ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2750/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București la 29 noiembrie 2007, reclamanta D.A.C. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului București prin Primar, Administrația Fondului Imobiliar, SC A. SA și M.E.D.S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 699 din 11 noiembrie 2002, a procesului verbal de predare primire din 10 ianuarie 2004 și a dispoziției nr. 7590 din 28 martie 2007, emise de Primăria Municipiului București și să se constate valabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului.

S-a solicitat, totodată, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 511 din 21 august 2003 și să fie obligată Administrația Fondului Imobiliar să încheie cu reclamanta un contract de închiriere pentru etajul 1 al imobilului în litigiu, cu cheltuieli de judecată. La data de 10 ianuarie 2007, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, solicitând extinderea cadrului procesului prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Municipiului București.

La data de 25 februarie 2008, reclamanta a formulat o precizare a celui de-al treilea capăt de cerere, în sensul că a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 511 din 21 august 2003, încheiat între M.E.D.S., în calitate de vânzător și SC A. SA, în calitate de cumpărătoare, având ca obiect imobilul din sector 1 București, cu nr. cadastral provizoriu 13633/1, compus din construcție (S+P+E+M) și 1226,67 mp teren în folosință specială din totalul de 1616 mp, bun înscris în cartea funciară individuală nr. 35716 și cartea funciară colectivă nr. 30306 a Biroului de carte funciară al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 8889 din 29 iunie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în baza dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 17 C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.A.C. Prin decizia civilă nr. 1893 R din 31 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția nulității recursului, precum și cererea de repunere în termenul de recurs și a respins ca tardiv formulat recursul reclamantei. Prin sentința civilă nr. 144 pronunțată la 4 februarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, pe cale de consecință, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin dispoziția Primarului general nr. 699 din 11 noiembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001, o parte din imobilul în litigiu a fost restituită în natură pârâtului S.M.E., ulterior încheindu-se procesul verbal de predare-primire nr. 31020 din 10 ianuarie 2003. Prin Dispoziția nr. 7590 din 28 martie 2007, emisă de Primarul General, aceluiași pârât i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil nerestituită în natură, pentru care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a mai reținut că reclamanta a deținut în imobil un apartament în baza contractului de închiriere nr. 23504 din 9 februarie 2000, încheiat cu Primăria Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar, titular al acestui contract fiind fostul său soț, M.C.

Căsătoria acestora a fost desfăcută prin sentința civilă nr. 82/2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, beneficiul contractului de închiriere fiind atribuit reclamantei. La adresa nr. 31020 din 10 ianuarie 2003, Administrația Fondului Imobiliar a făcut cunoscut chiriașilor, inclusiv reclamantei, că, urmare a emiterii Dispoziției nr. 699 din 11 noiembrie 2002, prin care imobilul situat la adresa menționată a fost restituit pârâtului S.M.E., contractele de închiriere își încetează aplicabilitatea, urmând ca noul proprietar să respecte dreptul la locațiune conform O.U.G. nr. 40/1999.

S-a considerat de către prima instanță că, în aceste condiții, reclamanta fiind terț în raport de cele două dispoziții emise, potrivit art. 26 pct. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu are calitatea să solicite constatarea nulității acestora în raport de prevederile menționate, care statuează expres că dispozițiile emise în baza acestui act normativ pot fi atacate în justiție doar de persoanele care se pretind îndreptățite la restituire, reclamanta neinvocând această calitate, ci contestând calitatea de persoană îndreptățită a beneficiarului dispoziției. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta D.A.C., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziții ce nu au incidență în cauză, având în vedere că este terț față de raportul juridic determinat prin emiterea dispoziției în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanta a susținut că are, însă, în această calitate, un interes juridic ocrotit pentru a invoca nulitatea absolută a dispoziției și, implicit, își justifică calitatea procesuală activă, dată fiind împrejurarea că, prin emiterea Dispoziției nr. 699 din 11 noiembrie 2002 și a procesului verbal de punere în posesie din 10 ianuarie 2003, i s-a adus o vătămare a dreptului locativ propriu prin vânzarea apartamentului pe care îl deține în calitate de chiriaș către SC A. SA, cu nerespectarea dreptului de preemțiune la cumpărare și a celorlalte prevederi ale O.U.G. nr. 40/1999, ceea ce atrage drept sancțiune nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel încheiat, conform prevederilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Apelanta reclamantă a arătat că, în acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., instanța de judecată trebuia să interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acesteia, în speță cererea sa reprezentând o acțiune de drept comun, formulată potrivit dispozițiilor art. 109 alin. (1) și art. 112 C. proc. civ. Reclamanta a solicitat să se constate că a indicat ca temei de drept al acțiunii art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, care asimilează dispoziția primarului unui act autentic și a invocat ca motiv de nulitate absolută dispozițiile art. 968 C. civ. privind cauza ilicită.

La termenul din 28 septembrie 2009, respectiv la prima zi de înfățișare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a Tribunalului București în soluționarea cauzei în primă instanță. Prin decizia civilă nr. 445 A pronunțată la 28 septembrie 2009, curtea de apel a admis apelul declarat de reclamanta D.A.C., a anulat sentința civilă nr. 144 din 4 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București. Prin aceeași hotărâre s-a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul București și Judecătoria sectorului 1 București, dispunându-se înaintarea dosarului Curții de Apel București, secția civilă, după rămânerea irevocabilă a deciziei, în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Prin considerentele deciziei menționate, curtea de apel a reținut, în esență, că principala solicitare formulată de reclamantă, enunțată prin primul capăt de acțiune, o constituie cererea acesteia, ca terță persoană, de anulare a unor dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care unitatea deținătoare a soluționat notificările persoanei îndreptățite în sensul restituirii imobilului preluat abuziv de stat, imobil situat în București, sector 1. S-a considerat că, față de motivarea cererii în sensul lipsei calității intimatului pârât M.E.D.S.

de persoană îndreptățită, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, fără indicarea vreunui articol, precum și pe dispozițiile art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., aceasta nu poate fi calificată drept contestație îndreptată împotriva dispozițiilor, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci ca o acțiune de drept comun în constatarea nulității unor acte juridice civile. Reținând că primul capăt al acțiunii introductive îl constituie o cerere evaluabilă în bani, în lipsa unei precizări din partea reclamantei cu privire la valoarea obiectului celor două acte juridice a căror nulitate s-a solicitat să se constate, conform obligației prevăzută de art. 112 pct. 3 C. proc.

civ., instanța de apel a apreciat că singura soluție rezonabilă este aceea de a se da eficiență normei juridice cu caracter general, respectiv art. 1 pct. 1 C. proc. civ., iar nu dispoziției speciale cuprinse în art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Raportat la aceleași argumente, s-a constatat că și cererile cu caracter accesoriu referitoare la anularea procesului verbal de predare-primire din 10 ianuarie 2003 și constatarea valabilității titlului statului pentru imobilul în litigiu, sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, conform art. 17 C. proc. civ.

Cu privire la ultimul capăt de cerere prin care s-a solicitat obligarea Administrației Fondului Imobiliar la încheierea unui contract de închiriere pentru etajul 1 al imobilului din sector 1, s-a reținut că, în lipsa indicării de către reclamantă a cuantumului chiriei ce ar urma să se plătească în temeiul contractului respectiv, se aplică norma cu caracter general instituită prin dispozițiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC A. SRL criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta recurentă a susținut că instanța de apel, deși a reținut corect că primul capăt de cerere este evaluabil în bani, a constatat eronat că din probele administrate nu a reieșit valoarea imobilului ce face obiectul material al acțiunii.

Astfel, s-a susținut că, în raport de prețul cu care imobilul în litigiu i-a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 511 din 21 august 2003 de BNP V.B., de 700.000 dolari SUA, la data introducerii acțiunii, 29 noiembrie 2007, echivalentul în lei al acestuia era de 1.845.060 lei (la cursul BNR de 2,6358 lei/dolari SUA), iar în aceste condiții, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența soluționării cauzei în primă instanță revenea Tribunalului București. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1, lit. b) și art. 20 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, greșita constatare a existenței conflictului negativ de competență între judecătorie și tribunal, fără a fi îndeplinite condițiile cerute de lege.

În susținerea motivelor de recurs s-a depus la dosar în copie contractul de vânzare-cumpărare menționat, precum și certificatul nr. 12243 din 18 august 2003 eliberat de Direcția Impozite și Taxe Locale sector 1 București, din care rezultă valoarea de impunere a imobilului în litigiu, de 1.378.889.499 lei. Examinând cu prioritate critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele ce succed: Prin decizia recurată, curtea de apel, urmare a admiterii apelului reclamantei și anulării sentinței Tribunalului București, în temeiul art. 296 și art. 297 alin. (2) C. proc.

civ., ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material în soluționarea cauzei, a constatat existența conflictului negativ de competență între Tribunalul București și Judecătoria Sectorului 1 București, conform dispozițiilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ. Pe cale de consecință, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel București pentru pronunțarea unui regulator de competență. Soluția constatării conflictului negativ de competență între cele două instanțe este nelegală întrucât încalcă dispozițiile imperative ale art. 20 pct. 2 C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, „există conflict de competență atunci când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente să judece aceeași pricină”.

În speță, nu există două hotărâri irevocabile prin care instanțele să se fi declarat necompetente material să judece cauza. Astfel, numai sentința civilă nr. 8889 din 29 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care această instanță și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, a rămas irevocabilă prin respingerea recursului reclamantei ca tardiv, prin decizia nr. 1893/R din 31 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Cea de-a doua hotărâre, respectiv sentința civilă nr. 144 din 4 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a respins acțiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, nu este irevocabilă, fiind atacată cu apel, soluționat prin decizia recurată.

Nici cealaltă condiție prevăzută de art. 20 pct. 2 C. proc. civ. nu este îndeplinită, întrucât declinările de competență nu au fost reciproce. Numai Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența în favoarea Tribunalului București prin hotărâre irevocabilă. La rândul său, Tribunalul București nu s-a declarat necompetent să judece cauza, astfel cum eronat a reținut curtea de apel, prin decizia recurată, ci, dimpotrivă a soluționat cererea reclamantei prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active. Ca atare, se va reține că nu sunt întrunite cumulativ cerințele art. 20 pct. 2 C. proc. civ., motiv pe care instanța de apel a reținut eronat existența conflictului negativ de competență, sesizând curtea de apel pentru soluționarea acestuia.

Curtea va constata că, față de considerentele expuse, nu se mai impune a se examina critica formulată prin primul motiv de recurs. În consecință, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și reținând că nu s-a cercetat fondul apelului, urmează să se admită recursul pârâtei SC A. SRL și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se caseze decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 445/A din 28 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2010.