ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3314/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1591 din 11 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 București, prin care s-a solicitat anularea Deciziei civile nr. 14003 din 1 iulie 2011, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București, I.I., Primăria Municipiului București, prin Primarul General, sub motivul că decizia contestată a dispus restituirea în natură a terenului situat în str. A.V., sector 2, în suprafață de 823 mp, care constituie curtea G., teren ce era afectat în totalitate activităților educative și de recreere ale copiilor, așadar având o destinație de utilitate publică și socială.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 14003/2011 emisă în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtului I.I., a terenului în suprafață de 823 mp, situat în București, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert M.I., cu obligația respectării dreptului la acces pentru ceilalți coproprietari, la poarta auto și poarta pietonală.

De asemenea, prin Dispoziția nr. 14002/2011 s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 324 mp situat în București, sector 2, imposibil de restituit în natură, persoanei îndreptățite, fiind afectat de G. pe o suprafață de 228 mp și de împrejmuirea imobilului nr. 46 din B-dul D. Din raportul de expertiză, parte integrantă a Dispoziției nr. 14003/2011 de restituire în natură, rezultă că terenul ce a fost restituit în natură reprezintă curte interioară, nefiind restituit terenul pe care se află ridicată construcția, respectiv teren identificat prin punctele x1 decembrie 7. Întregul imobil asupra căruia s-a dispus în procedura Legii nr. 10/2001 în sensul mai sus arătat a aparținut M.T., fiind dobândit de aceasta prin actul de adjudecare din 20 ianuarie 1939, terenul fiind în suprafață de 1180 mp și pe acesta se afla ridicată o construcție.

Imobilul din str. A.V. a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 3, iar cu Decizia nr. 1389/1952 a fost trecut în folosința Academiei RPR. Această decizie face referire la trecerea din fondul de bază al Întreprinderii Locuințe și Localuri București a imobilului la roșu, naționalizat, în baza Decretului nr. 92/1950 de la proprietar necunoscut, situat în A.V. nr. 30 - 32. S-a apreciat de către tribunal că s-a făcut dovada exproprierii imobilului notificat, precum și a faptului că dreptul de proprietate asupra acestuia a aparținut autoarei notificatorului.

Cu referire la motivul de nulitate invocat de către reclamantă, privitor la încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 cu prilejul emiterii deciziei contestate, pentru motivul că terenul restituit reprezintă o amenajare de utilitate publică, respectiv curtea G., fiind afectat de activitățile educative ale preșcolarilor, tribunalul a reținut incidența în cauză a normelor speciale ale art. 16 din Legea nr. 10/2001 corelate cu anexa nr. 2 lit. a) pct. 1 a legii, condiții în care a apreciat că nu pot fi incidente normele generale ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 16 din lege reprezentând normă specială față de cele mai sus amintite, pentru situația când utilitatea publică este reprezentată de activitatea de învățământ.

Pe de altă parte, restituirea în natură fără a se menționa obligația proprietarului de a menține afectațiunea imobilului nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a dispoziției prin care s-a dispus restituirea, astfel că acțiunea formulată a fost apreciată ca neîntemeiată. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 168A din 22 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Examinând criticile de apel formulate, instanța de apel a arătat că, deși sub anumite aspecte, prima instanță nu a stabilit corect și complet situația de fapt și a dat o interpretare eronată unora dintre dispozițiile legale aplicabile speței, soluția pronunțată este corectă, aceasta impunându-se a fi menținută.

Astfel, intimatul-pârât este moștenitorul proprietarei M.T. (sau Th., potrivit declarației de notorietate depuse la dosar), conform certificatului de moștenitor din 8 martie 1994 emis de Notariatul de Stat Sector 2, aceasta dobândind dreptul de proprietate asupra imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1180 mp, pe care se afla ridicată o construcție, prin actul de adjudecare din 20 ianuarie 1939. Conform procesului-verbal nr. x/1940, imobilul din strada A.V., având ca proprietară pe M.I.T., a fost înscris în cartea funciară, menționându-se că este compus din teren în suprafață de 1147 mp și o casă cu parter, 3 camere și dependințe. Deși la dosar există o serie de înscrisuri cu conținut contradictoriu, referitoare la actul în baza căruia imobilul în discuție a fost preluat de stat - adresa din 15 noiembrie 2007 a SC A. SA, care menționează că imobilul din strada A.V.

a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, adresa din 5 iunie 2003 a SC A. SA care menționează că imobilul din strada A.V. a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 3, pagina 361, "imobile în construcție - numele proprietarului necunoscut" și adresa nr. din 5 ianuarie 2001 a Primăriei Municipiului București - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcția Evidența Proprietății care arată că în anexa Decretului nr. 92/1950 nu este înscris imobilul situat la adresa din str. A.V. nr. 32, ci doar cel de la nr. 30 pe str. A.V. - instanța de apel a reținut că preluarea imobilului de către stat este un fapt care rezultă neîndoielnic din înscrisurile administrate ca probe în cauză, respectiv: Decizia nr. 1389 din 11 noiembrie 1952 a Sfatului Popular al Capitalei, prin care s-a scos din fondul de bază al Întreprinderii de Locuințe și Localuri București "imobilul de roșu naționalizat", situat în strada A.V.

nr. 30 - 32, care se trece în folosința Academiei R.P.R., avizul din 5 septembrie 1952 al Uniunii de Stat a Planificării, în vederea transferului "imobilului de roșu naționalizat" din București, din folosința Sfatului Popular al Capitalei, în folosința Academiei R.P.R., adresa Serviciului Întreprinderi Comunale al Sfatului Popular al Capitalei din 12 august 1952, prin care își exprimă acordul pentru trecerea "imobilului naționalizat" din București, din folosința Sfatului Popular al Capitalei, în folosința Academiei R.P.R., adresa nr. x2/1952 a Academiei R.S.R., cu privire la destinația ce urma să o aibă imobilul din str. A.V. nr. 30 - 32. S-a apreciat astfel că imobilul situat în București, str. A.V.

nr. 32 a fost preluat de stat fie în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, fie fără nici un titlu de preluare, ceea ce semnifică, în mod contrar susținerilor apelantei, că imobilul în discuție intră sub incidența Legii nr. 10/2001 fie conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a), fie ale art. 2 alin. (1) lit. i) din această lege, supozițiile apelantei referitoare la existența unui titlu de proprietate al statului neputând fi însușite în lipsa vreunei dovezi în acest sens. Pe baza acelorași elemente probatorii s-a apreciat ca fiind eronată concluzia primei instanțe privind exproprierea imobilului, în cauză nefăcându-se dovada existenței unui decret de expropriere, consecința acestei concluzii fiind aceea a neincidenței dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2010, aplicabile numai în cazul imobilelor expropriate.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost în mod eronat înlăturate de prima instanță, cu motivarea aplicării normelor speciale cuprinse în art. 16 din același act normativ. Pornind de la conținutul celor două texte legale în discuție, instanța de apel a reținut că între acestea nu există o corelație de tipul general - special, ci fiecare reglementează situații distincte, pentru care instituie soluții diferite, norma art. 10 alin. (2) aplicându-se în cazul imobilelor preluate abuziv, pe care, ulterior preluării, au fost edificate construcții noi, autorizate, în timp ce norma înscrisă în art. 16 se aplică imobilelor a căror configurație de la data preluării a fost menținută, dar au dobândit o anumită destinație, prevăzută de anexa 2 a legii.

În condițiile arătate, prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu pot înlătura de la aplicare pe cele ale art. 10 alin. (2), iar instanța este datoare să stabilească dacă în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) în privința terenului ce a format obiectul restituirii în natură în baza Dispoziției nr. 14003/2011. Construcția existentă pe terenul din București, a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert M.I., în faza soluționării administrative a notificării formulate de intimatul-pârât I.I., aceasta fiind edificată în baza autorizației de construcție din 15 octombrie 1952. În privința construcției sunt incidente prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, aceasta neputând fi restituită în natură.

Aceleași dispoziții legale însă, prevăd restituirea în natură a părții de teren rămase libere, cu excluderea suprafeței ocupate de construcții și a celei afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. Lămuriri în vederea aplicării acestor dispoziții legale sunt aduse prin normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care în art. 10.3 prevăd: "În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea.

În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume, căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele". S-a observat că dispoziția de restituire contestată, nr. 14003/2011, a fost emisă cu excluderea suprafeței afectate de căile de acces auto și pietonale către construcția edificată pe terenul din strada A.V.

nr. 32, iar în privința terenului ce formează obiectul său nu au fost identificate amenajări subterane sau servituți legale. În toate situațiile în care sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, terenul din jurul construcției reprezintă curtea acesteia, însă curtea unui imobil nu poate fi considerată, în sine, ca "afectată altor amenajări de utilitate publică" numai prin prisma destinației construcției lângă care este situată. S-a apreciat că numai destinația de grădiniță publică a construcției din vecinătatea terenului restituit prin dispoziția în litigiu, nu poate constitui temei al considerării respectivului teren ca fiind "afectat unor amenajări de utilitate publică", în condițiile în care apelanta-pârâtă nu numai că nu a dovedit, dar nici nu a invocat existența unor astfel de amenajări.

Dispozițiile regulamentului general de urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, invocate de apelanta-reclamantă nu sunt incidente în cauză, având în vedere prevederile art. 2 din acest regulament, intitulate chiar "domeniu de aplicare" și care prevăd că "Regulamentul general de urbanism se aplică în proiectarea și realizarea tuturor construcțiilor și amenajărilor, amplasate pe orice categorie de terenuri, atât în intravilan, cât și în extravilan". S-a mai observat, în plus, că prin emiterea dispoziției de restituire în discuție, G. nu a fost total lipsită de curte, astfel cum rezultă din raportul de expertiză ce constituie anexa acesteia. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Direcția Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 București.

În motivarea recursului declarat, recurenta a invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - Soluția instanței de apel, de menținere a celei de primă instanță, este nelegală deoarece cât timp nu se poate verifica modalitatea în care imobilul a intrat în proprietatea statului nu se putea emite nicio dispoziție de retrocedare. Din moment ce nici adresa imobilului și nici numele autoarei intimatului nu se regăsesc în actul de naționalizare este foarte posibil ca imobilul să fi ajuns în posesia statului prin alte mijloace care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 cât și faptul că la data naționalizării persoana respectivă să nu mai fi fost proprietara acestuia. - Argumentele instanței de apel, cum că nu poate constitui temei al considerării întregului teren ca fiind afectat de utilitate publică având în vedere destinația de grădiniță publică a clădirii, sunt neîntemeiate.

Un imobil afectat unei utilități publice trebuie astfel construit încât să corespundă realizării interesului public pe care este chemat să-1 satisfacă, el trebuind să fie privit ca un întreg, clădirea și terenul aferent acesteia, în elaborarea planului de urbanism, în proiectarea și în realizarea fiecărei construcții și amenajări urmărindu-se asigurarea funcționalității acestora astfel încât să corespundă utilități căreia i-a fost destinat. Faptul că prevederile regulamentului general de urbanism, aprobate prin H.G.

nr. 525/1996 se aplică la proiectarea și realizarea tuturor construcțiilor și amenajărilor amplasate pe orice categorie de terenuri atât în intravilan cât și în extravilan nu înseamnă că acesta nu ar fi aplicabil în cazul de față deoarece nu există altă clasificare a terenurilor raportat la vatra localităților decât în terenuri intravilane și terenuri extravilane, astfel că nu se înțelege în ce altă categorie de terenuri ar intra cel din cazul de față, în elaborarea planului de urbanism și urmărindu-se realizarea utilității fiecărui tip de construcție și de amenajare. Recurenta nu a indicat temeiul de drept al recursului său, dar a solicitat ca, în baza art. 242 alin. (2) C. proc. civ., judecarea cauzei să aibă loc și în lipsa sa.

Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. La 28 octombrie 2014, intimatul-pârât I.I. a depus la dosar un înscris prin care a solicitat ca, în cazul în care i se va da câștig de cauză, să-i fie permis să-și deschidă o nouă poartă de acces auto și pietonală, alături de cea veche, pe care a fost obligat să o cedeze grădiniței. Analizând criticile de recurs formulate, a căror încadrare în drept este posibilă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel a reținut corect că imobilul în cauză a făcut obiectul preluării abuzive realizate de către Statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 - respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - și că, astfel fiind, acesta intră în sfera de aplicare a legii speciale de reparație menționate.

Tot în mod corect instanța de apel a înlăturat supoziția reclamantei privitoare la posibilitatea ca imobilul situat în str. A.V. nr. 32, sector 2, București, să fi ajuns în posesia statului prin alte mijloace care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, reținerea unei atare ipoteze în cauza pendinte fiind lipsită de orice susținere. Este real că, potrivit probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, nu a rezultat cu certitudine că imobilul situat la adresa din str. A.V. nr. 32, sector 2, București, s-ar fi regăsit menționat în anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, ca preluat de la numita M.Th. (sau T.), astfel cum rezultă din evidențele SC A. SA.

Însă preluarea acestuia în proprietatea statului anterior anului 1952 este de netăgăduit în condițiile în care, începând cu această dată, există o serie de acte administrative de dispoziție ale fostelor organe ale aparatului de stat prin care a fost aprobat transferul folosinței asupra bunului imobil în cauză din fondul de bază al Întreprinderii Locuințe și Localuri București în folosința Academiei Republicii Socialiste România în scopul construirii unei creșe și a unui cămin de zi pentru copiii salariaților acestei instituții. Prin urmare, este neîndoielnic faptul că, cel mai târziu la nivelul anului 1952, imobilul notificat se afla în sfera de dispoziție a organelor de stat din acea vreme, situație care s-a menținut până în prezent, bunul în cauză fiind deținut de Municipiul București și aflându-se în folosința unei unități de învățământ preuniversitar de stat - G. Or, în acord cu art. 1 lit. e) din Capitolul 1 al H.G.

nr. 250/2008 - "Principiile de soluționare a notificărilor", pentru ipoteza în care nu se poate face dovada formală a preluării de către stat a imobilului notificat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind aceea a preluării bunului) faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție de preluare abuzivă.

În cauza de față, această prezumție de preluare abuzivă dedusă din faptul regăsirii bunului imobil în patrimoniul unei unități administrativ-teritoriale a statului a fost întărită și de prezența actelor administrative de dispoziție emise de fostele structuri statale în legătură cu același bun la nivelul anului 1952. Cât privește posibilitatea ca bunul în cauză să fi ajuns în posesia statului prin alte mijloace care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, este de precizat că din acest punct de vedere, domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 este unul cuprinzător, incluzând toate modalitățile posibile în care bunurile imobile de orice fel au ajuns în sfera de dispoziție a statului, organizațiilor cooperatiste ori a altor persoane juridice (de stat) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate în baza Legii nr. 139/1940.

Reglementarea domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, prin alin. (1) al art. 2 este una exhaustivă, concluzia rezultând cu evidență din dispozițiile de la lit. h) și i) ale art. 2 alin. (1), dispoziții care acoperă sfera tuturor modalităților de preluare abuzivă, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a) - g), acestea se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu (valabil), fie că ar corespunde unei preluări fără titlu. În lipsa unei dovezi formale de preluare a bunului imobil de către stat, cea mai apropiată ipoteză posibilă este cea a preluării sale în fapt, forma cea mai manifestă a preluării abuzive realizată de statul comunist, în lipsa întocmirii oricărei formalități care să dispună ori să constate preluarea și care să aibă la bază un temei legal.

Singurul mod în care bunul în cauză ar fi putut ajunge în posesia statului prin mijloace care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 - al cărei domeniu de reglementare este consacrat situației bunurilor imobile preluate abuziv de stat - ar putea corespunde unei ipoteze de dobândire legală a proprietății acestuia, ceea ce ar presupune în mod obligatoriu existența, în primul rând, a unor forme legale (instrumentum probationem) de dobândire, doar preluările abuzive fiind compatibile cu absența acestor forme.

Existența formelor legale care să ateste eventuala dobândire legitimă a bunului imobil de către stat ar fi făcut posibilă și probațiunea acestui element al cauzei, însă se observă că nici unitatea deținătoare - Municipiul București, în procedura administrativă de emitere a Dispoziției nr. 14003/2011, dar nici recurenta-reclamantă, ca terț vătămat prin emiterea acestui act juridic, a cărui nulitate a invocat-o și pentru motive de neaplicare a Legii nr. 10/2001, nu au pretins și nici dovedit că bunul în cauză ar fi ajuns pe căi legale în proprietatea statului.

Dimpotrivă, lipsa oricăror forme legale de dobândire a imobilului de către stat (instanța de apel reținând, sub acest aspect, că informațiile din dosar referitoare la actul normativ în baza căruia imobilul ar fi fost preluat de stat sunt contradictorii) și regăsirea acestuia în folosința organelor administrației de stat la nivelul anului 1952 - perioadă dominată de politicile și acțiunile statului comunist, de preluare masivă a proprietăților private și convertire a acestora în proprietate socialistă de stat - situație care s-a menținut până în prezent, îndreptățește aprecierea că bunul a făcut obiectul unei preluări abuzive, de facto, și că, prin urmare, acesta intră sub incidența Legii 10/2001, aspect contestat în mod neîntemeiat de către recurenta-reclamantă.

Cât privește posibilitatea ca la data naționalizării (ori a preluării imobilului în altă formă) autoarea intimatului pârât să nu mai fi fost proprietara imobilului, nu constituie altceva, în economia speței și în raport de probatoriile ce s-au administrat la instanțele de fond (cu referire la titlul de dobândire constând în actul de adjudecare din 20 ianuarie 1939 și la dovada înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară a orașului București, potrivit procesului-verbal din 13 iunie 1941), decât specularea unei eventualități și care, în absența oricărui element probator care să o susțină, nu ar putea justifica anularea dispoziției de restituire din 1 iulie 2011 a Primarului Municipiului București, atâta timp cât s-a stabilit că dovada dreptului de proprietate asupra bunului solicitat a fost făcută de notificator în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că imobilul a cărui restituire în natură a fost dispusă prin decizia contestată a făcut obiectul preluării abuzive realizate de către stat de la autoarea intimatului-pârât, acesta intrând în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Tot corect a apreciat instanța de apel și faptul că terenul în cauză nu poate fi considerat ca afectat unei utilități publice având în vedere că reprezintă curtea unei grădinițe publice și că, din acest motiv ar fi trebuit exclus de la restituirea în natură. Criticile recurentei-reclamante ce combat această apreciere a instanței de apel sunt în mod evident nefondate întrucât nesocotesc conținutul normativ al art. 16 din Legea nr. 10/2001 cu trimitere la anexa nr. 2 lit. a) a legii, punerea în practică a acestora nefăcând decât să lipsească de conținut această reglementare.

Astfel, potrivit recurentei, de vreme ce un teren destinat să servească nevoilor funcționale ale unei unități de învățământ (având funcțiunea de curte a grădiniței), ar trebui exclus de la măsura reparatorie a restituirii în natură ca fiind afectat unei utilități publice, a fortiori excluderea de la restituirea în natură ar trebui să vizeze înseși imobilele construcții ocupate de unități și instituții de învățământ din sistemul de stat, soluție care nu corespunde celei legale regăsite în dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, potrivit acestei norme legale, imobilele fără nicio distincție după cum sunt clădiri sau terenuri, având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, cu obligația de a le menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani.

Aceasta înseamnă că, în viziunea legiuitorului, afectarea unui imobil unei utilități publice vizând desfășurarea activităților de învățământ - cazul în speță - nu este nicidecum văzută ca o excepție de la măsura reparatorie a restituirii în natură (ci, dimpotrivă), excepția vizând - după cum corect a sesizat instanța de apel amenajările de utilitate publică ale localităților urbane și rurale descrise la pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, respectiv acele amenajări destinate a servi nevoilor comunității - căi de comunicație, străzi, alei, trotuare - dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Cu referire la incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a căror nerespectare la emiterea deciziei contestate a fost invocată de reclamantă, instanța de apel a reținut corect că acestea nu doar că sunt aplicabile speței, dată fiind situația de fapt a bunului imobil și istoricul său juridic (pe terenul ce a aparținut fostei proprietare fiind edificată o construcție de către Statul uzurpator) dar că au și fost respectate, restituirea în natură fiind dispusă în privința terenului liber, cu excluderea porțiunii afectată de existența construcției și a servituților de trecere (căi de acces auto și pietonale către construcția edificată). Cât privește reglementarea cuprinsă în H.G.

nr. 525/2006 privitoare la regulamentul general de urbanism, aceasta nu numai că nu este incidentă cauzei, dar nici nu ar putea justifica adoptarea unei alte soluții decât aceea oferită de norma cu putere de lege a actului normativ special care reglementează tipul de relații sociale relative la măsurile reparatorii cuvenite celor ale căror bunuri au făcut obiectul preluărilor abuzive realizate de stat. În considerarea acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar sector 2 București împotriva Deciziei nr. 168A din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2014. Procesat de GGC - CL