ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6691/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6691/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007, reclamanta S.C.

D.D.S. S.A. București a chemat în judecată pe pârâții N.E.D. și Municipiul

București, prin Primarul General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a dispoziției Primarului

General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 și a procesului-verbal

din 25 noiembrie 2002, prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren

către numita N.M., mama pârâtului N.E.D., acte emise în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind restituirea

terenurilor și pe art. 948 - 950 și art. 966 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 354 din 19 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis excepția necompetenței materiale a tribunalului și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.

La rândul ei,

Judecătoria Sector 1 București, prin Sentința civilă nr. 8911 din 26 iunie

2008, a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea

Tribunalului București.

Învestită cu

soluționarea conflictului negativ de competență intervenit, prin Sentința

civilă nr. 37 din 4 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a stabilit competența de soluționare în primă instanță a litigiului în

favoarea Tribunalului București.

Judecând litigiu în

primă instanță, prin Sentința civilă nr. 890 din 22 iunie 2010, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei de interes și

lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul N.E.D.

A respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. D.S.E. România S.A. (fostă

S.C. D.S. S.A.) București și a obligat pe reclamantă la 700 RON cheltuieli de

judecată către pârâtul N.D.E.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Pârâtul N.E.D. a

invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepția autorității

de lucru judecat și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea

acțiunii.

Excepția

necompetenței materiale a tribunalului privind soluționarea cauzei în primă

instanță a fost rezolvată de Curtea de Apel București în cadrul regulatorului

de competență.

Analizând cu

precădere excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul N.E.D.,

prin încheierea de ședință din 5 martie 2009, prima instanță a respins această

excepție, reținând că valabilitatea actelor juridice a căror nulitate se invocă

în prezent nu a făcut obiectul analizei instanței anterioare sesizată cu

acțiunea în pretenții, astfel că nu există identitatea de obiect cerută de art.

1201 C. civil.

Apreciind că pentru

rezolvarea excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii se

impune administrarea acelorași probe necesare și pentru rezolvarea fondului

acțiunii cu care a fost sesizată instanța de judecată, prin aceeași încheiere

de ședință din 5 martie 2009, a fost unită această excepție cu fondul cauzei.

Pârâtul N.E.D. a

invocat și excepția tardivității formulării contestației și excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei S.C. D.S.E. România S.A. (fostă

D.D.S. S.A.).

Prin Încheierea de

ședință din data de 9 februarie 2010, instanța a respins excepția tardivității

formulării contestației ca neîntemeiată, considerând că termenul de 30 de zile

prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este aplicabil numai în

cazul dispozițiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură, dacă dispozițiile sunt atacate de către persoana îndreptățită la măsuri

reparatorii, în timp ce reclamanta este un terț care nu are dreptul la o astfel

de contestație, acțiunea fiind de drept comun.

Excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei S.C. D.S.E. România S.A. (fostă

D.D.S. S.A.), a fost unită cu fondul cauzei, instanța apreciind că se impune

suplimentarea probelor și sub acest aspect.

Prima instanță a

reținut că reclamanta a fost obligată la despăgubiri către pârât atunci când

acesta a promovat o acțiune în pretenții, întemeiată pe actul juridic atacat în

prezenta cauză, pe care pârâtul l-a folosit drept titlu de proprietate. Prin

urmare, reclamanta are un interes legitim, personal și actual, precum și

calitatea procesuală activă să promoveze acțiunea de constatare a nulității

absolute a actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate.

Analizând pe fond

cererea dedusă judecății, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantei este

neîntemeiată.

Tribunalul nu a

constatat încălcări ale Legii nr. 10/2001, în măsură să atragă sancțiunea

nulității absolute a actelor juridice atacate, respectiv a Dispoziției

Primarului General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 și a

Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, de punere în posesie asupra imobilului

din str. H., prin care s-a dispus restituirea celor două parcele de teren către

autoarea N.M., mama pârâtului N.E.D., actele juridice atacate fiind emise cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu se impune constatarea

nulității acestora și nici a actelor subsecvente.

Terenurile predate

autoarei pârâtului, pentru care s-au emis actele juridice atacate, nu sunt

afectate de conducte magistrale de transport al gazelor naturale, pentru a

constitui obiectiv de utilitate publică, ci de conducte de gaze destinate

alimentării unor proprietăți private, iar în anul 1999, când au fost înlocuite

conductele din oțel cu altele din polietilenă, antecesoarea reclamantei de azi

nu a făcut demersurile necesare pentru schimbarea traseului, astfel încât să nu

mai afecteze terenul autoarei reclamantului, care putea și chiar a făcut

obiectul legilor reparatorii privind proprietatea privată.

Astfel, nu se poate

reține cu deplin temei, că prin acțiunea de retrocedare a imobilelor dispusă, a

fost afectat domeniul public într-o asemenea măsură încât să atragă sancțiunea

nulității, iar condițiile generale de validitate ale convențiilor prevăzute de

art. 948 și următoarele C. civ., menționate în mod generic de către reclamantă

în cererea de chemare în judecată, au fost îndeplinite.

Conform art. 274 C.

proc. civ., reclamanta a fost obligată la 700 RON cheltuieli de judecată către

pârâtul N.D.E., reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta S.C. G.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S.

S.A.), iar prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Instanța de apel a

avut în vedere următoarele considerente:

Obiectul acțiunii îl

formează cererea apelantei reclamante prin care a solicitat să se constate

nulitatea absolută Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a

procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, de punere în posesie asupra imobilului

din str. H., prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către

numita N.M., mama intimatului pârât N.E.D., acte juridice emise în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Nulitatea unui act

juridic este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic de efectele

contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă.

Cauza de nulitate

este rezolvată de regula "tempus regit actum", adică valabilitatea

actului juridic trebuie analizată în raport de dispozițiile legii în vigoare la

momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta

valabilitatea inițială a încheierii acestuia.

În speță, Dispoziția

Primarului General din 30 septembrie 2002 și Procesul-verbal din 25 noiembrie

2002 au fost emise la momentul când dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 prevedeau că "În cazul în care pe terenurile imobilelor

preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate

obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, urmând să se

respecte documentațiile de urbanism legal aprobate", iar alin. (11) al

art. 10 nu exista în forma legii de la acea dată.

Indisponibilizarea la

restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 a terenurilor afectate de

"amenajări de utilitate publică" a fost introdusă ulterior, prin

Legea nr. 247/2005, prin care a fost completat în acest sens textul art. 10

alin. (2) din lege și prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 493/2008.

Prin urmare,

aplicarea în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în

forma dobândită ca urmare a modificărilor și completărilor intervenite în baza

Legii nr. 247/2005 ar duce la încălcarea principiul neretroactivității legii

civile, potrivit căruia, o lege civilă se aplică în practică după adoptarea ei.

Prin urmare, sunt

neîntemeiate criticile formulate de recurenta reclamantă privind analiza

greșită a valabilității Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002

și a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 prin prisma unor dispoziții legale

ce nu erau în vigoare la momentul încheierii acestora.

De asemenea, prin

prisma normelor legale incidente, este lipsită de relevanță utilitatea publică

a rețelelor de gaze naturale, invocată de recurenta reclamantă, în condițiile

în care, la momentul emiterii celor două acte juridice în temeiul Legii nr.

10/2001, nu era prevăzută nicio excepție de la restituire în natură a

terenurilor afectate de astfel de utilități.

Prin urmare, ambele

acte juridice atacate, prin care s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001

restituirea în natură și punerea în posesie asupra terenului sub forma a două

parcele de teren din București, către numita N.M., au fost emise cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Intimatul pârât

N.E.D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității de

reprezentant a semnatarului apelului, excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei apelante, excepția lipsei de interes și a solicitat

respingerea apelului ca nefondat.

La termenul de

judecată din 21 iunie 2011, instanța de apel a calificat aceste excepții ca

fiind apărări formulate de intimatul pârât în calea de atac a părții adverse,

iar nu excepții care să vizeze calea de atac.

A apreciat, totodată,

că acestea au fost soluționate în mod corect de tribunal.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a recurentei

reclamant în promovarea acțiunii, Curtea de Apel a constatat că prin Sentința

civilă nr. 1467 din 30 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1928 din

15 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, recurenta-reclamantă a fost obligată la despăgubiri către intimatul

pârât N.E.D., reprezentând plata lipsei de folosință pentru terenul restituit

acestuia din urmă prin actele juridice contestate în prezenta cauză, astfel că

aceasta are un interes legitim, personal și actual, precum și calitatea

procesuală activă să promoveze acțiunea de constatare a nulității absolute a

actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate.

În ceea ce privește

excepția tardivității, tribunalul a apreciat în mod corect că termenul de 30 de

zile la care face referire art. 26 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai

în cazul atacării dispozițiilor de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură, formulate de persoana care se pretinde îndreptățită. Cum

reclamanta din prezenta cauză este un terț față de dispoziția emisă în baza

Legii nr. 10/2001, termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

nu îi este aplicabil, prima instanță respingând în mod corect excepția

tardivității acțiunii.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta S.C. G.S.E.

România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.).

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

încălcat dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la

momentul emiterii actelor atacate.

La momentul emiterii

actelor a căror anulare s-a solicitat prin acțiunea ce face obiectul

prezentului dosar, prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 stabileau în mod

expres că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv se face numai în

situația în care terenul solicitat a fi restituit este liber, nefiind ocupat de

construcții autorizate.

Prin teren liber se

înțelege, în sensul dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acel

teren pe care nu se află nicio construcție edificată în mod valabil, respectiv

cu respectarea autorizațiilor cerute de lege, textul nefăcând distincția între

construcțiile supraterane și cele subterane.

Din probele

administrate în cauză rezultă că terenul cu privire la care s-a emis Dispoziția

nr. 553 din 30 septembrie 2002 nu era liber, fiind afectat de construcții

subterane efectuate cu respectarea prevederilor legale.

Faptul că legiuitorul

a avut în vedere, la momentul edictării dispozițiilor art. 10 din Legea nr.

10/2001, inclusiv construcțiile subterane, o dovedește chiar interpretarea

legală furnizată ulterior, prin Legea nr. 247/2005 prin care legiuitorul a

înțeles să clarifice înțelesul prevederilor alin. (2) al art. 10, în sensul

indicării în mod expres a sensului expresiei "suprafață ocupată" ca

fiind acela de suprafață afectată de amenajări de utilitate publică.

În consecință, este

evident că textul art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, existent la

momentul emiterii actelor atacate, prevedea imposibilitatea restituirii în

natură a tenurilor ocupate cu construcții noi, astfel încât singurul aspect

care trebuia lămurit era acela privind calificarea rețelelor de gaze ca fiind

construcții noi.

Or, este evident că

rețelele de gaze constituie construcții noi în sensul pozițiilor Legii nr. 10/2001,

fiind vorba de lucrări realizate ulterior intrării respectivului teren în

proprietatea statutului.

În plus, caracterul

de construcții noi al rețelelor de gaze a fost confirmat de către legiuitor,

prin modificarea ulterioară a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nici

măcar nu a analizat motivele de apel și legalitatea actelor atacate prin prisma

textului art. 10 existent la momentul emiterii actelor, limitându-se doar să

arate că acest text nu prevedea indisponibilizarea terenurilor afectate de

amenajări de utilitate publică, fără a se pronunța cu privire la legalitatea

acestora raportat la caracterul de suprafață ocupată de construcții noi al

respectivului teren.

Prin urmare, este

evident că emiterea unei dispoziții de restituire în natură a unui teren

afectat de amenajări de utilitate publică, respectiv un teren pe care se aflau

construcții noi subterane (legea nefăcând distincția între tipul construcțiilor

- subterane sau supraterane) edificate în baza unor autorizații emise în mod

legal încalcă prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma

existentă la momentul emiterii acestei dispoziții.

prevederilor Legii nr. 33/1994 și ale O.U.G. nr. 60/2000.

Instanța a reținut în

considerentele deciziei atacate, în mod nelegal, că este lipsită de relevanță

utilitatea publică a rețelelor de gaze naturale, în condițiile în care la

momentul emiterii celor două acte juridice în temeiul Legii nr. 10/2001, nu era

prevăzută nicio excepție de la restituire în natură a terenurilor afectate de

astfel de utilități.

Astfel de concluzie

este fundamental greșită, deoarece Legea nr. 33/1994 stabilea în mod expres

posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publică a terenurilor

afectate de sisteme de alimentare cu gaze.

Se invocă prevederile

art. 6 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 63 din O.U.G. nr. 60/2000 și

se arată că, esențial pentru ca o rețea de gaz să fie de utilitate publică este

ca acea rețea să fie destinată producției, transportului, depozitării și

distribuției gazelor naturale.

În cazul de față este

evident că rețelele de gaze care afectează terenul restituit pârâtului prin

dispoziția atacată sunt rețele de utilitate publică, regimul acestora decurgând

și din specificul activității de furnizare a gazelor naturale care este o

activitate de interes național.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 60/2000 și respectiv ale art. 32 din Legea

Gazelor nr. 351/2004 (care a abrogat și înlocuit dispozițiile O.U.G. nr.

60/2000) potrivit cărora activitatea de transport a gazelor naturale constituie

serviciu public de interes național.

Prin întâmpinarea

formulată, intimatul N.E.D. a susținut excepția lipsei calității procesual

active a reclamantei și excepția lipsei de interes a acesteia.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

reține următoarele:

Prin primul motiv de

recurs, reclamanta a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei recurate

pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, în forma

existentă la momentul emiterii actelor atacate, aducând mai multe argumente în

susținerea acestei critici.

Obiectul cererii de

chemare în judecată l-a constituit pretenția reclamantei de constatare a

nulității absolute a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a

Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, acte juridice emise în baza

prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin Dispoziția din

30 septembrie 2002 emisă în procedura Legii nr. 10/2001 de Primarul General al

Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea

autoarei pârâtului, N.M., a două parcele de teren situate în str. H., iar prin

Procesul verbal din 25 noiembrie 2002, autoarea pârâtului a fost pusă în

posesia imobilelor menționate.

Titularul cererii de

chemare în judecată, având ca obiect pretenția de constatare a nulității

absolute a celor două acte menționate, a fost S.C. D.D.S. S.A. București, în

prezent, S.C. G.S.E. România S.A.

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată a fost indicat de reclamant ca fiind reprezentat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale art. 948, 949, 950 și 966 C. civ.

Pentru a răspunde

motivelor de recurs vizând greșita aplicare a prevederilor art. 10 din Legea

nr. 10/2001, Înalta Curte va analiza cu precădere cadrul procesual în care s-a

desfășurat prezentul litigiu, pentru că numai în măsura în care acest cadru

procesual poate fi circumscris actului normativ menționat, urmează a se analiza

dacă norma juridică, pretins încălcată, a fost sau nu corect aplicată de

instanța de apel.

Sub acest aspect,

Înalta Curte constată că, în cauză, cadrul procesual nu a fost clar stabilit.

Pornind de la

fundamentarea cererii de chemare în judecată, atât pe norme de drept comun -

art. 948 - 950 și art. 966 C. civ. - cât și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

instanțele de judecată au aplicat atât prevederi de drept comun, cât și norme

cu caracter special în domenii în care acestea se suprapuneau.

Astfel, în

soluționarea excepției lipsei calității procesual active a reclamantei,

instanțele, deși au reținut că actele contestate sunt emise în procedura Legii

nr. 10/2001, nu s-au mai raportat la acest act normativ în a aprecia calitatea

de terț a reclamantei față de aceste acte, cu consecințele ce decurg de aici

sub aspectul excepției analizate, ci au avut în vedere dispozițiile dreptului

comun, respingând excepția lipsei calității procesual active (ca și pe cea a

lipsei de interes, printr-o motivare comună).

În soluționarea

excepției de necompetență materială invocată de pârât prin întâmpinare,

excepție admisă prin Sentința civilă nr. 354 din 19 februarie 2008 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, instanța a reținut că acțiunea cu

care a fost sesizată nu are drept temei art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, care atrage competența de primă instanță a Tribunalului, ci este o

cerere neevaluabilă în bani care atrage competența de primă instanță a

judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Este adevărat că,

prin regulatorul de competență pronunțat, Curtea de Apel a stabilit competența

de soluționare în primă instanță în favoarea tribunalului, dar în adoptarea

acestei soluții a reținut că în cauză se solicită anularea unei dispoziții

emise în procedura Legii nr. 10/2001, ceea ce ar atrage aplicarea art. 26 alin.

(3) din acest act normativ și competența de primă instanță a tribunalului.

Deși art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 a fost cel avut în vedere de Curtea de Apel în

regulatorul de competență pronunțat, când au soluționat excepția de tardivitate

a cererii, invocată de pârât tocmai prin raportare la acest text de lege,

instanțele au reținut că termenul reglementat de norma menționată nu este

aplicabil reclamantei care este un terț față de dispoziția emisă "acțiunea

fiind de drept comun".

Dacă în ceea ce privește

excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată, instanța a considerat

că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci prevederile dreptului

comun, în ceea ce privește fondul litigiului, instanțele au soluționat cauza

exclusiv în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că în cauză nu a existat o delimitare clară a cadrului procesual

în care se desfășoară prezentul litigiu, în măsură să permită instanței de

control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor juridice,

susținute prin motivele de recurs.

Numai în măsura în

care acest cadru procesual este corect stabilit, se poate verifica norma

juridică sub a cărei incidență intră soluționarea litigiului.

De aceea, în temeiul

art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Urmează a se stabili

cu ocazia rejudecării pricinii, cu respectarea prevederilor art. 129 C. proc.

civ. și a principiului disponibilității, dacă litigiu este circumscris

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și, în caz afirmativ, urmează a se avea în

vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce privește

cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot

contesta aceste acte, termenele în care o pot face și instanța competentă să le

soluționeze cererea.

Față de soluția

pronunțată, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte motive de recurs

formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta S.C. G.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.)

împotriva Deciziei nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL