ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3314/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3314/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1591 din 11 septembrie 2012 a Tribunalului București,

secția a IV-a, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta

Direcția Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2

București, prin care s-a solicitat anularea Deciziei civile nr. 14003 din 1

iulie 2011, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului

București, I.I., Primăria Municipiului București, prin Primarul General, sub

motivul că decizia contestată a dispus restituirea în natură a terenului situat

în str. A.V., sector 2, în suprafață de 823 mp, care constituie curtea G.,

teren ce era afectat în totalitate activităților educative și de recreere ale

copiilor, așadar având o destinație de utilitate publică și socială.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin Dispoziția nr. 14003/2011 emisă

în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea

pârâtului I.I., a terenului în suprafață de 823 mp, situat în București,

identificat în raportul de expertiză întocmit de expert M.I., cu obligația

respectării dreptului la acces pentru ceilalți coproprietari, la poarta auto și

poarta pietonală. De asemenea, prin Dispoziția nr. 14002/2011 s-au propus

măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 324 mp

situat în București, sector 2, imposibil de restituit în natură, persoanei

îndreptățite, fiind afectat de G. pe o suprafață de 228 mp și de împrejmuirea

imobilului nr. 46 din B-dul D.

Din raportul de

expertiză, parte integrantă a Dispoziției nr. 14003/2011 de restituire în

natură, rezultă că terenul ce a fost restituit în natură reprezintă curte

interioară, nefiind restituit terenul pe care se află ridicată construcția,

respectiv teren identificat prin punctele x1 decembrie 7.

Întregul imobil

asupra căruia s-a dispus în procedura Legii nr. 10/2001 în sensul mai sus

arătat a aparținut M.T., fiind dobândit de aceasta prin actul de adjudecare din

20 ianuarie 1939, terenul fiind în suprafață de 1180 mp și pe acesta se afla

ridicată o construcție.

Imobilul din str.

A.V. a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția

nr. 3, iar cu Decizia nr. 1389/1952 a fost trecut în folosința Academiei RPR.

Această decizie face referire la trecerea din fondul de bază al Întreprinderii

Locuințe și Localuri București a imobilului la roșu, naționalizat, în baza

Decretului nr. 92/1950 de la proprietar necunoscut, situat în A.V. nr. 30 - 32.

S-a apreciat de către

tribunal că s-a făcut dovada exproprierii imobilului notificat, precum și a

faptului că dreptul de proprietate asupra acestuia a aparținut autoarei

notificatorului.

Cu referire la

motivul de nulitate invocat de către reclamantă, privitor la încălcarea

prevederilor art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr.

10/2001 cu prilejul emiterii deciziei contestate, pentru motivul că terenul

restituit reprezintă o amenajare de utilitate publică, respectiv curtea G.,

fiind afectat de activitățile educative ale preșcolarilor, tribunalul a reținut

incidența în cauză a normelor speciale ale art. 16 din Legea nr. 10/2001

corelate cu anexa nr. 2 lit. a) pct. 1 a legii, condiții în care a apreciat că

nu pot fi incidente normele generale ale art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, dispozițiile art. 16 din lege reprezentând normă specială față de cele

mai sus amintite, pentru situația când utilitatea publică este reprezentată de

activitatea de învățământ.

Pe de altă parte,

restituirea în natură fără a se menționa obligația proprietarului de a menține

afectațiunea imobilului nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a

dispoziției prin care s-a dispus restituirea, astfel că acțiunea formulată a

fost apreciată ca neîntemeiată.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia

civilă nr. 168A din 22 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Examinând criticile

de apel formulate, instanța de apel a arătat că, deși sub anumite aspecte,

prima instanță nu a stabilit corect și complet situația de fapt și a dat o

interpretare eronată unora dintre dispozițiile legale aplicabile speței,

soluția pronunțată este corectă, aceasta impunându-se a fi menținută.

Astfel,

intimatul-pârât este moștenitorul proprietarei M.T. (sau Th., potrivit declarației

de notorietate depuse la dosar), conform certificatului de moștenitor din 8

martie 1994 emis de Notariatul de Stat Sector 2, aceasta dobândind dreptul de

proprietate asupra imobilul situat în București, compus din teren în suprafață

de 1180 mp, pe care se afla ridicată o construcție, prin actul de adjudecare

din 20 ianuarie 1939. Conform procesului-verbal nr. x/1940, imobilul din strada

A.V., având ca proprietară pe M.I.T., a fost înscris în cartea funciară,

menționându-se că este compus din teren în suprafață de 1147 mp și o casă cu

parter, 3 camere și dependințe.

Deși la dosar există

o serie de înscrisuri cu conținut contradictoriu, referitoare la actul în baza

căruia imobilul în discuție a fost preluat de stat - adresa din 15 noiembrie

2007 a SC A. SA, care menționează că imobilul din strada A.V. a intrat în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, adresa din 5 iunie 2003 a

SC A. SA care menționează că imobilul din strada A.V. a intrat în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 3, pagina 361,

"imobile în construcție - numele proprietarului necunoscut" și adresa

nr. din 5 ianuarie 2001 a Primăriei Municipiului București - Departamentul

Patrimoniu Imobiliar - Direcția Evidența Proprietății care arată că în anexa

Decretului nr. 92/1950 nu este înscris imobilul situat la adresa din str. A.V.

nr. 32, ci doar cel de la nr. 30 pe str. A.V. - instanța de apel a reținut că

preluarea imobilului de către stat este un fapt care rezultă neîndoielnic din

înscrisurile administrate ca probe în cauză, respectiv: Decizia nr. 1389 din 11

noiembrie 1952 a Sfatului Popular al Capitalei, prin care s-a scos din fondul

de bază al Întreprinderii de Locuințe și Localuri București "imobilul de

roșu naționalizat", situat în strada A.V. nr. 30 - 32, care se trece în

folosința Academiei R.P.R., avizul din 5 septembrie 1952 al Uniunii de Stat a

Planificării, în vederea transferului "imobilului de roșu

naționalizat" din București, din folosința Sfatului Popular al Capitalei,

în folosința Academiei R.P.R., adresa Serviciului Întreprinderi Comunale al

Sfatului Popular al Capitalei din 12 august 1952, prin care își exprimă acordul

pentru trecerea "imobilului naționalizat" din București, din

folosința Sfatului Popular al Capitalei, în folosința Academiei R.P.R., adresa

nr. x2/1952 a Academiei R.S.R., cu privire la destinația ce urma să o aibă

imobilul din str. A.V. nr. 30 - 32.

S-a

apreciat astfel că imobilul situat în București, str. A.V. nr. 32 a fost

preluat de stat fie în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, fie fără

nici un titlu de preluare, ceea ce semnifică, în mod contrar susținerilor

apelantei, că imobilul în discuție intră sub incidența Legii nr. 10/2001 fie

conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a), fie ale art. 2 alin. (1) lit.

i) din această lege, supozițiile apelantei referitoare la existența unui titlu

de proprietate al statului neputând fi însușite în lipsa vreunei dovezi în

acest sens.

Pe baza acelorași

elemente probatorii s-a apreciat ca fiind eronată concluzia primei instanțe

privind exproprierea imobilului, în cauză nefăcându-se dovada existenței unui

decret de expropriere, consecința acestei concluzii fiind aceea a neincidenței

dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2010, aplicabile numai în

cazul imobilelor expropriate.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost în mod eronat

înlăturate de prima instanță, cu motivarea aplicării normelor speciale cuprinse

în art. 16 din același act normativ.

Pornind de la

conținutul celor două texte legale în discuție, instanța de apel a reținut că

între acestea nu există o corelație de tipul general - special, ci fiecare

reglementează situații distincte, pentru care instituie soluții diferite, norma

art. 10 alin. (2) aplicându-se în cazul imobilelor preluate abuziv, pe care,

ulterior preluării, au fost edificate construcții noi, autorizate, în timp ce

norma înscrisă în art. 16 se aplică imobilelor a căror configurație de la data

preluării a fost menținută, dar au dobândit o anumită destinație, prevăzută de

anexa 2 a legii.

În condițiile

arătate, prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu pot înlătura de la

aplicare pe cele ale art. 10 alin. (2), iar instanța este datoare să

stabilească dacă în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) în

privința terenului ce a format obiectul restituirii în natură în baza

Dispoziției nr. 14003/2011.

Construcția existentă

pe terenul din București, a fost identificată prin raportul de expertiză

întocmit de expert M.I., în faza soluționării administrative a notificării

formulate de intimatul-pârât I.I., aceasta fiind edificată în baza autorizației

de construcție din 15 octombrie 1952. În privința construcției sunt incidente

prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, aceasta neputând fi restituită în

natură.

Aceleași dispoziții

legale însă, prevăd restituirea în natură a părții de teren rămase libere, cu

excluderea suprafeței ocupate de construcții și a celei afectate servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale.

Lămuriri în vederea

aplicării acestor dispoziții legale sunt aduse prin normele metodologice

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care în art. 10.3 prevăd: "În toate

cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte

de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și

vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat

și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul

respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea),

existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu

apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele

asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în

natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz,

numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea

normală a amenajărilor subterane. Sintagma "amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale" are în vedere acele suprafețe de teren

afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor

amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume, căi de comunicație

(străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de

spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe

pietonale și altele".

S-a observat că

dispoziția de restituire contestată, nr. 14003/2011, a fost emisă cu excluderea

suprafeței afectate de căile de acces auto și pietonale către construcția

edificată pe terenul din strada A.V. nr. 32, iar în privința terenului ce

formează obiectul său nu au fost identificate amenajări subterane sau servituți

legale.

În toate situațiile

în care sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, terenul din

jurul construcției reprezintă curtea acesteia, însă curtea unui imobil nu poate

fi considerată, în sine, ca "afectată altor amenajări de utilitate

publică" numai prin prisma destinației construcției lângă care este

situată.

S-a apreciat că numai

destinația de grădiniță publică a construcției din vecinătatea terenului

restituit prin dispoziția în litigiu, nu poate constitui temei al considerării

respectivului teren ca fiind "afectat unor amenajări de utilitate

publică", în condițiile în care apelanta-pârâtă nu numai că nu a dovedit,

dar nici nu a invocat existența unor astfel de amenajări. Dispozițiile

regulamentului general de urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, invocate de

apelanta-reclamantă nu sunt incidente în cauză, având în vedere prevederile

art. 2 din acest regulament, intitulate chiar "domeniu de aplicare"

și care prevăd că "Regulamentul general de urbanism se aplică în

proiectarea și realizarea tuturor construcțiilor și amenajărilor, amplasate pe

orice categorie de terenuri, atât în intravilan, cât și în extravilan".

S-a mai observat, în

plus, că prin emiterea dispoziției de restituire în discuție, G. nu a fost

total lipsită de curte, astfel cum rezultă din raportul de expertiză ce constituie

anexa acesteia.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Direcția Generală pentru

Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 București.

În motivarea

recursului declarat, recurenta a invocat următoarele critici de nelegalitate a

deciziei atacate:

- Soluția instanței

de apel, de menținere a celei de primă instanță, este nelegală deoarece cât

timp nu se poate verifica modalitatea în care imobilul a intrat în proprietatea

statului nu se putea emite nicio dispoziție de retrocedare. Din moment ce nici

adresa imobilului și nici numele autoarei intimatului nu se regăsesc în actul

de naționalizare este foarte posibil ca imobilul să fi ajuns în posesia

statului prin alte mijloace care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 cât

și faptul că la data naționalizării persoana respectivă să nu mai fi fost

proprietara acestuia.

- Argumentele

instanței de apel, cum că nu poate constitui temei al considerării întregului

teren ca fiind afectat de utilitate publică având în vedere destinația de

grădiniță publică a clădirii, sunt neîntemeiate. Un imobil afectat unei

utilități publice trebuie astfel construit încât să corespundă realizării

interesului public pe care este chemat să-1 satisfacă, el trebuind să fie

privit ca un întreg, clădirea și terenul aferent acesteia, în elaborarea

planului de urbanism, în proiectarea și în realizarea fiecărei construcții și

amenajări urmărindu-se asigurarea funcționalității acestora astfel încât să

corespundă utilități căreia i-a fost destinat.

Faptul că prevederile

regulamentului general de urbanism, aprobate prin H.G. nr. 525/1996 se aplică

la proiectarea și realizarea tuturor construcțiilor și amenajărilor amplasate

pe orice categorie de terenuri atât în intravilan cât și în extravilan nu

înseamnă că acesta nu ar fi aplicabil în cazul de față deoarece nu există altă

clasificare a terenurilor raportat la vatra localităților decât în terenuri

intravilane și terenuri extravilane, astfel că nu se înțelege în ce altă

categorie de terenuri ar intra cel din cazul de față, în elaborarea planului de

urbanism și urmărindu-se realizarea utilității fiecărui tip de construcție și

de amenajare.

Recurenta nu a

indicat temeiul de drept al recursului său, dar a solicitat ca, în baza art.

242 alin. (2) C. proc. civ., judecarea cauzei să aibă loc și în lipsa sa.

Intimații nu au

formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

La 28 octombrie 2014,

intimatul-pârât I.I. a depus la dosar un înscris prin care a solicitat ca, în

cazul în care i se va da câștig de cauză, să-i fie permis să-și deschidă o nouă

poartă de acces auto și pietonală, alături de cea veche, pe care a fost obligat

să o cedeze grădiniței.

Analizând criticile

de recurs formulate, a căror încadrare în drept este posibilă în prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este

nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

reținut corect că imobilul în cauză a făcut obiectul preluării abuzive

realizate de către Statul român în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 -

respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - și că, astfel fiind, acesta intră

în sfera de aplicare a legii speciale de reparație menționate. Tot în mod

corect instanța de apel a înlăturat supoziția reclamantei privitoare la

posibilitatea ca imobilul situat în str. A.V. nr. 32, sector 2, București, să

fi ajuns în posesia statului prin alte mijloace care nu intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, reținerea unei atare ipoteze în cauza pendinte fiind lipsită

de orice susținere.

Este real că,

potrivit probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, nu a rezultat

cu certitudine că imobilul situat la adresa din str. A.V. nr. 32, sector 2,

București, s-ar fi regăsit menționat în anexa la Decretul de naționalizare nr.

92/1950, ca preluat de la numita M.Th. (sau T.), astfel cum rezultă din

evidențele SC A. SA. Însă preluarea acestuia în proprietatea statului anterior

anului 1952 este de netăgăduit în condițiile în care, începând cu această dată,

există o serie de acte administrative de dispoziție ale fostelor organe ale

aparatului de stat prin care a fost aprobat transferul folosinței asupra

bunului imobil în cauză din fondul de bază al Întreprinderii Locuințe și

Localuri București în folosința Academiei Republicii Socialiste România în

scopul construirii unei creșe și a unui cămin de zi pentru copiii salariaților

acestei instituții.

Prin urmare, este

neîndoielnic faptul că, cel mai târziu la nivelul anului 1952, imobilul

notificat se afla în sfera de dispoziție a organelor de stat din acea vreme,

situație care s-a menținut până în prezent, bunul în cauză fiind deținut de

Municipiul București și aflându-se în folosința unei unități de învățământ

preuniversitar de stat - G.

Or, în acord cu art.

1 lit. e) din Capitolul 1 al H.G. nr. 250/2008 - "Principiile de

soluționare a notificărilor", pentru ipoteza în care nu se poate face

dovada formală a preluării de către stat a imobilului notificat (de exemplu,

decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în

patrimoniul statului după data invocată ca fiind aceea a preluării bunului)

faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție

de preluare abuzivă.

În cauza de față,

această prezumție de preluare abuzivă dedusă din faptul regăsirii bunului

imobil în patrimoniul unei unități administrativ-teritoriale a statului a fost

întărită și de prezența actelor administrative de dispoziție emise de fostele

structuri statale în legătură cu același bun la nivelul anului 1952.

Cât privește

posibilitatea ca bunul în cauză să fi ajuns în posesia statului prin alte

mijloace care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, este de precizat că din

acest punct de vedere, domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 este unul

cuprinzător, incluzând toate modalitățile posibile în care bunurile imobile de

orice fel au ajuns în sfera de dispoziție a statului, organizațiilor

cooperatiste ori a altor persoane juridice (de stat) în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, precum și cele preluate în baza Legii nr. 139/1940.

Reglementarea

domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, prin alin. (1) al art. 2 este una

exhaustivă, concluzia rezultând cu evidență din dispozițiile de la lit. h) și

i) ale art. 2 alin. (1), dispoziții care acoperă sfera tuturor modalităților de

preluare abuzivă, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a) - g),

acestea se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări

cu titlu (valabil), fie că ar corespunde unei preluări fără titlu.

În lipsa unei dovezi

formale de preluare a bunului imobil de către stat, cea mai apropiată ipoteză

posibilă este cea a preluării sale în fapt, forma cea mai manifestă a preluării

abuzive realizată de statul comunist, în lipsa întocmirii oricărei formalități

care să dispună ori să constate preluarea și care să aibă la bază un temei

legal.

Singurul mod în care

bunul în cauză ar fi putut ajunge în posesia statului prin mijloace care nu

intră sub incidența Legii nr. 10/2001 - al cărei domeniu de reglementare este

consacrat situației bunurilor imobile preluate abuziv de stat - ar putea

corespunde unei ipoteze de dobândire legală a proprietății acestuia, ceea ce ar

presupune în mod obligatoriu existența, în primul rând, a unor forme legale

(instrumentum probationem) de dobândire, doar preluările abuzive fiind

compatibile cu absența acestor forme.

Existența formelor

legale care să ateste eventuala dobândire legitimă a bunului imobil de către

stat ar fi făcut posibilă și probațiunea acestui element al cauzei, însă se

observă că nici unitatea deținătoare - Municipiul București, în procedura

administrativă de emitere a Dispoziției nr. 14003/2011, dar nici

recurenta-reclamantă, ca terț vătămat prin emiterea acestui act juridic, a

cărui nulitate a invocat-o și pentru motive de neaplicare a Legii nr. 10/2001,

nu au pretins și nici dovedit că bunul în cauză ar fi ajuns pe căi legale în

proprietatea statului.

Dimpotrivă, lipsa

oricăror forme legale de dobândire a imobilului de către stat (instanța de apel

reținând, sub acest aspect, că informațiile din dosar referitoare la actul

normativ în baza căruia imobilul ar fi fost preluat de stat sunt

contradictorii) și regăsirea acestuia în folosința organelor administrației de

stat la nivelul anului 1952 - perioadă dominată de politicile și acțiunile

statului comunist, de preluare masivă a proprietăților private și convertire a

acestora în proprietate socialistă de stat - situație care s-a menținut până în

prezent, îndreptățește aprecierea că bunul a făcut obiectul unei preluări

abuzive, de facto, și că, prin urmare, acesta intră sub incidența Legii

10/2001, aspect contestat în mod neîntemeiat de către recurenta-reclamantă.

Cât privește

posibilitatea ca la data naționalizării (ori a preluării imobilului în altă

formă) autoarea intimatului pârât să nu mai fi fost proprietara imobilului, nu

constituie altceva, în economia speței și în raport de probatoriile ce s-au

administrat la instanțele de fond (cu referire la titlul de dobândire constând

în actul de adjudecare din 20 ianuarie 1939 și la dovada înscrierii dreptului

de proprietate în cartea funciară a orașului București, potrivit

procesului-verbal din 13 iunie 1941), decât specularea unei eventualități și

care, în absența oricărui element probator care să o susțină, nu ar putea

justifica anularea dispoziției de restituire din 1 iulie 2011 a Primarului

Municipiului București, atâta timp cât s-a stabilit că dovada dreptului de

proprietate asupra bunului solicitat a fost făcută de notificator în condițiile

Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod

corect a reținut instanța de apel că imobilul a cărui restituire în natură a

fost dispusă prin decizia contestată a făcut obiectul preluării abuzive

realizate de către stat de la autoarea intimatului-pârât, acesta intrând în

sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Tot corect a apreciat

instanța de apel și faptul că terenul în cauză nu poate fi considerat ca

afectat unei utilități publice având în vedere că reprezintă curtea unei

grădinițe publice și că, din acest motiv ar fi trebuit exclus de la restituirea

în natură.

Criticile

recurentei-reclamante ce combat această apreciere a instanței de apel sunt în

mod evident nefondate întrucât nesocotesc conținutul normativ al art. 16 din

Legea nr. 10/2001 cu trimitere la anexa nr. 2 lit. a) a legii, punerea în

practică a acestora nefăcând decât să lipsească de conținut această

reglementare.

Astfel, potrivit

recurentei, de vreme ce un teren destinat să servească nevoilor funcționale ale

unei unități de învățământ (având funcțiunea de curte a grădiniței), ar trebui

exclus de la măsura reparatorie a restituirii în natură ca fiind afectat unei

utilități publice, a fortiori excluderea de la restituirea în natură ar trebui

să vizeze înseși imobilele construcții ocupate de unități și instituții de

învățământ din sistemul de stat, soluție care nu corespunde celei legale

regăsite în dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, potrivit

acestei norme legale, imobilele fără nicio distincție după cum sunt clădiri sau

terenuri, având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), necesare și

afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ,

sănătate ori social-culturale se restituie în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora, cu obligația de a le menține afectațiunea pe o

perioadă de până la 3 ani.

Aceasta înseamnă că,

în viziunea legiuitorului, afectarea unui imobil unei utilități publice vizând

desfășurarea activităților de învățământ - cazul în speță - nu este nicidecum

văzută ca o excepție de la măsura reparatorie a restituirii în natură (ci,

dimpotrivă), excepția vizând - după cum corect a sesizat instanța de apel

amenajările de utilitate publică ale localităților urbane și rurale descrise la

pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, respectiv acele amenajări destinate a servi

nevoilor comunității - căi de comunicație, străzi, alei, trotuare - dotări

tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor,

parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Cu referire la

incidența în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a

căror nerespectare la emiterea deciziei contestate a fost invocată de

reclamantă, instanța de apel a reținut corect că acestea nu doar că sunt

aplicabile speței, dată fiind situația de fapt a bunului imobil și istoricul

său juridic (pe terenul ce a aparținut fostei proprietare fiind edificată o

construcție de către Statul uzurpator) dar că au și fost respectate,

restituirea în natură fiind dispusă în privința terenului liber, cu excluderea

porțiunii afectată de existența construcției și a servituților de trecere (căi

de acces auto și pietonale către construcția edificată).

Cât privește

reglementarea cuprinsă în H.G. nr. 525/2006 privitoare la regulamentul general

de urbanism, aceasta nu numai că nu este incidentă cauzei, dar nici nu ar putea

justifica adoptarea unei alte soluții decât aceea oferită de norma cu putere de

lege a actului normativ special care reglementează tipul de relații sociale

relative la măsurile reparatorii cuvenite celor ale căror bunuri au făcut

obiectul preluărilor abuzive realizate de stat.

În considerarea

acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl

va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală pentru

Administrarea Patrimoniului Imobiliar sector 2 București împotriva Deciziei nr.

168A din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - CL