ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2750/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2750/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria

Sectorului 1 București la 29 noiembrie 2007, reclamanta D.A.C. a chemat în

judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria

Municipiului București prin Primar, Administrația Fondului Imobiliar, SC A. SA

și M.E.D.S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate

nulitatea absolută a Dispoziției nr. 699 din 11 noiembrie 2002, a procesului

verbal de predare primire din 10 ianuarie 2004 și a dispoziției nr. 7590 din 28

martie 2007, emise de Primăria Municipiului București și să se constate valabilitatea

titlului Statului Român asupra imobilului. S-a solicitat, totodată, să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 511 din 21 august 2003 și să fie obligată Administrația Fondului

Imobiliar să încheie cu reclamanta un contract de închiriere pentru etajul 1 al

imobilului în litigiu, cu cheltuieli de judecată.

La data de 10 ianuarie 2007,

reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, solicitând extinderea cadrului

procesului prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, a Municipiului

București.

La data de 25 februarie 2008,

reclamanta a formulat o precizare a celui de-al treilea capăt de cerere, în

sensul că a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 511 din 21 august 2003, încheiat între M.E.D.S.,

în calitate de vânzător și SC A. SA, în calitate de cumpărătoare, având ca

obiect imobilul din sector 1 București, cu nr. cadastral provizoriu 13633/1,

compus din construcție (S+P+E+M) și 1226,67 mp teren în folosință specială din

totalul de 1616 mp, bun înscris în cartea funciară individuală nr. 35716 și

cartea funciară colectivă nr. 30306 a Biroului de carte funciară al

Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 8889 din 29

iunie 2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția civilă, în baza dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 și ale art. 17 C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta D.A.C.

Prin decizia civilă nr. 1893 R din

31 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată excepția nulității recursului, precum și cererea de repunere în

termenul de recurs și a respins ca tardiv formulat recursul reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 144

pronunțată la 4 februarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, pe cale de

consecință, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că, prin dispoziția Primarului general nr. 699 din 11

noiembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001, o parte din imobilul în

litigiu a fost restituită în natură pârâtului S.M.E., ulterior încheindu-se

procesul verbal de predare-primire nr. 31020 din 10 ianuarie 2003.

Prin Dispoziția nr. 7590 din 28

martie 2007, emisă de Primarul General, aceluiași pârât i-au fost acordate

măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil nerestituită în

natură, pentru care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în temeiul

Legii nr. 112/1995.

S-a mai reținut că reclamanta a

deținut în imobil un apartament în baza contractului de închiriere nr. 23504

din 9 februarie 2000, încheiat cu Primăria Municipiului București –

Administrația Fondului Imobiliar, titular al acestui contract fiind fostul său

soț, M.C.

Căsătoria acestora a fost desfăcută

prin sentința civilă nr. 82/2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6

București, beneficiul contractului de închiriere fiind atribuit reclamantei.

La adresa nr. 31020 din 10 ianuarie 2003,

Administrația Fondului Imobiliar a făcut cunoscut chiriașilor, inclusiv

reclamantei, că, urmare a emiterii Dispoziției nr. 699 din 11 noiembrie 2002,

prin care imobilul situat la adresa menționată a fost restituit pârâtului S.M.E.,

contractele de închiriere își încetează aplicabilitatea, urmând ca noul

proprietar să respecte dreptul la locațiune conform O.U.G. nr. 40/1999.

S-a considerat de către prima

instanță că, în aceste condiții, reclamanta fiind terț în raport de cele două

dispoziții emise, potrivit art. 26 pct. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu

are calitatea să solicite constatarea nulității acestora în raport de

prevederile menționate, care statuează expres că dispozițiile emise în baza

acestui act normativ pot fi atacate în justiție doar de persoanele care se

pretind îndreptățite la restituire, reclamanta neinvocând această calitate, ci

contestând calitatea de persoană îndreptățită a beneficiarului dispoziției.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel reclamanta D.A.C., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru

greșita aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

dispoziții ce nu au incidență în cauză, având în vedere că este terț față de

raportul juridic determinat prin emiterea dispoziției în temeiul Legii nr.

10/2001.

Reclamanta a susținut că are, însă,

în această calitate, un interes juridic ocrotit pentru a invoca nulitatea

absolută a dispoziției și, implicit, își justifică calitatea procesuală activă,

dată fiind împrejurarea că, prin emiterea Dispoziției nr. 699 din 11 noiembrie 2002

și a procesului verbal de punere în posesie din 10 ianuarie 2003, i s-a adus o

vătămare a dreptului locativ propriu prin vânzarea apartamentului pe care îl

deține în calitate de chiriaș către SC A. SA, cu nerespectarea dreptului de

preemțiune la cumpărare și a celorlalte prevederi ale O.U.G. nr. 40/1999, ceea

ce atrage drept sancțiune nulitatea contractului de vânzare-cumpărare astfel

încheiat, conform prevederilor art. 17 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Apelanta reclamantă a arătat că, în

acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit dispozițiilor art.

84 C. proc. civ., instanța de judecată trebuia să interpreteze adecvat cererea

de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acesteia, în

speță cererea sa reprezentând o acțiune de drept comun, formulată potrivit

dispozițiilor art. 109 alin. (1) și art. 112 C. proc. civ.

Reclamanta a solicitat să se

constate că a indicat ca temei de drept al acțiunii art. 25 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001 republicată, care asimilează dispoziția primarului unui act

autentic și a invocat ca motiv de nulitate absolută dispozițiile art. 968 C.

civ. privind cauza ilicită.

La termenul din 28 septembrie 2009,

respectiv la prima zi de înfățișare, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a invocat din oficiu excepția

de necompetență materială a Tribunalului București în soluționarea cauzei în

primă instanță. Prin decizia civilă nr. 445 A pronunțată la 28 septembrie 2009,

curtea de apel a admis apelul declarat de reclamanta D.A.C., a anulat sentința

civilă nr. 144 din 4 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei

Sectorului 1 București.

Prin aceeași hotărâre s-a constatat

ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul București și Judecătoria

sectorului 1 București, dispunându-se înaintarea dosarului Curții de Apel

București, secția civilă, după rămânerea irevocabilă a deciziei, în vederea

pronunțării unui regulator de competență.

Prin considerentele deciziei

menționate, curtea de apel a reținut, în esență, că principala solicitare

formulată de reclamantă, enunțată prin primul capăt de acțiune, o constituie

cererea acesteia, ca terță persoană, de anulare a unor dispoziții emise în temeiul

Legii nr. 10/2001, prin care unitatea deținătoare a soluționat notificările

persoanei îndreptățite în sensul restituirii imobilului preluat abuziv de stat,

imobil situat în București, sector 1.

S-a considerat că, față de motivarea

cererii în sensul lipsei calității intimatului pârât M.E.D.S. de persoană

îndreptățită, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, fără indicarea vreunui articol, precum și pe dispozițiile art. 948

pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., aceasta nu poate fi calificată drept

contestație îndreptată împotriva dispozițiilor, întemeiată pe prevederile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci ca o acțiune de drept comun în

constatarea nulității unor acte juridice civile.

Reținând că primul capăt al acțiunii

introductive îl constituie o cerere evaluabilă în bani, în lipsa unei precizări

din partea reclamantei cu privire la valoarea obiectului celor două acte

juridice a căror nulitate s-a solicitat să se constate, conform obligației

prevăzută de art. 112 pct. 3 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că

singura soluție rezonabilă este aceea de a se da eficiență normei juridice cu

caracter general, respectiv art. 1 pct. 1 C. proc. civ., iar nu dispoziției

speciale cuprinse în art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Raportat la aceleași argumente, s-a

constatat că și cererile cu caracter accesoriu referitoare la anularea

procesului verbal de predare-primire din 10 ianuarie 2003 și constatarea

valabilității titlului statului pentru imobilul în litigiu, sunt în căderea

instanței competente să judece cererea principală, conform art. 17 C. proc.

civ.

Cu privire la ultimul capăt de

cerere prin care s-a solicitat obligarea Administrației Fondului Imobiliar la

încheierea unui contract de închiriere pentru etajul 1 al imobilului din sector

1, s-a reținut că, în lipsa indicării de către reclamantă a cuantumului chiriei

ce ar urma să se plătească în temeiul contractului respectiv, se aplică norma

cu caracter general instituită prin dispozițiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC A. SRL criticând-o ca nelegală

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs,

pârâta recurentă a susținut că instanța de apel, deși a reținut corect că

primul capăt de cerere este evaluabil în bani, a constatat eronat că din

probele administrate nu a reieșit valoarea imobilului ce face obiectul material

al acțiunii.

Astfel, s-a susținut că, în raport

de prețul cu care imobilul în litigiu i-a fost vândut prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 511 din 21 august 2003 de BNP V.B., de

700.000 dolari SUA, la data introducerii acțiunii, 29 noiembrie 2007,

echivalentul în lei al acestuia era de 1.845.060 lei (la cursul BNR de 2,6358

lei/dolari SUA), iar în aceste condiții, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1

lit. b) C. proc. civ., competența soluționării cauzei în primă instanță revenea

Tribunalului București.

Critica formulată prin cel de-al

doilea motiv de recurs a vizat încălcarea dispozițiilor art. 2 pct. 1, lit. b)

și art. 20 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, greșita constatare a

existenței conflictului negativ de competență între judecătorie și tribunal,

fără a fi îndeplinite condițiile cerute de lege.

În susținerea motivelor de recurs

s-a depus la dosar în copie contractul de vânzare-cumpărare menționat, precum

și certificatul nr. 12243 din 18 august 2003 eliberat de Direcția Impozite și

Taxe Locale sector 1 București, din care rezultă valoarea de impunere a

imobilului în litigiu, de 1.378.889.499 lei.

Examinând cu prioritate critica

formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, raportat la motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că

recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Prin decizia recurată, curtea de

apel, urmare a admiterii apelului reclamantei și anulării sentinței

Tribunalului București, în temeiul art. 296 și art. 297 alin. (2) C. proc. civ.,

ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material în soluționarea cauzei,

a constatat existența conflictului negativ de competență între Tribunalul

București și Judecătoria Sectorului 1 București, conform dispozițiilor art. 20

pct. 2 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în temeiul

art. 22 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel

București pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Soluția constatării conflictului

negativ de competență între cele două instanțe este nelegală întrucât încalcă

dispozițiile imperative ale art. 20 pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege,

„există conflict de competență atunci când două sau mai multe instanțe, prin

hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente să judece aceeași pricină”.

În speță, nu există două hotărâri

irevocabile prin care instanțele să se fi declarat necompetente material să

judece cauza.

Astfel, numai sentința civilă nr.

8889 din 29 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin

care această instanță și-a declinat competența în favoarea Tribunalului

București, a rămas irevocabilă prin respingerea recursului reclamantei ca

tardiv, prin decizia nr. 1893/R din 31 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă.

Cea de-a doua hotărâre, respectiv

sentința civilă nr. 144 din 4 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin care s-a respins acțiunea reclamantei ca fiind

formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, nu este irevocabilă,

fiind atacată cu apel, soluționat prin decizia recurată.

Nici cealaltă condiție prevăzută de

art. 20 pct. 2 C. proc. civ. nu este îndeplinită, întrucât declinările de

competență nu au fost reciproce.

Numai Judecătoria Sectorului 1

București a declinat competența în favoarea Tribunalului București prin hotărâre

irevocabilă.

La rândul său, Tribunalul București

nu s-a declarat necompetent să judece cauza, astfel cum eronat a reținut curtea

de apel, prin decizia recurată, ci, dimpotrivă a soluționat cererea reclamantei

prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active.

Ca atare, se va reține că nu sunt

întrunite cumulativ cerințele art. 20 pct. 2 C. proc. civ., motiv pe care

instanța de apel a reținut eronat existența conflictului negativ de competență,

sesizând curtea de apel pentru soluționarea acestuia.

Curtea va constata că, față de

considerentele expuse, nu se mai impune a se examina critica formulată prin

primul motiv de recurs.

În consecință, pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și reținând că nu s-a cercetat fondul

apelului, urmează să se admită recursul pârâtei SC A. SRL și, în temeiul art.

312 alin. (3) C. proc. civ., să se caseze decizia recurată, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

SC A. SRL împotriva deciziei nr. 445/A din 28 septembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite

cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

mai 2010.