ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3163/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3163/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 8263/299/2006

pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 17 februarie 2006,

reclamanții Ș.E.V., D.E.S., T.V.R., V.M., M.G., R.S. au chemat în judecată pe

pârâtul S.D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

constate legalitatea și valabilitatea titlului de proprietate al reclamanților

față de titlul pârâtului, să fie obligat pârâtul să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie reclamanților imobilul teren în suprafață de 216,12 mp

inclus în imobilul din București, str. F., sector 1.

În drept, reclamanții

și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

Pârâtul a formulat

întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active și calitatea

sa de dobânditor de bună - credință a imobilului din str. F., sector 1, precum

și cerere reconvențională, solicitând să se constate că a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 216,12 mp situat în sector

1, prin prescripția achizitivă de 30 de ani.

În drept, cererea

reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1847, 1860, 1890 și

următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr.

9914 din 22 iunie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția

lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis acțiunea principală

și a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1543/A

din 23 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția necompetenței materiale față de valoarea obiectului litigiului, a

admis apelul formulat de apelantul pârât S.D. împotriva sentinței menționate,

pe care a anulat-o în tot și a reținut cauza spre competentă soluționare în

primă instanță.

Cauza a fost

reînregistrată sub nr. 3364/3/2008 pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă.

Prin sentința civilă nr.

993 din 27 mai 2008, această instanță a admis acțiunea principală, a obligat

pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul teren

în suprafață de 221,42 mp și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională.

Prin Decizia nr. 443

din 06 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul S.D. împotriva sentinței menționate, pe care a

desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cererea a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 3364.02/3/2008.

Reclamanții - pârâți

au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită obligarea

pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în

suprafață de 221,42 mp.

Prin sentința nr. 516

din 10 martie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților -

pârâți; a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul - reclamant să lase

reclamanților - pârâți, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul

teren în suprafață de 221,42 mp situat în București, sector 1, identificat în

raportul de expertiză întocmit de expert V.C.; a respins cererea

reconvențională ca nefondată.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că I.G.T., ai cărui moștenitori sunt

reclamanții - pârâți, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor

situate în București, Aleea S., prin actul de vânzare - cumpărare din 07

februarie 1941. În actul menționat, se arată la fila 2 că s-a transmis

proprietatea cu privire la teren și clădiri.

Prin procesul - verbal

de carte funciară din 1944, a fost înscris dreptul de proprietate aparținând

lui T.G.I. asupra terenului în suprafață de 925 mp și asupra construcției,

imobile situate în str. Fundătura S., drept dobândit prin actul autentificat

din 07 februarie 1941 de Tribunalul Ilfov.

Dreptul de

proprietate al autorului și dreptul reclamanților - pârâți de a beneficia de

prevederile Legii nr. 10/2001 au fost confirmate prin Dispoziția nr. 2611 din 16

martie 2004, în temeiul căreia s-a dispus restituirea în natură către

reclamanți a terenului în suprafață de 619,99 mp, situat în București, sector

1, cu excepția terenului în suprafață de 216,12 mp inclus în imobilul din

sector 1 București.

Instanța a avut în

vedere și faptul că prin sentința civilă nr. 4958 din 20 mai 2005 a

Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă prin respingerea recursului,

s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanții- pârâți sunt

moștenitorii defunctului I.G.T., ce a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilelor situate în str. S.

Astfel, constatând,

pe de o parte, că defunctul I.G.T. a deținut în proprietate imobilul teren în

suprafață de 925 mp situat în str. Fundătura S., în prezent Intrarea S., nr. 8

și, pe de altă parte, că reclamanții - pârâți sunt succesorii proprietarului,

tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active.

Pe fondul cererii

principale, instanța a reținut că reclamanții - pârâți invocă dreptul de

proprietate dobândit prin actele anterior menționate, iar pârâtul - reclamant

opune dreptul real obținut prin contractul de vânzare -cumpărare din 09 mai 2002,

act ce vizează și terenul în suprafață de 833 mp situat în București, sector 1.

Potrivit raportului

de expertiză întocmit de expert V.C., terenul revendicat în suprafață de 221,42

mp nu este inclus în terenul de 833 mp dobândit în proprietate de pârâtul -

reclamant, acesta din urmă ocupând în fapt o suprafață mai mare decât cea din

acte.

Având în vedere că

reclamanții - pârâți dețin titlu de proprietate asupra terenului de 221,42 mp,

în timp ce pârâtul, deși ocupă acel teren, nu poate opune un act care să-i

confere același drept, s-a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 480 C.

civ., urmând ca pârâtul - reclamant să fie obligat să lase reclamanților pârâți

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de

221,42 mp, situat în București, sector 1, identificat în raportul de expertiză

întocmit de expert V.C.

Cu privire la cererea

reconvențională, instanța a reținut că, pentru a se constata dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesară

îndeplinirea a două condiții cumulative, stabilite în art. 1890 C. civ., bunul

să fie posedat în tot timpul prevăzut de lege - 30 de ani și posesia să fie

utilă, neafectată de vreun viciu.

Referitor la prima

cerință, s-a constatat că pârâtul - reclamant posedă bunul din anul 2002, de la

data încheierii contractului de vânzare - cumpărare și nici prin aplicarea

joncțiunii posesiilor nu se întrunește termenul de 30 de ani.

Din probele

administrate, nu rezultă că autorul pârâtului - reclamant, defunctul A.A., a

posedat terenul în litigiu, martorul audiat în cauză, C.I., neputând preciza cu

exactitate situația juridică a imobilului.

În ceea ce privește

declarația martorei D.E., conform căreia numitul P.A. a deținut terenul din

1930, nefiind tulburat în posesia sa, s-a constatat că această susținere este

în contradicție cu cele reținute prin sentința nr. 1078 din 03 februarie 1994 a

Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă, în sensul că prin Decizia nr. 315/1954,

bunul a trecut în proprietatea statului, fiind considerat abandonat.

Nu s-a probat că în

perioada 1954-1994 bunul a fost posedat de autorul pârâtului - reclamant, iar

în ceea ce privește posesia exercitată de stat, aceasta nu întrunește cea de-a

doua condiție aceea de a fi utilă, adică continuă, neîntreruptă, publică,

netulburată, sub nume de proprietar.

În speță, posesia

este afectată de viciul violenței, în sensul prevederilor art. 1851 C. civ.,

preluarea bunului de către stat fiind abuzivă, iar o posesie caracterizată prin

violență este lipsită de eficiență, astfel cum s-a reținut prin sentința nr. 1078

din 03 februarie 1994.

Pârâtul - reclamant

nu poate invoca, pe de o parte, joncțiunea posesiilor, a sa, a autorului său și

a statului, pentru întrunirea cerinței de 30 de ani și, pe de altă parte, că

bunul nu a fost preluat abuziv de la autorul reclamanților - pârâți, astfel

încât posesia exercitată de stat este utilă.

În primul rând, cele

două susțineri se contrazic, posesia statului trebuie să continue posesia

exercitată de autorul pârâtului reclamant, pentru ca partea să beneficieze de

joncțiunea posesiilor, după cum a solicitat.

În al doilea rând,

posesia exercitată de stat a fost abuzivă, dobândită prin violență, caracter ce

nu poate fi înlăturat indiferent de la cine s-a efectuat preluarea.

Prin Decizia

nr.

256 din 30

octombrie

2013,

Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul - reclamant

S.D.

împotriva sentinței

menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că excepția lipsei calității procesuale

active a fost soluționată, în mod corect, de instanța de fond, întrucât,

prin înscrisurile

depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul

terenului în litigiu.

Conform actului de

vânzare - cumpărare din 1941, a planului de situație scara 1:500 anexat contractului,

a proceselor-verbale din 29 februarie 1944, precum și a C.F. - Părțile I și II,

I.G.T. a cumpărat terenul în suprafață de 1.407 mp (925+482), situat în Aleea S.

(fostă Fundătura S.), act juridic valabil ce și-a menținut și păstrat

valabilitatea ca și act juridic civil de la momentul întocmirii lui și până în

prezent - el nefiind niciodată anulat.

Întregul imobil a

trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Reclamanții, în

calitate de moștenitori ai defunctului T.G.I. au formulat notificarea din 12

februarie 2002, prin executor judecătoresc, în temeiul Legii nr. 10/2001 și au

solicitat restituirea în natură a imobilelor în întregul lor situate în

București, sector 1, imobile compuse din construcții și terenul aferent.

Prin Dispoziția primarului

nr. 2611 din 16 martie 2004 se dispune restituirea în natură a imobilului din

Intrarea S., compus din teren liber în suprafață de 338,48 mp și apartamentele

ocupate cu contracte de închiriere, părțile de folosință comună (cu excepția

apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995), a căror cotă de teren

aferent este de 143,52 mp, prin adunarea celor două suprafețe rezultă 482 mp,

iar la Intrarea S. se restituie un teren liber de 619,99 mp, iar sub

construcțiile care au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 mai există un

teren de 89,03 mp. Prin adunarea celor două suprafețe 619,99 + 89,03 = 709,02

și comparând cu actul inițial (din 1941) în care apărea suprafața de 925 mp,

rezultă o diferență de teren de aproximativ 216 mp despre care, în Dispoziția primarului

sus - menționată, se face precizarea că ar fi inclusă la imobilul din str. F.

Ulterior, prin Dispoziția

nr. 8208 din 30 mai 2007 se restituie și suprafața de 216,12 mp.

Această dispoziție a

fost atacată în instanță de către pârâtul

S.D. și formează obiectul Dosarului nr. 7982/299/2008,

dosar suspendat în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la

soluționarea cauzei de față.

Faptul că reclamanții

nu au obținut inițial restituirea în întregime a imobilului prin procedura

Legii nr. 10/2001 nu împiedică pe reclamanți să acceadă în justiție,

prevalându-se de dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea fiind întemeiată pe

contractul de vânzare - cumpărare din 1941.

Mai mult, prin

emiterea ulterioară a Dispoziției nr. 8208 din 30 mai 2007, Primăria

Municipiului București le recunoaște reclamanților - intimați și dreptul de

proprietate asupra suprafeței de teren de 216 mp, creându-le, astfel, speranța

legitimă cu privire la redobândirea terenului.

Ceea ce li s-a

restituit se referă la două proprietăți, mai exact la două numere poștale:

Aleea (Fundătura) S. (actualmente Intrarea S.) și Aleea (Fundătura) S.

(actualmente Intrarea S.) și deci nu numai la „Fundătura S.” (Protocolul

modificator la procesul-verbal din 15 aprilie 2004).

Astfel, pentru

proprietatea situată în Intrarea S. reclamanților li s-a restituit suprafața de

teren de 836,11 mp, la care dacă se adăugă cotele de teren aferente imobilelor

ce au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, ce nu le-au fost restituite -

un total de 89,03 mp, rezultă un total de 925,14 mp, suprafața deținută înainte

de naționalizare și cuprinsă și în procesul - verbal al C.F. din 1944,

suprafață ce cuprinde, așa cum rezultă și din raportul de expertiză tehnică

întocmit de către expert V.C. cu ocazia judecării în fond a cauzei și terenul

revendicat în prezenta cauză.

Instanța de apel a

înlăturat ca neîntemeiat și motivul de apel prin care se solicită respingerea

cererii principale, motivat de faptul că pârâtul - apelant este dobânditor de

bună-credință. Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 9

mai 2002 încheiat de notarul public V.B., pârâtul a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în suprafață de 833 mp situat în str. F., sector

1, teren pe care l-au avut în proprietate autorii săi. Prin acest contract nu a

dobândit și dreptul de proprietate pentru suprafața în litigiu pentru a fi

considerat cumpărător de bună-credință.

În ceea ce privește

motivele de apel vizând temeinicia acțiunii în revendicare și cererea

reconvențională, Curtea a reținut că:

Titlul de proprietate

al reclamanților - intimați cu privire la întregul imobil în suprafață totală

de 1.407 mp, situat în Intrarea S. (fostă Aleea (Fundătura) S.) este reprezentat

de contractul de vânzare - cumpărare din 1941 autentificat de către Tribunalul

Ilfov, secția a IX-a Notariat prin procesul-verbal din 07 februarie 1941 și

transcris din 07 februarie 1941, al cărui titular este autorul reclamanților -

intimați I.G.T., act ce a și fost invocat ca titlu de proprietate în acțiunea

în revendicare.

De asemenea, din

raportul de expertiză efectuat în cauză de expert Ș.I. rezultă că:

Prin contractul de

vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din 1941, numitul I.C.T. a

cumpărat imobilele situate pe Aleea S., fostă Fundătura S., actualmente

Intrarea S.

În contract se

menționează că imobilele au „dimensiunile și vecinătățile prevăzute în

alăturata schiță de plan ce face parte din act”.

Conform planului

anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din

1941 imobilele situate pe Aleea S., (foste Fundătura S., actuale Intrarea S.)

aveau forma relevată pe schița de la Anexa 2 și următoarele suprafețe: S S., nr.

27 = 480 mp; S S., nr. 25 = 950 mp.

Prin comparația

datelor extrase din cele două planuri menționate mai sus, respectiv din planul

la scara 1:1000, Seria X, Coloana E, ediția 1911 și din planul anexă la

contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din 1941,

s-a constatat că în intervalul dintre anii 1911 și 1941 imobilele situate în

București, Intrarea S., foste Aleea S., foste Fundătura S. nr. 27 și 25 și-au

păstrat în cea mai mare parte forma și suprafața. Diferențele de suprafață,

respectiv de 25 mp în cazul imobilulu de 9 mp, în cazul imobilului se datorează

atât unor mici modificări ale limitelor în partea de Nord - Vest ale imobilului

de la nr. 27, petrecute în intervalul dintre anii 1911 și 1941, cât și

preciziei scăzute cu care a fost întocmit planul anexă la contractul de vânzare

- cumpărare autentificat din 1941.

Conform planurilor la

scara 1:500, cu nomenclatura 10/E/3, întocmit Direcția de Cadastru a Primăriei

Municipiului București, în anul 1954 și 1957 (Anexa 3 și Anexa 4), imobilele în

litigiu, respectiv imobilele situate în București, Intrarea S., și cel situat

pe str. F., aveau forma relevată pe schița de la Anexa 3 și următoarele

suprafețe: S S., nr. 6 = 520 mp; S S., nr. 8 = 710 mp; S Frumoasa, nr. 16 = 1.010

mp.

Prin comparația

datelor referitoare la imobilele în litigiu, extrase atât din planul la scara

1:1000, ediția 1911 și din cel anexă la contractul de vânzare - cumpărare

autentificat din 1941, cât și din planurile la scara 1:500, întocmite de

Direcția de Cadastru a P.M.B., edițiile 1954 și 1957, s-a constatat că în

intervalul dintre anii 1911 și 1954, în cazul imobilului situat în București,

Intrarea S., fost Aleea S., fost Fundătura S., acesta și-a păstrat în cea mai

mare parte forma și suprafața.

În cazul imobilului

situat în București, Intrarea S., fost Aleea S., fost Fundătura S. (Anexa 3),

acestea au pierdut subparcela situată în Sud, numerotată A-B-C-D, în suprafață

de cca. 230 mp, aceasta fiind înglobată în imobilul situat pe str. F., (fost

20). Mai reține expertul că pierderea acestei suprafețe s-ar fi realizat în

perioada 1941 - 1954, dar, din înscrisurile de la dosar (procesul-verbal din

1944 în care se relevă situația C.F. din 1940 cu privire la suprafața 925 mp a

terenului de la adresa: Aleea S. (actualmente Intrarea S.), teren din care face

parte și suprafața de 216 mp ce face obiectul prezentului dosar, procesul-verbal

din 1944 în care se relevă situația C.F. din 1940 cu privire la suprafața de

482 mp, a terenului de la adresa: Aleea (Fundătura) S. (actualmente Intrarea S.

nr. 6), din procesul-verbal de C.F. din data de 17 februarie 1960 din care

rezultă că proprietatea situată în str. F. (proprietatea autorului vânzătorului

pârâtului-reclamant este formată dintr-o suprafață de 833 mp) nu rezultă, că în

anul 1941 ar fi fost pierdută această subparcelă, mai ales că în anul 1950 prin

Decretul nr. 92 poziția 543 întreaga proprietate ce a aparținut autorului

reclamanților a fost trecută în proprietatea statului.

De asemenea, prin Decizia

nr. 315 din 27 aprilie 1954 proprietatea situată în str. F. în suprafață de 833

mp a fost trecută în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 111/1951,

fiind considerată abandonată de proprietarul său, respectiv A.E.

Prin sentința civilă nr.

1078 din 03 februarie 1994 au fost obligați pârâții Consiliul Local al

Municipiului București și SC R. SA să lase în deplină proprietate și posesie

autorului apelantului, respectiv numitului D.A., suprafața de 833 mp și

construcție situată în str. F., sector 1. Sentința a rămas definitivă prin Decizia

civilă nr. 1368 din 14 septembrie 1994 a Tribunalului București.

Apelantul a susținut

că autorii săi au înglobat suprafața de 216 mp la terenul din str. Frumoasă nr.

16 din anul 1941, aspect relevat și de martorul audiat la instanța de fond, dar

aceste susțineri contravin celor reținute prin chiar sentința civilă nr. 1078/1994

și anume că „Prin Decizia nr. 315 din 27 aprilie 1954 imobilul a fost trecut în

proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 111/1951, fiind considerat

abandonat de proprietarul său A.E.”

Ca atare, aceasta nu

putea să posede nici terenul în litigiu proprietatea autorilor reclamanților -

intimați, teren care a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.

92/1950, poziția 543.

De asemenea,

joncțiunea posesiilor este posibilă numai dacă autorul (statul comunist) el însuși

nu era un detentor precar.

Or, tocmai acest

lucru l-a imputat A.D. statului. Prin acțiunea în revendicare formulată acesta

i-a negat dreptul de proprietate, precum și efectul posesiei. Aceleași critici

le-au adus și reclamanții Statului Român, atât prin acțiunile în revendicare

formulate în temeiul art. 480 C. civ. (Dosar nr. 4344/2005 al Judecătoriei

sectorului 1 București - fila 50 dosarul Judecătoriei sectorului 1 București),

cât și prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu

se poate reține că statul comunist ar fi exercitat o posesie utilă pentru

suprafața de 216 mp ce a aparținut imobilului din str. S. Proprietarii

imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în temeiul unor

dispoziții constituționale care încălcau atât dreptul de proprietate cât și

drepturile omului în general, nu și-au pierdut niciodată acest drept de

proprietate, imobilele respective neieșind niciodată din patrimoniul lor.

Statul comunist nu a fost decât un detentor precar. În speța de față, situația

de fapt este diferită de aceea reținută prin decizia în interesul Legii nr. 4

din 16 ianuarie 2006 și de Decizia civilă nr. 34 din 29 ianuarie 2002 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, invocată ca și practică judecătorească

de apelant, viciul violenței constituind un fapt notoriu.

Abuzului de drept nu

i se pot recunoaște efecte juridice creatoare de drept și orice posesie

caracterizată prin violență este lipsită de eficiență.

Cu ocazia

concluziilor orale s-a invocat, de către apărătorul apelantului - pârât faptul

că, în cauză, ar fi aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în

examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această decizie,

însă, nu se aplică în cauza de față, întrucât nu ne aflăm într-o acțiune în

revendicare formulată de un fost proprietar împotriva unui dobânditor în

temeiul Legii nr. 112/1995 sau al vreunei alte norme, ci este o acțiune clasică

de revendicare a proprietarului - neposesor îndreptată împotriva posesorului -

neproprietar.

Prin urmare acțiunea

introductivă de instanță este admisibilă neaducând „atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice”, cauza neavând legătură cu

teza analizată în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secțiile unite.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, S.D., criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.,

solicitând, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii

apelului și schimbării în tot a sentinței, cu consecința respingerii acțiunii

principale și a admiterii cererii reconvenționale, iar în subsidiar, casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel,

susținându-se următoarele:

- Prin hotărârea

pronunțată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar motivarea hotărârii este

necorespunzătoare și străină de natura pricinii (art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ.).

În cadrul acțiunii în

revendicare de față, ce a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

titlul invocat de reclamanți în acest proces, potrivit precizării exprese pe

care a făcut-o în ciclul procesual anterior, în fața instanței de fond în

rejudecare și în fața instanței de apel în ultimul ciclu procesual, îl

reprezintă contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 februarie 1941,

iar nu Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 a primarului General al Municipiului

București, prin care a fost modificată Dispoziția anterioară nr. 2611 din 16

martie 2004.

Astfel, în ciclul

procesual anterior, în fața Curții de Apel București, pârâtul S.D. a solicitat

suspendarea judecății prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a

litigiului având ca obiect anularea Dispoziției nr. 8208 din 30 mai 2007.

Instanța de apel a respins cererea de suspendare, cu motivarea că această

Dispoziție nu face obiectul prezentului litigiu, respectiv nu este invocată de

reclamant drept titlu.

În rejudecare, în

fața Tribunalului București, pârâtul a pus din nou în discuție această

chestiune, iar reclamanții au precizat expres că nu invocă această Dispoziție

ca temei pentru acțiunea în revendicare din prezenta cauză. Fața de această

precizare expresă a reclamanților, nu s-a mai pus problema suspendării

judecății prezentului dosar, fiind suspendat dosarul având ca obiect anularea

Dispoziției nr. 8208 din 30 mai 2007 până la soluționarea prezentei cauze,

apreciindu-se că dacă se admite cererea reconvențională și se constată că S.D.

dobândise terenul prin uzucapiune, acest lucru va influența și soluția din

dosarul privind anularea dispoziției, deoarece Dispoziția respectivă nu mai

putea fi emisă de Primărie, aceasta nemaiavând nici un drept asupra terenului.

În consecință,

Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 nu interesează în prezenta cauză, nefiind

invocată de reclamanți, astfel încât nu poate constitui element probator și

temei al dreptului de proprietate al reclamanților.

Cu toate acestea,

instanța de apel, în considerentele deciziei pronunțate, se raportează la

această dispoziție pentru a justifica respingerea excepției lipsei calității

procesuale active invocate de apelant și a apelului ca atare, constatând că

reclamanții au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul terenului asupra

suprafeței de 216,12 mp în litigiu, drept recunoscut prin Dispoziția nr. 8208

din 30 mai 2007, care a corectat o pretinsă eroare materială făcută de Primăria

Municipiului București în Dispoziția nr. 2611 din 16 martie 2004.

Procedând astfel,

instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, deoarece cadrul procesual și

temeiul juridic al cererii au fost deja stabilite în prezenta cauză încă din

primul ciclu procesual, în sensul că această dispoziție nu este invocată și nu

interesează cauza, astfel încât excepția lipsei calității procesuale active nu

trebuia soluționată pe baza acesteia.

Pe de altă parte, s-a

creat un cerc vicios, din moment ce nu s-a dispus suspendarea judecății

prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a litigiului privind anularea

acestei dispoziții pentru a se stabili definitiv și irevocabil în ce măsură actul

respectiv este valabil, ci dimpotrivă a fost suspendat litigiul referitor la

anularea dispoziției până la soluționarea prezentei cauze, pentru ca apoi, în

prezenta cauză să fie avută în vedere respectiva dispoziție.

- Soluția pronunțată

cu privire la excepția lipsei calității procesuale active este nelegală (art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.).

Instanța de apel a

considerat, în mod greșit, că Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 justifică

legitimarea procesuală activă, în condițiile în care, prin dispoziția

respectivă, nu s-a restituit reclamanților terenul în litigiu, împrejurare

menționată expres în cuprinsul acesteia. Restituirea a vizat imobilul situat în

București, sector 1, compus din teren în suprafață de 338,48 mp și

apartamentele expres indicate, cu cotele de teren aferente, precum și imobilul

din București, sector 1, format din teren în suprafață de 619,99 mp teren liber

de construcții. Reclamanții-pârâți nu au formulat contestație împotriva acestei

dispoziții, astfel încât aceasta a devenit irevocabilă.

Dispoziția menționată

demonstrează tocmai absența titlului de proprietate al reclamanților.

În ceea ce privește

contractul de vânzare-cumpărare din 7 februarie 1941 și procesul verbal de

înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, menționate de instanța

de apel și prima instanță în justificarea calității procesuale active,

recurentul a susținut că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că

reclamanții și autorul lor ar fi avut dreptul de proprietate asupra acestei

suprafețe de teren.

Astfel, din

contractul de vânzare-cumpărare din 7 februarie 1941 menționat de instanța de

fond, nu rezultă că I.G.T. ar fi dobândit terenul în litigiu în suprafață de

216,12 mp. Contractul de vânzare-cumpărare menționat nu privește această

suprafață de teren. De altfel, reclamanții nici nu au prezentat schița de plan

menționată în acest contract din care rezultă dimensiunile și vecinătățile

imobilului situat în Aleea S. (fostă fundătura S.) și din care să rezulte ca

suprafața de 216,12 mp ar fi făcut parte din acest imobil.

Această împrejurare a

fost menționată de expertul parte al pârâtului-reclamant în opinia depusă la

dosarul cauzei, în sensul că, în absența acestei schițe de plan, nu se poate

identifica terenul respectiv și nu se poate concluziona că terenul în litigiu a

fost proprietatea autorilor reclamanților conform respectivului act de

vânzare-cumpărare.

De altfel, chiar

reclamanții recunosc în acțiune că autorul lor a dobândit terenul în suprafață

de 100,17 mp prin acest act de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1941, or,

terenul în litigiu are o suprafață de 216,12 mp. După formularea întâmpinării

în cuprinsul căreia s-au invocat aceste aspecte, reclamanții au încercat să

susțină că este vorba despre o eroare materială.

În al doilea rând,

din înscrisurile depuse de reclamanți la dosar rezultă că imobilul deținut de

autorul lor conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941 a fost preluat

de stat în timpul regimului politic precedent, deci autorul reclamanților a

pierdut dreptul de proprietate asupra respectivului imobil, iar ulterior în

temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții au formulat cerere de restituire în

natură a acestui imobil.

Prin dispoziția

menționată anterior, nu s-a dispus restituirea în natură și cu privire la

suprafața în litigiu de 216,12 mp, dimpotrivă, cererea de restituire în natură

a fost respinsă, menționându-se că acest teren este inclus în imobilul din str.

F., sector 1 (fără a fi menționată baza legală a acestei includeri și nici

modalitatea prin care terenul în litigiul a fost inclus în imobilul din sector

1).

În cazul în care ar

fi fost proprietarii de drept asupra imobilului în litigiu, reclamanții aveau

posibilitatea să formuleze contestație împotriva acestei dispoziții de

restituire în termen de 30 de zile de la data comunicării. În condițiile în

care nu au exercitat această cale de atac împotriva respectivei dispoziții și

au acceptat această soluție, fie au recunoscut în fapt că nu sunt proprietarii

de drept ai terenului în litigiu, fie au acceptat din motive necunoscute faptul

că nu s-a aprobat restituirea în natură a suprafeței de teren de 216,12 mp.

Recurentul a invocat

și faptul că, în procesul verbal din 1944 al Comisiei de Cărți Funciare depus

chiar de reclamanți la dosarul cauzei și prezentat încă o dată instanței de

apel, figurează suprafața de 925 mp pentru imobilul din Fundătura S.

Prin Dispoziția nr. 2611/2004

emisă de Primăria București s-a restituit reclamanților din prezenta cauză:

teren în suprafață de 338,8 mp situat în Intrarea S. și teren în suprafață de

619,99 mp situat în Intrarea S., în total 958,79 mp. Așadar, prin Dispoziția nr.

2611/2004 s-a restituit reclamanților o suprafață mai mare decât cea din procesul

verbal al C.F. și, în consecință, nu există temei pentru a pretinde vreo altă

suprafață de teren de la pârât.

În anul 1940 terenul

imobilului din Fundătura S. era de 925 mp, iar în temeiul Legii nr. 10/2001 i

s-a restituit 958,79 mp.

Recurentul a

susținut, totodată, că motivarea instanței de apel este contradictorie,

deoarece, pe de o parte, s-a reținut că potrivit actului de vânzare-cumpărare

din anul 1941, care și-a menținut valabilitatea ca act juridic civil de la

momentul întocmirii lui și până în prezent, reclamanții au un drept de

proprietate și justifică în speță calitatea procesuală activă, iar pe de altă

parte, s-a arătat că prin Dispoziția nr. 8208 s-a restituit reclamanților și

terenul în litigiu.

- Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

S-a susținut, în

primul rând, că pârâtul este dobânditor de bună credință, deoarece a dobândit

imobilul din str. F., sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 9 mai 2002 încheiat de B.N.P., V.B., de la foștii proprietari,

A.D.P., G.C.S. și A.V.E. Aceștia dobândiseră imobilul în temeiul tranzacției

consfințite prin sentința civilă nr. 8235 din 7 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului

2 București, schimbată în parte prin sentința civilă nr. 12434/1999 a aceleiași

instanțe, prin care s-a anulat certificatul de moștenitor din 3 martie 1999

emis de B.N.P., I.M. pentru defunctul A.D.

Anterior, prin

sentința civilă nr. 1078 din 3 februarie 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București, s-a constatat că A.D. este proprietarul imobilului și a fost emisă

Dispoziția primarului General al Municipiului București din 20 februarie 1995

și a fost încheiat Procesul verbal de predare primire din 22 mai 1995.

Suprafața de 216,12

mp teren este inclusă în acest imobil, așa cum rezultă și din Dispoziția nr. 2611

din 16 martie 2004 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de primarul General.

În consecință,

acțiunea reclamanților se impune a fi respinsă.

În al doilea rând,

menținând hotărârea primei instanțe în ceea ce privește respingerea cererii

reconvenționale, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale din materia

prescripției achizitive, întrucât pârâtul și autorii săi au exercitat posesia

asupra terenului în mod continuu și în mod pașnic, fără intermitențe, încă din

anul 1941.

În speță, operează joncțiunea

posesiilor, respectiv unirea posesiei pârâtului cu posesiile anterioare

exercitate de D.A. și succesorii săi, de stat și de A.A..

Condițiile prevăzute

de art. 1860 C. civ. pentru invocarea joncțiunii posesiilor sunt îndeplinite în

cauză. Astfel, este vorba de posesie propriu-zisă în toate aceste ipoteze, iar

posesorul actual a dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui

raport juridic.

De asemenea, posesia

a fost exercitată în văzul tuturor, inclusiv a reclamanților și au fost

săvârșite acte de stăpânire asupra imobilului cu voința de a se comporta ca

proprietar exclusiv.

Instanța de apel a

confundat posesia exercitată asupra acestei suprafețe de teren cu situația

restului imobilului din str. F., sector 1, considerând că, întrucât imobilul

din str. F. a fost preluat de stat ca bun abandonat de A.E., aceasta nu putea

să posede nici terenul în litigiu. De asemenea, a apreciat în mod greșit că

posesia statului asupra terenului în litigiu nu este utilă, de vreme ce atât

restul imobilului din str. F., cât și imobilul din str. S., au fost preluate de

stat fără titlu.

În privința acestor

aspecte, recurentul a arătat că posesia sub nume proprietar asupra acestei

suprafețe de teren a început anterior anului 1952, respectiv în perioada

1941-1944, când acest teren a fost inclus în imobilul din str. F. și a fost

exercitată de A.A., autorul vânzătorilor din contractul de vânzare-cumpărare

încheiat de pârât la data de 9 mai 2002. Recurentul nu a invocat vreo posesie

exercitată de A.E.

A.A. a început să posede

terenul în litigiu la momentul respectiv, l-a îngrădit incluzându-l în str. F.

și l-a stăpânit fără a fi tulburat de adevăratul proprietar.

Raportul de expertiză

topo efectuat în apel, la care instanța a făcut referire, dar de concluziile

căruia nu a ținut seama, menționează expres faptul că suprafața de teren este

inclusă în imobilul din str. F. din perioada 1941-1957, prin compararea

planurilor din 1911 și cu cel din 1957, care a fost apoi actualizat în 1977.

Expertul a reținut că

data limită până la care subparcela în litigiu în suprafață de 233 mp este

relevată ca aparținând imobilului din Intrarea S. nr. 8 este anul 1941, fiind

neîntemeiată susținerea reclamanților potrivit căreia terenul în litigiu ar fi

fost înglobat în str. F. abia în anul 1986, întrucât planurile demonstrează

contrariul și anume că respectiva suprafață a fost încorporată mult mai

devreme, respectiv în intervalul situat între 1941-1977.

Concluzia expertului

decurgând din analiza planurilor se coroborează cu celelalte probe administrate

în cauză, respectiv depozițiile martorilor, rezultând astfel că terenul în

litigiu a fost înglobat în str. F. în intervalul 1941-1944.

Constatarea instanța

de apel în sensul că din cartea funciară nu rezultă că în anul 1941 ar fi fost

pierdută această subparcelă demonstrează din nou confuzia între înscrierea în

cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare din 1941 și situația reală

referitoare la încorporarea terenului în str. F., sector 1, confirmată de

planurile de situație. De altfel, pierderea parcelei respective ar fi putut fi

evidențiată în cartea funciară doar pe baza unui act juridic care să fie

înscris în cartea funciară, ceea ce nu este cazul în speță. Nici nu s-a invocat

faptul că autorul recurentului, A.A., ar fi dobândit această suprafață

printr-un act juridic, deoarece, în acel caz, nu se mai punea problema

uzucapiunii.

Printre obiectivele

expertizei topo încuviințate de instanța de apel a figurat și analiza

planurilor de situație din 1911, 1957 și 1977, iar expertul și-a fundamentează

concluzia pe acestea, astfel încât instanța de apel nu putea ignora această

probă cu caracter științific, pe motiv că situația constatată de expert nu

rezultă din conținutul cărții funciare.

Concluziile

raportului de expertiză bazate pe planurile menționate privind momentul de la

care terenul în litigiu a fost încorporat în imobilul sunt confirmate și de

martorii audiați în cauză, la care instanța de apel nu a făcut nicio referire.

Recurentul a redat pe larg conținutul depozițiilor acestora, menționând și

declarația autentificată a unui martor care nu a putut fi audiat de instanța de

judecată în mod nemijlocit din motive de sănătate, probe din care rezultă că

posesia terenului în litigiu a început în perioada 1941-1944 fiind exercitată

de A.A.

A.E. nu are nici o

legătură cu această posesie, astfel încât faptul că în decizia administrativă

de preluare a restului imobilului din str. F. se menționează că ar fi vorba de

un bun abandonat de A.E. este lipsită de relevanță.

După preluarea

imobilului din str. F. de către stat, această posesie a fost continuată de

stat, care a exercitat-o, de asemenea, sub nume de proprietar în perioada 1954

- 14 septembrie 1994 (data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1078 din

3 februarie 1994 prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de D.A.).

Dovada posesiei

trebuie făcută în momentul inițial, respectiv când aceasta a început, ulterior

funcționând prezumția potrivit căreia rămâne continuă și neîntreruptă. Altfel

spus, nu mai este necesară o dovadă distinctă cu privire la durata posesiei

dacă adversarul posesorului nu invocă el însuși probe care tind să demonstreze

că posesia a fost viciată sau că a încetat înainte de împlinirea termenului

prevăzut de lege. Ca urmare, acest viciu poate fi invocat numai de victimele

violenței și trebuie probat ca atare.

Ambele instanțe de

fond au considerat că posesia statului a fost afectată de regimul precarității

și au invocat în acest sens violența exercitată asupra restului imobilului din str.

F., sector 1 și faptul că restul imobilului din str. S. din care terenul în

litigiu ar fi făcut parte inițial a fost preluat de asemenea de stat în mod

abuziv.

Aceste aprecieri

reflectă din nou confuzia între situația suprafeței în litigiu și cea a

restului imobilului din str. F. și nici cu imobilul din str. S., care nu

interesează în cauză. Suprafața în litigiu nu a fost preluată de stat prin

naționalizare sau expropriere.

Dacă a fost preluat

abuziv restul imobilului din str. F. și restul imobilului din str. S., este

eronat a se considera că a fost vorba de violență și în cazul suprafeței în

litigiu.

Violența trebuie

dovedită de cel care o invocă, în speță de reclamanți, și trebuie dovedită în

privința terenului în litigiu, iar nu cu privire la terenurile învecinate.

Pentru ca posesia statului asupra terenului în litigiu să fie viciată, era

necesar să se dovedească faptul că violența a fost exercitată asupra persoanei

care se pretinde adevăratul proprietar, respectiv I.G.T., în sensul că acesta a

fost deposedat prin violență de suprafața de teren în litigiu, care a fost

inclusă în imobilul din str. F., sector 1. Or, acest lucru nu s-a întâmplat,

deoarece posesia a fost începută de familia A., care au îngrădit întreaga

proprietate cu gard.

În aceste condiții,

prezumția menționată nu a fost răsturnată, deoarece din nici o probă nu rezultă

preluarea de către stat a respectivei suprafețe de teren în 1950 odată cu

restul imobilului din Intrarea S. și nici desprinderea ei de către stat din

imobilul din Intrarea S. și includerea în imobilul din str. F. Pe de altă

parte, în condițiile în care în anul 1950 imobilul din str. F. era proprietate

particulară, respectiv proprietatea lui A.A., respectivul imobil fiind preluat

de stat abia în anul 1954, statul român nu avea niciun interes să preia în proprietate

o suprafață de teren pe care apoi să o alipească la un imobil proprietate

particulară.

Totodată, din

depozițiile martorilor rezultă că posesia sub nume de proprietar asupra acestei

suprafețe de teren a început anterior anului 1952, respectiv în intervalul

1941-1944 și a fost exercitată de proprietarul imobilului din sector 1, A.A.

Ulterior a fost continuată de stat, iar din anul 1994 și până la data de 9 mai

2002 această posesie a continuat să fie exercitată de D.A. și succesorii săi,

iar începând cu data de 9 mai 2002 de către pârât.

Recurentul a mai

susținut că posesia sub nume de proprietar asupra terenului în litigiu a

început să fie exercitată anterior anului 1952, respectiv în perioada

1941-1944, de A.A. și a fost exercitată până în prezent, în mod neîntrerupt,

prin joncțiunea acestor posesii - posesia lui A.A., posesia statului, posesia

lui D.A. și succesorii săi, posesia pârâtului, astfel încât sunt întrunite

toate condițiile posesiei utile, cu consecința dobândirii dreptului de

proprietate al pârâtului asupra imobilului în cauză, prin împlinirea termenului

de prescripție achizitivă de 30 de ani.

Statul s-a comportat

ca proprietar, iar nu ca detentor precar, cum eronat și nelegal a reținut

instanța de apel, continuând posesia începută de A.A., ceea ce este demonstrat

și de faptul că statul a cedat dreptul de folosință asupra terenului către

chiriașii persoane juridice sau fizice care au avut sediul/domiciliul (în baza

unor contracte de închiriere) la adresa din str. F. pe toată durata regimului

comunist și chiar după decembrie 1989.

De altfel, prin

Dispoziția nr. 2611 din 16 martie 2004 emisă de Municipiul București, privind

restituirea în natură către reclamanții-pârâți a imobilului teren situat în

București, sector 1, a fost recunoscut implicit dreptul de proprietate al

pârâtului-reclamant dobândit prin uzucapiune asupra suprafeței de 216,12 mp

care formează obiectul prezentului litigiu, acesta în mod special nefiind

inclus în suprafața ce le-a fost atribuită în urma restituirii reclamanților-pârâți.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Recurentul - pârât a

criticat modul de soluționare, prin decizia recurată, a excepției privind lipsa

calității procesuale active în cererea în revendicare imobiliară, susținând, pe

de o parte - prin prisma cazurilor prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ. - că nu trebuia avută în vedere Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 emisă

în procedura Legii nr. 10/2001, deoarece nu a fost invocată de către reclamanți

drept titlu de proprietate, iar, pe de altă parte - prin prisma cazului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -, că actul de vânzare -

cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, invocat drept titlu, nu face

dovada dreptului de proprietate al reclamanților.

Printre argumentele

aduse în sprijinul celei din urmă critici, se regăsește și cel referitor la

pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului deținut de autorul

reclamanților conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941, ca urmare a

preluării de către stat anterior anului 1989, dovadă fiind formularea cererii

de restituire în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.

Susținerile

recurentului referitoare la necesitatea neanalizării legitimării procesuale

active în raport de Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 evocă însuși

fundamentul cererii de chemare în judecată, respectiv cauza dreptului dedus

judecății (causa debendi), din moment ce se pretinde că instanța de judecată ar

fi trebuit să analizeze cererea în revendicare exclusiv prin raportare la actul

de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, astfel cum s-a

indicat în cererea de chemare în judecată și s-a confirmat în cursul judecății,

fără a se lua în considerare Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007.

Înalta Curte reține

că tribunalul, prin sentința pronunțată, nu a făcut referire la Dispoziția nr. 8208

din 30 mai 2007 a primarului General al Municipiului București - prin care,

modificându-se în parte Dispoziția nr. 2611 din 16 martie 2004, s-a dispus

restituirea în natură și a suprafeței de 216,12 mp în litigiu, ce a fost emisă

abia în cursul judecății și depusă în Dosarul nr. 3364/3/2008 al Tribunalului

București, în urma anulării sentinței judecătoriei inițial sesizate și a

reținerii cauzei pentru soluționare în primă instanță.

În condițiile în care

instanța de apel, spre deosebire de prima instanță, a făcut referire la

Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007, susținerile recurentului tind la invocarea

nerespectării de către instanța de apel a prevederilor art. 294 C. proc. civ.,

potrivit cărora, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată.

În analiza acestor

susțineri ale recurentului, Înalta Curte pornește de la premisa că prin „cauză

a cererii de chemare în judecată” se înțelege situația de fapt calificată

juridic, respectiv „motivele de fapt și de drept” la care se referă art. 112 pct.

4 C. proc. civ., elemente pe care reclamantul trebuie să le indice în cererea

introductivă de instanță. În cazul neindicării ori a indicării greșite a

temeiului juridic de către reclamant, instanța va face încadrarea juridică, pe

baza obiectului și a motivelor de drept invocate.

În acest context, se

reține că, prin cererea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și

481 C. civ. de la 1864, reclamanții au învederat că sunt moștenitorii lui I.G.T.,

care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din București, în care

era inclusă și suprafața de teren în litigiu, prin actul de vânzare - cumpărare

autentificat din 7 februarie 1941.

Reclamanții au mai

arătat, însă, că acest imobil a fost preluat de către stat anterior anului

1989, iar preluarea a operat fără titlu, prin încălcarea chiar a prevederilor

actului normativ pe care s-a fundamentat, precum și a Constituției în vigoare

la data preluării, operând principiul încorporat în legislația reparatorie

potrivit căruia proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat nu

și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Ca atare, reclamanții

au invocat titlul de proprietate al autorului lor, dar în contextul preluării

imobilului fără titlu valabil de către stat și, totodată, al parcurgerii și

finalizării procedurii Legii nr. 10/2001 fără succes în privința suprafeței de

216,12 mp în litigiu, pentru care nu s-a dispus restituirea în natură, deoarece

este inclusă în imobilul proprietatea pârâtului din prezenta cauză.

În cursul judecății

în primă instanță, după anularea cu reținere, reclamanții au învederat emiterea

unei noi dispoziții în procedura Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus

restituirea în natură către reclamanți și a suprafeței de teren în litigiu.

Prin concluziile

scrise depuse în acea fază procesuală, reclamanții au arătat că titlul de

proprietate pe care îl opun pârâtului este reprezentat de actul de vânzare -

cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, act juridic ce și-a menținut

valabilitatea de la data întocmirii sale și până în prezent, nefiind niciodată

anulat. Valabilitatea sa a fost confirmată prin Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007

emisă în procedura Legii nr. 10/2001, consolidând principiul potrivit căruia

imobilele preluate în mod abuziv în regimul comunist nu au ieșit niciodată din patrimoniul

proprietarilor de drept.

În contextul

raționamentului juridic regăsit în cererea de chemare în judecată, Dispoziția nr.

8208 din 30 mai 2007 putea reprezenta un titlu declarativ de proprietate, cu

efecte retroactive, relevant sub aspect probator pentru existența dreptului de

proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul formulării cererii în

revendicare.

Reclamanții au arătat

constant pe parcursul judecății că titlul de proprietate pe care se

fundamentează cererea este reprezentat de actul de vânzare - cumpărare din anul

1941, rezultând că își mențin motivele de fapt din cuprinsul cererii de chemare

în judecată.

Validarea ori

invalidarea raționamentului construit de către reclamanți este posibilă doar în

analiza calității procesuale active, dar este de precizat că, indiferent dacă

raționamentul reclamanților este sau nu corect, se impunea referirea la

Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007, din moment ce reclamanții i-au dat o

anumită valoare juridică în contextul titlului de proprietate invocat.

Aceeași concluzie

decurge și din faptul că instanța de apel ar fi trebuit să răspundă motivului

de nelegalitate regăsit în apelul pârâtului, în sensul că formularea cererii de

restituire în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 dovedește

pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului deținut de autorul

reclamanților conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941, ca urmare a

preluării de către stat anterior anului 1989. Cu atât mai mult, ar fi trebuit

să se analizeze consecințele emiterii unei dispoziții de restituire în natură a

imobilului asupra modului de dobândire a dreptului de proprietate și a

dovedirii existenței acestuia în patrimoniul reclamantului din acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie.

Din considerentele

deciziei de apel se observă, însă, un echivoc în privința titlului de

proprietate reținut ca legitimând pretențiile reclamanților în cererea în

revendicare de față, prin modul în care instanța s-a raportat la actul juridic

din 1941 și la Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007, în condițiile în care

decizia cuprinde motive contradictorii, în același timp, nu au fost inserate

argumentele relevante în evaluarea calității procesuale active, din perspectiva

prevederilor legale incidente și în contextul susținerilor și apărărilor

părților.

Astfel, pentru

considerentele ce vor fi expuse, se constată că nu se poate stabili cu

certitudine dacă a intervenit o schimbare a cauzei în apel, după cum susține

recurentul, totodată, nu este posibilă verificarea legalității deciziei sub

aspectu