ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1236/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 1 septembrie 2004, reclamanții A.M.D., B.L.G. și B.L.A. au chemat în judecată pe pârâții C.O., C.F., A.V., O.M., D.S. și D.P. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea acestora de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1. La data de 6 octombrie 2004 pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în motivarea căreia s-au referit și la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1775 din 6 decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a, în dosarul nr. 5825/2002, excepția lipsei calității procesuale active, referindu-se la sentința civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999, excepția prescripției dreptului de a cere anularea contractului de vânzare-cumpărare.

La termenul din 11 ianuarie 2005 instanța din oficiu, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului O.M., iar prin încheierea din 15 februarie 2005 a dispus conexarea la prezenta cauză a dosarului nr. 22557/2004. Prin sentința civilă nr. 2609 din 22 martie 2005 Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis cererile așa cum au fost conexate și formulate de reclamanți, obligându-i pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate imobilul în litigiu. Împotriva acestor sentințe au declarat apel pârâții C.O., C.F., A.V., O.M., D.S., D.P. și O.M. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 615 din 24 martie 2006 a admis apelurile formulate de pârâți, a anulat sentința și a constatat competența Tribunalului București pentru soluționarea cauzei.

Pentru a decide astfel, tribunalul, a constatat că valoarea de impunere a imobilului în litigiu este de 5 miliarde lei, iar competența materială a soluționării litigiului revine Tribunalului București. Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă decizii a fost respins prin decizia nr. 579 din 22 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1712 din 20 decembrie 2007, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis acțiunea formulată de reclamanți și cererea conexă, obligându-i pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilele în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, a reținut, în esență următoarele: Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 16935 din 10 iunie 1926 la Notariatul Tribunalului Ilfov, numita V.P.T., a cumpărat suprafața de 320 mp, situată în Parcul Ioanid. La data de 1 iunie 1926 s-a emis autorizația nr. 227, pentru construirea pe terenul de 320 mp a unei clădiri cu subsol, parter și etaj. Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 de la numita T.V. Din actele de stare civilă depus la dosarul cauzei, prima instanță a reținut, că reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori și pe cale de consecință și calitatea procesuală activă în cauză.

În baza Legii nr. 112/1995 pârâții C.O. și C.F., O.M., D.S. și D.P., și pârâta A.V. au cumpărat de la Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA apartamentele în litigiu, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4032/27444 din 23 aprilie 1999; 1958 din 10 ianuarie 2001; 1909 din 16 ianuarie 2001 și 1910 din 25 octombrie 2000. Procedând la operațiunea de analiză a titlurilor de proprietate, prima instanță, a constatat că titlul reclamanților provine de la proprietarul inițial al imobilului T.V. în timp ce titlurile de proprietate ale pârâților sunt întemeiate pe contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului București, care deține imobilul în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin urmare, pârâții au cumpărat de la un neproprietar, astfel că titlurile lor sunt mai puțin caracterizate. În fine, tribunalul a mai reținut că niciuna dintre acțiunile formulate de către reclamanți și care s-au soluționat nu au vizat analiza pe fond a dreptului reclamanților, fiind formulate împotriva unor instituții ale statului, fie nu și-au justificat calitatea procesuală activă, dar care nu determină imposibilitatea ca reclamanții să poată promova o altă acțiune.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții C.O., C.F., D.S., D.P., O.M., și A.V.; În motivarea cererilor, apelanții-pârâți au criticat faptul că prima instanță, a respins toate excepțiile invocate, fără să motiveze în concret și argumentele pentru care și-a format această convingere, astfel că au reiterat aceste excepții, după cum urmează: a) Excepția inadmisibilității cererii introductive sub următoarele aspecte: Au susținut că nu s-a motivat pe texte legale, de ce acțiunea în revendicare formulată în temeiul art. 480 C. civ., este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cel de-al doilea aspect al inadmisibilității cererii introductive este cel al nerespectării de către reclamanți a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cel de-al treilea aspect al inadmisibilității cererii introductive se referă la faptul că apelanții-pârâți au un titlu de proprietate dobândit conform Legii nr. 112/1995 asupra imobilului revendicat de către intimații-reclamanți, titlu ce nu mai poate fi anulat. b) Excepția autorității lucrului judecat, în raport de sentința civilă nr. 1775 din 6 decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cu privire la inadmisibilitatea unei cererii în revendicare adresată direct instanței atâta vreme cât este în soluționarea cererii formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și constatarea ca nefondată a capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții-apelanți și Primăria Municipiului București prin SC H.N.

SA și restituirea imobilului către reclamanți. c) Reclamanții-intimați nu au făcut dovada calității de moștenitori față de T.V., refuzând depunerea la dosar, a certificatului de moștenitor nr. 1985/1987 pe care l-au invocat ca dovadă a calității lor în dosarul nr. 3478/1999. În susținerea excepției, aceștia au făcut trimitere tot la o sentință definitivă și irevocabilă și anume sentința nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3478/1999. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru conflicte cu minori și de familie, prin decizia nr. 150 A din 9 martie 2009 a admis apelurile declarate de pârâții C.O., C.F., A.V., O.M., D.S. și D.P. împotriva sentinței civile nr.1712 din 20 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reținut, în esență, următoarele: Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201C. civ., are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Potrivit art. 166 C. proc. civ., pentru a nu se afla în situația autorității de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate cu privire la pârâți, obiect și cauză. Sub acest aspect, curtea a analizat considerentele sentinței civile nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 3478/1999, stabilind că în raport cu acțiunea de față există identități de părți, obiect și cauză.

Curtea, a reluat analiza sentinței civile nr. 1313 din 15 noiembrie 1999, prin care a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta C.G.B. și a fost respinsă acțiunea reclamanților A.M.D. și B.L.G. în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și intervenienții C.O., C.F., A.V., A.G., O.M., D.S. și D.P. A mai reținut curtea de apel, că hotărârea judecătorească invocată în susținerea excepției autorității de lucru judecat nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, întrucât la acea dată, redactarea hotărârii intervenea numai în cazul declarării unei căi de atac, însă corelând cererea de chemare în judecată cu împrejurarea că certificatul de calitate de moștenitor de care se folosesc în prezenta cauză reclamanții, certificat întocmit de notarul public A.F.

sub nr. 6 din 16 februarie 2000, care nu exista la data pronunțării primei hotărâri, se poate deduce că admiterea excepției s-a datorat nedovedirii calității de moștenitori ai defunctei T.V. Prin urmare, curtea a constatat că hotărârea judecătorească invocată de către apelanții-intimați în susținerea excepției a rezolvat problema calității intimaților-reclamanți de moștenitori ai defunctei T.V., iar respectiva hotărâre se opune formulării unei a doua acțiuni în revendicare justificată pe această calitate. Ca atare, constatarea făcută în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 6 din 16 februarie 2000 eliberat de notar public A.F. cu privire la acest aspect nu poate fi avută în vedere în contra a ceea ce s-a reținut prin hotărârea judecătorească.

Curtea a mai constatat că, prin actele depuse în susținerea cererii de chemare în judecată reclamanții au urmărit să justifice nu numai calitatea lor de moștenitori direcți ai defunctei T.V., ci și pe aceea de succesori ai lui C.M.D., la rândul său moștenitor al numitei C.A. Operarea acestei moșteniri prin retransmitere, invocate implicit prin mijloacele de probă de care s-au folosit reclamanții, nu a fost supusă discuției și analizei făcute de instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999. Cu toate acestea, curtea a stabilit că certificatele de moștenitor depuse la dosar, nu probează transmiterea nici pe această cale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din patrimoniul defunctei T.V.

în cel al reclamanților. Astfel, potrivit certificatului, C.A., decedată la 23 ianuarie 1985 este moștenitoarea defunctei T.V., căreia, în calitate de soră, i-a revenit cota parte indiviză de 2/4 din masa succesorală. Conform certificatului de moștenitor nr. 1410 din 26 septembrie 1985 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București la data de 13 ianuarie 1985 a decedat C.A. lăsându-l ca legatar universal pe C.M.D. Certificatul de moștenitor nr.68 din 22 aprilie 1996 eliberat de notar public M.R. confirmă, în schimb, doar împrejurarea că reclamanții, în calitate de legatari cu titlu particular, au dobândit numai anumite bunuri individual determinate din patrimoniul defunctului C.M.D., între care nu se regăsește și imobilul în litigiu.

În fine, curtea în considerentele deciziei referindu-se și la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, a analizat consecințele făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exemplificând cauzele Amorăriței împotriva României și Lungoci împotriva României. Împotriva acestei din urmă deciziei reclamanții A.M.D.I., B.L.G. și B.L.A. au declarat recurs invocând motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând criticile formulate, recurenții-reclamanți au arătat că, hotărârea instanței de apel este fundamental greșită întrucât excepția autorității de lucru judecat implică, pe lângă tripla identitate de părți, obiect, cauză și o soluționare în fond a cauzei.

În acest context, o hotărâre judecătorească prin care pricinii i se dă o dezlegare ca urmare a admiterii unei excepții nu poate fi opusă cu lucru judecat în fața unei noi judecăți. Aprecierile instanței de apel cu privire la dezlegarea fondului, condiție esențială pentru existența autorității de lucru judecat, nu pot fi primite. Astfel, cu toate că instanța de apel confirmă că autoritatea de lucru judecat presupune soluționarea în fond a cauzei, opinează că admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, atunci când a pronunțat sentința civilă nr. 1313/1999, reprezintă soluționarea în fond a cauzei.

Reclamanții-recurenți au mai arătat că, situația de fapt s-a schimbat fundamental față de momentul 1999 când a fost pronunțată hotărârea ce li se opune cu autoritate de lucru judecat, întrucât în momentul introducerii noii cereri de chemare în judecată au dovedit calitatea procesuală activă, respectiv calitatea de moștenitori ai autoarei lor, spre deosebire de anul 1999, când le lipsea certificatul de calitate nr. 6 din 16 februarie 2000 eliberat de BNP A.F., care atestă calitatea de moștenitori ai autoarei T.V. În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de instanța de apel cu privire la cauzele Amăriuței contra României și Lungoci contra României recurenții reclamanți au susținut că acestea nu sunt incidente în cauza de față.

În consecință, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: În conformitate cu dispozițiile art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect este întemeiată pe aceiași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate. Examinând incidența dispozițiilor mai sus citate, în cauza de față se constată că cerințele legii nu sunt îndeplinite. Ambele cauze sunt legale între aceleași părți și în aceeași calitate.

Obiectul celor două litigii l-a constituit în ultimă analiză, restituirea imobilului situat în București, sectorul 1. Cauza juridică care a stat la baza acestor cereri, invocată ca atare în ambele litigii, rezidă în dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Raportat la aceste elemente, care configurează câmpul de aplicare al existenței autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că trebuie făcută distincția între excepția peremtorie a lucrului judecat, al cărui rost este pur procedural de a împiedica repetarea proceselor, și lucru judecat ca dovadă în justiție, menit a asigura prestigiul hotărârilor judecătorești. Sub acest al doilea aspect, puterea lucrului judecat nu poate rezulta decât din hotărârea judecătorească prin care acțiunea a fost admisă sau respinsă în fond.

Nu există putere de lucru judecat dacă în primul proces nu s-a judecat fondul litigiului. Or, prin sentința civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de Consiliul General al Municipiului București și a respins acțiunea reclamanților A.M.D. și B.L.G. ca fiind formulată de persoană fără calitate procesuală activă. Așadar, hotărârea mai sus menționată nu poate avea autoritate de lucru judecat atât timp cât prin aceasta nu s-a dezbătut fondul cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamanților, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru a rejudeca pricina în fond la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții A.M.D.I., B.L.G. și B.L.A., împotriva deciziei nr. 150A din 9 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași instanță Curtea de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.