pentru că și-au păstrat calitatea de

proprietar, dar numai după primire deciziei sau a hotărârii judecătorești de

restituire și conform prevederilor legii speciale.

Este real că, în

conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să

prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii

dreptului de proprietate pretins de reclamanți în contradictoriu cu un terț și

obținerii posesiei bunului.

Dar inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia

generalibus derogant”. Conform acestui principiu, în situația în care legea

generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea

unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de

la aplicare dreptul comun.

În acest sens,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea

revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii

proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație; or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de

reparație.

De asemenea, Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție,

obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii

recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea

specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu

se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

Totodată,

apelanții nu pot pretinde nici încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional

la C.E.D.O., în sensul că au o speranță legitimă să își concretizeze interesul

patrimonial, prin formularea acțiunii în revendicare și obținerea bunului în

natură. Aceasta deoarece, în raport de practica C.E.D.O., astfel cum a fost

nuanțată în cauza Atanasiu și alții contra României, un bun actual există în

patrimoniul reclamanților doar dacă, în prealabil s-ar fi pronunțat o hotărâre

definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea lor de

proprietari, s-ar fi dispus expres și restituirea bunului, ceea ce nu este

cazul în speță.

Singura speranță

legitimă creată a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, la o reparație echitabilă

pentru abuzul săvârșit de statul comunist, iar în condițiile în care certificatul

de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei nu a fost anulat, singura

speranță legitimă era cea a obținerii despăgubirilor prevăzute de legea

specială, nu însă și a restituirii în natură.

Pe de altă parte, în

virtutea jurisprudenței C.E.D.O., pârâtei SC A. SA, care deține un certificat

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, i se

recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâta are cel puțin

o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale -

care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține

despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat, cu respectarea

dispozițiilor legale - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. C.E.D.O.

a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile, nu

trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor

atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Curtea a reamintit că

un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al

comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale

individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în

discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că

atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest

scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele

particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile

cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității

statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Din această

perspectivă, chiar dacă apelanții invocă, în susținerea revendicării, titlul

originar de proprietate, aceasta nu îi îndreptățește să spere că se va da

preferabilitate titlului lor de proprietate în fața titlului pârâtului, cu atât

mai mult cu cât au obținut despăgubirile solicitate în temeiul legii speciale.

Așa cum s-a stabilit

și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, cât timp există legea

specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat

prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în

perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu

referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel,

nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea admiterii

unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o

finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative,

în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a stabilit că este

imposibilă restituirea în natură și că apelanților li se cuvin măsuri

reparatorii doar în echivalent.

Împotriva acestei din

urmă decizii au formulat recurs reclamanții G.O., F.H., B.Ș., V.M.C., V.M.P., M.I.K.

și A.C. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea cărora au susținut următoarele critici de nelegalitate:

Soluția pronunțată de

instanța de apel în sensul respingerii acțiunii în revendicare întemeiată pe

excepția inadmisibilității acțiunii invocată din oficiu de către instanță, pe

dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs

în interesul legii, pe interpretarea dispozițiilor C.E.D.O., și a

jurisprudenței acesteia în materia imobilelor preluate abuziv, respectiv cauza

Atanasiu contra României, este consecința unei interpretări greșite a normelor

de drept substanțial în materia acțiunilor în revendicare.

Recurenții au mai

arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, prin care persoanele ale căror imobile au fost preluate

fără titlu își mențin calitatea de proprietar, dar numai dacă au dovedit

existența unei hotărâri judecătorești de restituire a imobilului în natură.

Susțin recurenții că

instanța a reținut greșit inaplicabilitatea dreptului comun ca rezultat al unui

principiu fundamental de drept „specialia generalibus derogant” întrucât au

respectat acest principiu și au făcut demersuri pentru revendicarea imobilului.

Faptul că pârâta

deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991,

nu îi conferă un drept de proprietate legal și nici dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 nu poate confirma acest drept.

Printr-o altă critică

se invocă faptul că instanța de apel a făcut trimitere la „buna credință” a

noilor dobânditori în condițiile în care aceasta nu poate exista întrucât

pârâta a cumpărat acțiuni și a obținut un certificat de atestare a dreptului de

proprietate asupra unor terenuri ulterior privatizate.

Soluția instanței de

apel este criticată și pentru modul neaprofundat al analizei instanței de apel,

prin care s-a susținut că recurenții au obținut despăgubirile solicitate în

temeiul legii speciale.

În contextul motivelor

formulate recurenții - reclamanți au solicitat admiterea recursului,

modificarea în tot a hotărârii atacate și pe fondul cauzei admiterea acțiunii

așa cum a fost formulată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Criticile

recurenților urmează a fi analizate din perspectiva cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputând fi încadrate în raport de

conținutul lor, în cazul descris de pct. 8 al aceluiași art. 304, invocat

explicit de recurenți.

Referirea

legiuitorului la actul juridic dedus judecății al cărui înțeles „lămurit și

vădit neîndoielnic” a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea

greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată.

În speță, cauza

cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care recurenții -

reclamanți își întemeiază pretențiile.

Or, critica în

discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății

pretins a fi fost săvârșit de către instanța de apel, ci de modul de aplicare

și interpretare a legii, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prin cererea de

chemare în judecată formulată la data de 2 februarie 2007, reclamanții au

învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., arătând că suprafața

de 5.589,66 mp și construcțiile edificate pe acest teren situat în București,

aparținând antecesorilor lor au fost preluate abuziv de Statul Român.

S-a mai arătat că

titlul reclamanților este preferabil titlului pârâtei deoarece potrivit art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950,

sunt considerate ca fiind preluate abuziv și deținute fără titlu de acesta,

astfel că nu putea să constituie un drept de proprietate în patrimoniul pârâtei

prin emiterea certificatului de atestare, emis la data de 21 septembrie 9195, ce

reprezintă titlul de proprietate al pârâtei.

De menționat,

totodată, că reclamanții recurenți au uzat și de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

în temeiul căreia li s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul

și construcțiile imposibil de restituit în natură și care fac obiectul prezentului

litigiu.

Acestea fiind datele

cauzei, în privința drepturilor recurenților asupra imobilului în litigiu, nu

se poate face abstracție de regimul juridic al categoriei imobilelor preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care reglementează

condițiile în care pot fi restituite dar și păstrate anumite imobile.

Nu poate fi ignorat

nici principiul securității raporturilor juridice care în cauză înseamnă a da

preferabilitate titlului pârâtei care nefiind desființat a avut drept consecință

consolidarea dreptului în patrimoniul acesteia.

Fără a aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a

recurge la acțiunea în revendicare, instanța de apel a analizat în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu cea europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate.

Criticile de

nelegalitate prin care s-a invocat greșita aplicare a deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a hotărârii pilot Maria

Atanasiu ș.a. contra României nu pot fi primite.

Din perspectiva

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, instanța de apel a soluționat corect

acțiunea în revendicare în sensul verificării existenței în patrimoniul

reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 3 la Convenția

Europeană, în raport de titlul exhibat de aceștia.

Potrivit deciziei

pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în

revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, dispozițiile

acesteia au prioritate față de prevederile legii naționale, respectiv Legea nr.

10/2001.

Așadar, era necesar

ca recurenții să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției, noțiune

explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauza

Maria Atanasiu ș.a. contra României, din 15 octombrie 2010.

În cauza Atanasiu s-a

arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În speță, în absența

unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea

bunului, nu poate fi recunoscută reclamanților - recurenți decât o creanță

constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură inițiată,

de altfel, de către recurenți.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul formulat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 55 A

din 19 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții G.O., F.H., B.Ș.M.C., P.V.M., K.M.I.

și C.A. precum și L.C. împotriva Deciziei nr. 55/A din 19 februarie 2014 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2014.