ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2014

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea formulată la 20 noiembrie 2006, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Administrația Domeniului Public sector 1 București și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, Municipiul București, solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 61.688 mp situat în București, str. T., sector 1, iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii de soluționare a notificării de restituire a imobilului, din 2001, intentată în baza Legii nr. 10/2001. În motivare, a arătat că, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, a formulat notificare, solicitând restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 61.688 mp, ce a aparținut tatălui său, H.S.

(care l-a deținut conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 decembrie 1919 și actului de partaj din 14 aprilie 1927 încheiat între frații S.). A arătat reclamanta că în luna martie 1949, prin decizia Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale, terenul a fost „preluat în folosință” de Direcția Reeducării și Plasării în Muncă a Deficienților, iar, ulterior, a fost dat în folosința Sfatului Popular al Capitalei, prin decizia din 29 iulie 1957. În prezent, terenul se află în Administrația Domeniului Public sector 1, fiind în folosința Căminului de Bătrâni nr. 1 București și I.A.S. Chitila. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 812 din 1 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Domeniului Public sector 1 și a respins acțiunea față de această pârâtă; a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și l-a obligat să emită dispoziție cu privire la notificarea din 2001, referitoare la imobilul teren în suprafață de 61.688 mp și spațiile anexă ale acestuia. Sentința a fost atacată cu apel de către reclamantă, care a invocat nelegala respingere a primului capăt de cerere și greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Domeniului Public sector 1. Prin decizia civilă nr. 128/A din 25 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Reluând judecata, prin sentința civilă nr. 1463 din 25 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Domeniului Public sector 1 București, a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a respins, ca neîntemeiată, cererea de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 1, astfel cum a fost identificat în cadrul raportului de expertiză. Totodată, a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 53.239,31 mp situat în incinta C.S.S.

Străulești și pentru terenul în suprafață de 982,31 mp, domeniu public al statului prin modernizarea șoselei B.-T. A respins, ca neîntemeiate, atât cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul aflat în amplasamentul comisiei locale de fond funciar și pentru terenul aflat în incinta restaurantului „D.C.” situat în București, șos. B.-T., sectorul 1, cât și cererea de intervenție formulată de intervenienta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sectorul 1 București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, pentru imobilul ce face obiectul cererii de restituire în natură, în suprafață de 61.688 mp, situat în București, str. T., sectorul 1, s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că, reclamanta contestă refuzul de soluționare a notificării de către Municipiul București.

Din raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit în cauză, a rezultat că în incinta C.S.S. Străulești se identifică suprafața de 53.239,31 mp, iar 982,31 mp se aflată în domeniul public al statului. Prin urmare, calitatea de unitate deținătoare a imobilului, în sensul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, o are Municipiul București, prin Primarul General, astfel încât acesta este autoritatea administrativă locală obligată să soluționeze notificarea și nu Administrația Domeniului Public sectorul 1, care nu are calitate procesuală pasivă. Pe fond, instanța a reținut că reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 53239,31 mp situat în incinta C.S.S.

Străulești și pentru terenul în suprafață de 982,31 mp (domeniu public al statului prin modernizarea șoselei B.-T.), în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) și art. 23 din Legea nr. 10/2001. Astfel, reclamanta a demonstrat calitatea de succesoare în drepturi a tatălui său H.S., care a deținut întreg imobilul, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 decembrie 1919 și actului de partaj din 14 aprilie 1927, precum și faptul că în martie 1949, prin decizia Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale, terenul proprietatea lui H.S.

a fost preluat în folosință de Direcția Reeducării și Plasării în Muncă a Deficienților, iar ulterior, a fost dat în folosință Sfatului Popular al Capitalei, prin decizia nr. 2193 din 29 iulie 1957. Potrivit raportului de expertiză specialitatea topografie întocmit în cauză, s-a concluzionat că imobilul revendicat de către reclamantă se identifică în parte cu amplasamentul Căminului pentru persoane vârstnice nr. 1, parte pe amplasamentul terenului ce constituie rezerva Comisiei Locale de Fond Funciar a sectorului 1 București, parte pe amplasamentul elementelor stradale (trotuar, spațiu verde și parte din șoseaua asfaltată) din șos. B.-T., precum și parte pe amplasamentul terenului deținut de Complexul Restaurant „D.C.”.

Referitor la suprafața de teren identificată de expert ca făcând parte din rezerva Comisiei Locale de Fond Funciar, tribunalul a respins cererea de măsuri reparatorii față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care exclud astfel de imobile de la incidența actului normativ. De asemenea, în ce privește suprafața de teren ce se găsește în posesia Complexului Restaurant „D.C.”, tribunalul a reținut că nu poate dispune acordarea de măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, câtă vreme din imobilul ce a fost consemnat în evidențele cadastrale din anul 1986 pe adresa poștală șos. B.- T., sectorul 1, figurează doar suprafața de teren de 2397 mp din care 909 mp s-ar afla în folosința I.N.T.

T.H.R. Or, expertul a identificat o suprafață mult mai mare de teren a cărui situație juridică nu a putut-o stabili. Referitor la amplasamentul incintei obiectivului Căminul pentru persoane vârstnice nr. 1, s-a constatat că acesta cuprinde construcțiile cu destinație cazare, pavilion administrativ cu alipiri încăperi specifice unității, construcții cu destinație spălătorie, construcții cu destinație depozit alimente, spații depozitare articole de cazarmament și alte construcții anexe adecvate surselor de apă curentă, menajeră, canalizare, surselor de energie electrică și gaze naturale.

Totodată, în incinta Căminului de bătrâni nr. 1, se află edificată biserica din lemn în stil maramureșean cu construcția anexă specifică acesteia, lumânar, ce se află împrejmuite cu gard din plasă de sârmă sprijinită pe stâlpi din țeava metalică, iar edificiul parohial este ridicat în baza protocolului încheiat între Căminul pentru persoane vârstnice nr. 1 și Arhiepiscopia Bucureștilor (conform procesului-verbal de punere în posesie încheiat la 21 octombrie 2003). S-a reținut, în privința construcțiilor existente pe terenul revendicat, că acestea sunt edificate din investiții și în folosința Căminului pentru persoane vârstnice nr. 1, respectiv: construcțiile anexe (construcții de depozitare alimente, material și articole de cazarmament, ateliere întreținere și reparații spălătorie), construcții scoase din funcțiune (grajduri, magazii sector zootehnic), transformator electric, stația pompe, puțurile de mică, medie și mare adâncime ce asigură apa curentă și menajeră, construcțiile rețelei de canalizare și conducta de gaze naturale pentru incinta căminului, pavilion administrativ, construcție cu destinație de cămin, laboratoare, cabinete medicale, centrala termică, căi de acces, împrejmuiri.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că terenul revendicat nu este posibil a fi restituit în natură, întregul imobil reprezentând un complex social, conceput pe funcțiuni specifice medicale, de cazare, de tratament, de odihnă și recreere, și de aceea, necesar unei bunei exploatări a căminului de bătrâni, funcționând ca un tot unitar. Tribunalul a avut în vedere prevederile art. 10 alin. (3), din Legea nr. 10/2001, printr-o interpretare a contrario a acestor dispoziții legale și dispozițiile alin. (5) al art. 10, întregul teren fiind apreciat ca necesar exploatării căminului de bătrâni. Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 53239,31 mp situat în incinta C.S.S.

Străulești și pentru terenul în suprafață de 982,31 mp -domeniu public al statului prin modernizarea șoselei B.-T., care nu poate fi restituit în natură potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Referitor la cererea de intervenție în interes propriu, formulată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sectorul 1 București, având ca obiect constatarea calității de proprietar a intervenientei asupra construcției ce reprezintă Căminul de bătrâni nr. 1 Străulești, tribunalul a apreciat că sentința civilă nr. 5768 din 01 iunie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 București de care s-a prevalat intervenienta (prin care s-a costatat că pârâtul Căminul de bătrâni nr. 1 este proprietarul clădirii vechi și al anexelor situate în București, șos.

B.-T., sectorul 1, precum și al terenului aferent acestor construcții, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, pronunțată în contradictoriu S.D.) nu este opozabilă reclamantului. Pe de altă parte, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu se impune nu pentru că intervenienta ar avea titlu de proprietate asupra imobilului, ci față de dispozițiile speciale din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta, care a susținut că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Domeniului Public sectorul 1 București, în condițiile în care, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până în prezent, cea mai mare parte a terenului se află în administrarea acesteia, fiind dat în folosința Căminului nr. 1. De asemenea, greșit a fost respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului în condițiile în care există suprafețe neocupate și neutilizate de Căminul nr. 1, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În plus, instanța nu a observat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea imobilelor având destinația de așezăminte sociale și sanitare, cu condiția menținerii afectațiunii acestora pe o perioadă de 3 ani.

În faza apelului, la solicitarea reclamantei, a fost încuviințată și s-a administrat proba cu expertiză topografică. Prin decizia civilă nr. 196/A din 31 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Domeniului Public sector 1. A admis în parte acțiunea, în contradictoriu cu pârâții Administrația Domeniului Public sector 1 și Municipiul București prin Primarul General și în consecință, i-a obligat pe aceștia să restituie reclamantei, în natură, suprafața de teren de 27.070 mp, situată în București, șos.

B.-T., identificată prin schița anexă la raportul de expertiză întocmit de expert G.V., anexa 3. A fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 34.408 mp, imposibil de restituit în natură, situat la aceeași adresă. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că, prin sentința apelată s-a stabilit cu putere de lucru judecat, în lipsa apelului declarat de către pârât, că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenurile proprietatea tatălui său, H.S., terenuri preluate de către stat conform deciziei Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale din luna martie 1949, fiind date ulterior în folosință Sfatului Popular al Capitalei, prin decizia din 29 iulie 1957. S-a reținut că prin raportul de expertiză topografică a fost identificat terenul, stabilindu-se că suprafața totală a acestuia este de 63.988 mp, din care 61.478 mp se află în incinta Căminului Social de Servicii Străulești și 2.510 mp în incinta restaurantului „D.C.”.

Din suprafața de 61.478 mp aflată în incinta Căminului Social de Servicii Străulești, suprafața de 27.070 mp identificată în conturul A-B-C-D-E-A, este liberă, iar suprafața de 34.408 mp este ocupată de construcțiile sociale ale acestuia. Referitor la identificarea și amplasarea construcțiilor și instalațiilor, s-a constatat că expertiza topografică se coroborează cu expertiza în construcții, prin care s-a concluzionat că pavilionul nr. X1, pavilionul nr. X2, pavilionul administrativ, depozitele de alimente și materiale, cabina de poartă, spălătoria, biserica ortodoxă, rezervorul pentru motorină, stația hidrofoare pentru apă potabilă, puțul de mare adâncime, puțul de medie adâncime, rețelele de racordare și stația de pompare, prin natura și destinația lor, nu pot fi ridicate și reamplasate pe un alt teren, fiind strict necesare desfășurării activității așezământului social.

S-a reținut că terenul în suprafață de 34.408 mp nu poate fi restituit, atâta vreme cât este ocupat de diverse construcții, multe dintre ele adăpostind instalații tehnice și instalații ale acestora, toate strict necesare pentru buna funcționare a C.S.S. Străulești, precum și rețele edilitare supraterane și subterane, anexe ale acestora, și spații pentru odihnă și recreere a persoanelor asistate.

În raport de aceste constatări, Curtea a reținut că, într-adevăr, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cu care, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Făcând aplicarea textului de lege menționat, în urma admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței, instanța a obligat pe pârâtul Municipiul București, în a cărui proprietate se află întreaga suprafață de 61.478 mp teren din incinta C.S.S.

Străulești, să emită dispoziție cu propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 34.408 mp, teren imposibil de restituit în natură. În baza aceleiași prevederi legale, s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de 27.070 mp teren din conturul A-B-C-D-E-A, neocupată de construcții și servituti, considerată liberă în sensul legii, dându-se astfel eficiență și dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care instituie regula restituirii pe cât posibil în natură a imobilelor preluate în mod abuziv. S-a reținut că dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au prioritate în aplicare în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, întrucât reglementează în mod expres situația juridică a terenurilor parțial ocupate de construcții.

Totodată, instanța de apel a apreciat că obligația de restituire în natură trebuie instituită nu numai în sarcina Municipiului București, ca proprietar al terenului, ci și în sarcina pârâtei Administrația Domeniului Public sector 1 București, în a cărei administrare se află același teren. Cu privire la situația juridică a suprafeței de 2510 mp teren aflat în incinta restaurantului „D.C.”, au fost confirmate considerentele de primă instanță, conform cărora regimul juridic al acesteia nu a fost clarificat în cauză, atâta vreme cât, din niciun document nu a rezultat că s-ar afla în proprietatea pârâtului Municipiul București, neputându-se determina astfel unitatea deținătoare. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta A.E., Municipiul București prin Primarul General și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 București.

1. Reclamanta a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 10 și art. 16 din Legea nr. 10/2001 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), atunci când a apreciat că imobilul nu poate fi restituit integral în natură, considerând eronat că dispozițiile art. 10 alin. (2) dar avea prioritate față de art. 16 din Legea nr. 10/2001. În realitate, în speță sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care nu fac distincție între terenurile pe care sunt edificate construcții și cele libere de construcții, ci doar prevăd că imobilele (deci, inclusiv construcțiile) având destinațiile indicate în anexă se restituie foștilor proprietari, cu obligația de a le păstra afectațiunea înăuntrul unui interval de timp prevăzut de lege.

Rezultă că art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a instituit o excepție de la regula generală conform căreia terenurile afectate de clădiri se restituie în limita suprafețelor rămase libere, dispunând că imobilele ce cad sub incidența acestui text se restituie întotdeauna în natură, indiferent de numărul și tipul construcțiilor edificate, doar cu obligația păstrării afectațiunii. - în subsidiar, se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că instanța de apel a respins, nemotivat, obiecțiunile formulate la ambele rapoarte de expertiză. Astfel, expertul în specialitatea topografie nu a efectuat măsurători asupra terenului pentru a putea indica cu exactitate suprafața totală a acestuia, fiind eronate concluziile acestuia în sensul că suprafața de 30.540 mp nu ar putea fi restituită în natură.

Această concluzie a expertului este absurdă, în condițiile în care, deși prin expertiza în specialitatea construcții sunt identificate construcții pe o suprafață totală de aproximativ 3.053 mp, se conchide că pentru buna funcționare a Căminului ar fi totuși necesară o suprafață de 34.408 mp. Concluziile expertului în specialitatea construcții sunt contradictorii deoarece, pe de o parte, se susține că anumite construcții ar putea fi reamplasate în alt loc pe teren, iar pe de altă parte, același expert conchide că obiectivele nu pot fi demontate și reamplasate pe alte spații. În toate cazurile, imposibilitatea restituirii în natură ar fi putut privi numai suprafața totală de 3.500 mp pentru care Căminul nr. 1 deține titlu de proprietate.

2. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 București a susținut nelegalitatea deciziei prin aceea că a admis acțiunea împotriva unei persoane care n-are calitate procesuală pasivă, respectiv Administrația Domeniului Public sector 1, în condițiile în care imobilul în litigiu se află în administrarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1, prin C.S.S. Străulești. Totodată, în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a unei suprafețe de teren, având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale în materie, restituirea în natură a imobilelor nu privește și amenajările de utilitate publică. În realitate, terenul cu toate construcțiile de pe el reprezintă, așa cum se reține și în raportul de expertiză, un tot unitar, fiind conceput pe funcțiuni specifice, medicale, odihnă, recreere și agrement pentru bătrânii cazați în complex.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. Municipiul București prin primarul general a pretins nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente: - în mod greșit instanța de apel a dispus restituirea în natură a suprafeței de 27.070 mp, întrucât această măsură nu este posibilă, întregul imobil reprezentând un complex social, fiind necesar unei bune exploatări a căminului de bătrâni și funcționând astfel ca un tot unitar. În ceea ce privește obligarea la emiterea dispoziției cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, trebuia observat că în speță nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, față de noua reglementare dată prin Legea nr. 165/2013, care prevede compensarea prin puncte.

În art. 4 din Legea nr. 165/2013, se arată în mod expres că această lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a acestei legi (respectiv, 16 mai 2013). Analizând recursurile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamantei A.E. deduce judecății critici nefondate, În mod nelegal pretinde recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să aplice prioritar dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, constatând că pe teren se află obiective de interes social, să dispună restituirea în natură a terenului, cu obligația persoanei îndreptățite de a păstra afectațiune construcțiilor în intervalul de timp prevăzut de lege.

Formulând o asemenea critică, recurenta-reclamantă ignoră ipoteza normei legale menționate anterior, care vizează situația în care imobile cu destinația celor arătate în anexă (sau care au dobândit ulterior o asemenea destinație) au fost preluate de către stat fiind apoi, sub imperiul Legii nr. 10/2001, notificate în vederea restituirii foștilor proprietari. Or, în speță, ceea ce s-a preluat de la autorul reclamantei a fost o suprafață de teren neconstruită, aceasta constituind obiect al notificării transmise conform Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că ulterior preluării terenului, care a avut loc în anul 1949, acestuia i-a fost schimbată destinația, fiind edificate asupra lui construcții cu destinație socială (cămin pentru persoane vârstnice) nu îndreptățește pe reclamantă să pretindă că are un drept de proprietate asupra edificatelor și să susțină aplicarea, în ce o privește, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (respectiv, restituirea în natură a construcțiilor, cu asumarea obligației de păstrare a afectațiunii). Ceea ce pretinde reclamanta este, în realitate, restituirea în natură a unor construcții care nu au aparținut niciodată autorului său, care nu au făcut obiectul preluării de către stat (și, de altfel, nici obiect al notificării) și, ca atare, nu pot constitui obiect al retrocedării în natură și nici obiectul altor măsuri reparatorii.

Rămânând în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât prima instanță a reținut incidența acestui act normativ, iar apel a exercitat numai reclamanta, nemulțumită de natura măsurilor reparatorii, se constată că instanța de apel a dat corect eficiență dispozițiilor art 10 alin. (2). Drept urmare, constatând că parte din teren este ocupată de construcții edificate după preluarea acestuia de către stat, măsura reparatorie nu putea fi decât una prin echivalent. Susținerea recurentei, conform căreia art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează restituirea în natură a tuturor imobilelor, inclusiv a clădirilor, instituind o excepție de la regula potrivit căreia terenurile afectate de clădiri se restituie în limita suprafețelor rămase libere, este reală, dar fără aplicabilitate la speță, având în vedere natura imobilului (teren) care a aparținut autorului său și în privința căruia se poate pretinde persoană îndreptățită la restituire.

Așa cum arată chiar recurenta, „în mod evident, imobilele care intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001 sunt afectate de construcții, pentru că o unitate de învățământ, un spital, un teatru, etc. nu pot funcționa în afara unei clădiri”. Ceea ce ignoră recurenta este că, pentru a atrage incidența art. 16, este necesar ca o asemenea afectare a terenului de construcții să fi existat la momentul preluării de către stat, iar destinația actuală a acestora (unități de învățământ, sănătate, social-culturale) să nu constituie un impediment la restituire în natură, ci doar o temporizare (dată de obligația păstrării afectațiunii pe un interval de timp). Altminteri, ipoteza de analizat, incidență în speță, este a terenului liber preluat, afectat în prezent de construcții, pentru care, în condițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

O interpretare contrară, în sensul propus de recurentă, ar duce la deturnarea sensului și finalității legii, care constau în restituirea imobilelor preluate abuziv (deci existente ca atare în patrimoniul persoanei îndreptățite), iar nu în deschiderea vocației pentru obținerea unor imobile care nu au aparținut niciodată acesteia (exceptând situația în care ar face obiectul unor măsuri compensatorii). Ca atare, aplicarea pe acest aspect a normei de drept material incidente, de către instanța de apel, s-a făcut în mod corect, critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiată. Solicitarea de casare a deciziei, pentru că nu au fost încuviințate obiecțiunile formulate de reclamantă în legătură cu cele două rapoarte de expertiză, nu este susceptibilă de încadrare în vreunul din motivele de recurs pentru a deschide controlul de legalitate.

Ceea ce pretinde de fapt recurenta, este evaluarea modalității în care instanța de apel, ca instanță de fond, a administrat și a apreciat probatoriul cauzei. Or, împrejurarea că instanța anterioară a respins anumite obiecțiuni aduse rapoartelor de expertiză, apreciindu-le neîntemeiate, nu este un aspect cenzurabil în recurs, câtă vreme administrarea probelor este în căderea instanțelor fondului și nu se invocă nesocotirea unor norme de procedură în legătură cu respingerea respectivelor obiecțiuni.

Afirmațiile recurentei circumscrise acestui motiv de recurs, conform cărora „concluzia expertului topo că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului este absurdă”, cea a expertului construcții în sensul că „toate construcțiile ar fi necesare Căminului și funcționale” deși nu ar fi nici necesare, nici funcționale, nu se constituie în critici de nelegalitate, ci în veritabile obiecțiuni aduse rapoartelor de expertiză, care nu pot fi valorificate însă în această etapă procesuală. Pentru considerentele expuse anterior, aspectele deduse judecății în recursul reclamantei au fost găsite nefondate și vor fi respinse în consecință. 2. În ce privește recursul declarat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 București, se constată caracterul inadmisibil al acestuia.

Aceasta, având în vedere că Direcția Generală de Asistentă Socială și Protecția Copilului sector 1 București a formulat cerere de intervenție în interes propriu în fața primei instanțe, cerere respinsă prin sentința tribunalului, cu motivarea că hotărârea judecătorească (sentința nr. 57680 din 1 iunie 1994 a Judecătoriei sector 1 București) de care se prevalează aceasta, ca dovedindu-i titlul de proprietate, nu este opozabilă reclamantei, iar imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu este dată de existenta unui titlu al intervenientei, ci de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Soluția nu a fost contestată cu apel de către intervenientă, ceea ce înseamnă că ea s-a definitivat ca atare pe data expirării termenului de exercitare a căii de atac anterioare.

În același timp, modificarea sentinței în apel, urmare a exercitării căii de atac de către reclamantă, nu a vizat-o pe intervenientă, obligațiile de restituire, în natură sau prin echivalent, fiind puse în sarcina Municipiului București și Administrației Domeniului Public sector 1. Rezultă, față de aceste elemente, că declararea recursului de către intervenientă s-a făcut omisso medio, ceea ce nesocotește ierarhia căilor de atac și îi face demersul inadmisibil. 3. Cu privire la recursul pârâtului Municipiul București, se constată următoarele: - Criticând soluția restituirii în natură a suprafeței de 27.070 mp, recurentul-pârât a susținut caracterul nelegal al acesteia, întrucât întreg imobilul reprezintă un complex social, fiind necesar bunei exploatări a căminului de bătrâni și funcționând ca un tot unitar.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, instanța de apel, dispunând restituirea terenului în suprafață de 27.070 mp, a reținut, cu trimitere la expertiza efectuată în cauză, că „este liber”, în timp ce terenul de 34.408 mp este ocupat de construcții, astfel încât nu poate fi restituit. Or, în condițiile în care a identificat, ca normă incidență speței, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța trebuia să observe că teren liber, în sensul textului menționat (cu explicitarea dată acestuia și prin Normele metodologice), nu înseamnă în mod suficient liber de construcții. Este necesar în plus, față de exigențele textului legal, ca terenul să nu fie afectat de amenajări de utilitate publică (spații verzi, căi de acces, parcuri, conducte subterane).

Motivându-și soluția, instanța de apel s-a limitat la a constata că „terenul este liber”, preluând necritic concluziile expertizei care rețin această situație în opoziție cu cea a terenului de 34.040 mp, ocupat de construcțiile sociale. Ar rezulta, în absența unei motivări exprese, în mod indirect, că ceea ce a avut în vedere instanța de apel când a dispus măsura restituirii în natură a fost împrejurarea că pe teren nu se găsesc construcții, omițând din analiză cerințele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care impun alte repere pentru retrocedarea în natură. Verificarea elementelor pricinii sub acest aspect era cu atât mai necesară cu cât, pe aceeași situație de fapt, instanțele fondului au statuat diametral opus.

Astfel, tribunalul a reținut că „întregul imobil reprezintă un complex social, fiind conceput pe funcțiuni specifice medicale, de cazare, tratament, odihnă și recreere, întregul teren fiind necesar unei bune exploatări a căminului de bătrâni și astfel, funcționând ca un tot unitar”. Contrazicând această situație, dar fără să argumenteze, cea de-a doua instanță devolutivă constată că suprafața de 27.070 mp este teren liber, sprijinindu-se pe raportul de expertiză care nu aduce nicio explicație în legătură cu accepțiunea dată noțiunii de teren liber, pe care expertul doar îl măsoară și îl consideră restituibil în natură. Or, față de această neelucidare a situației de fapt, Înalta Curte constată că nu poate cenzura critica formulată de recurentul-pârât în legătură cu funcționalitatea întregului imobil, complex social, ca tot unitar nesusceptibil de restituire în natură.

Fiind necesare verificări de fapt și având în vedere dispozițiile art. 314 C. proc. civ. (instanța supremă hotărăște numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite), recursul pârâtului urmează să fie admis și casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, se va avea în vedere suplimentarea probatoriului pentru stabilirea, în concret, a afectațiunii terenului în suprafață de 27.070 mp, în ce măsură asigură funcționalitatea complexului social, pentru a decela sensul noțiunii de teren liber din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu se confundă cu acela de teren liber de construcții.

- Cealaltă critică a recurentului-pârât, referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 și la compensarea prin puncte a imobilului în litigiu urmează să fie avută în vedere, de asemenea, de instanța de rejudecare, ținând seama de principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A.E. împotriva deciziei civile nr. 196 A din 31 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 1 București. Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2014.