ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2526/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Obiectul cauzei Prin cererea formulată la data de 5 martie 2013, reclamantul M.F.D. a solicitat obligarea pârâților Prefectura Municipiului București, Primăria municipiului București și Primăria sectorului 4 București, la restituirea prin echivalent a terenurilor în suprafață de 4800 mp situat în București, str. D.D.; de 397 mp situat în București, str. S. nr. 23 și de 1917 mp, situat în C.V. nr. 386, sectorul 4, trecute în proprietatea statului, în regimul anterior, pentru utilitate publică, respectiv Lacul V., Parcul T. și blocurile din C.V., în valoare totală de 1.502.416 RON; obligarea pârâților să plătească suma de 1.946.416 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea folosinței acestor terenuri, precum și suma de 1.059.052 RON, cu titlu de daune morale, astfel cum au fost actualizate prin cererea precizatoare din data de 15 aprilie 2013, aflată dosarul instanței de fond.

În motivarea acțiunii, întemeiată de prevederile art. 44 din Constituția României, art. 15 lit. b) din Legea nr. 4/1977, art. 9 pct. 9 din Legea nr. 18/1991, art. 3 pct 3 din Legea nr. 1/2000, art. 22 din Legea nr. 10/2001, Ordinul nr. 3 din data de 27 aprilie 2001 privind coeficientul de actualizare a valorii leului, Titlurile I și VI din Legea nr. 247/2005, art. 1381, art. 1385-1386, art. 1521 și urm., art. 1530-1532, art. 1539 coroborat cu art. 15412, art. 1640-1642 și art. 1644-1646 noul C. civ., reclamantul a invocat faptul că, în mod greșit, au fost respinse notificările nr. 1822 din 14 august 2002 și nr. 811 din 20 aprilie 2007, referitoare la terenurile în suprafață de 397 mp și respectiv de 1917 mp, proprietatea reclamantului și a părinților săi, cu motivarea că a fost depășit termenul de un an pentru depunerea notificării prevăzut de Legea nr. 10/200.

De asemenea, Primăria sectorului 4 București a refuzat să răspundă solicitărilor scrise, privind restituirea în natură sau prin echivalent, conform Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 1/2000 și, totodată, a refuzat să dispună restituirea prin echivalent sau despăgubire bănească pentru terenul de 4.800 mp, deși terenul a fost inclus în anexa emisă în temeiul Legii nr. 18/1991.

2. Hotărârile pronunțate în cauză: Prin încheiere din data de 10 martie 2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a reținut că reclamantul a declarat că renunță la judecata cu pârâta Prefectura Municipiului București și a admis excepțiile invocate de către pârâta Primăria sector 4, prin întâmpinare, respectiv lipsa capacității procesuale de folosință și lipsa calității procesuale pasive, soluționarea cererii de chemare în judecată fiind realizată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, apreciată ca având legitimare procesuală pasivă, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 642 din data de 5 mai 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

Instanța de fond a constatat că reclamantul, în calitate de moștenitor legal al autorilor săi, M.N. și M.H., a solicitat instituțiilor statului retrocedarea unor terenuri ce au fost preluate în regimul anterior de Ia antecesorii săi, cereri întemeiate atât pe prevederile Legii nr. 10/2001, cât și ale Legii nr. 18/1991, modificată prin Legea nr. 1/2000. Cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce intră sub incidența legii fondului funciar, instanța a reținut că reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare.

Referitor la terenurile situate în intravilanul localității și despre care reclamantul pretinde că au trecut anterior în proprietatea statului în mod abuziv, instanța a reținut, în sinteză, faptul că autorii reclamantului au adresat Primăriei municipiului București notificările nr. 1822 din 14 august 2002 și respectiv nr. 17942 din 15 august 2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv de către organele abilitate ale regimului anterior. Primarul General al municipiului București a emis dispoziția nr. 9906 din 18 martie 2008 prin care a respins ca tardivă notificarea nr. 1822 din 14 august 2002, formulată de M.N., cu privire la acordarea de masuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, str. S. nr. 23, colț cu Intrarea M.C.S., sector 4, dispoziție necontestată la instanța competentă în termenul legal de 30 de zile.

Câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada existenței unor notificări depuse în termen la unitatea deținătoare, pe care pârâtul Municipiul București să nu le fi soluționat în mod nejustificat, instanța a apreciat că nu poate da curs solicitărilor reclamantului în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenurile care au fost dobândite în proprietate de către antecesorii săi, ori referitor la contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor. Instanța a apreciat că este nefondată și solicitarea privind plata de daune morale, urmând a fi înlăturată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale. Împotriva acestei decizii civile a formulat apel reclamantul M.F.D.

care, în esență, a motivat că instanța nu a respectat dispozițiile Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997, nr. 1/2000, nr. 10/2003, nr. 247/2005 și nr. 165/2013, deoarece comisia condusă de primar nu a soluționat cererile formulate în legătură cu imobilele solicitate a fi restituite; instanța nu a avut în vedere declarațiile martorilor, dispozițiile legale și actele trimise de Primărie sectorului 4 și Prefectura Municipiului București și nu a respectat temeiurile impuse de legile menționate; pe de altă parte, instanța de fond nu a stabilit corect taxa de timbru; au fost încălcate Constituția României și C. civ. Prin decizia civilă nr. 511 A din data de 21 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, instanța de apel reținând că sunt nefondate criticile formulate de apelant, fiind menținută, ca temeinică și legală, hotărârea pronunțată de instanța de fond.

4. Cererea de recurs Prin recursul promovat la data de 25 februarie 2015, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea este nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. adoptat în anul 1865, dispoziții ce își găsesc echivalentul în prevederile art. 488 pct. 9 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cărora „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (..) 9. hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Prin primul motiv de recurs, recurentul invocă, în sinteză, faptul că, în baza rolului activ, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ, instanța de fond trebuia sa stabilească care este obiectul cererii de chemare in judecata, precum și cadrul procesual pasiv, în condițiile în care reclamantul nu a beneficiat de asistență juridică, fund reprezentat de un mandatar fără cunoștințe juridice.

Pentru aceste motive, se impune casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare. Arata că, pe de o parte, cererea poate fi apreciată ca fiind o contestație a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, cu două capete de cererii accesorii, prin care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosința a terenurilor menționate în cerere și obligarea la piața daunelor morale ca urmare a nerezolvarii notificărilor formulate, caz în care calitatea de pârât o avea Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, iar nu Primăria Municipiului București; instanța trebuia să invoce, din oficiu, excepția lipsei capacității de folosință.

Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată putea fi calificată și ca o acțiune de fond funciar, întrucât reclamantul a arătat ca a adresat mai multe cereri de restituire a terenurilor Primăriei sectorului 4, care nu au fost soluționate până în prezent, conform răspunsurilor primite și depuse la dosar; trebuia, de asemenea, stabilit cadrul procesual pasiv specific acestei cereri. O altă critică, privește faptul că hotărârile pronunțate de instanțele de fond și de apel sunt nelegale, instanțele apreciind, greșit, că notificările formulate au fost depuse peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Arată că termenul de depunere a notificării, până la data de 14 februarie 2002, nu este un termen de decădere întrucât a formulat cereri, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor, conform adreselor emise de Primăria sectorului 4 care, constatând că respectivele cereri sunt sub incidența Legii nr. 10/2001, trebuia să le trimită comisiei de aplicare a acestei din urmă legi și să încunoștințeze reclamantul asupra acestor aspecte. Prin al treilea motiv de recurs, recurentul a invocat faptul că, în raport de calificarea obiectului cererii de chemare în judecată, cele doua capete de cerere privind contravaloarea lipsei de folosința și obligarea la daune morale sunt scutite de la plata taxei de timbru, în conformitate cu dispozițiile legilor speciale privind restituirea unor imobile prelate abuziv, precum și în raport de dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 147/1997, modificată prin O.U.G.

nr. 80/2013. 5. Procedura derulată în recurs Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 3 martie 2015 și repartizat completului CF 5. În baza rezoluției completului din 12 martie 2015, cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți Prefectura municipiului București, Primăria municipiului București și Primăria sectorului 4 București. Prin rezoluția din data de 05 mai 2015, s-a dispus comunicarea întâmpinării depuse de Instituția Prefectului municipiului București, prin care s-a invocat faptul că recursul nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege și s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, către recurent, precum și către intimații Primăria municipiului București și Primăria sectorului 4 București.

Raportul întocmit în cauză, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu, iar motivele de recurs se subsumează art. 488 pct. 9 C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru și comunicat părților, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La data de 30 iunie 2015, s-a înregistrat punctul de vedere asupra raportului, depus de recurentul-reclamant, prin care invocă faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incidente și motivele de recurs întemeiate de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. La data de 15 iunie 2015, s-a înregistrat punctul de vedere al instituției Prefectului municipiului București prin care, fără observații asupra raportului, vizând încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a invocat că recursul este nefondat deoarece, pe de o parte, instanța se pronunțată asupra obiectului cererii de chemare în judecată dedus judecății de reclamant, ca o garanție a principiului disponibilității și pe de altă parte, nu poate fi admisa cererea formulată, devreme ce reclamantul nu a formulat notificări în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar cererea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991 nu poate fi soluționată, deoarece reclamantul a renunțat la acțiunea în contradictoriu cu Prefectura municipiului București.

Totodată, s-a invocat faptul că, în raport de dispozițiile deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014, pronunțată în RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi criticat caracterul timbrabil al cererii prin motive de recurs. Prin încheierea din 24 septembrie 2015, completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu, iar în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fixat termen de judecată a acestuia. Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamant, ce permit încadrarea în dispozițiile art. 488 pct. 9 C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanța constată următoarele: Prin recursul său, reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ. adoptat în anul 1865, prin faptul că instanța de fond trebuia să stabilească care este obiectul cererii de chemare în judecată, precum și cadrul procesual pasiv, din perspectiva unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și a unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, în condițiile în care reclamantul a fost reprezentat de un mandatar fără cunoștințe juridice. A mai susținut reclamantul că, în lipsa corectei calificări a obiectului cererii de chemare în judecată, a fost greșit stabilit și cadrul procesual pasiv, prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a Primăriei Municipiului București, entitate fără capacitate de folosință. Criticile formulate sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Cu caracter prealabil, în raport de incidența, în cauză, a prevederilor C. proc.

civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. adoptat în anul 1865, privind rolul activ al judecătorului, invocate de recurent, își găsesc corespondentul în prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, în temeiul cărora „(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probeior pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc". Totodată, sunt incidente criticilor formulate prin motivele de recurs și dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o alta denumire.

În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă”. Se constată, prin urmare că, în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ. judecătorul este în drept sa le ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, precum, și să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau întâmpinare. Totodată, acesta are dreptul de a recalifica actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au denumit altfel. Înalta Curte de Casație și Justiție observă însă că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților în determinarea conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc.

civ., potrivit cărora „(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, tară însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Astfel, conform prevederilor legale amintite, în aplicarea principiului rolului activ, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, în raport de modui de formulare a cererii de chemare în judecată, principiul rolului activ al instanței nu se poate întinde dincolo de principiul disponibilității, prin preluarea inițiativei, ce aparține părții, în legătură cu determinarea obiectului acțiunii deduse judecății, sau în legătură cu chemarea în judecată a altor persoane.

Înalta Curte constată că în cauza dedusă judecății, instanțele de fond și de apel au dat eficiență principiului disponibilității, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, considerând, corect, că obiectul acțiunii a fost acela de obligare directă a persoanei juridice deținătoare la acordarea de despăgubiri reprezentate de contravaloarea imobilelor preluate abuziv, precum și daune pentru lipsa de folosință a respectivelor imobile și daune morale, urmare a încălcărilor aduse dreptului de proprietate, protejat de art. 44 din Constituție, așa cum a rezultat din cererea precizatoare din data de 15 aprilie 2013, aflată la dosarul instanței de fond, considerent pentru care este nefondat motivul de recurs invocat.

De asemenea, în virtutea principiului disponibilității, reclamantul este cel care a ales să se judece în contradictoriu cu Primăria municipiului București, parte ce, în conformitate cu dispozițiile art. 77 din Legea nr. 215/2001, reprezintă structura funcțională cu activitate permanentă, formată din primar, viceprimar, secretar și aparatul de specialitate al primăriei în care își desfășoară activitatea autoritățile administrației publice locale ale Municipiului București, respectiv Consiliul General al Municipiului București și Primarul General al Municipiului București, ce reprezintă unitatea administrativ teritorială.

Se mai reține, totodată și faptul că reclamantul a fost reprezentat, de-a lungul procesului, printr-un mandatar cu studii juridice, așa cum rezultă din practicaua sentinței civile nr. 642 din 5 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, argument suplimentar pentru care Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs invocat. Este nefondată și critica în sensul că hotărârile pronunțate de instanțele de fond și de apel sunt nelegale, deoarece instanțele de fond au apreciat, greșit, că notificările formulate au fost depuse peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat de reclamant, instanța de apel a menținut, în mod corect, hotărârea primei instanțe prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor preluate de către stat anterior anului 1989. Înalta Curte reține că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată nu rezidă în prevederile Legii nr. 10/2001, iar faptul că, în analiza caracterului întemeiat al cererii, instanța a avut în vedere relevanța Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că s-a reținut acest temei juridic al cererii, ci, implicit, s-a apreciat că nu poate fi ignorată existența unei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobile preluate abuziv în perioada 1945-1989, inclusiv sub forma despăgubirilor în echivalent bănesc.

De altfel, în temeiul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generația spedatibuts derogant.

Faptul că obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză nu îl reprezintă însăși revendicarea unui imobil preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, la care se referă în mod expres decizia menționată, dată în interesul legii, nu exclude relevanța în cauză a acesteia: revendicarea presupune restituirea în natură a unui imobil, iar cererea în despăgubiri constând în contravaloarea acestuia - formulată în speță - reflectă finalitatea restituirii în echivalent a aceluiași imobil, astfel încât dispozițiile deciziei în interesul legii sunt aplicabile pentru identitate de rațiune, raționamentul juridic ce a fost conceput pentru adoptarea sa impunându-se mutatis mutandis în prezenta cauză.

Pe acest temei, prin soluția pronunțată, instanțele de fond și de apel au dat corect eficiență principiului specialia generalihm derogant, continuând că nu poate fi primită acțiunea directă adresată instanțelor de judecată pentru acordarea unui anumit tip de măsuri reparatorii, atât timp cât persoana pretins îndreptățită la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului are obligația inițierii și finalizării procedurii reglementate de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, nu mai puțin, a celei reglementate de Legea nr. 247/2005, dacă este cazul, în cadrul căreia eventualul drept la despăgubiri recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001 ar putea fi valorificat, în sensul obținerii efective a despăgubirilor.

Legalitatea considerentului de mai sus este confirmată de dispozițiile unei alte decizii pronunțate în interesul legii, respectiv decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a statuat în mod expres că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Așadar, această decizie în interesul legii se preocupă în mod explicit chiar de acțiunile care au ca obiect acordarea de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilelor preluate abuziv de către stat anterior anului 1989, adresate direct instanțelor de judecată și întemeiate fie pe art. 480 C. civ.

și/sau pe temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., statuând că sunt inadmisibile, iar dezlegările cuprinse în această decizie sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. În considerentele acestei decizii, s-a arătat că în admisibilitatea unor astfel de acțiuni derivă din principiul specialia generalihm derogant, aplicabil în condițiile în care există o lege specială ce prevede procedura de acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv sub forma despăgubirilor bănești, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (ce reglementează executarea dispozițiilor emise în procedura Legii nr. 10/2001), procedură ce trebuie derulată în mod obligatoriu. Instanța supremă a arătat că raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia inadmisibilității cererilor având ca obiect despăgubiri bănești este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 108/23 februarie 2009. Problema de drept în discuție, în ambele decizii, este aceeași, respectiv posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant. Dispozițiile deciziei sunt aplicabile indiferent de situația concretă în care se află o persoană pretins îndreptățită la măsuri reparatorii, respectiv dacă nici măcar nu a inițiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă a declanșat o astfel de procedură în termenul legal și nu a obținut restituirea în natură a imobilului în urma derulării acesteia, indiferent dacă i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri ori i s-a respins notificarea în totalitate, în această din urma ipoteză aflându-se reclamantul din prezenta cauza.

În privința criticii privind greșita apreciere a depunerii în termen a notificării formulate în temeiul Legi nr. 10/2001, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere faptul că se invocă aspecte de fapt, iar nu de drept, ce nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse anterior, motivul de recurs invocat urmează a fi respins. Urmează să fie respins, ca nefondat, și motivul de recurs, invocat de recurent, în baza dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. A susținut recurentul, prin punctul de vedere asupra raportului, depus la data de 10 iunie 2015, faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

Înalta Curte reține că instanța de apel, analizând toate motivele de apel invocate, a apreciat că toate considerentele pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția, reluate în cadrul deciziei instanței de apel, sunt temeinice și legale, motiv pentru care au fost apreciate ca neîntemeiate criticiie aduse prin motivele de apel. Sub acest aspect, hotărârea instanței de apel este conformă prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., în sensul că expune situația de fapt, aceeași ca și cea reținută de instanța de fond, precum și motivele pe care se întemeiază soluția, considerent pentru care, motivul de recurs invocat este nefondat.

Înalta Curte apreciază, ca nefondată și critica privind caracterul netimbrabil al celor două capete de cerere, privind contravaloarea lipsei de folosința și obligarea la daune morale, în raport de dispozițiile legilor speciale privind restituirea unor imobile prelate abuziv, precum și ale art. 15 lit. r) din Legea nr. 147/1997, modificată prin O.U.G. nr. 80/2013. Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 7 din 8 decembrie 2015, pronunțată în RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M.l Of., Partea 1, nr. 137/24 februarie 2015, obligatorie în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-a statuat că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbral al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar, prin intermediul apelului sau recursului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte urmează să constate că recursul declarat de pârât este nefondat și va dispune în consecință, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.F.D. împotriva deciziei civile nr. 511 A din 21 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2015.