ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2738/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 104 A din 14 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant S. (fost St.) D. împotriva sentinței civile nr. 45 din 10 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Administrația Domeniului Public, Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General, Primăria sector 1, prin Primar, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în București, str. C., în suprafață de 1815 m.p.

și să fie obligați pârâții Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, sector 1 București și Administrația Domeniului Public sector 1 să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren. În subsidiar, în situația în care terenurile nu pot fi restituite în natură, reclamantul a solicitat să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor.

Astfel cum s-a reținut și de prima instanță imobilul care face obiectul cererii de chemare în judecată se află în posesia Administrației Domeniului Public sector 1 București, așa cum rezultă din adresa din 11 februarie 2011 emisă de Primăria Municipiului București, în care se precizează că imobilul evidențiat în planul topografic, scara 1:2000, anexat cererii și notat cu „B” a fost consemnat în evidentele cadastrale ale Orașului București din anul 1986 pe adresa poștala str. C., sector 1 cu teren în suprafață de 1815,00 m.p., proprietate de stat, categoria de folosința „parcuri”, cu posesor de parcela la data-întocmirii evidentelor Administrația Domeniului Public sector 1 . Imobilului preluat abuziv și revendicat în prezenta cerere îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar acțiunea fiind ulterior formulată intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 6 ianuarie 2011 cu încălcarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 respectiv a termenului de 6 luni în mod legal a fost respinsă întrucât neformularea notificării în termenul prevăzut atrage decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul legii.

Soluția dată de prima instanță este în acord cu decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a exclus posibilitatea să mai poată fi formulată o acțiune în revendicare pentru imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, susținerea apelantului în sensul că are un „bun” în sensul Curții Europene a Drepturilor Omului, prin aceea că dreptul său a fost recunoscut printr-o sentință anterioară este nefondată, întrucât prin sentința civilă nr. 7542/1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 a fost recunoscut dreptul său asupra imobilului din strada T., iar în prezenta cerere precizată obiectul cererii îl reprezintă doar imobilul din strada C. De asemenea susținerea apelantului că prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost identificate terenurile revendicate cu referire la terenul din strada C., dar și din strada T. nu are suport real.

Raportul de expertiză a identificat numai imobilul din strada C., astfel cum instanța a fixat obiectivul expertizei prin încheierea din data de 26 aprilie 2012, iar la acest raport nu s-au formulat obiecțiuni. Trimiterea apelantului la jurisprudența C.E.D.O. este irelevantă în speță. Soluția dată nu încalcă art. 6 parag. 1 din Convenție și nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma arătată garantând protecția unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Apelantul reclamant nu a dovedit că are un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici o speranță legitimă.

Faptul că acesta nu a uzat de procedura instituită prin legea specială, și drept urmare a pierdut termenul de formulare a notificării, nu înseamnă că are deschisă o nouă cale a revendicării pe dreptul comun. Chiar C.E.D.O. recunoaște statelor membre dreptul a emite acte normative în care să limiteze anumite drepturi dar cu respectarea normelor europene. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamantul a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: În mod greșit instanța de apel a respins apelul motivat de faptul că dacă reclamantul nu a uzat de Legea specială nr. 10/2001 nu mai are dreptul să formuleze acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului fiind în sensul că se garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță de judecată să se pronunțe asupra cererii sale.

Instanța de apel a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilește că legea specială se aplică cu prioritate față de legea de drept comun, trebuie analizată în ce măsură încalcă Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe fondul cauzei, reclamantul este moștenitorul fostului proprietar, iar prin sentința civilă nr. 7542 din 28 iunie 1996 intimații au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2,2180 ha situat în București, str. T. Terenul din litigiul de față este în imediata vecinătate a acestuia și face parte din același lot, nr. 2, ce a fost atribuit autorului său.

2.2. Excepția nulității recursului Primăria sector 1, prin Primar, a invocat excepția nulității recursului întrucât motivele de recurs sunt identice cu motivele de apel. Prin urmare, recursul nu întrunește cerințele art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. 2.3. Analiza excepției și a recursului Analizând, cu prioritate, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte a apreciat că aceasta nu este întemeiată. Deși, aparent, criticile dezvoltate prin cererea de recurs vizează sentința, instanța de recurs a considerat că au ca obiect decizia din apel, ale cărei considerente s-au întemeiat tot pe necesitatea aplicării cu prioritate a legii speciale, aspect care rezultă din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe fond, recursul nu este întemeiat. Astfel, contrar susținerii recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu împotriva României. Fiind vorba despre un imobil preluat de către stat în anul 1949, așa cum susține recurentul, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001. Drept urmare, acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ.

Pe de altă parte, în acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă reclamantul se poate prevala de un „bun” care să îi facă admisibil demersul. Or, sub acest din urmă aspect, instanțele de fond au reținut corect faptul că reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât acesta nu deține „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140, cauza Atanasiu împotriva României).

Anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare, reclamantul nu a promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului cu privire chiar la imobilul revendicat. Împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească pârâții au fost obligați la restituirea către reclamant a unui teren vecin cu cel revendicat prin prezenta acțiune nu este de natură să conducă la o altă soluție decât aceea pronunțată de instanțele de fond. Existența sau nu în patrimoniul celui care revendică un imobil, a unui „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare, se apreciază în concret, în raport cu însuși imobilul revendicat, iar în raport cu alte bunuri din patrimoniul acestuia.

Având în vedere cele mai sus reținute, instanțele au făcut aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente, motiv pentru care aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă Primăria sector 1 prin Primar. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. (fost St.) D. împotriva deciziei civile nr. 104 A din 14 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2014.