ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3842/2015

Decizia nr. 3842/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, inițial, la data de pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constatarea refuzului nejustificat al Municipiului București de a soluționa Notificarea nr. 739/2001, formulată potrivit Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtului Municipiul București la restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în București, sector 4, constatarea îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură și stabilirea valorii măsurilor preparatorii la valoarea de piață a imobilului și obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei privind acordarea titlurilor de despăgubire, la valoarea imobilului, cu deducerea despăgubirilor încasate, actualizate cu indicele inflației.

Reclamanții au arătat că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată, demersul judiciar vizând anularea contractelor încheiate cu privire la o parte din apartamentele imobilului fiind sortit eșecului, unitatea deținătoare, deși notificată, refuzând să soluționeze pe fond notificarea.

Prin încheierea de la termenul din 17 mai 2011, Tribunalul a disjuns capetele de cerere având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului, precum și obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei pentru acordarea titlurilor de despăgubire.

Prin sentința nr. 1256 din 21 iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14 noiembrie 2011.

Prin încheierea de ședință din 27 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a admis cererea de suspendare formulată de reclamanți și, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat soluționarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 20 februarie 2015, termen pentru care pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în calitate de continuatoare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a depus note de ședință prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prematurității cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 967 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel București a respins excepțiile, ca nefondate, a admis cererea reclamanților și a obligat Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să soluționeze cererea petenților cu respectarea Deciziei nr. 269/2014 a Curții Constituționale.

A constatat instanța că Dosarul nr. x/2014 de despăgubire a reclamanților este înregistrat la secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor sub nr. 57181/CC, fiind în curs de soluționare conform Legii nr. 165/2013.

A reținut prima instanță caracterul imperativ al argumentelor folosite de judecătorii Curții Constituționale în Decizia nr. 269/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 4 teza a II-a rap. la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) și art. 50 lit. b) teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Se ridică problema constituționalității prevederilor legale criticate din perspectiva situației acțiunilor introduse la instanțe înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii și în care instanțele pun în discuție aplicare termenelor prevăzute de art. 34 alin. (1) din lege. Interpretarea acestui articol, în sensul că ar fi aplicabil și cauzelor pendinte, îi conferă caracter neconstituțional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre părțile aflate în proces o situație mai favorabilă, regimul mai avantajos, apt să conducă la o soluție favorabilă, profitând unei instituții a statului, care este pârâtă într-un proces.

A constatat prima instanță că instanța de control constituțional a apreciat că, pentru a contracara riscul apariției unui dezechilibru procesual și pentru a conferi, în același timp, eficacitate măsurilor de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, instanța de contencios administrativ sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 va trebui să pronunțe o hotărâre prin care să instituie în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor obligația de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a acestora.

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va trebui să ducă la îndeplinire obligațiile impuse de instanță în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Așadar, în ceea ce privește litigiile aflate deja pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul cauzei va trebui să urmărească păstrarea echilibrului procesual, care poate fi grav afectat printr-o interpretare neconstituțională a noii reglementări. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că rolul său este de a stabili dacă prevederile de lege criticate sunt constituționale, dar și dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului legal criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constatat constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile.

Ca atare, s-a constatat de către Curtea Constituțională că dispozițiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii, argumentul decisiv constituindu-l încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea egalității armelor între părțile aflate în litigiu în cazul în care instanțele ar interpreta art. 34 alin. (1) în sensul că noile termene s-ar aplica și litigiilor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

Astfel, observând obligația legală în sarcina de contencios administrativ și în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, Curtea de Apel București a respins excepțiile ca nefondate și a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamanților cu respectarea Deciziei nr. 269/2014 a Curții Constituționale.

Împotriva sentinței civile nr. 967 din 3 aprilie 2015 a Curții de Apel București, pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în calitate de continuatoare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, au formulat recurs.

Prin recursul său, recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., apreciind sentința recurată ca netemeinică și nelegală, pentru că prima instanță a omis a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a sa.

Potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) și b) și art. 21-26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entității învestite de lege, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.

Conform art. 21 alin. (6) din aceeași lege, evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul C.N.C.I.

Numai în situația în care dosarul este validat de C.N.C.I., aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv, conform art. 21 alin. (9) din lege.

Potrivit art. 31 și 41 din Legea nr. 165/2013, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților emite titlurile de plată iar sumele cuprinse în titlurile de plată emise de A.N.R.P. se plătesc de către Ministerul Finanțelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.

Astfel, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu este învestită cu emiterea deciziei de compensare, acesta fiind atributul exclusiv al Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, ca entitate distinctă.

În recursul său, recurenta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a invocat art. 304 pct. 3 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., solicitând modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

La un prim motiv, recurenta apreciază că hotărârea atacată a fost dată de către o instanță necompetentă material, pentru că deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității.

Continuă recurenta-pârâtă că deși instanța de fond a reținut că C.N.C.I. va trebui să ducă la îndeplinire obligațiile impuse în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, a nesocotit dispozițiile art. 32 alin. (1)-(3) din Legea nr. 165/2013.

Termenul prevăzut de art. 32 alin. (1) nu este un termen stabilit în favoarea C.N.C.I., ci reprezintă, de fapt, un termen care curge în favoarea notificatorilor de a-și proba dreptul de a li se acorda beneficiu legilor de reparație. Executarea hotărârilor judecătorești nu se poate face în termenul general de 30 de zile, decât în condițiile în care termenele prevăzute de art. 32 alin. (1) ar fi înlăturat.

În ceea ce privește dosarul de despăgubire aferent Dispoziției nr. 17668/2014 emise de Municipiul București și înregistrat sub nr. 57181/CC, acesta va fi soluționat cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 165/2013 și cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor de despăgubire stabilită prin Decizia nr. 10299 din 14 noiembrie 2012 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, decizie însușită de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în ședința din 14.11.2013.

Mai arată recurenta, referitor la dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, raportate la dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că acestea nu prevăd o limitare a accesului la justiție, ci stabilesc în sarcina entităților competente să soluționeze cererile formulate în temeiul legilor ce vizează restituirea proprietăților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, analizând recursurile, în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., constată că sunt fondate pentru considerentele și în limitele ce vor fi expuse în continuare.

În speță, instanța de control judiciar apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

Acest motiv de recurs vizează ipoteze variate, precum nemotivarea, motivarea insuficientă, implicită, confuză sau motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ipoteza care se regăsește în cauza supusă judecății are în vedere nemotivarea hotărârii, de vreme ce, din analiza acesteia, se constată că prima instanță s-a limitat la a cita, exclusiv, considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 269/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 4 teza a II-a raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) și art. 50 lit. b) teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Deși pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prematurității acțiunii, în considerentele hotărârii, prima instanță nu le-a individualizat și nu le-a analizat, rezumându-se să rețină, generic, faptul că va respinge excepțiile, ca nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii și trebuie să menționeze, printre altele, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Raportat la prevederile legale enunțate rezultă așadar că, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, hotărârea fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 anterior citate.

Orice parte are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care, în mod necesar, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Or, în speță, reluarea, de către instanță, în mod exclusiv, a celor statuate de Curtea Constituțională, fără a le însoți, în mod vădit, de analiza proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante, fără a prezenta argumentele proprii privind temeinicia celor expuse în acțiunea introductivă de instanță, nu întrunește exigențele textului legal sus-citat.

Această conduită face, practic, imposibilă exercitarea controlului judiciar, hotărârea devenind arbitrară și nepermițând exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost învestită, în baza unor considerente care, însă, nu reprezintă o motivare din care să rezulte analiza argumentelor părților și a ansamblului probelor administrate în cauză.

Prin urmare, a fost încălcat, astfel, dreptul părților la un proces echitabil, cauzându-li-se o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a li se asigura accesul la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În rejudecare, instanța de fond urmează a avea în vedere și susținerile expuse de recurente prin motivele de recurs, care, având în vedere cele reținute anterior, nu se mai impune a fi analizate prin prezenta decizie.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va casa hotărârea recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 967 din 3 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2015.