ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2526/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2526/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea formulată la data de 5 martie 2013, reclamantul M.F.D. a solicitat

obligarea pârâților Prefectura Municipiului București, Primăria municipiului

București și Primăria sectorului 4 București, la restituirea prin echivalent a

terenurilor în suprafață de 4800 mp situat în București, str. D.D.; de 397 mp

situat în București, str. S. nr. 23 și de 1917 mp, situat în C.V. nr. 386,

sectorul 4, trecute în proprietatea statului, în regimul anterior, pentru

utilitate publică, respectiv Lacul V., Parcul T. și blocurile din C.V., în

valoare totală de 1.502.416 RON; obligarea pârâților să plătească suma de

1.946.416 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea folosinței

acestor terenuri, precum și suma de 1.059.052 RON, cu titlu de daune morale,

astfel cum au fost actualizate prin cererea precizatoare din data de 15 aprilie

2013, aflată dosarul instanței de fond.

În motivarea acțiunii, întemeiată de

prevederile art. 44 din Constituția României, art. 15 lit. b) din Legea nr. 4/1977,

art. 9 pct. 9 din Legea nr. 18/1991, art. 3 pct 3 din Legea nr. 1/2000, art. 22

din Legea nr. 10/2001, Ordinul nr. 3 din data de 27 aprilie 2001 privind

coeficientul de actualizare a valorii leului, Titlurile I și VI din Legea nr. 247/2005,

art. 1381, art. 1385-1386, art. 1521 și urm., art. 1530-1532, art. 1539

coroborat cu art. 15412, art. 1640-1642 și art. 1644-1646 noul C. civ.,

reclamantul a invocat faptul că, în mod greșit, au fost respinse notificările nr.

1822 din 14 august 2002 și nr. 811 din 20 aprilie 2007, referitoare la

terenurile în suprafață de 397 mp și respectiv de 1917 mp, proprietatea

reclamantului și a părinților săi, cu motivarea că a fost depășit termenul de

un an pentru depunerea notificării prevăzut de Legea nr. 10/200. De asemenea,

Primăria sectorului 4 București a refuzat să răspundă solicitărilor scrise,

privind restituirea în natură sau prin echivalent, conform Legii nr. 18/1991,

Legii nr. 169/1997, Legii nr. 1/2000 și, totodată, a refuzat să dispună

restituirea prin echivalent sau despăgubire bănească pentru terenul de 4.800

mp, deși terenul a fost inclus în anexa emisă în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin încheiere din data de 10 martie

2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a reținut că reclamantul a declarat că renunță la judecata cu

pârâta Prefectura Municipiului București și a admis excepțiile invocate de

către pârâta Primăria sector 4, prin întâmpinare, respectiv lipsa capacității

procesuale de folosință și lipsa calității procesuale pasive, soluționarea

cererii de chemare în judecată fiind realizată în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București, apreciată ca având legitimare procesuală

pasivă, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 642 din data

de 5 mai 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamant.

Instanța de fond a constatat că

reclamantul, în calitate de moștenitor legal al autorilor săi, M.N. și M.H., a

solicitat instituțiilor statului retrocedarea unor terenuri ce au fost preluate

în regimul anterior de Ia antecesorii săi, cereri întemeiate atât pe

prevederile Legii nr. 10/2001, cât și ale Legii nr. 18/1991, modificată prin

Legea nr. 1/2000.

Cu privire la reconstituirea dreptului

de proprietate asupra terenurilor ce intră sub incidența legii fondului

funciar, instanța a reținut că reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr.

18/1991, cu modificările ulterioare.

Referitor la terenurile situate în

intravilanul localității și despre care reclamantul pretinde că au trecut

anterior în proprietatea statului în mod abuziv, instanța a reținut, în

sinteză, faptul că autorii reclamantului au adresat Primăriei municipiului

București notificările nr. 1822 din 14 august 2002 și respectiv nr. 17942 din

15 august 2002, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv de către organele

abilitate ale regimului anterior. Primarul General al municipiului București a

emis dispoziția nr. 9906 din 18 martie 2008 prin care a respins ca tardivă

notificarea nr. 1822 din 14 august 2002, formulată de M.N., cu privire la

acordarea de masuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în

București, str. S. nr. 23, colț cu Intrarea M.C.S., sector 4, dispoziție

necontestată la instanța competentă în termenul legal de 30 de zile.

Câtă vreme reclamantul nu a făcut

dovada existenței unor notificări depuse în termen la unitatea deținătoare, pe

care pârâtul Municipiul București să nu le fi soluționat în mod nejustificat,

instanța a apreciat că nu poate da curs solicitărilor reclamantului în sensul

acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenurile care au fost

dobândite în proprietate de către antecesorii săi, ori referitor la

contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor.

Instanța a apreciat că este nefondată

și solicitarea privind plata de daune morale, urmând a fi înlăturată, întrucât

în cauză nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei decizii civile a

formulat apel reclamantul M.F.D. care, în esență, a motivat că instanța nu a

respectat dispozițiile Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997, nr. 1/2000, nr. 10/2003,

nr. 247/2005 și nr. 165/2013, deoarece comisia condusă de primar nu a

soluționat cererile formulate în legătură cu imobilele solicitate a fi

restituite; instanța nu a avut în vedere declarațiile martorilor, dispozițiile

legale și actele trimise de Primărie sectorului 4 și Prefectura Municipiului

București și nu a respectat temeiurile impuse de legile menționate; pe de altă

parte, instanța de fond nu a stabilit corect taxa de timbru; au fost încălcate

Constituția României și C. civ.

Prin decizia civilă nr. 511 A din data

de 21 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamant, instanța de apel reținând că sunt nefondate criticile formulate de

apelant, fiind menținută, ca temeinică și legală, hotărârea pronunțată de

instanța de fond.

Prin recursul promovat la data de 25

februarie 2015, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea este nelegală

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. adoptat în anul 1865,

dispoziții ce își găsesc echivalentul în prevederile art. 488 pct. 9 C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cărora „Casarea unor hotărâri se

poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (..) 9. hotărârea

atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept

material”.

Prin primul motiv de recurs,

recurentul invocă, în sinteză, faptul că, în baza rolului activ, în

conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ, instanța

de fond trebuia sa stabilească care este obiectul cererii de chemare in

judecata, precum și cadrul procesual pasiv, în condițiile în care reclamantul

nu a beneficiat de asistență juridică, fund reprezentat de un mandatar fără

cunoștințe juridice. Pentru aceste motive, se impune casarea deciziei

pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Arata că, pe de o parte, cererea poate

fi apreciată ca fiind o contestație a dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001,

cu două capete de cererii accesorii, prin care s-a solicitat contravaloarea

lipsei de folosința a terenurilor menționate în cerere și obligarea la piața

daunelor morale ca urmare a nerezolvarii notificărilor formulate, caz în care

calitatea de pârât o avea Municipiul București, reprezentat prin Primarul General,

iar nu Primăria Municipiului București; instanța trebuia să invoce, din oficiu,

excepția lipsei capacității de folosință.

Pe de altă parte, cererea de chemare

în judecată putea fi calificată și ca o acțiune de fond funciar, întrucât

reclamantul a arătat ca a adresat mai multe cereri de restituire a terenurilor

Primăriei sectorului 4, care nu au fost soluționate până în prezent, conform

răspunsurilor primite și depuse la dosar; trebuia, de asemenea, stabilit cadrul

procesual pasiv specific acestei cereri.

O altă critică, privește faptul că

hotărârile pronunțate de instanțele de fond și de apel sunt nelegale,

instanțele apreciind, greșit, că notificările formulate au fost depuse peste

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Arată că termenul de depunere a

notificării, până la data de 14 februarie 2002, nu este un termen de decădere

întrucât a formulat cereri, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor, conform

adreselor emise de Primăria sectorului 4 care, constatând că respectivele

cereri sunt sub incidența Legii nr. 10/2001, trebuia să le trimită comisiei de

aplicare a acestei din urmă legi și să încunoștințeze reclamantul asupra

acestor aspecte.

Prin al treilea motiv de recurs,

recurentul a invocat faptul că, în raport de calificarea obiectului cererii de

chemare în judecată, cele doua capete de cerere privind contravaloarea lipsei

de folosința și obligarea la daune morale sunt scutite de la plata taxei de

timbru, în conformitate cu dispozițiile legilor speciale privind restituirea

unor imobile prelate abuziv, precum și în raport de dispozițiile art. 15 lit. r)

din Legea nr. 147/1997, modificată prin O.U.G. nr. 80/2013.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 3 martie 2015 și

repartizat completului CF 5.

În baza rezoluției completului din 12

martie 2015, cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți Prefectura

municipiului București, Primăria municipiului București și Primăria sectorului

4 București.

Prin rezoluția din data de 05 mai

2015, s-a dispus comunicarea întâmpinării depuse de Instituția Prefectului

municipiului București, prin care s-a invocat faptul că recursul nu se

încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de lege și s-a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, către recurent, precum și către intimații

Primăria municipiului București și Primăria sectorului 4 București.

Raportul întocmit în cauză, în

conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., prin care

s-a constatat că recursul este admisibil în principiu, iar motivele de recurs

se subsumează art. 488 pct. 9 C. proc. civ., a fost analizat în complet de

filtru și comunicat părților, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 30 iunie 2015, s-a

înregistrat punctul de vedere asupra raportului, depus de recurentul-reclamant,

prin care invocă faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază, fiind incidente și motivele de recurs

întemeiate de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 425 alin.

(1) lit. b) C. proc. civ.

La data de 15 iunie 2015, s-a

înregistrat punctul de vedere al instituției Prefectului municipiului București

prin care, fără observații asupra raportului, vizând încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a invocat că recursul este

nefondat deoarece, pe de o parte, instanța se pronunțată asupra obiectului

cererii de chemare în judecată dedus judecății de reclamant, ca o garanție a

principiului disponibilității și pe de altă parte, nu poate fi admisa cererea

formulată, devreme ce reclamantul nu a formulat notificări în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001, iar cererea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991 nu

poate fi soluționată, deoarece reclamantul a renunțat la acțiunea în

contradictoriu cu Prefectura municipiului București. Totodată, s-a invocat

faptul că, în raport de dispozițiile deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014,

pronunțată în RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate fi criticat

caracterul timbrabil al cererii prin motive de recurs.

Prin încheierea din 24 septembrie

2015, completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu,

iar în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fixat termen de judecată a

acestuia.

Examinând decizia în limita criticilor

formulate de reclamant, ce permit încadrarea în dispozițiile art. 488 pct. 9 C.

proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanța constată următoarele:

Prin recursul său, reclamantul a

invocat încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

adoptat în anul 1865, prin faptul că instanța de fond trebuia să stabilească

care este obiectul cererii de chemare în judecată, precum și cadrul procesual

pasiv, din perspectiva unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

cât și a unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, în

condițiile în care reclamantul a fost reprezentat de un mandatar fără

cunoștințe juridice. A mai susținut reclamantul că, în lipsa corectei

calificări a obiectului cererii de chemare în judecată, a fost greșit stabilit

și cadrul procesual pasiv, prin chemarea în judecată, în calitate de pârâtă, a

Primăriei Municipiului București, entitate fără capacitate de folosință.

Criticile formulate sunt nefondate,

pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, în raport de

incidența, în cauză, a prevederilor C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010,

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

adoptat în anul 1865, privind rolul activ al judecătorului, invocate de

recurent, își găsesc corespondentul în prevederile art. 22 alin. (2) C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, în temeiul cărora „(2) Judecătorul are

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept

pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte

explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări

de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în

întâmpinare, să dispună administrarea probeior pe care le consideră necesare,

precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se

împotrivesc".

Totodată, sunt incidente criticilor

formulate prin motivele de recurs și dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc.

civ., potrivit cărora „(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică

a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o alta

denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților

calificarea juridică exactă”.

Se constată, prin urmare că, în

conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ. judecătorul este în drept sa

le ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, precum, și să pună

în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu

sunt menționate în cerere sau întâmpinare. Totodată, acesta are dreptul de a

recalifica actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au denumit

altfel.

Înalta Curte de Casație și Justiție

observă însă că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu

inițiativa părților în determinarea conținutul procesului, prin stabilirea

cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a

fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „(6) Judecătorul

trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, tară însă a depăși

limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune

altfel".

Astfel, conform prevederilor legale

amintite, în aplicarea principiului rolului activ, instanța este obligată să se

pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a

fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, în raport

de modui de formulare a cererii de chemare în judecată, principiul rolului

activ al instanței nu se poate întinde dincolo de principiul disponibilității,

prin preluarea inițiativei, ce aparține părții, în legătură cu determinarea

obiectului acțiunii deduse judecății, sau în legătură cu chemarea în judecată a

altor persoane.

Înalta Curte constată că în cauza

dedusă judecății, instanțele de fond și de apel au dat eficiență principiului

disponibilității, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare

în judecată, considerând, corect, că obiectul acțiunii a fost acela de obligare

directă a persoanei juridice deținătoare la acordarea de despăgubiri reprezentate

de contravaloarea imobilelor preluate abuziv, precum și daune pentru lipsa de

folosință a respectivelor imobile și daune morale, urmare a încălcărilor aduse

dreptului de proprietate, protejat de art. 44 din Constituție, așa cum a

rezultat din cererea precizatoare din data de 15 aprilie 2013, aflată la

dosarul instanței de fond, considerent pentru care este nefondat motivul de

recurs invocat.

De asemenea, în virtutea principiului

disponibilității, reclamantul este cel care a ales să se judece în contradictoriu

cu Primăria municipiului București, parte ce, în conformitate cu dispozițiile art.

77 din Legea nr. 215/2001, reprezintă structura funcțională cu activitate

permanentă, formată din primar, viceprimar, secretar și aparatul de

specialitate al primăriei în care își desfășoară activitatea autoritățile

administrației publice locale ale Municipiului București, respectiv Consiliul

General al Municipiului București și Primarul General al Municipiului

București, ce reprezintă unitatea administrativ teritorială.

Se mai reține, totodată și faptul că

reclamantul a fost reprezentat, de-a lungul procesului, printr-un mandatar cu

studii juridice, așa cum rezultă din practicaua sentinței civile nr. 642 din 5

mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, argument

suplimentar pentru care Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de

recurs invocat.

Este nefondată și critica în sensul că

hotărârile pronunțate de instanțele de fond și de apel sunt nelegale, deoarece

instanțele de fond au apreciat, greșit, că notificările formulate au fost

depuse peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că, în raport de

obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat de

reclamant, instanța de apel a menținut, în mod corect, hotărârea primei

instanțe prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect

acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor preluate de

către stat anterior anului 1989.

Înalta Curte reține că temeiul juridic

al cererii de chemare în judecată nu rezidă în prevederile Legii nr. 10/2001,

iar faptul că, în analiza caracterului întemeiat al cererii, instanța a avut în

vedere relevanța Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că s-a reținut acest temei

juridic al cererii, ci, implicit, s-a apreciat că nu poate fi ignorată

existența unei proceduri speciale de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite

pentru imobile preluate abuziv în perioada 1945-1989, inclusiv sub forma

despăgubirilor în echivalent bănesc.

De altfel, în temeiul deciziei nr. 33

din 09 iunie 2008 pronunțate în interesul legii de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că acele persoane care nu au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o

astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile C. civ., deoarece un asemenea punct de

vedere ignoră principiul de drept generația spedatibuts derogant.

Faptul că obiectul cererii de chemare

în judecată din prezenta cauză nu îl reprezintă însăși revendicarea unui imobil

preluat abuziv de către stat anterior anului 1989, la care se referă în mod

expres decizia menționată, dată în interesul legii, nu exclude relevanța în

cauză a acesteia: revendicarea presupune restituirea în natură a unui imobil,

iar cererea în despăgubiri constând în contravaloarea acestuia - formulată în

speță - reflectă finalitatea restituirii în echivalent a aceluiași imobil,

astfel încât dispozițiile deciziei în interesul legii sunt aplicabile pentru

identitate de rațiune, raționamentul juridic ce a fost conceput pentru

adoptarea sa impunându-se mutatis mutandis în prezenta cauză.

Pe acest temei, prin soluția

pronunțată, instanțele de fond și de apel au dat corect eficiență principiului

specialia generalihm derogant, continuând că nu poate fi primită acțiunea

directă adresată instanțelor de judecată pentru acordarea unui anumit tip de

măsuri reparatorii, atât timp cât persoana pretins îndreptățită la repararea

prejudiciului cauzat prin preluarea imobilului are obligația inițierii și

finalizării procedurii reglementate de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

nu mai puțin, a celei reglementate de Legea nr. 247/2005, dacă este cazul, în

cadrul căreia eventualul drept la despăgubiri recunoscut în procedura Legii nr.

10/2001 ar putea fi valorificat, în sensul obținerii efective a despăgubirilor.

Legalitatea considerentului de mai sus

este confirmată de dispozițiile unei alte decizii pronunțate în interesul

legii, respectiv decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, prin care s-a statuat în

mod expres că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct

împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt

inadmisibile.

Așadar, această decizie în interesul

legii se preocupă în mod explicit chiar de acțiunile care au ca obiect

acordarea de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilelor

preluate abuziv de către stat anterior anului 1989, adresate direct instanțelor

de judecată și întemeiate fie pe art. 480 C. civ. și/sau pe temeiul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., statuând că sunt inadmisibile, iar

dezlegările cuprinse în această decizie sunt obligatorii pentru instanțe,

conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii, s-a

arătat că în admisibilitatea unor astfel de acțiuni derivă din principiul

specialia generalihm derogant, aplicabil în condițiile în care există o lege

specială ce prevede procedura de acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv sub

forma despăgubirilor bănești, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (ce

reglementează executarea dispozițiilor emise în procedura Legii nr. 10/2001),

procedură ce trebuie derulată în mod obligatoriu.

Instanța supremă a arătat că

raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia inadmisibilității cererilor

având ca obiect despăgubiri bănești este identic cu cel expus de Înalta Curte

de Casație și Justiție în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 108/23 februarie 2009. Problema de drept în

discuție, în ambele decizii, este aceeași, respectiv posibilitatea pe care o au

persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în

altă procedură decât cea instituită de legea specială, singura deosebire

constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Dispozițiile deciziei sunt aplicabile

indiferent de situația concretă în care se află o persoană pretins îndreptățită

la măsuri reparatorii, respectiv dacă nici măcar nu a inițiat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă a declanșat o astfel de procedură în

termenul legal și nu a obținut restituirea în natură a imobilului în urma

derulării acesteia, indiferent dacă i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri ori

i s-a respins notificarea în totalitate, în această din urma ipoteză aflându-se

reclamantul din prezenta cauza.

În privința criticii privind greșita

apreciere a depunerii în termen a notificării formulate în temeiul Legi nr. 10/2001,

Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere faptul că se invocă aspecte

de fapt, iar nu de drept, ce nu se subsumează motivelor de nelegalitate

prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse

anterior, motivul de recurs invocat urmează a fi respins.

Urmează să fie respins, ca nefondat,

și motivul de recurs, invocat de recurent, în baza dispozițiilor art. 489 alin.

(3) C. proc. civ., subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. A

susținut recurentul, prin punctul de vedere asupra raportului, depus la data de

10 iunie 2015, faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde

motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

Înalta Curte reține că instanța de

apel, analizând toate motivele de apel invocate, a apreciat că toate

considerentele pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția, reluate în

cadrul deciziei instanței de apel, sunt temeinice și legale, motiv pentru care

au fost apreciate ca neîntemeiate criticiie aduse prin motivele de apel.

Sub acest aspect, hotărârea instanței

de apel este conformă prevederilor art. 425 lit. b) C. proc. civ., în sensul că

expune situația de fapt, aceeași ca și cea reținută de instanța de fond, precum

și motivele pe care se întemeiază soluția, considerent pentru care, motivul de

recurs invocat este nefondat.

Înalta Curte apreciază, ca nefondată

și critica privind caracterul netimbrabil al celor două capete de cerere,

privind contravaloarea lipsei de folosința și obligarea la daune morale, în

raport de dispozițiile legilor speciale privind restituirea unor imobile

prelate abuziv, precum și ale art. 15 lit. r) din Legea nr. 147/1997,

modificată prin O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte reține că, prin decizia nr.

7 din 8 decembrie 2015, pronunțată în RIL de Înalta Curte de Casație și

Justiție, publicată în M.l Of., Partea 1, nr. 137/24 februarie 2015,

obligatorie în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ., s-a statuat că partea

în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru

poate formula critici care să vizeze caracterul timbral al cererii de chemare

în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel

de critici controlului judiciar, prin intermediul apelului sau recursului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte

urmează să constate că recursul declarat de pârât este nefondat și va dispune

în consecință, cu aplicarea și a dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul M.F.D. împotriva deciziei civile nr. 511 A din 21

noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 noiembrie 2015.