ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3163/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 8263/299/2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 17 februarie 2006, reclamanții Ș.E.V., D.E.S., T.V.R., V.M., M.G., R.S. au chemat în judecată pe pârâtul S.D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate legalitatea și valabilitatea titlului de proprietate al reclamanților față de titlul pârâtului, să fie obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul teren în suprafață de 216,12 mp inclus în imobilul din București, str. F., sector 1. În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale active și calitatea sa de dobânditor de bună - credință a imobilului din str. F., sector 1, precum și cerere reconvențională, solicitând să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 216,12 mp situat în sector 1, prin prescripția achizitivă de 30 de ani. În drept, cererea reconvențională a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1847, 1860, 1890 și următoarele C. civ. Prin sentința civilă nr. 9914 din 22 iunie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis acțiunea principală și a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1543/A din 23 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale față de valoarea obiectului litigiului, a admis apelul formulat de apelantul pârât S.D. împotriva sentinței menționate, pe care a anulat-o în tot și a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță. Cauza a fost reînregistrată sub nr. 3364/3/2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă. Prin sentința civilă nr. 993 din 27 mai 2008, această instanță a admis acțiunea principală, a obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 221,42 mp și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională.

Prin Decizia nr. 443 din 06 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.D. împotriva sentinței menționate, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cererea a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 3364.02/3/2008. Reclamanții - pârâți au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 221,42 mp.

Prin sentința nr. 516 din 10 martie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților - pârâți; a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul - reclamant să lase reclamanților - pârâți, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren în suprafață de 221,42 mp situat în București, sector 1, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert V.C.; a respins cererea reconvențională ca nefondată. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că I.G.T., ai cărui moștenitori sunt reclamanții - pârâți, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București, Aleea S., prin actul de vânzare - cumpărare din 07 februarie 1941. În actul menționat, se arată la fila 2 că s-a transmis proprietatea cu privire la teren și clădiri.

Prin procesul - verbal de carte funciară din 1944, a fost înscris dreptul de proprietate aparținând lui T.G.I. asupra terenului în suprafață de 925 mp și asupra construcției, imobile situate în str. Fundătura S., drept dobândit prin actul autentificat din 07 februarie 1941 de Tribunalul Ilfov. Dreptul de proprietate al autorului și dreptul reclamanților - pârâți de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 au fost confirmate prin Dispoziția nr. 2611 din 16 martie 2004, în temeiul căreia s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 619,99 mp, situat în București, sector 1, cu excepția terenului în suprafață de 216,12 mp inclus în imobilul din sector 1 București.

Instanța a avut în vedere și faptul că prin sentința civilă nr. 4958 din 20 mai 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanții- pârâți sunt moștenitorii defunctului I.G.T., ce a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în str. S. Astfel, constatând, pe de o parte, că defunctul I.G.T. a deținut în proprietate imobilul teren în suprafață de 925 mp situat în str. Fundătura S., în prezent Intrarea S., nr. 8 și, pe de altă parte, că reclamanții - pârâți sunt succesorii proprietarului, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active.

Pe fondul cererii principale, instanța a reținut că reclamanții - pârâți invocă dreptul de proprietate dobândit prin actele anterior menționate, iar pârâtul - reclamant opune dreptul real obținut prin contractul de vânzare -cumpărare din 09 mai 2002, act ce vizează și terenul în suprafață de 833 mp situat în București, sector 1. Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert V.C., terenul revendicat în suprafață de 221,42 mp nu este inclus în terenul de 833 mp dobândit în proprietate de pârâtul - reclamant, acesta din urmă ocupând în fapt o suprafață mai mare decât cea din acte.

Având în vedere că reclamanții - pârâți dețin titlu de proprietate asupra terenului de 221,42 mp, în timp ce pârâtul, deși ocupă acel teren, nu poate opune un act care să-i confere același drept, s-a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 480 C. civ., urmând ca pârâtul - reclamant să fie obligat să lase reclamanților pârâți în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 221,42 mp, situat în București, sector 1, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert V.C. Cu privire la cererea reconvențională, instanța a reținut că, pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesară îndeplinirea a două condiții cumulative, stabilite în art. 1890 C. civ., bunul să fie posedat în tot timpul prevăzut de lege - 30 de ani și posesia să fie utilă, neafectată de vreun viciu.

Referitor la prima cerință, s-a constatat că pârâtul - reclamant posedă bunul din anul 2002, de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare și nici prin aplicarea joncțiunii posesiilor nu se întrunește termenul de 30 de ani. Din probele administrate, nu rezultă că autorul pârâtului - reclamant, defunctul A.A., a posedat terenul în litigiu, martorul audiat în cauză, C.I., neputând preciza cu exactitate situația juridică a imobilului. În ceea ce privește declarația martorei D.E., conform căreia numitul P.A. a deținut terenul din 1930, nefiind tulburat în posesia sa, s-a constatat că această susținere este în contradicție cu cele reținute prin sentința nr. 1078 din 03 februarie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă, în sensul că prin Decizia nr. 315/1954, bunul a trecut în proprietatea statului, fiind considerat abandonat.

Nu s-a probat că în perioada 1954-1994 bunul a fost posedat de autorul pârâtului - reclamant, iar în ceea ce privește posesia exercitată de stat, aceasta nu întrunește cea de-a doua condiție aceea de a fi utilă, adică continuă, neîntreruptă, publică, netulburată, sub nume de proprietar. În speță, posesia este afectată de viciul violenței, în sensul prevederilor art. 1851 C. civ., preluarea bunului de către stat fiind abuzivă, iar o posesie caracterizată prin violență este lipsită de eficiență, astfel cum s-a reținut prin sentința nr. 1078 din 03 februarie 1994. Pârâtul - reclamant nu poate invoca, pe de o parte, joncțiunea posesiilor, a sa, a autorului său și a statului, pentru întrunirea cerinței de 30 de ani și, pe de altă parte, că bunul nu a fost preluat abuziv de la autorul reclamanților - pârâți, astfel încât posesia exercitată de stat este utilă.

În primul rând, cele două susțineri se contrazic, posesia statului trebuie să continue posesia exercitată de autorul pârâtului reclamant, pentru ca partea să beneficieze de joncțiunea posesiilor, după cum a solicitat. În al doilea rând, posesia exercitată de stat a fost abuzivă, dobândită prin violență, caracter ce nu poate fi înlăturat indiferent de la cine s-a efectuat preluarea. Prin Decizia nr. 256 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul - reclamant S.D. împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a fost soluționată, în mod corect, de instanța de fond, întrucât, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul terenului în litigiu.

Conform actului de vânzare - cumpărare din 1941, a planului de situație scara 1:500 anexat contractului, a proceselor-verbale din 29 februarie 1944, precum și a C.F. - Părțile I și II, I.G.T. a cumpărat terenul în suprafață de 1.407 mp (925+482), situat în Aleea S. (fostă Fundătura S.), act juridic valabil ce și-a menținut și păstrat valabilitatea ca și act juridic civil de la momentul întocmirii lui și până în prezent - el nefiind niciodată anulat. Întregul imobil a trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950. Reclamanții, în calitate de moștenitori ai defunctului T.G.I. au formulat notificarea din 12 februarie 2002, prin executor judecătoresc, în temeiul Legii nr. 10/2001 și au solicitat restituirea în natură a imobilelor în întregul lor situate în București, sector 1, imobile compuse din construcții și terenul aferent.

Prin Dispoziția primarului nr. 2611 din 16 martie 2004 se dispune restituirea în natură a imobilului din Intrarea S., compus din teren liber în suprafață de 338,48 mp și apartamentele ocupate cu contracte de închiriere, părțile de folosință comună (cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995), a căror cotă de teren aferent este de 143,52 mp, prin adunarea celor două suprafețe rezultă 482 mp, iar la Intrarea S. se restituie un teren liber de 619,99 mp, iar sub construcțiile care au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 mai există un teren de 89,03 mp. Prin adunarea celor două suprafețe 619,99 + 89,03 = 709,02 și comparând cu actul inițial (din 1941) în care apărea suprafața de 925 mp, rezultă o diferență de teren de aproximativ 216 mp despre care, în Dispoziția primarului sus - menționată, se face precizarea că ar fi inclusă la imobilul din str. F. Ulterior, prin Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 se restituie și suprafața de 216,12 mp.

Această dispoziție a fost atacată în instanță de către pârâtul S.D. și formează obiectul Dosarului nr. 7982/299/2008, dosar suspendat în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei de față. Faptul că reclamanții nu au obținut inițial restituirea în întregime a imobilului prin procedura Legii nr. 10/2001 nu împiedică pe reclamanți să acceadă în justiție, prevalându-se de dispozițiile art. 480 C. civ., acțiunea fiind întemeiată pe contractul de vânzare - cumpărare din 1941. Mai mult, prin emiterea ulterioară a Dispoziției nr. 8208 din 30 mai 2007, Primăria Municipiului București le recunoaște reclamanților - intimați și dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 216 mp, creându-le, astfel, speranța legitimă cu privire la redobândirea terenului.

Ceea ce li s-a restituit se referă la două proprietăți, mai exact la două numere poștale: Aleea (Fundătura) S. (actualmente Intrarea S.) și Aleea (Fundătura) S. (actualmente Intrarea S.) și deci nu numai la „Fundătura S.” (Protocolul modificator la procesul-verbal din 15 aprilie 2004). Astfel, pentru proprietatea situată în Intrarea S. reclamanților li s-a restituit suprafața de teren de 836,11 mp, la care dacă se adăugă cotele de teren aferente imobilelor ce au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, ce nu le-au fost restituite - un total de 89,03 mp, rezultă un total de 925,14 mp, suprafața deținută înainte de naționalizare și cuprinsă și în procesul - verbal al C.F. din 1944, suprafață ce cuprinde, așa cum rezultă și din raportul de expertiză tehnică întocmit de către expert V.C.

cu ocazia judecării în fond a cauzei și terenul revendicat în prezenta cauză. Instanța de apel a înlăturat ca neîntemeiat și motivul de apel prin care se solicită respingerea cererii principale, motivat de faptul că pârâtul - apelant este dobânditor de bună-credință. Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 9 mai 2002 încheiat de notarul public V.B., pârâtul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 833 mp situat în str. F., sector 1, teren pe care l-au avut în proprietate autorii săi. Prin acest contract nu a dobândit și dreptul de proprietate pentru suprafața în litigiu pentru a fi considerat cumpărător de bună-credință.

În ceea ce privește motivele de apel vizând temeinicia acțiunii în revendicare și cererea reconvențională, Curtea a reținut că: Titlul de proprietate al reclamanților - intimați cu privire la întregul imobil în suprafață totală de 1.407 mp, situat în Intrarea S. (fostă Aleea (Fundătura) S.) este reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare din 1941 autentificat de către Tribunalul Ilfov, secția a IX-a Notariat prin procesul-verbal din 07 februarie 1941 și transcris din 07 februarie 1941, al cărui titular este autorul reclamanților - intimați I.G.T., act ce a și fost invocat ca titlu de proprietate în acțiunea în revendicare. De asemenea, din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert Ș.I.

rezultă că: Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din 1941, numitul I.C.T. a cumpărat imobilele situate pe Aleea S., fostă Fundătura S., actualmente Intrarea S. În contract se menționează că imobilele au „dimensiunile și vecinătățile prevăzute în alăturata schiță de plan ce face parte din act”. Conform planului anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din 1941 imobilele situate pe Aleea S., (foste Fundătura S., actuale Intrarea S.) aveau forma relevată pe schița de la Anexa 2 și următoarele suprafețe: S S., nr. 27 = 480 mp; S S., nr. 25 = 950 mp.

Prin comparația datelor extrase din cele două planuri menționate mai sus, respectiv din planul la scara 1:1000, Seria X, Coloana E, ediția 1911 și din planul anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov din 1941, s-a constatat că în intervalul dintre anii 1911 și 1941 imobilele situate în București, Intrarea S., foste Aleea S., foste Fundătura S. nr. 27 și 25 și-au păstrat în cea mai mare parte forma și suprafața.

Diferențele de suprafață, respectiv de 25 mp în cazul imobilulu de 9 mp, în cazul imobilului se datorează atât unor mici modificări ale limitelor în partea de Nord - Vest ale imobilului de la nr. 27, petrecute în intervalul dintre anii 1911 și 1941, cât și preciziei scăzute cu care a fost întocmit planul anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1941. Conform planurilor la scara 1:500, cu nomenclatura 10/E/3, întocmit Direcția de Cadastru a Primăriei Municipiului București, în anul 1954 și 1957 (Anexa 3 și Anexa 4), imobilele în litigiu, respectiv imobilele situate în București, Intrarea S., și cel situat pe str. F., aveau forma relevată pe schița de la Anexa 3 și următoarele suprafețe: S S., nr. 6 = 520 mp; S S., nr. 8 = 710 mp; S Frumoasa, nr. 16 = 1.010 mp.

Prin comparația datelor referitoare la imobilele în litigiu, extrase atât din planul la scara 1:1000, ediția 1911 și din cel anexă la contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1941, cât și din planurile la scara 1:500, întocmite de Direcția de Cadastru a P.M.B., edițiile 1954 și 1957, s-a constatat că în intervalul dintre anii 1911 și 1954, în cazul imobilului situat în București, Intrarea S., fost Aleea S., fost Fundătura S., acesta și-a păstrat în cea mai mare parte forma și suprafața. În cazul imobilului situat în București, Intrarea S., fost Aleea S., fost Fundătura S. (Anexa 3), acestea au pierdut subparcela situată în Sud, numerotată A-B-C-D, în suprafață de cca. 230 mp, aceasta fiind înglobată în imobilul situat pe str. F., (fost 20). Mai reține expertul că pierderea acestei suprafețe s-ar fi realizat în perioada 1941 - 1954, dar, din înscrisurile de la dosar (procesul-verbal din 1944 în care se relevă situația C.F.

din 1940 cu privire la suprafața 925 mp a terenului de la adresa: Aleea S. (actualmente Intrarea S.), teren din care face parte și suprafața de 216 mp ce face obiectul prezentului dosar, procesul-verbal din 1944 în care se relevă situația C.F. din 1940 cu privire la suprafața de 482 mp, a terenului de la adresa: Aleea (Fundătura) S. (actualmente Intrarea S. nr. 6), din procesul-verbal de C.F. din data de 17 februarie 1960 din care rezultă că proprietatea situată în str. F. (proprietatea autorului vânzătorului pârâtului-reclamant este formată dintr-o suprafață de 833 mp) nu rezultă, că în anul 1941 ar fi fost pierdută această subparcelă, mai ales că în anul 1950 prin Decretul nr. 92 poziția 543 întreaga proprietate ce a aparținut autorului reclamanților a fost trecută în proprietatea statului.

De asemenea, prin Decizia nr. 315 din 27 aprilie 1954 proprietatea situată în str. F. în suprafață de 833 mp a fost trecută în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 111/1951, fiind considerată abandonată de proprietarul său, respectiv A.E. Prin sentința civilă nr. 1078 din 03 februarie 1994 au fost obligați pârâții Consiliul Local al Municipiului București și SC R. SA să lase în deplină proprietate și posesie autorului apelantului, respectiv numitului D.A., suprafața de 833 mp și construcție situată în str. F., sector 1. Sentința a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 1368 din 14 septembrie 1994 a Tribunalului București.

Apelantul a susținut că autorii săi au înglobat suprafața de 216 mp la terenul din str. Frumoasă nr. 16 din anul 1941, aspect relevat și de martorul audiat la instanța de fond, dar aceste susțineri contravin celor reținute prin chiar sentința civilă nr. 1078/1994 și anume că „Prin Decizia nr. 315 din 27 aprilie 1954 imobilul a fost trecut în proprietatea statului în aplicarea Decretului nr. 111/1951, fiind considerat abandonat de proprietarul său A.E.” Ca atare, aceasta nu putea să posede nici terenul în litigiu proprietatea autorilor reclamanților - intimați, teren care a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția 543. De asemenea, joncțiunea posesiilor este posibilă numai dacă autorul (statul comunist) el însuși nu era un detentor precar.

Or, tocmai acest lucru l-a imputat A.D. statului. Prin acțiunea în revendicare formulată acesta i-a negat dreptul de proprietate, precum și efectul posesiei. Aceleași critici le-au adus și reclamanții Statului Român, atât prin acțiunile în revendicare formulate în temeiul art. 480 C. civ. (Dosar nr. 4344/2005 al Judecătoriei sectorului 1 București - fila 50 dosarul Judecătoriei sectorului 1 București), cât și prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate reține că statul comunist ar fi exercitat o posesie utilă pentru suprafața de 216 mp ce a aparținut imobilului din str. S. Proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în temeiul unor dispoziții constituționale care încălcau atât dreptul de proprietate cât și drepturile omului în general, nu și-au pierdut niciodată acest drept de proprietate, imobilele respective neieșind niciodată din patrimoniul lor.

Statul comunist nu a fost decât un detentor precar. În speța de față, situația de fapt este diferită de aceea reținută prin decizia în interesul Legii nr. 4 din 16 ianuarie 2006 și de Decizia civilă nr. 34 din 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, invocată ca și practică judecătorească de apelant, viciul violenței constituind un fapt notoriu. Abuzului de drept nu i se pot recunoaște efecte juridice creatoare de drept și orice posesie caracterizată prin violență este lipsită de eficiență.

Cu ocazia concluziilor orale s-a invocat, de către apărătorul apelantului - pârât faptul că, în cauză, ar fi aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Această decizie, însă, nu se aplică în cauza de față, întrucât nu ne aflăm într-o acțiune în revendicare formulată de un fost proprietar împotriva unui dobânditor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al vreunei alte norme, ci este o acțiune clasică de revendicare a proprietarului - neposesor îndreptată împotriva posesorului - neproprietar.

Prin urmare acțiunea introductivă de instanță este admisibilă neaducând „atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”, cauza neavând legătură cu teza analizată în Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, S.D., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței, cu consecința respingerii acțiunii principale și a admiterii cererii reconvenționale, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, susținându-se următoarele: - Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., iar motivarea hotărârii este necorespunzătoare și străină de natura pricinii (art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.). În cadrul acțiunii în revendicare de față, ce a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., titlul invocat de reclamanți în acest proces, potrivit precizării exprese pe care a făcut-o în ciclul procesual anterior, în fața instanței de fond în rejudecare și în fața instanței de apel în ultimul ciclu procesual, îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, iar nu Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 a primarului General al Municipiului București, prin care a fost modificată Dispoziția anterioară nr. 2611 din 16 martie 2004. Astfel, în ciclul procesual anterior, în fața Curții de Apel București, pârâtul S.D.

a solicitat suspendarea judecății prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a litigiului având ca obiect anularea Dispoziției nr. 8208 din 30 mai 2007. Instanța de apel a respins cererea de suspendare, cu motivarea că această Dispoziție nu face obiectul prezentului litigiu, respectiv nu este invocată de reclamant drept titlu. În rejudecare, în fața Tribunalului București, pârâtul a pus din nou în discuție această chestiune, iar reclamanții au precizat expres că nu invocă această Dispoziție ca temei pentru acțiunea în revendicare din prezenta cauză. Fața de această precizare expresă a reclamanților, nu s-a mai pus problema suspendării judecății prezentului dosar, fiind suspendat dosarul având ca obiect anularea Dispoziției nr. 8208 din 30 mai 2007 până la soluționarea prezentei cauze, apreciindu-se că dacă se admite cererea reconvențională și se constată că S.D.

dobândise terenul prin uzucapiune, acest lucru va influența și soluția din dosarul privind anularea dispoziției, deoarece Dispoziția respectivă nu mai putea fi emisă de Primărie, aceasta nemaiavând nici un drept asupra terenului. În consecință, Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 nu interesează în prezenta cauză, nefiind invocată de reclamanți, astfel încât nu poate constitui element probator și temei al dreptului de proprietate al reclamanților.

Cu toate acestea, instanța de apel, în considerentele deciziei pronunțate, se raportează la această dispoziție pentru a justifica respingerea excepției lipsei calității procesuale active invocate de apelant și a apelului ca atare, constatând că reclamanții au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul terenului asupra suprafeței de 216,12 mp în litigiu, drept recunoscut prin Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007, care a corectat o pretinsă eroare materială făcută de Primăria Municipiului București în Dispoziția nr. 2611 din 16 martie 2004. Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, deoarece cadrul procesual și temeiul juridic al cererii au fost deja stabilite în prezenta cauză încă din primul ciclu procesual, în sensul că această dispoziție nu este invocată și nu interesează cauza, astfel încât excepția lipsei calității procesuale active nu trebuia soluționată pe baza acesteia.

Pe de altă parte, s-a creat un cerc vicios, din moment ce nu s-a dispus suspendarea judecății prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a litigiului privind anularea acestei dispoziții pentru a se stabili definitiv și irevocabil în ce măsură actul respectiv este valabil, ci dimpotrivă a fost suspendat litigiul referitor la anularea dispoziției până la soluționarea prezentei cauze, pentru ca apoi, în prezenta cauză să fie avută în vedere respectiva dispoziție. - Soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale active este nelegală (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.). Instanța de apel a considerat, în mod greșit, că Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 justifică legitimarea procesuală activă, în condițiile în care, prin dispoziția respectivă, nu s-a restituit reclamanților terenul în litigiu, împrejurare menționată expres în cuprinsul acesteia.

Restituirea a vizat imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 338,48 mp și apartamentele expres indicate, cu cotele de teren aferente, precum și imobilul din București, sector 1, format din teren în suprafață de 619,99 mp teren liber de construcții. Reclamanții-pârâți nu au formulat contestație împotriva acestei dispoziții, astfel încât aceasta a devenit irevocabilă. Dispoziția menționată demonstrează tocmai absența titlului de proprietate al reclamanților. În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare din 7 februarie 1941 și procesul verbal de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, menționate de instanța de apel și prima instanță în justificarea calității procesuale active, recurentul a susținut că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că reclamanții și autorul lor ar fi avut dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren.

Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare din 7 februarie 1941 menționat de instanța de fond, nu rezultă că I.G.T. ar fi dobândit terenul în litigiu în suprafață de 216,12 mp. Contractul de vânzare-cumpărare menționat nu privește această suprafață de teren. De altfel, reclamanții nici nu au prezentat schița de plan menționată în acest contract din care rezultă dimensiunile și vecinătățile imobilului situat în Aleea S. (fostă fundătura S.) și din care să rezulte ca suprafața de 216,12 mp ar fi făcut parte din acest imobil. Această împrejurare a fost menționată de expertul parte al pârâtului-reclamant în opinia depusă la dosarul cauzei, în sensul că, în absența acestei schițe de plan, nu se poate identifica terenul respectiv și nu se poate concluziona că terenul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamanților conform respectivului act de vânzare-cumpărare.

De altfel, chiar reclamanții recunosc în acțiune că autorul lor a dobândit terenul în suprafață de 100,17 mp prin acest act de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1941, or, terenul în litigiu are o suprafață de 216,12 mp. După formularea întâmpinării în cuprinsul căreia s-au invocat aceste aspecte, reclamanții au încercat să susțină că este vorba despre o eroare materială. În al doilea rând, din înscrisurile depuse de reclamanți la dosar rezultă că imobilul deținut de autorul lor conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941 a fost preluat de stat în timpul regimului politic precedent, deci autorul reclamanților a pierdut dreptul de proprietate asupra respectivului imobil, iar ulterior în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții au formulat cerere de restituire în natură a acestui imobil.

Prin dispoziția menționată anterior, nu s-a dispus restituirea în natură și cu privire la suprafața în litigiu de 216,12 mp, dimpotrivă, cererea de restituire în natură a fost respinsă, menționându-se că acest teren este inclus în imobilul din str. F., sector 1 (fără a fi menționată baza legală a acestei includeri și nici modalitatea prin care terenul în litigiul a fost inclus în imobilul din sector 1). În cazul în care ar fi fost proprietarii de drept asupra imobilului în litigiu, reclamanții aveau posibilitatea să formuleze contestație împotriva acestei dispoziții de restituire în termen de 30 de zile de la data comunicării. În condițiile în care nu au exercitat această cale de atac împotriva respectivei dispoziții și au acceptat această soluție, fie au recunoscut în fapt că nu sunt proprietarii de drept ai terenului în litigiu, fie au acceptat din motive necunoscute faptul că nu s-a aprobat restituirea în natură a suprafeței de teren de 216,12 mp.

Recurentul a invocat și faptul că, în procesul verbal din 1944 al Comisiei de Cărți Funciare depus chiar de reclamanți la dosarul cauzei și prezentat încă o dată instanței de apel, figurează suprafața de 925 mp pentru imobilul din Fundătura S. Prin Dispoziția nr. 2611/2004 emisă de Primăria București s-a restituit reclamanților din prezenta cauză: teren în suprafață de 338,8 mp situat în Intrarea S. și teren în suprafață de 619,99 mp situat în Intrarea S., în total 958,79 mp. Așadar, prin Dispoziția nr. 2611/2004 s-a restituit reclamanților o suprafață mai mare decât cea din procesul verbal al C.F. și, în consecință, nu există temei pentru a pretinde vreo altă suprafață de teren de la pârât.

În anul 1940 terenul imobilului din Fundătura S. era de 925 mp, iar în temeiul Legii nr. 10/2001 i s-a restituit 958,79 mp. Recurentul a susținut, totodată, că motivarea instanței de apel este contradictorie, deoarece, pe de o parte, s-a reținut că potrivit actului de vânzare-cumpărare din anul 1941, care și-a menținut valabilitatea ca act juridic civil de la momentul întocmirii lui și până în prezent, reclamanții au un drept de proprietate și justifică în speță calitatea procesuală activă, iar pe de altă parte, s-a arătat că prin Dispoziția nr. 8208 s-a restituit reclamanților și terenul în litigiu. - Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). S-a susținut, în primul rând, că pârâtul este dobânditor de bună credință, deoarece a dobândit imobilul din str. F., sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 mai 2002 încheiat de B.N.P., V.B., de la foștii proprietari, A.D.P., G.C.S. și A.V.E. Aceștia dobândiseră imobilul în temeiul tranzacției consfințite prin sentința civilă nr. 8235 din 7 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, schimbată în parte prin sentința civilă nr. 12434/1999 a aceleiași instanțe, prin care s-a anulat certificatul de moștenitor din 3 martie 1999 emis de B.N.P., I.M. pentru defunctul A.D. Anterior, prin sentința civilă nr. 1078 din 3 februarie 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a constatat că A.D.

este proprietarul imobilului și a fost emisă Dispoziția primarului General al Municipiului București din 20 februarie 1995 și a fost încheiat Procesul verbal de predare primire din 22 mai 1995. Suprafața de 216,12 mp teren este inclusă în acest imobil, așa cum rezultă și din Dispoziția nr. 2611 din 16 martie 2004 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de primarul General. În consecință, acțiunea reclamanților se impune a fi respinsă. În al doilea rând, menținând hotărârea primei instanțe în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale din materia prescripției achizitive, întrucât pârâtul și autorii săi au exercitat posesia asupra terenului în mod continuu și în mod pașnic, fără intermitențe, încă din anul 1941. În speță, operează joncțiunea posesiilor, respectiv unirea posesiei pârâtului cu posesiile anterioare exercitate de D.A.

și succesorii săi, de stat și de A.A.. Condițiile prevăzute de art. 1860 C. civ. pentru invocarea joncțiunii posesiilor sunt îndeplinite în cauză. Astfel, este vorba de posesie propriu-zisă în toate aceste ipoteze, iar posesorul actual a dobândit posesia bunului de la autorul său pe baza unui raport juridic. De asemenea, posesia a fost exercitată în văzul tuturor, inclusiv a reclamanților și au fost săvârșite acte de stăpânire asupra imobilului cu voința de a se comporta ca proprietar exclusiv. Instanța de apel a confundat posesia exercitată asupra acestei suprafețe de teren cu situația restului imobilului din str. F., sector 1, considerând că, întrucât imobilul din str. F. a fost preluat de stat ca bun abandonat de A.E., aceasta nu putea să posede nici terenul în litigiu.

De asemenea, a apreciat în mod greșit că posesia statului asupra terenului în litigiu nu este utilă, de vreme ce atât restul imobilului din str. F., cât și imobilul din str. S., au fost preluate de stat fără titlu. În privința acestor aspecte, recurentul a arătat că posesia sub nume proprietar asupra acestei suprafețe de teren a început anterior anului 1952, respectiv în perioada 1941-1944, când acest teren a fost inclus în imobilul din str. F. și a fost exercitată de A.A., autorul vânzătorilor din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârât la data de 9 mai 2002. Recurentul nu a invocat vreo posesie exercitată de A.E. A.A. a început să posede terenul în litigiu la momentul respectiv, l-a îngrădit incluzându-l în str. F. și l-a stăpânit fără a fi tulburat de adevăratul proprietar.

Raportul de expertiză topo efectuat în apel, la care instanța a făcut referire, dar de concluziile căruia nu a ținut seama, menționează expres faptul că suprafața de teren este inclusă în imobilul din str. F. din perioada 1941-1957, prin compararea planurilor din 1911 și cu cel din 1957, care a fost apoi actualizat în 1977. Expertul a reținut că data limită până la care subparcela în litigiu în suprafață de 233 mp este relevată ca aparținând imobilului din Intrarea S. nr. 8 este anul 1941, fiind neîntemeiată susținerea reclamanților potrivit căreia terenul în litigiu ar fi fost înglobat în str. F. abia în anul 1986, întrucât planurile demonstrează contrariul și anume că respectiva suprafață a fost încorporată mult mai devreme, respectiv în intervalul situat între 1941-1977.

Concluzia expertului decurgând din analiza planurilor se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv depozițiile martorilor, rezultând astfel că terenul în litigiu a fost înglobat în str. F. în intervalul 1941-1944. Constatarea instanța de apel în sensul că din cartea funciară nu rezultă că în anul 1941 ar fi fost pierdută această subparcelă demonstrează din nou confuzia între înscrierea în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare din 1941 și situația reală referitoare la încorporarea terenului în str. F., sector 1, confirmată de planurile de situație. De altfel, pierderea parcelei respective ar fi putut fi evidențiată în cartea funciară doar pe baza unui act juridic care să fie înscris în cartea funciară, ceea ce nu este cazul în speță.

Nici nu s-a invocat faptul că autorul recurentului, A.A., ar fi dobândit această suprafață printr-un act juridic, deoarece, în acel caz, nu se mai punea problema uzucapiunii. Printre obiectivele expertizei topo încuviințate de instanța de apel a figurat și analiza planurilor de situație din 1911, 1957 și 1977, iar expertul și-a fundamentează concluzia pe acestea, astfel încât instanța de apel nu putea ignora această probă cu caracter științific, pe motiv că situația constatată de expert nu rezultă din conținutul cărții funciare. Concluziile raportului de expertiză bazate pe planurile menționate privind momentul de la care terenul în litigiu a fost încorporat în imobilul sunt confirmate și de martorii audiați în cauză, la care instanța de apel nu a făcut nicio referire.

Recurentul a redat pe larg conținutul depozițiilor acestora, menționând și declarația autentificată a unui martor care nu a putut fi audiat de instanța de judecată în mod nemijlocit din motive de sănătate, probe din care rezultă că posesia terenului în litigiu a început în perioada 1941-1944 fiind exercitată de A.A. A.E. nu are nici o legătură cu această posesie, astfel încât faptul că în decizia administrativă de preluare a restului imobilului din str. F. se menționează că ar fi vorba de un bun abandonat de A.E. este lipsită de relevanță. După preluarea imobilului din str. F. de către stat, această posesie a fost continuată de stat, care a exercitat-o, de asemenea, sub nume de proprietar în perioada 1954 - 14 septembrie 1994 (data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1078 din 3 februarie 1994 prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de D.A.).

Dovada posesiei trebuie făcută în momentul inițial, respectiv când aceasta a început, ulterior funcționând prezumția potrivit căreia rămâne continuă și neîntreruptă. Altfel spus, nu mai este necesară o dovadă distinctă cu privire la durata posesiei dacă adversarul posesorului nu invocă el însuși probe care tind să demonstreze că posesia a fost viciată sau că a încetat înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege. Ca urmare, acest viciu poate fi invocat numai de victimele violenței și trebuie probat ca atare. Ambele instanțe de fond au considerat că posesia statului a fost afectată de regimul precarității și au invocat în acest sens violența exercitată asupra restului imobilului din str. F., sector 1 și faptul că restul imobilului din str. S. din care terenul în litigiu ar fi făcut parte inițial a fost preluat de asemenea de stat în mod abuziv.

Aceste aprecieri reflectă din nou confuzia între situația suprafeței în litigiu și cea a restului imobilului din str. F. și nici cu imobilul din str. S., care nu interesează în cauză. Suprafața în litigiu nu a fost preluată de stat prin naționalizare sau expropriere. Dacă a fost preluat abuziv restul imobilului din str. F. și restul imobilului din str. S., este eronat a se considera că a fost vorba de violență și în cazul suprafeței în litigiu. Violența trebuie dovedită de cel care o invocă, în speță de reclamanți, și trebuie dovedită în privința terenului în litigiu, iar nu cu privire la terenurile învecinate.

Pentru ca posesia statului asupra terenului în litigiu să fie viciată, era necesar să se dovedească faptul că violența a fost exercitată asupra persoanei care se pretinde adevăratul proprietar, respectiv I.G.T., în sensul că acesta a fost deposedat prin violență de suprafața de teren în litigiu, care a fost inclusă în imobilul din str. F., sector 1. Or, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece posesia a fost începută de familia A., care au îngrădit întreaga proprietate cu gard.

În aceste condiții, prezumția menționată nu a fost răsturnată, deoarece din nici o probă nu rezultă preluarea de către stat a respectivei suprafețe de teren în 1950 odată cu restul imobilului din Intrarea S. și nici desprinderea ei de către stat din imobilul din Intrarea S. și includerea în imobilul din str. F. Pe de altă parte, în condițiile în care în anul 1950 imobilul din str. F. era proprietate particulară, respectiv proprietatea lui A.A., respectivul imobil fiind preluat de stat abia în anul 1954, statul român nu avea niciun interes să preia în proprietate o suprafață de teren pe care apoi să o alipească la un imobil proprietate particulară. Totodată, din depozițiile martorilor rezultă că posesia sub nume de proprietar asupra acestei suprafețe de teren a început anterior anului 1952, respectiv în intervalul 1941-1944 și a fost exercitată de proprietarul imobilului din sector 1, A.A.

Ulterior a fost continuată de stat, iar din anul 1994 și până la data de 9 mai 2002 această posesie a continuat să fie exercitată de D.A. și succesorii săi, iar începând cu data de 9 mai 2002 de către pârât. Recurentul a mai susținut că posesia sub nume de proprietar asupra terenului în litigiu a început să fie exercitată anterior anului 1952, respectiv în perioada 1941-1944, de A.A. și a fost exercitată până în prezent, în mod neîntrerupt, prin joncțiunea acestor posesii - posesia lui A.A., posesia statului, posesia lui D.A. și succesorii săi, posesia pârâtului, astfel încât sunt întrunite toate condițiile posesiei utile, cu consecința dobândirii dreptului de proprietate al pârâtului asupra imobilului în cauză, prin împlinirea termenului de prescripție achizitivă de 30 de ani.

Statul s-a comportat ca proprietar, iar nu ca detentor precar, cum eronat și nelegal a reținut instanța de apel, continuând posesia începută de A.A., ceea ce este demonstrat și de faptul că statul a cedat dreptul de folosință asupra terenului către chiriașii persoane juridice sau fizice care au avut sediul/domiciliul (în baza unor contracte de închiriere) la adresa din str. F. pe toată durata regimului comunist și chiar după decembrie 1989. De altfel, prin Dispoziția nr. 2611 din 16 martie 2004 emisă de Municipiul București, privind restituirea în natură către reclamanții-pârâți a imobilului teren situat în București, sector 1, a fost recunoscut implicit dreptul de proprietate al pârâtului-reclamant dobândit prin uzucapiune asupra suprafeței de 216,12 mp care formează obiectul prezentului litigiu, acesta în mod special nefiind inclus în suprafața ce le-a fost atribuită în urma restituirii reclamanților-pârâți.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul - pârât a criticat modul de soluționare, prin decizia recurată, a excepției privind lipsa calității procesuale active în cererea în revendicare imobiliară, susținând, pe de o parte - prin prisma cazurilor prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. - că nu trebuia avută în vedere Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 emisă în procedura Legii nr. 10/2001, deoarece nu a fost invocată de către reclamanți drept titlu de proprietate, iar, pe de altă parte - prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -, că actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, invocat drept titlu, nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanților.

Printre argumentele aduse în sprijinul celei din urmă critici, se regăsește și cel referitor la pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului deținut de autorul reclamanților conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941, ca urmare a preluării de către stat anterior anului 1989, dovadă fiind formularea cererii de restituire în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.

Susținerile recurentului referitoare la necesitatea neanalizării legitimării procesuale active în raport de Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 evocă însuși fundamentul cererii de chemare în judecată, respectiv cauza dreptului dedus judecății (causa debendi), din moment ce se pretinde că instanța de judecată ar fi trebuit să analizeze cererea în revendicare exclusiv prin raportare la actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, astfel cum s-a indicat în cererea de chemare în judecată și s-a confirmat în cursul judecății, fără a se lua în considerare Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007. Înalta Curte reține că tribunalul, prin sentința pronunțată, nu a făcut referire la Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 a primarului General al Municipiului București - prin care, modificându-se în parte Dispoziția nr. 2611 din 16 martie 2004, s-a dispus restituirea în natură și a suprafeței de 216,12 mp în litigiu, ce a fost emisă abia în cursul judecății și depusă în Dosarul nr. 3364/3/2008 al Tribunalului București, în urma anulării sentinței judecătoriei inițial sesizate și a reținerii cauzei pentru soluționare în primă instanță.

În condițiile în care instanța de apel, spre deosebire de prima instanță, a făcut referire la Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007, susținerile recurentului tind la invocarea nerespectării de către instanța de apel a prevederilor art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. În analiza acestor susțineri ale recurentului, Înalta Curte pornește de la premisa că prin „cauză a cererii de chemare în judecată” se înțelege situația de fapt calificată juridic, respectiv „motivele de fapt și de drept” la care se referă art. 112 pct. 4 C. proc. civ., elemente pe care reclamantul trebuie să le indice în cererea introductivă de instanță.

În cazul neindicării ori a indicării greșite a temeiului juridic de către reclamant, instanța va face încadrarea juridică, pe baza obiectului și a motivelor de drept invocate. În acest context, se reține că, prin cererea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

de la 1864, reclamanții au învederat că sunt moștenitorii lui I.G.T., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din București, în care era inclusă și suprafața de teren în litigiu, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941. Reclamanții au mai arătat, însă, că acest imobil a fost preluat de către stat anterior anului 1989, iar preluarea a operat fără titlu, prin încălcarea chiar a prevederilor actului normativ pe care s-a fundamentat, precum și a Constituției în vigoare la data preluării, operând principiul încorporat în legislația reparatorie potrivit căruia proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Ca atare, reclamanții au invocat titlul de proprietate al autorului lor, dar în contextul preluării imobilului fără titlu valabil de către stat și, totodată, al parcurgerii și finalizării procedurii Legii nr. 10/2001 fără succes în privința suprafeței de 216,12 mp în litigiu, pentru care nu s-a dispus restituirea în natură, deoarece este inclusă în imobilul proprietatea pârâtului din prezenta cauză. În cursul judecății în primă instanță, după anularea cu reținere, reclamanții au învederat emiterea unei noi dispoziții în procedura Legii nr. 10/2001, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanți și a suprafeței de teren în litigiu. Prin concluziile scrise depuse în acea fază procesuală, reclamanții au arătat că titlul de proprietate pe care îl opun pârâtului este reprezentat de actul de vânzare - cumpărare autentificat din 7 februarie 1941, act juridic ce și-a menținut valabilitatea de la data întocmirii sale și până în prezent, nefiind niciodată anulat.

Valabilitatea sa a fost confirmată prin Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 emisă în procedura Legii nr. 10/2001, consolidând principiul potrivit căruia imobilele preluate în mod abuziv în regimul comunist nu au ieșit niciodată din patrimoniul proprietarilor de drept. În contextul raționamentului juridic regăsit în cererea de chemare în judecată, Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007 putea reprezenta un titlu declarativ de proprietate, cu efecte retroactive, relevant sub aspect probator pentru existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul formulării cererii în revendicare. Reclamanții au arătat constant pe parcursul judecății că titlul de proprietate pe care se fundamentează cererea este reprezentat de actul de vânzare - cumpărare din anul 1941, rezultând că își mențin motivele de fapt din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Validarea ori invalidarea raționamentului construit de către reclamanți este posibilă doar în analiza calității procesuale active, dar este de precizat că, indiferent dacă raționamentul reclamanților este sau nu corect, se impunea referirea la Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007, din moment ce reclamanții i-au dat o anumită valoare juridică în contextul titlului de proprietate invocat.

Aceeași concluzie decurge și din faptul că instanța de apel ar fi trebuit să răspundă motivului de nelegalitate regăsit în apelul pârâtului, în sensul că formularea cererii de restituire în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 dovedește pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului deținut de autorul reclamanților conform contractului de vânzare-cumpărare din 1941, ca urmare a preluării de către stat anterior anului 1989. Cu atât mai mult, ar fi trebuit să se analizeze consecințele emiterii unei dispoziții de restituire în natură a imobilului asupra modului de dobândire a dreptului de proprietate și a dovedirii existenței acestuia în patrimoniul reclamantului din acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie.

Din considerentele deciziei de apel se observă, însă, un echivoc în privința titlului de proprietate reținut ca legitimând pretențiile reclamanților în cererea în revendicare de față, prin modul în care instanța s-a raportat la actul juridic din 1941 și la Dispoziția nr. 8208 din 30 mai 2007, în condițiile în care decizia cuprinde motive contradictorii, în același timp, nu au fost inserate argumentele relevante în evaluarea calității procesuale active, din perspectiva prevederilor legale incidente și în contextul susținerilor și apărărilor părților. Astfel, pentru considerentele ce vor fi expuse, se constată că nu se poate stabili cu certitudine dacă a intervenit o schimbare a cauzei în apel, după cum susține recurentul, totodată, nu este posibilă verificarea legalității deciziei sub aspectu