ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2738/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:

1.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 104 A din 14 martie

2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul formulat de

apelantul-reclamant S. (fost St.) D. împotriva sentinței civile nr. 45 din 10

ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

contradictoriu cu intimații-pârâți Administrația Domeniului Public, Consiliul

General al Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General,

Primăria sector 1, prin Primar, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că prin cererea, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat

să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în București,

str. C., în suprafață de 1815 m.p. și să fie obligați pârâții Municipiul

București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, sector

1 București și Administrația Domeniului Public sector 1 să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie acest teren.

În subsidiar, în situația în care terenurile

nu pot fi restituite în natură, reclamantul a solicitat să fie obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor.

Astfel cum s-a reținut și de prima instanță

imobilul care face obiectul cererii de chemare în judecată se află în posesia Administrației

Domeniului Public sector 1 București, așa cum rezultă din adresa din 11

februarie 2011 emisă de Primăria Municipiului București, în care se precizează

că imobilul evidențiat în planul topografic, scara 1:2000, anexat cererii și

notat cu „B” a fost consemnat în evidentele cadastrale ale Orașului București

din anul 1986 pe adresa poștala str. C., sector 1 cu teren în suprafață de

1815,00 m.p., proprietate de stat, categoria de folosința „parcuri”, cu posesor

de parcela la data-întocmirii evidentelor Administrația Domeniului Public sector

1

.

Imobilului preluat abuziv și revendicat în prezenta

cerere îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar acțiunea fiind ulterior

formulată intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 6

ianuarie 2011 cu încălcarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 respectiv a termenului de 6 luni în mod legal a fost respinsă întrucât

neformularea notificării în termenul prevăzut atrage decăderea din dreptul de a

mai solicita măsuri reparatorii în temeiul legii.

Soluția dată de prima instanță este în acord cu

decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a exclus

posibilitatea să mai poată fi formulată o acțiune în revendicare pentru imobile

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, susținerea apelantului în sensul

că are un „bun” în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului, prin aceea că dreptul

său a fost recunoscut printr-o sentință anterioară este nefondată, întrucât prin

sentința civilă nr. 7542/1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 a fost recunoscut

dreptul său asupra imobilului din strada T., iar în prezenta cerere precizată obiectul

cererii îl reprezintă doar imobilul din strada C.

De asemenea susținerea apelantului că prin raportul

de expertiză efectuat în cauză au fost identificate terenurile revendicate cu referire

la terenul din strada C., dar și din strada T. nu are suport real.

Raportul de expertiză a identificat numai imobilul

din strada C., astfel cum instanța a fixat obiectivul expertizei prin încheierea

din data de 26 aprilie 2012, iar la acest raport nu s-au formulat obiecțiuni.

Trimiterea apelantului la jurisprudența C.E.D.O.

este irelevantă în speță. Soluția dată nu încalcă art. 6 parag. 1 din Convenție

și nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, norma arătată garantând protecția unui bun aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială

respectivă. Apelantul reclamant nu a dovedit că are un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului și nici o speranță legitimă. Faptul că acesta nu a

uzat de procedura instituită prin legea specială, și drept urmare a pierdut termenul

de formulare a notificării, nu înseamnă că are deschisă o nouă cale a revendicării

pe dreptul comun. Chiar C.E.D.O. recunoaște statelor membre dreptul a emite acte

normative în care să limiteze anumite drepturi dar cu respectarea normelor europene.

2.1. Motive

Reclamantul a declarat recurs prin care a formulat

următoarele critici:

În mod greșit instanța de apel a respins apelul

motivat de faptul că dacă reclamantul nu a uzat de Legea specială nr. 10/2001 nu

mai are dreptul să formuleze acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului fiind în sensul că se garantează

fiecărei persoane dreptul ca o instanță de judecată să se pronunțe asupra cererii

sale.

Instanța de apel a încălcat art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care stabilește că legea specială se aplică cu prioritate

față de legea de drept comun, trebuie analizată în ce măsură încalcă Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei, reclamantul este moștenitorul

fostului proprietar, iar prin sentința civilă nr. 7542 din 28 iunie 1996 intimații

au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul

în suprafață de 2,2180 ha situat în București, str. T. Terenul din litigiul de față

este în imediata vecinătate a acestuia și face parte din același lot, nr. 2, ce

a fost atribuit autorului său.

2.2. Excepția nulității recursului

Primăria sector 1, prin Primar, a invocat excepția

nulității recursului întrucât motivele de recurs sunt identice cu motivele de apel.

Prin urmare, recursul nu întrunește cerințele art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ.

2.3. Analiza excepției și a recursului

Analizând, cu prioritate, în condițiile art. 137

alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte a apreciat

că aceasta nu este întemeiată. Deși, aparent, criticile dezvoltate prin cererea

de recurs vizează sentința, instanța de recurs a considerat că au ca obiect decizia

din apel, ale cărei considerente s-au întemeiat tot pe necesitatea aplicării cu

prioritate a legii speciale, aspect care rezultă din jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Pe fond, recursul nu este întemeiat.

Astfel, contrar susținerii recurentului, instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente,

precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare

la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu

împotriva României.

Fiind vorba despre un imobil preluat de către

stat în anul 1949, așa cum susține recurentul, el intră în sfera de reglementare

a Legii nr. 10/2001. Drept urmare, acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată

făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ.

Pe de altă parte, în acțiunea în revendicare promovată

după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură de restituire

a imobilelor, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă reclamantul se poate prevala de

un „bun” care să îi facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă aspect, instanțele de fond

au reținut corect faptul că reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate

actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât acesta nu

deține „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de

proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea

bunului (parag. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

Anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare,

reclamantul nu a promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului

statului cu privire chiar la imobilul revendicat. Împrejurarea că printr-o hotărâre

judecătorească pârâții au fost obligați la restituirea către reclamant a unui teren

vecin cu cel revendicat prin prezenta acțiune nu este de natură să conducă la o

altă soluție decât aceea pronunțată de instanțele de fond. Existența sau nu în patrimoniul

celui care revendică un imobil, a unui „bun” în sensul Convenției, pe care să-l

obțină pe calea acțiunii în revendicare, se apreciază în concret, în raport cu însuși

imobilul revendicat, iar în raport cu alte bunuri din patrimoniul acestuia.

Având în vedere cele mai sus reținute, instanțele

au făcut aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente,

motiv pentru care aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul

a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată

de intimata pârâtă Primăria sector 1 prin Primar.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

S. (fost St.) D. împotriva deciziei civile nr. 104 A din 14 martie 2014 a Curții

de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie

2014.