ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 684/2015

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 20 noiembrie 2006, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul General, A.D.P. sector 1 București și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 - Municipiul București, solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 61.688 mp situat în București, sector 1), iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii de soluționare a notificării de restituire a imobilului, din 2001, intentată în baza Legii nr. 10/2001. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 16 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 812 din 01 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.D.P. sector 1 și a respins acțiunea față de această pârâtă; a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul General și l-a obligat să emită dispoziție cu privire la notificarea din 2001, referitoare la imobilul teren în suprafață de 61.688 mp și spațiile anexă ale acestuia. Sentința a fost atacată cu apel de către reclamantă, care a invocat nelegala respingere a primului capăt de cerere și greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a A.D.P. sector 1. Prin Decizia civilă nr. 128/A din 25 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Reluând judecata, prin sentința civilă nr. 1463 din 25 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.D.P. sector 1 București, a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul General și a respins, ca neîntemeiată, cererea de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 1, astfel cum a fost identificat în cadrul raportului de expertiză. Totodată, a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 53.239,31 mp situat în incinta C.S.S.

Străulești și pentru terenul în suprafață de 982,31 mp. - domeniu public al statului prin modernizarea șoselei București-Târgoviște. A respins, ca neîntemeiate, atât cererea pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul aflat în amplasamentul comisiei locale de fond funciar și pentru terenul aflat în incinta restaurantului "D.C.” situat în București, sectorul 1, cât și cererea de intervenție formulată de intervenienta D.G.A.S.P.C. sectorul 1 București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, pentru imobilul ce face obiectul cererii de restituire în natură, în suprafață de 61.688 mp, situat în București, sectorul 1, s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că, reclamanta contestă refuzul de soluționare a notificării de către Municipiul București.

Din raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit în cauză, a rezultat că în incinta C.S.S. Străulești se identifică suprafața de 53.239,31 mp, iar 982,31 mp se aflată în domeniul public al statului. Prin urmare, calitatea de unitate deținătoare a imobilului, în sensul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 o are Municipiul București, prin primarul General, astfel încât acesta este autoritatea administrativă locală obligată să soluționeze notificarea și nu A.D.P. Sectorul 1, care nu are calitate procesuală pasivă. Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta. În faza apelului, la solicitarea reclamantei, a fost încuviințată și s-a administrat proba cu expertiză topografică. Prin Decizia civilă nr. 196/A din 31 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.D.P. sector 1. A admis în parte acțiunea, în contradictoriu cu pârâții A.D.P. sector 1 și Municipiul București prin primarul General și în consecință, i-a obligat pe aceștia să restituie reclamantei, în natură, suprafața de teren de 27.070 mp, situată în București, identificată prin schița anexă la raportul de expertiză întocmit de expert G.V. - anexa 3, între pct. A-B-C-D-E-A. A fost obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul General să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 34.408 mp, imposibil de restituit în natură, situat la aceeași adresă. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta A.E., Municipiul București prin primarul General și D.G.A.S.P.C. sector 1 București. Prin Decizia nr. 273 din 29 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A.E. împotriva Deciziei civile nr. 196/A din 31 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta D.G.A.S.P.C. sector 1 București, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul General, a casat a decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Analizând recursurile deduse judecății, Înalta Curte a constatat următoarele: 1. Relativ la recursul reclamantei A.E., criticile formulate s-au apreciat a fi nefondate.

În mod nelegal a pretins recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să aplice, prioritar, dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, constatând că pe teren se află obiective de interes social, să dispună restituirea în natură a terenului, cu obligația persoanei îndreptățite de a păstra afectațiune construcțiilor în intervalul de timp prevăzut de lege. Formulând o asemenea critică, recurenta-reclamantă ignoră ipoteza normei legale menționate anterior, care vizează situația în care imobile cu destinația celor arătate în anexă (sau care au dobândit ulterior o asemenea destinație) au fost preluate de către stat fiind apoi, sub imperiul Legii nr. 10/2001, notificate în vederea restituirii foștilor proprietari.

Or, în speță, ceea ce s-a preluat de la autorul reclamantei a fost o suprafață de teren neconstruită, aceasta constituind obiect al notificării transmise conform Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că ulterior preluării terenului - care a avut loc în anul 1949 -, acestuia i-a fost schimbată destinația, fiind edificate asupra lui construcții cu destinație socială (cămin pentru persoane vârstnice) nu îndreptățește pe reclamantă să pretindă că are un drept de proprietate asupra edificatelor și să susțină aplicarea, în ce o privește, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (respectiv, restituirea în natură a construcțiilor, cu asumarea obligației de păstrare a afectațiunii).

Ceea ce pretinde reclamanta este, în realitate, restituirea în natură a unor construcții care nu au aparținut niciodată autorului său, care nu au făcut obiectul preluării de către stat (și, de altfel, nici obiect al notificării) și, ca atare, nu pot constitui obiect al retrocedării în natură și nici obiectul altor măsuri reparatorii. Rămânând în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 - întrucât prima instanță a reținut incidența acestui act normativ, iar apel a exercitat numai reclamanta, nemulțumită de natura măsurilor reparatorii - se constată că instanța de apel a dat corect eficiență dispozițiilor art. 10 alin. (2). Drept urmare, constatând că parte din teren este ocupată de construcții edificate după preluarea acestuia de către stat, măsura reparatorie nu putea fi decât una prin echivalent.

Susținerea recurentei, conform căreia art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează restituirea în natură a tuturor imobilelor, inclusiv a clădirilor, instituind o excepție de la regula potrivit căreia terenurile afectate de clădiri se restituie în limita suprafețelor rămase libere, este reală, dar fără aplicabilitate la speță, având în vedere natura imobilului (teren) care a aparținut autorului său și în privința căruia se poate pretinde persoană îndreptățită la restituire. Așa cum arată chiar recurenta, „în mod evident, imobilele care intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001 sunt afectate de construcții, pentru că o unitate de învățământ, un spital, un teatru, etc. nu pot funcționa în afara unei clădiri”.

Ceea ce ignoră recurenta este că, pentru a atrage incidența art. 16, este necesar ca o asemenea afectare a terenului de construcții să fi existat la momentul preluării de către stat, iar destinația actuală a acestora (unități de învățământ, sănătate, social-culturale) să nu constituie un impediment la restituire în natură, ci doar o temporizare (dată de obligația păstrării afectațiunii pe un interval de timp). Altminteri, ipoteza de analizat - incidentă în speță - este a terenului liber preluat, afectat în prezent de construcții, pentru care, în condițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

O interpretare contrară, în sensul propus de recurentă, ar duce la deturnarea sensului și finalității legii, care constau în restituirea imobilelor preluate abuziv (deci existente ca atare în patrimoniul persoanei îndreptățite), iar nu în deschiderea vocației pentru obținerea unor imobile care nu au aparținut niciodată acesteia (exceptând situația în care ar face obiectul unor măsuri compensatorii). Ca atare, aplicarea, pe acest aspect, a normei de drept material incidente, de către instanța de apel, s-a făcut în mod corect, critica de nelegalitate formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiată. - Solicitarea de casare a deciziei, pentru că nu au fost încuviințate obiecțiunile formulate de reclamantă în legătură cu cele două rapoarte de expertiză, nu este susceptibilă de încadrare în vreunul din motivele de recurs pentru a deschide controlul de legalitate.

Ceea ce pretinde de fapt recurenta, este evaluarea modalității în care instanța de apel, ca instanță de fond, a administrat și a apreciat probatoriul cauzei. Or, împrejurarea că instanța anterioară a respins anumite obiecțiuni aduse rapoartelor de expertiză, apreciindu-le neîntemeiate, nu este un aspect cenzurabil în recurs, câtă vreme administrarea probelor este în căderea instanțelor fondului și nu se invocă nesocotirea unor norme de procedură în legătură cu respingerea respectivelor obiecțiuni.

Afirmațiile recurentei circumscrise acestui motiv de recurs - conform cărora „concluzia expertului topo că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului este absurdă”, cea a expertului construcții în sensul că „ toate construcțiile ar fi necesare Căminului și funcționale” deși nu ar fi nici necesare, nici funcționale - nu se constituie în critici de nelegalitate, ci în veritabile obiecțiuni aduse rapoartelor de expertiză, care nu pot fi valorificate însă în această etapă procesuală. D.G.A.S.P.C.

sector 1 București a formulat cerere de intervenție în interes propriu în fața primei instanțe, cerere respinsă prin sentința tribunalului, cu motivarea că hotărârea judecătorească (sentința nr. 57680 din 1 iunie 1994 a Judecătoriei sector 1 București) de care se prevalează aceasta, ca dovedindu-i titlul de proprietate, nu este opozabilă reclamantei, iar imposibilitatea restituirii în natură a imobilului nu este dată de existența unui titlu al intervenientei, ci de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Soluția nu a fost contestată cu apel de către intervenientă, ceea ce înseamnă că ea s-a definitivat ca atare pe data expirării termenului de exercitare a căii de atac anterioare. În același timp, modificarea sentinței în apel, urmare a exercitării căii de atac de către reclamantă, nu a vizat-o pe intervenientă, obligațiile de restituire - în natură sau prin echivalent - fiind puse în sarcina Municipiului București și A.D.P.

sector 1. Rezultă, față de aceste elemente, că declararea recursului de către intervenientă s-a făcut omisso medio, ceea ce nesocotește ierarhia căilor de atac și îi face demersul inadmisibil. Cu privire la recursul pârâtului Municipiul București, instanța de recurs a constatat următoarele : Criticând soluția restituirii în natură a suprafeței de 27.070 mp, recurentul-pârât a susținut caracterul nelegal al acesteia, întrucât întreg imobilul reprezintă un complex social, fiind necesar bunei exploatări a căminului de bătrâni și funcționând ca un tot unitar. Sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că, instanța de apel, dispunând restituirea terenului în suprafață de 27.070 mp, a reținut, cu trimitere la expertiza efectuată în cauză, că „este liber”, în timp ce terenul de 34.408 mp este ocupat de construcții, astfel încât nu poate fi restituit.

Or, în condițiile în care a identificat, ca normă incidentă speței, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța trebuia să observe că teren liber, în sensul textului menționat (cu explicitarea dată acestuia și prin Normele metodologice), nu înseamnă în mod suficient liber de construcții. Este necesar, în plus, față de exigențele textului legal, ca terenul să nu fie afectat de amenajări de utilitate publică (spații verzi, căi de acces, parcuri, conducte subterane). Motivându-și soluția, instanța de apel s-a limitat la a constata că „terenul este liber”, preluând necritic concluziile expertizei care rețin această situație în opoziție cu cea a terenului de 34.040 mp, ocupat de construcțiile sociale.

Or, față de această neelucidare a situației de fapt, Înalta Curte a constatat că nu poate cenzura critica formulată de recurentul-pârât în legătură cu funcționalitatea întregului imobil, complex social, ca tot unitar nesusceptibil de restituire în natură. În rejudecarea apelului de către aceeași instanță de apel, Curtea de Apel București, în ședința publică de la data de 08 mai 2014, a încuviințat proba cu înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară. Prin Decizia civilă nr. 466/A din 20 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A.E., împotriva sentinței civile nr. 1643 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Municipiul București prin primarul General, A.D.P.

sector 1 și intimata intervenientă D.G.A.S.P.C. sector 1 și a schimbat în parte sentința, în sensul că: A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.D.P. sector 1 și a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâții A.D.P. sector 1 și Municipiul București, prin primarul General. A obligat pe pârâți să restituie reclamantei în natură suprafața de teren de 27.070 mp situată în București, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C.N. - atașat la dosarul cauzei. A obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul General să emită reclamantei dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 34.408 mp, imposibil de restituit în natură, situat la aceeași adresă și identificat distinct.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: În rejudecare, în cadrul probei cu acte, s-a dispus emiterea unei adrese către intimata intervenientă pentru a depune la dosar o informare referitoare la capacitatea complexului, înscris care urma a fi analizat și de către expertul însărcinat cu efectuarea raportul de expertiză, coroborat cu cele ce vor fi constatate la fața locului de către acesta. Relativ la proba cu expertiză imobiliară, s-a stabilit necesar ca expertul să determine dacă terenul în cauză, în suprafață de 27.070 mp, la care a făcut referire Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare este afectat de amenajări de utilitate publică, din perspectiva art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și afectațiunea acestui teren, respectiv să se stabilească în ce măsură terenul în litigiu asigură funcționalitatea complexului social, cu indicarea criteriilor avute în vedere.

Din adresa din 30 mai 2014 emisă de Consiliul Local sector 1 - D.G.A.S.P.C., atașată la fila 31 din dosarul C.A.B, reiese că, în fapt, capacitatea autorizată a C.S.S. Străulești, situat în București, sector 1, este de 116 locuiri, din care sunt ocupate 93 de locuri. Expertul tehnic judiciar desemnat în cauză, ing. C.N. a efectuat raportul de expertiză, din constatările căruia rezultă că terenul în cauză, în suprafață de 27.070 mp, situat în București, a fost identificat conform anexei nr. 13, fiind delimitat de pct. A-B-C-D-E-A conform, anexei nr. 2 la raportul de expertiză topo de ing. G.V.

în Dosarul nr. 16119/2008 al Curții de Apel București . Pe baza planului topografic au fost determinate pct. menționate A-B-C-D-E-A, concluzionându-se că pe teren nu sunt plantați arbori fiind acoperit cu vegetație spontană de talie mică, că pe teren nu s-a identificat nicio rețea edilitară și anume: apă, canal, gaze naturale, energie electrică, fapt consemnat în procesul verbal întocmit la 30 iulie 2014 și semnat de reprezentanții părților prezente la inspecția pe teren, alături de expertul numit de către instanță, conchizându-se astfel că terenul nu este afectat de amenajări de utilitate publică din perspectiva prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care să impieteze funcționarea complexului social.

Și din răspunsul la obiecțiunile formulate la expertiză, reiese faptul că nu există amenajări pe teren ca, de exemplu: alei de circulație, bănci pentru odihnă, etc., acesta funcționând de sine stătător, terenul nefiind necesar nici integral și nici parțial bunei funcționări a D.G.A.S.P.C. Totodată, din precizările formulate de către expertul parte al reclamantei, ing. V.V., reiese că terenul în cauză nu are nicio utilitate pentru Căminul de bătrâni, neavând nicio legătură cu funcționalitatea acestuia, situație confirmată de către personalul instituției, aspect care se observă și din fotografii, arătându-se că, și dacă ar fi utilizat, mărimea terenului de aproape 3 ha pentru 100 de pensionari cazați este disproporționată.

Având în vedere probatoriile administrate, Curtea de Apel a constat necesitatea de a dispune restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de 27.070 mp teren, din conturul A-B-C-D-E-A, neocupată de construcții și servituți, fiind considerată liberă, în sensul Legii nr. 10/2001. Referitor la această obligație de restituire în natură, s-a apreciat că aceasta trebuie instituită atât în sarcina Municipiului București, cât și a A.D.P. sector 1 București, în a cărei administrare se află terenul respectiv. S-a apreciat că și A.D.P. sector 1 București are calitatea de unitate deținătoare în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având atributele folosinței terenului pe care îl administrează, constatându-se, astfel, că această pârâtă are calitate procesuală pasivă și urmează a fi obligată, alături de Municipiul București, la restituirea către reclamantă, în natură, a respectivei suprafețe de teren.

S-a avut în vedere, totodată că acest aspect nu a fost modificat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, intrând în puterea lucrului judecat. Pentru suprafața de teren de 34.408 mp, imposibil de restituit în natură, cererea de acordare de bunuri libere de sarcini, în echivalent valoric, nu este considerată întemeiată, nefiind făcută dovada existenței unor asemenea bunuri. Pe de altă parte, decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu a privit decât terenul în suprafață de 27.070 mp cu privire la care a fost necesar a se stabili afectațiunea acestuia. Astfel fiind, Curtea de Apel București, conform art. 296 C. proc. civ. a admis apelul, a schimbat în parte sentința în sensul dispozițiilor deciziei pronunțate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul General, formulând critici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma soluției prin care Curtea de Apel, secția a IV-a, în rejudecare a admis apelul reclamantei și a obligat pârâții să restituie în natură suprafața de 27.070 mp situată în București, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de C.N. S-a arătat că expertul a concluzionat în sensul că pe terenul în suprafață de 27.070 mp nu există nicio amenajare de utilitate publică, însă instanța trebuia să aibă în vedere că întregul imobil reprezintă un complex social, fiind necesar unei bune exploatări a căminului de bătrâni, care funcționează ca un tot unitar.

Susține că sintagma „amenajări de utilitate publică”, avută în vedere de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, are în vedere suprafețele de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume, căi de comunicații (străzi, alei, trotuare, parcări), amenajări de spații verzi,parcuri și grădini publice, piețe pietonale, etc. Consideră că, în raport de dispozițiile legale menționate, terenul în litigiu nu este liber, este de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deservește nevoile complexului social, ceea ce împiedica restituirea în natură a terenului. Arată că, într-adevăr, Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, dar în același timp, reglementează și excepțiile, care fac imposibilă restituirea în natură.

Una dintre aceste excepții este prevăzută de art. 10 alin. (3) și se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. În același articol se arată că pentru terenul afectat altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale restituirea se va converti în măsurile reparatorii în echivalent strici determinate la alin. (1) al art. 10 din Lege. Susține recurentul că, în speță, se identifică situația unui imobil care nu poate fi privit decât în integralitatea sa, atribuit pentru desfășurarea unui serviciu public, în beneficiul persoanelor vârstnice, prin urmare se impune păstrarea acestuia în condiții optime de exploatare.

În ceea ce privește obligarea la emiterea dispoziției cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața imposibil de restituit în natură, Municipiul București urmează să fie obligat să emită dispoziția în sensul Legii nr. 165/2013 respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului și menținerea sentinței civile nr 812 din 01 iunie 2007, ca temeinică și legală. Intimata-reclamantă A.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței civile nr. 812/2007 ca legală și temeinică, iar intimata D.G.A.S.P.C. sector 1, prin întâmpinarea formulată, a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul General.

În recurs, părțile nu au administrat alte probe de natura celor prevăzute de art. 305 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate în cererea de recurs și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul General având în vedere următoarele considerente: Sub un prim aspect, trebui subliniat faptul că, limitele rejudecării apelului au fost fixate, în cadrul primului ciclu procesual, ca efect al pronunțării Deciziei civile nr. 273 din 29 ianuarie 2014 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, respingând, ca nefondat, recursul reclamantei A.E.

și, ca inadmisibil, al intervenientei D.G.A.S.P.C. sector 1 București, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul General, a casat Decizia nr. 196 din 31 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza pentru rejudecare aceeași instanțe întrucât nu a fost stabilită complet situația de fapt, în sensul determinării, cu certitudine, dacă terenul în suprafață de 27.070 mp este afectat de amenajări de utilitate publică din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și a măsurii în care terenul în litigiu asigură funcționalitatea complexului social. În contextul limitelor fixate prin decizia de casare, în rejudecare, instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., care stipulează că, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, a procedat la suplimentarea probatoriul administrat, în sensul administrării probei cu înscrisuri și a celei cu expertiză tehnică judiciară. Prin motivele de recurs, ce se circumscriu sferei de aplicare a motivului de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București a invocat aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susținând că terenul de 27.070 mp nu poate fi restituit în natură în condițiile în care acesta este necesar bunei funcționări a complexului social, fiindu-i astfel conferit un aspect de utilitate publică.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a stabilit corect tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptățită reclamanta în raport de regimul juridic și afectațiunea terenului în litigiu stabilite în urma evaluării și aprecierii probatoriului administrat, în rejudecare. În condițiile incidenței dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a stabilit în cadrul ciclului procesual anterior, instanța de apel, a stabilit, prin probatoriul administrat, dacă terenul în litigiu este liber sau nu, în sensul afectării acestuia de amenajări de utilitate publică ale localității urbane în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, potrivit cărora sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini, piețe pietonale, etc. iar, prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces și existența sau utilizarea unor amenajări subterane și supraterane. Astfel, instanța de apel a constatat - din examinarea probatoriului administrat, ce nu mai poate fi reevaluat în recurs în raport de configurația actuală a art. 304 C. proc.

civ. - că terenul în suprafață de 27.070 mp situat în București, în limita perimetrului identificat prin raportul de expertiză tehnică judiciară (aflat la filele 56, 57 dosar apel), nu este afectat de amenajări de utilitate publică, în sensul că pe terenul litigios nu a fost identificată nicio rețea edilitară, respectiv: apă canal, gaze naturale, energie electrică, ori alte amenajări pe teren, cum ar fi: alei de circulație, bănci pentru odihnă, necesare funcționalității căminului de bătrâni, terenul fiind acoperit doar de vegetație spontană, de talie mică.

În contextul în care instanța de apel a stabilit, ca situație de fapt, că terenul în litigiu nu este ocupat de construcții și nici nu este afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a normelor sale de aplicare, fiind un teren de sine stătător care nu concură la funcționarea, nici măcar parțială, a complexului social, Înalta Curte constată că în raport de situația juridică actuală a terenului litigios, în mod corect s-a dat eficiență principiului restituirii în natură consfințit de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Or, în circumstanțele în care chiar recurenta recunoaște că pe terenul în suprafață de 27.070 mp nu există nicio amenajare de utilitate publică, în mod corect instanța de apel a determinat regimul juridic al terenului în sensul că acesta nu are destinația de utilitate publică și că nu asigură funcționalitatea căminului de bătrâni, context în raport cu care susținerea pârâtului potrivit căreia terenul în litigiu ar fi necesar exploatării în condiții optime a complexului social este lipsită de temei legal și se vădește a fi nefondată. Drept urmare, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale speciale la situația de fapt stabilită în cauză, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul General împotriva Deciziei nr. 466/A din 20 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul General împotriva Deciziei nr. 466/A din 20 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.