ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6691/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007, reclamanta S.C. D.D.S. S.A. București a chemat în judecată pe pârâții N.E.D. și Municipiul București, prin Primarul General și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a dispoziției Primarului General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 și a procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita N.M., mama pârâtului N.E.D., acte emise în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind restituirea terenurilor și pe art. 948 - 950 și art. 966 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 354 din 19 februarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București. La rândul ei, Judecătoria Sector 1 București, prin Sentința civilă nr. 8911 din 26 iunie 2008, a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București. Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență intervenit, prin Sentința civilă nr. 37 din 4 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a stabilit competența de soluționare în primă instanță a litigiului în favoarea Tribunalului București.

Judecând litigiu în primă instanță, prin Sentința civilă nr. 890 din 22 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul N.E.D. A respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. D.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.) București și a obligat pe reclamantă la 700 RON cheltuieli de judecată către pârâtul N.D.E. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Pârâtul N.E.D. a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii. Excepția necompetenței materiale a tribunalului privind soluționarea cauzei în primă instanță a fost rezolvată de Curtea de Apel București în cadrul regulatorului de competență.

Analizând cu precădere excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul N.E.D., prin încheierea de ședință din 5 martie 2009, prima instanță a respins această excepție, reținând că valabilitatea actelor juridice a căror nulitate se invocă în prezent nu a făcut obiectul analizei instanței anterioare sesizată cu acțiunea în pretenții, astfel că nu există identitatea de obiect cerută de art. 1201 C. civil. Apreciind că pentru rezolvarea excepției lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii se impune administrarea acelorași probe necesare și pentru rezolvarea fondului acțiunii cu care a fost sesizată instanța de judecată, prin aceeași încheiere de ședință din 5 martie 2009, a fost unită această excepție cu fondul cauzei.

Pârâtul N.E.D. a invocat și excepția tardivității formulării contestației și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. D.S.E. România S.A. (fostă D.D.S. S.A.). Prin Încheierea de ședință din data de 9 februarie 2010, instanța a respins excepția tardivității formulării contestației ca neîntemeiată, considerând că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este aplicabil numai în cazul dispozițiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, dacă dispozițiile sunt atacate de către persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, în timp ce reclamanta este un terț care nu are dreptul la o astfel de contestație, acțiunea fiind de drept comun.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. D.S.E. România S.A. (fostă D.D.S. S.A.), a fost unită cu fondul cauzei, instanța apreciind că se impune suplimentarea probelor și sub acest aspect. Prima instanță a reținut că reclamanta a fost obligată la despăgubiri către pârât atunci când acesta a promovat o acțiune în pretenții, întemeiată pe actul juridic atacat în prezenta cauză, pe care pârâtul l-a folosit drept titlu de proprietate. Prin urmare, reclamanta are un interes legitim, personal și actual, precum și calitatea procesuală activă să promoveze acțiunea de constatare a nulității absolute a actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate. Analizând pe fond cererea dedusă judecății, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.

Tribunalul nu a constatat încălcări ale Legii nr. 10/2001, în măsură să atragă sancțiunea nulității absolute a actelor juridice atacate, respectiv a Dispoziției Primarului General al Municipiului București din 30 septembrie 2002 și a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, de punere în posesie asupra imobilului din str. H., prin care s-a dispus restituirea celor două parcele de teren către autoarea N.M., mama pârâtului N.E.D., actele juridice atacate fiind emise cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu se impune constatarea nulității acestora și nici a actelor subsecvente.

Terenurile predate autoarei pârâtului, pentru care s-au emis actele juridice atacate, nu sunt afectate de conducte magistrale de transport al gazelor naturale, pentru a constitui obiectiv de utilitate publică, ci de conducte de gaze destinate alimentării unor proprietăți private, iar în anul 1999, când au fost înlocuite conductele din oțel cu altele din polietilenă, antecesoarea reclamantei de azi nu a făcut demersurile necesare pentru schimbarea traseului, astfel încât să nu mai afecteze terenul autoarei reclamantului, care putea și chiar a făcut obiectul legilor reparatorii privind proprietatea privată.

Astfel, nu se poate reține cu deplin temei, că prin acțiunea de retrocedare a imobilelor dispusă, a fost afectat domeniul public într-o asemenea măsură încât să atragă sancțiunea nulității, iar condițiile generale de validitate ale convențiilor prevăzute de art. 948 și următoarele C. civ., menționate în mod generic de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, au fost îndeplinite. Conform art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la 700 RON cheltuieli de judecată către pârâtul N.D.E., reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. G.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.), iar prin Decizia civilă nr. 833A din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Obiectul acțiunii îl formează cererea apelantei reclamante prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, de punere în posesie asupra imobilului din str. H., prin care s-a dispus restituirea a două parcele de teren către numita N.M., mama intimatului pârât N.E.D., acte juridice emise în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Nulitatea unui act juridic este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă. Cauza de nulitate este rezolvată de regula "tempus regit actum", adică valabilitatea actului juridic trebuie analizată în raport de dispozițiile legii în vigoare la momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea inițială a încheierii acestuia.

În speță, Dispoziția Primarului General din 30 septembrie 2002 și Procesul-verbal din 25 noiembrie 2002 au fost emise la momentul când dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedeau că "În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate", iar alin. (11) al art. 10 nu exista în forma legii de la acea dată. Indisponibilizarea la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 a terenurilor afectate de "amenajări de utilitate publică" a fost introdusă ulterior, prin Legea nr. 247/2005, prin care a fost completat în acest sens textul art. 10 alin. (2) din lege și prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 493/2008. Prin urmare, aplicarea în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma dobândită ca urmare a modificărilor și completărilor intervenite în baza Legii nr. 247/2005 ar duce la încălcarea principiul neretroactivității legii civile, potrivit căruia, o lege civilă se aplică în practică după adoptarea ei. Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta reclamantă privind analiza greșită a valabilității Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002 prin prisma unor dispoziții legale ce nu erau în vigoare la momentul încheierii acestora.

De asemenea, prin prisma normelor legale incidente, este lipsită de relevanță utilitatea publică a rețelelor de gaze naturale, invocată de recurenta reclamantă, în condițiile în care, la momentul emiterii celor două acte juridice în temeiul Legii nr. 10/2001, nu era prevăzută nicio excepție de la restituire în natură a terenurilor afectate de astfel de utilități. Prin urmare, ambele acte juridice atacate, prin care s-a dispus în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură și punerea în posesie asupra terenului sub forma a două parcele de teren din București, către numita N.M., au fost emise cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Intimatul pârât N.E.D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului apelului, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei apelante, excepția lipsei de interes și a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

La termenul de judecată din 21 iunie 2011, instanța de apel a calificat aceste excepții ca fiind apărări formulate de intimatul pârât în calea de atac a părții adverse, iar nu excepții care să vizeze calea de atac. A apreciat, totodată, că acestea au fost soluționate în mod corect de tribunal.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a recurentei reclamant în promovarea acțiunii, Curtea de Apel a constatat că prin Sentința civilă nr. 1467 din 30 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1928 din 15 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, recurenta-reclamantă a fost obligată la despăgubiri către intimatul pârât N.E.D., reprezentând plata lipsei de folosință pentru terenul restituit acestuia din urmă prin actele juridice contestate în prezenta cauză, astfel că aceasta are un interes legitim, personal și actual, precum și calitatea procesuală activă să promoveze acțiunea de constatare a nulității absolute a actului juridic folosit de pârât drept titlu de proprietate.

În ceea ce privește excepția tardivității, tribunalul a apreciat în mod corect că termenul de 30 de zile la care face referire art. 26 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai în cazul atacării dispozițiilor de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, formulate de persoana care se pretinde îndreptățită. Cum reclamanta din prezenta cauză este un terț față de dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu îi este aplicabil, prima instanță respingând în mod corect excepția tardivității acțiunii. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta S.C. G.S.E. România S.A. (fostă S.C.

D.S. S.A.). Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. Instanța a încălcat dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la momentul emiterii actelor atacate. La momentul emiterii actelor a căror anulare s-a solicitat prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 stabileau în mod expres că restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv se face numai în situația în care terenul solicitat a fi restituit este liber, nefiind ocupat de construcții autorizate. Prin teren liber se înțelege, în sensul dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acel teren pe care nu se află nicio construcție edificată în mod valabil, respectiv cu respectarea autorizațiilor cerute de lege, textul nefăcând distincția între construcțiile supraterane și cele subterane.

Din probele administrate în cauză rezultă că terenul cu privire la care s-a emis Dispoziția nr. 553 din 30 septembrie 2002 nu era liber, fiind afectat de construcții subterane efectuate cu respectarea prevederilor legale. Faptul că legiuitorul a avut în vedere, la momentul edictării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, inclusiv construcțiile subterane, o dovedește chiar interpretarea legală furnizată ulterior, prin Legea nr. 247/2005 prin care legiuitorul a înțeles să clarifice înțelesul prevederilor alin. (2) al art. 10, în sensul indicării în mod expres a sensului expresiei "suprafață ocupată" ca fiind acela de suprafață afectată de amenajări de utilitate publică.

În consecință, este evident că textul art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, existent la momentul emiterii actelor atacate, prevedea imposibilitatea restituirii în natură a tenurilor ocupate cu construcții noi, astfel încât singurul aspect care trebuia lămurit era acela privind calificarea rețelelor de gaze ca fiind construcții noi. Or, este evident că rețelele de gaze constituie construcții noi în sensul pozițiilor Legii nr. 10/2001, fiind vorba de lucrări realizate ulterior intrării respectivului teren în proprietatea statutului. În plus, caracterul de construcții noi al rețelelor de gaze a fost confirmat de către legiuitor, prin modificarea ulterioară a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel nici măcar nu a analizat motivele de apel și legalitatea actelor atacate prin prisma textului art. 10 existent la momentul emiterii actelor, limitându-se doar să arate că acest text nu prevedea indisponibilizarea terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică, fără a se pronunța cu privire la legalitatea acestora raportat la caracterul de suprafață ocupată de construcții noi al respectivului teren. Prin urmare, este evident că emiterea unei dispoziții de restituire în natură a unui teren afectat de amenajări de utilitate publică, respectiv un teren pe care se aflau construcții noi subterane (legea nefăcând distincția între tipul construcțiilor - subterane sau supraterane) edificate în baza unor autorizații emise în mod legal încalcă prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma existentă la momentul emiterii acestei dispoziții.

2. Au fost încălcate prevederilor Legii nr. 33/1994 și ale O.U.G. nr. 60/2000. Instanța a reținut în considerentele deciziei atacate, în mod nelegal, că este lipsită de relevanță utilitatea publică a rețelelor de gaze naturale, în condițiile în care la momentul emiterii celor două acte juridice în temeiul Legii nr. 10/2001, nu era prevăzută nicio excepție de la restituire în natură a terenurilor afectate de astfel de utilități. Astfel de concluzie este fundamental greșită, deoarece Legea nr. 33/1994 stabilea în mod expres posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publică a terenurilor afectate de sisteme de alimentare cu gaze. Se invocă prevederile art. 6 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile art. 63 din O.U.G.

nr. 60/2000 și se arată că, esențial pentru ca o rețea de gaz să fie de utilitate publică este ca acea rețea să fie destinată producției, transportului, depozitării și distribuției gazelor naturale. În cazul de față este evident că rețelele de gaze care afectează terenul restituit pârâtului prin dispoziția atacată sunt rețele de utilitate publică, regimul acestora decurgând și din specificul activității de furnizare a gazelor naturale care este o activitate de interes național. În acest sens sunt și dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 60/2000 și respectiv ale art. 32 din Legea Gazelor nr. 351/2004 (care a abrogat și înlocuit dispozițiile O.U.G. nr. 60/2000) potrivit cărora activitatea de transport a gazelor naturale constituie serviciu public de interes național.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul N.E.D. a susținut excepția lipsei calității procesual active a reclamantei și excepția lipsei de interes a acesteia. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Prin primul motiv de recurs, reclamanta a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă la momentul emiterii actelor atacate, aducând mai multe argumente în susținerea acestei critici. Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit pretenția reclamantei de constatare a nulității absolute a Dispoziției Primarului General din 30 septembrie 2002 și a Procesului-verbal din 25 noiembrie 2002, acte juridice emise în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin Dispoziția din 30 septembrie 2002 emisă în procedura Legii nr. 10/2001 de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea autoarei pârâtului, N.M., a două parcele de teren situate în str. H., iar prin Procesul verbal din 25 noiembrie 2002, autoarea pârâtului a fost pusă în posesia imobilelor menționate. Titularul cererii de chemare în judecată, având ca obiect pretenția de constatare a nulității absolute a celor două acte menționate, a fost S.C. D.D.S. S.A. București, în prezent, S.C. G.S.E. România S.A. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost indicat de reclamant ca fiind reprezentat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale art. 948, 949, 950 și 966 C. civ.

Pentru a răspunde motivelor de recurs vizând greșita aplicare a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte va analiza cu precădere cadrul procesual în care s-a desfășurat prezentul litigiu, pentru că numai în măsura în care acest cadru procesual poate fi circumscris actului normativ menționat, urmează a se analiza dacă norma juridică, pretins încălcată, a fost sau nu corect aplicată de instanța de apel. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în cauză, cadrul procesual nu a fost clar stabilit. Pornind de la fundamentarea cererii de chemare în judecată, atât pe norme de drept comun - art. 948 - 950 și art. 966 C. civ. - cât și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanțele de judecată au aplicat atât prevederi de drept comun, cât și norme cu caracter special în domenii în care acestea se suprapuneau.

Astfel, în soluționarea excepției lipsei calității procesual active a reclamantei, instanțele, deși au reținut că actele contestate sunt emise în procedura Legii nr. 10/2001, nu s-au mai raportat la acest act normativ în a aprecia calitatea de terț a reclamantei față de aceste acte, cu consecințele ce decurg de aici sub aspectul excepției analizate, ci au avut în vedere dispozițiile dreptului comun, respingând excepția lipsei calității procesual active (ca și pe cea a lipsei de interes, printr-o motivare comună).

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată de pârât prin întâmpinare, excepție admisă prin Sentința civilă nr. 354 din 19 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, instanța a reținut că acțiunea cu care a fost sesizată nu are drept temei art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care atrage competența de primă instanță a Tribunalului, ci este o cerere neevaluabilă în bani care atrage competența de primă instanță a judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Este adevărat că, prin regulatorul de competență pronunțat, Curtea de Apel a stabilit competența de soluționare în primă instanță în favoarea tribunalului, dar în adoptarea acestei soluții a reținut că în cauză se solicită anularea unei dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2001, ceea ce ar atrage aplicarea art. 26 alin. (3) din acest act normativ și competența de primă instanță a tribunalului.

Deși art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost cel avut în vedere de Curtea de Apel în regulatorul de competență pronunțat, când au soluționat excepția de tardivitate a cererii, invocată de pârât tocmai prin raportare la acest text de lege, instanțele au reținut că termenul reglementat de norma menționată nu este aplicabil reclamantei care este un terț față de dispoziția emisă "acțiunea fiind de drept comun". Dacă în ceea ce privește excepția de tardivitate a cererii de chemare în judecată, instanța a considerat că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci prevederile dreptului comun, în ceea ce privește fondul litigiului, instanțele au soluționat cauza exclusiv în baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu a existat o delimitare clară a cadrului procesual în care se desfășoară prezentul litigiu, în măsură să permită instanței de control judiciar să analizeze pretinsele încălcări ale normelor juridice, susținute prin motivele de recurs. Numai în măsura în care acest cadru procesual este corect stabilit, se poate verifica norma juridică sub a cărei incidență intră soluționarea litigiului. De aceea, în temeiul art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Urmează a se stabili cu ocazia rejudecării pricinii, cu respectarea prevederilor art. 129 C. proc.

civ. și a principiului disponibilității, dacă litigiu este circumscris dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și, în caz afirmativ, urmează a se avea în vedere faptul că actul normativ cuprinde norme speciale în ceea ce privește cauzele de nulitate a actelor emise în temeiul său, persoanele care pot contesta aceste acte, termenele în care o pot face și instanța competentă să le soluționeze cererea. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte motive de recurs formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta S.C. G.S.E. România S.A. (fostă S.C. D.S. S.A.) împotriva Deciziei nr. 833 A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL