ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 732/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 732/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01 septembrie 2004

pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București reclamanții A.M.D.I., B.L.G. și B.L.A.,

reprezentată de B.L.G., au chemat în judecată pe pârâții C.O., C.F., A.V., O.M.,

D.Ș. și D.P., solicitând instanței obligarea acestora de a lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

La data de 6 octombrie 2004 pârâții au formulat

întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii, excepția

lipsei calității procesuale active și excepția prescripției dreptului de a cere

anularea contractelor de vânzare - cumpărare, excepții care au fost respinse

prin încheierea din 19 octombrie 2004, mai puțin excepția lipsei calității

procesuale active, care a fost unită cu fondul. Ulterior, la termenul din 30

noiembrie 2004, a fost invocată excepția de netimbrare a cererii de chemare în

judecată, respinsă de instanță prin încheierea de la acea dată.

La termenul din 11 ianuarie 2005 instanța a dispus,

din oficiu, introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului O.M., iar

prin încheierea din 15 februarie 2005 a dispus conexarea la prezenta cauză a

dosarului nr. 22557/2004 al aceleiași instanțe, având ca obiect revendicarea

formulată de aceiași reclamanți împotriva pârâtului O.M., având în vedere

strânsa legătură dintre cele două cauze și pentru a se evita pronunțarea unor

hotărâri contradictorii.

La termenul din 15 februarie 2005, pârâții au invocat

excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 1313

din 15 noiembrie 1999 pronunțată în dosarul nr. 3478/1999 de către Tribunalul

București - Secția a III-a Civilă și de sentința civilă nr. 1775 din 6 iunie 2002

pronunțată în dosarul nr. 5825/2002 de către Tribunalul București - Secția a

IV-a Civilă, excepție care a fost respinsă de instanță prin încheierea de la

aceeași dată.

Prin sentința civilă nr. 2609 din 22 martie 2005,

Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității

procesuale active ca neîntemeiată; a admis cererile așa cum au fost conexate,

formulate de reclamanții A.M.D.I., B.L.G. și B.L.A., reprezentată de B.L.G., a

obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

apartamentele situate în imobilul din București, str. Polonă, sector 1, astfel:

pârâții C.O. și C.F., apartamentul nr. 1, etaj 1, pârâta A.V., apartamentul nr.

2, demisol, pârâții O.M. și O.M.n, apartamentul nr. 5, mansardă și pârâții D.Ș.

și D.P. apartamentul nr. 8, mansardă și a respins cererea reclamanților privind

cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat

apel pârâții C.O., C.F., A.V., O.M., D.Ș., D.P. și O.M.n.

Prin decizia civilă nr. 615 din 24 martie 2006,

Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelurile, a anulat sentința

apelată, a constatat competența Tribunalului București pentru soluționarea

cauzei, în raport de valoarea imobilului de peste 5 miliarde lei și a înaintat

dosarul în vederea repartizării aleatorii.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat

recurs reclamanții, care a fost respins prin decizia civilă nr. 579 din 22

martie 2007 de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă.

În rejudecare în fața Tribunalului București pârâții

au reluat excepțiile invocate anterior. Tribunalul a soluționat aceste excepții

prin respingerea lor la termenul din data de 20 noiembrie 2007 și a unit cu

fondul excepția lipsei calității procesuale active.

Astfel, cu privire la excepția netimbrării, instanța a

considerat că sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat s-a

reținut că nu este întrunită condiția identității de părți și nici cea a

identității de obiect și cauză, întrucât în prezentul dosar se solicită

revendicarea în temeiul art. 480 C. civ., iar în cauza anterioară s-a solicitat

a se consta că imobilul s-a preluat fără titlu valabil și a se consta nulitatea

absolută a contractelor de vânzare cumpărare. Față de sentința civilă nr. 1313/1999

pronunțată de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă nu există

autoritate de lucru judecat, având în vedere că s-a soluționat cauza pe

excepție.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare prin compararea de titluri, Tribunalul a respins-o ca

nefondată, întrucât nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice utilizarea

acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil.

Prin sentința civilă nr. 1712 din 20 decembrie 2007,

Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondată excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis cererea de chemare

în judecată și cererea conexă, formulate de reclamanți, i-a obligat pe pârâții C.O.

și C.F. să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților apartamentul nr.

1, situat în București, str. Polonă, sector 1, pe pârâta A.V. să lase în deplină

proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat în București, str. Polonă,

sector 1, pe pârâții O.M.n și O.M. să lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 5, situat în București, str. Polonă, sector 1 și pe pârâții D.Ș.

și D.P. să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 8, situat în

București, str. Polonă, sector 1.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că,

potrivit actului de vânzare-cumpărare din data de 10 iunie 1926, la secția

notariat a Tribunalului Ilfov, V.P.T. a cumpărat terenul în suprafață de 320 m.p. situat în Parcul Ioanid, str. Polonă colț cu str. Piața I. C. Brătianu, de la G.S.S.

La data de 1 iunie 1926 s-a emis autorizația cu nr. 227,

de către Direcțiunea Lucrărilor Tehnice - secția autorizări, pentru construirea

pe acest teren a unei clădiri cu subsol, parter și etaj.

În anul 1933, Primăria Municipiului București -

Direcția generală de cadastru și sistematizare a renumerotat imobilele, astfel

că imobilul în cauză a devenit, așa cum rezultă din înscrisul depus în copie la

dosar și care poartă nr. 2432 din anul 1933.

Așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la

dosarul cauzei, în copie, respectiv certificatul de naștere și de căsătorie,

precum și din declarațiile lui T.I.P., dată în fața notarului public la data de

02 aprilie 2001 și a lui S.V., dată la 10 decembrie 2007, rezultă că T.V. este

aceeași persoană cu T.V., despre care se fac mențiuni în certificatul de moarte

și în certificatul de moștenitor din data de 16 februarie 2000, eliberat de

B.N.P. A.F. S-a constatat că este una și aceeași persoană pentru că sunt

aceleași mențiuni cu privire la părinți și la locul nașterii, fiind evidente

erorile materiale cu privire la nume și la prenume.

Potrivit certificatului de moștenitor din data de 16

februarie 2000 eliberat de B.N.P. A.F., în urma decesului lui T.V. au rămas ca

moștenitori C.A., decedată la data de 23 ianuarie 1985, în calitate de soră, B.L.G.,

nepoată de frate și A.M.D.I., nepot de frate.

Potrivit declarației din data de 8 iulie 1965, A.V. a

acceptat succesiunea de pe urma mătușii sale T.V.

C.A. a lăsat un testament autentificat la data de 16

aprilie 1984 în favoarea nepotului de frate C.M.D. Calitatea acestuia de

moștenitor testamentar a fost constatată prin certificatul de moștenitor din

data de 26 septembrie 1985 întocmit de fostul Notariat de Stat al sectorului 2

București.

C.M.D. a decedat la data de 30 ianuarie 1995 și a

lăsat ca moștenitori legali conform certificatului de moștenitor din data de 22

aprilie 1996 întocmit de B.N.P. M.R. pe reclamanți.

Instanța a constatat pe baza acestor înscrisuri depuse

la dosar în fața primei instanțe de fond, dar și în fața tribunalului, că

reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori ai lui T.V. și, pe cale de

consecință, și calitatea procesuală activă în cauză.

Prin urmare, a fost respinsă ca nefondată excepția

invocată de către pârâți referitoare la lipsa calității procesuale active a

reclamanților.

Tribunalul a mai reținut că imobilul în litigiu a fost

preluat de stat de la T.V. în baza Decretului nr. 92/1950, conform anexei la

acesta, la poziția 7745, așa cum rezultă din adresa nr. 427959 din data de 6

ianuarie 2005 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția evidenței

imobiliare și cadastrale. Din această adresă rezultă că s-a formulat și cerere

în baza Legii nr. 10/2001.

În baza Legii nr. 112/1995, pârâții C.O. și C.F. au

cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, apartamentul nr.

1, etaj 1, din imobil, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, din data de

23 aprilie 1999.

În baza aceleiași legi a cumpărat și pârâta A.V.

apartamentul nr. 2, demisol, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata

în rate din data de 25 octombrie 2000, încheiat cu Primăria Municipiului

București.

Pârâții O.M.n și O.M. au cumpărat apartamentul nr. 5,

mansardă conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din data de

10 ianuarie 2001, încheiat cu Primăria Municipiului București.

La data de 16 ianuarie 2001 au cumpărat apartamentul nr.

8, mansardă pârâții D.Ș. și D.P., conform contractului de vânzare-cumpărare cu

plata în rate, încheiat cu Primăria Municipiului București și actului adițional

la acesta încheiat la data de 8 martie 2001.

În temeiul art. 480 și art. 481 C. civ. tribunalul a

procedat la analiza și compararea titlurilor de proprietate invocate ca

argument în dovada proprietății de către reclamanți, pe de o parte, și de către

pârâți, pe de altă parte.

În acest sens, s-a reținut că titlul reclamanților

provine de la proprietarul inițial al imobilului, respectiv T.V., care a

cumpărat terenul și care a construit casa situată în București str. Polonă.

Titlurile de proprietate ale pârâților sunt întemeiate

pe contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului

București, care deținea imobilul în baza Decretului nr. 92/1950, prin care

imobilul a fost preluat de la T.V.

Tribunalul a constatat că această preluare a fost

abuzivă în raport de prevederile Constituție României din 1949, care garanta

dreptul de proprietate, de prevederile Codului civil român, care la art. 481

prevede că nimeni nu poate fi obligat la cedarea proprietății sale decât în

anumite condiții și cu o justă despăgubire, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Prin urmare, pârâții au cumpărat de la un

neproprietar, astfel că titlurile lor de proprietate sunt mai puțin

caracterizate față de cel prezentat de reclamanți.

Instanța a mai reținut că niciuna dintre acțiunile

formulate până în prezent de către reclamanți și care s-au soluționat nu au

vizat analiza pe fond a dreptului reclamanților, fiind formulate fie împotriva

unor instituții ale statului, fie nu și-au justificat calitatea procesuală

activă, dar care nu determină imposibilitatea ca reclamanții să poată promova o

altă acțiune în care să facă aceste dovezi.

Împotriva acestei hotărâri pârâții au declarat apel.

În motivarea cererii lor, apelanții pârâți A.V., C.O.,

C.F., D.Ș. și D.P. au criticat modul de soluționare a excepțiilor invocate în

fața primei instanțe.

Apelanții O.M.n și O.M. nu și-au motivat cererea de

apel, astfel că instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin decizia civilă nr. 150/09 03 2009, Curtea de Apel

București a admis apelurile, a schimbat în tot sentința apelată și a admis

excepția autorității de lucru judecat, respingând acțiunea pe acest

considerent.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut,

în esență, că există identitate de părți, obiect și cauză între prezenta

pricină și cea soluționată prin sentința civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999 a

Tribunalului București - Secția a III-a civilă, litigiu în care instanța a fost

învestită cu acțiunea în revendicare formulată de reclamanții A.M.D. și B.L.G.

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și cu

intervenienții C.O., C.F., A.V., A.G., O.M.n, O.M., D.Ș. și D.P.

Prin sentința civilă nr. 1313 din 15 noiembrie 1999

pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a fost admisă

excepția invocată de pârâta C.G.M.B. și a fost respinsă cererea ca fiind

formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Împrejurarea că

reclamanții invocă în prezenta cauză certificatul de calitate de moștenitor

întocmit de notarul public A.F. sub nr. 6 din 16 februarie 2000, act care nu

exista la data pronunțării primei hotărâri, nu înlătură incidența excepției

autorității de lucru judecat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții, care s-a soluționat prin decizia civilă nr. 1236/2010, în sensul

admiterii recursului și casării deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare

la aceeași instanță de apel. În esență, în motivarea s-a reținut că în mod

greșit s-a admis excepția autorității de lucru judecat, în condițiile în care

prin sentința civilă nr. 1313/1999 cauza a fost soluționată pe excepție și nu

pe fond.

În rejudecare, prin

decizia nr. 172A din 12 aprilie 2012, Curtea de Apel București – Secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

a admis apelul declarat de apelanții-pârâți, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.L.A., a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca fiind introdusă de o

persoană fără calitate procesuală activă în privința reclamantei B.L.A., a

respins acțiunea ca nefondată în privința celorlalți reclamanți, i-a obligat pe

reclamanți să plătească pârâților O.M. și O.M.n suma de 3000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată aferente judecății fondului, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței atacate cu privire la respingerea excepției lipsei

calității procesuale active a reclamanților B.L.G. și A.M.D.I. și i-a obligat

pe reclamanți să plătească suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel către

pârâții C.O., C.O.M., D.Ș. și P. și A.V.

Curtea a constatat că s-au formulat, în esență, patru

motive de apel: primul referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare, al doilea care vizează excepția autorității de lucru judecat cu

privire la lipsa calității procesuale active reclamanților, prin raportare la

sentința civilă nr. 1775/2002 a Tribunalului București, al treilea motiv se

referă la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților față de

cele statuate prin sentința civilă nr. 1313/1999 a Tribunalului București, iar

prin cel de-al patrulea motiv s-au formulat critici legate de fondul

revendicării.

În ceea ce privește primul motiv de apel, în cadrul

căruia apelanții au susținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare

formulată după apariția Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că imobilul

revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului

comunist, astfel că examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în

considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile

stabilite de instanța supremă prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul

legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra

admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior

intrării în vigoare a legii nr. 10/2001.

Instanța supremă a arătat ca, neexcluzând de plano

posibilitatea exercitării acțiunii in revendicare, datorita deficiențelor de

reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un

mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenție

legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția

Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a

acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza

in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun în sensul

Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate

precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din CEDO, care consacră

dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul

concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea

pe fond a pretenției reclamantului.

Reținând că reclamanții au făcut demersuri pentru

restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii lor,

prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea a apreciat că aceștia

justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a

dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, motiv pentru care

instanța de apel a considerat că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare. Faptul că pârâții au un titlu de proprietate asupra apartamentelor

în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natura să

conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi

valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu

de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să

confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de

preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia nr. 33/2008, pronunțată în

interesul legii.

Cu privire la cel de-a doilea motiv de apel, relativ

la excepția autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că prin sentința

civilă nr. 1775/2002 pronunțată de Tribunalul București, s-a respins ca

inadmisibil primul capăt de cerere, referitor ca constatarea nevalabilități

titlului statului și ca nefondate celelalte două capete de cerere, având ca

obiect constatarea nulități absolute a contractelor de vânzare cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la imobilul în cauză,

respectiv repunerea părților în situația anterioară și restituirea acestuia

către foști proprietari.

Curtea a considerat că nu se poate reține autoritatea

de lucru judecat a acestei sentințe deoarece, în acel litigiu, tribunalul s-a

raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 în analiza nevalabilității titlului

statului, chestiune care nu poate fi considerată ca echivalentă cu o acțiune în

revendicare. Pe de altă parte, problema admisibilității acțiunii în revendicare

se impune a fi examinată de instanță în momentul de față prin raportare la cele

statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008 și nu exclusiv prin raportare

la prevederile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel,

Curtea a constatat că recurenții au invocat, pe de o parte, lipsa calității

procesuale active a reclamanților, întemeindu-se pe înscrisurile doveditoare

produse de reclamanți, iar pe de altă parte, au invocat în susținerea acestei

critici sentința civilă nr. 1313/1999 a Tribunalului București.

Respectând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea

a constatat că este inutilă reanalizarea acestei chestiuni, din perspectiva

celor reținute prin sentința civilă nr. 1313/1999 a Tribunalului București,

acest aspect fiind tranșat prin decizia instanței supreme în primul ciclu

procesual.

Procedând la examinarea chestiunii legitimității

procesuale active a reclamanților prin raportare la materialul probator

existent la dosar, Curtea a reținut că reclamanții B.L.G. și A.M.D.I. au

calitatea de moștenitori legali față de T.V., potrivit certificatului de

moștenitor, ceea ce le conferă posibilitatea de a solicita retrocedarea

imobilului în litigiu, având calitate procesuală activă în cauză.

Curtea a apreciat că situația reclamantei B.L.A. este

diferită, deoarece este fiica reclamantei B.L.G. și, având în vedere că în

cadrul unei clase de moștenitori funcționează principiul proximității gradului de

rudenie, aceasta nu are vocație succesorală concretă la moștenirea fostului

proprietar, fiind înlăturată de mama sa. Pe cale de consecință, Curtea a

reținut că reclamanta B.L.A. nu poate veni la moștenirea mătușii sale, astfel

că nu justifică legitimitate procesuală activă pentru a formula prezenta

acțiune.

Analizând cel de-al patrulea motiv de apel, prin care

apelanții au invocat, în esență, aplicarea cu prioritate a Legii nr. 10/2001,

având în vedere caracterul său de lege specială, precum și caracterul legal al

dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în baza

Legii nr. 112/1995, Curtea a avut în vedere, raportat la decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, elementele pe care instanța, învestită cu

o acțiune în revendicare trebuie sa le analizeze în concret, ținând cont de

particularitățile cauzei.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui „bun”

în patrimoniul reclamanților, Curtea, raportându-se la jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, a reținut că

reclamanții

au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea

regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

care este nesoluționată de unitatea deținătoare, au formulat o acțiune

întemeiată pe decizia în interesul legii nr. XX/2007, doar pentru spațiile

neînstrăinate din imobil, soluționată în sensul admiterii prin sentința civilă

nr. 1761 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului București și obligării

Municipiului București în calitate de pârât la restituirea în natură a părților

din imobil, care fac obiectul contractelor de închiriere, împreună cu terenul

aferent, iar în privința apartamentelor vândute în baza legi nr. 112/1995,

contractele nefiind anulate, soluția a fost aceea de acordare de măsuri

reparatorii prin echivalent, care se vor stabili în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005. Constatând că acțiunea în revendicare a fost formulată în

anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a

abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că

reclamanții se pot prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește apartamentele

revendicate în cauză), care intră în noțiunea de „bun”, consacrată de

prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a

valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții, Curtea a avut în vedere

pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta

cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001,

acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia

pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul

unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului

reparatoriu al acestei legi, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare

și faptul că pârâții sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra

apartamentelor în litigiu, dovedite prin contractele de vânzare cumpărare

perfectate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate a

fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, care a

fost respinsă irevocabil. Pe cale de consecință, și pârâții se pot prevala de

existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de

proprietate asupra apartamentului în litigiu.

Curtea a mai reținut că, deși din analiza reglementărilor

interne care conferă dreptul la măsuri reparatorii în echivalent,

compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării,

datorită deficiențelor de funcționare a Fondului Proprietatea, la soluționarea

prezentei cauze trebuie să fie avute în vedere și cele statuate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu contra României,

care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe

cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra

imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor

legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile

judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie

titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul

patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională.

În speță, reclamanții au un interes patrimonial care

intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din primul Protocol

adițional la CEDO, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri

la valoarea apartamentelor revendicate, acesta fiind nivelul actual la care

legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o

modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță

deosebită, Curtea a apreciat că nu poate fi ignorată și că se impune a fi

aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art.

1 din primul Protocol adițional la CEDO.

Această soluție se impune și în considerarea

celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, în sensul că în acest mod

se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui

drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și

valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul

reparator al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea a reținut

că reclamanții sunt deținătorii unei valori patrimoniale care intră sub

incidență dispozițiilor art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO, constând

într-un drept de creanță, reprezentat de despăgubirile bănești pe care le vor

primi în cadrul sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că intimații nu au un

drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea

revendicării, în condițiile în care și pârâții sunt beneficiarii unui „bun” în

sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate.

Față de toate aceste aspecte, Curtea a concluzionat că

soluția primei instanțe nu este corectă, în sensul că în mod neîntemeiat s-a

admis acțiunea și s-a dispus retrocedarea apartamentelor din imobil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții

A.M.D.I. și B.L.G., invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea primului motiv de recurs se arată că, deși

motivarea deciziei recurate pare a fi suficientă și prin urmare temeinică prin

amplitudinea sa, nu cuprinde în mod concret motivele pe care se sprijină, iar

prin considerente se creează o situație contradictorie.

Astfel, deși Curtea statuează că atât reclamanții cât

și pârâții dețin un „bun” în sensul Convenției, nu motivează care a fost

raționamentul avut în vedere la acordarea preferinței bunului deținut de

pârâți.

Cu toate că, în aparență, instanța de apel a menționat

care este motivul pentru care nu procedează la compararea titlurilor exhibate

de către părți, în realitate nu a făcut decât să analizeze posibilitatea

reclamanților de a beneficia, ulterior, de o eventuală despăgubire prin

echivalent, deși chiar și pârâții au această posibilitate.

Deși se face vorbire de ineficiența procedurii de

despăgubire stabilită de Legea nr. 247/2005, instanța apreciază totuși că

Fondul Proprietatea a început să funcționeze într-o manieră care să fie

considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, deși sistemul

de despăgubire prevăzut de legea specială nu a suferit nicio modificare

relativă la accelerarea acordării reparației, iar pe de altă parte, la mai

puțin de o lună de la data pronunțării deciziei recurate se împlinea termenul

de 18 luni stabilit de Curtea Europeană în cauza pilot, fără ca statul să fi

luat vreo măsură, în condițiile în care procedura de acordare a despăgubirilor

este suspendată.

Recurenții mai susțin că decizia în interesul legii nr.

33/2008 nu a fost corect aplicată, deoarece această decizie recunoaște

legitimitatea și admisibilitatea acțiunii în revendicare atunci când normele de

drept aplicabile cauzei sunt incompatibile sau contrare Convenției. Calea

oferiră de legea specială nu este una efectivă, ceea ce conduce la aplicarea Convenției

cu prioritate și la înlăturarea legii speciale. Instanța de apel a procedat

nelegal atunci când nu a comparat titlurile de proprietate exhibate de către

părți și a apreciat că procedura de despăgubire actuală este una efectivă, când

în realitate la data pronunțării hotărârii nu se schimbase nimic în procedura

de atribuire a acestor despăgubiri, schimbări de natură a face această

procedură una efectivă, astfel cum a stabilit Curtea Europeană în nenumărate

hotărâri.

În opinia recurenților, acțiunea de drept comun este o

procedură cu finalitate certă, respectiv, redobândirea, la capătul unei

proceduri judiciare obișnuite, a dreptului asupra bunului, cu toate atributele

sale. Acțiunea exercitată pe calea legii speciale are o serie de inconveniente

și limitări incompatibile cu Convenția, cum ar fi: procedura îndelungată,

caracterul repetitiv al încălcărilor, imposibilitatea recuperării în natură a

imobilelor care au fost vândute, intervenția puterii legiuitoare în mecanismul

aplicării legii cu consecința limitării situațiilor în care este posibilă

restituirea în natură, lipsa oricărei speranțe legitime de indemnizare într-un

termen rezonabil. În acest context, rațiunea avută în vedere de instanța de

apel la pronunțarea hotărârii atacate este neconformă cu realitate și implicit

nelegală, întrucât reține că acțiunile la Fondul Proprietatea, fiind cotate la

bursă, conferă acestuia o perspectivă de funcționare în sensul acordării unor

despăgubiri efective, însă omite faptul că aceste acțiuni au o valoarea mai mică

decât valoarea despăgubirii cuvenite în sine.

În continuarea argumentării recurenții fac referire la

cauzele soluționate de Curtea Europeană în contradictoriu cu statul român, în

care s-a reținut că mecanismul stabilit de legea specială nu este viabil și nu

este de natură să asigure o despăgubire corespunzătoare prejudiciului suferit,

inclusiv la hotărârea din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, în

care Curtea Europeană a constatat deficiența sistemului român de despăgubire

sau de restituire. Instanța de apel trebuia să țină seama de aceste hotărâri cu

efecte directe asupra ordinii juridice interne a statului în cauză și să

înlăture acele norme naționale incompatibile cu Convenția.

Se mai susține că instanța de apel în mod nelegal a

analizat raportul juridic dedus judecății prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001

și nu a comparat titlurile exhibate de părți.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de

recurs, invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., nu este fondată, deoarece instanța de apel a expus pe

larg în corpul deciziei recurate care au fost motivele de fapt și de drept care

i-au format convingerea că acțiunea formulată de reclamanți nu poate fi admisă.

Pretinsele contradicții între considerente, invocate

în cadrul aceluiași motiv de recurs, constituie de fapt nemulțumiri ale

reclamanților sub aspectul modului de argumentare al instanței de apel, care nu

coincide cu propriul lor punct de vedere.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au un

interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din

primul Protocol adițional la CEDO, reprezentat de un drept de creanță, constând

în despăgubiri.

Acest interes patrimonial

se concretizează în dreptul

la măsuri

reparatorii în echivalent la valoarea apartamentelor revendicate, acesta fiind

nivelul actual la care legea specială înțelege să acorde o reparație

echitabilă.

În ceea ce privește situația pârâților, instanța de

apel a reținut că aceștia

sunt titularii

actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedite

prin contractele de vânzare cumpărare perfectate în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, a căror valabilitate a fost contestată pe calea unei acțiuni în

constatarea nulității absolute, care a fost respinsă irevocabil. Pe cale de

consecință,

a conchis instanța de apel,

pârâții se pot prevala de existența unui bun în sensul

Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului

în litigiu.

În consecință, nu poate fi reținută afirmația

recurenților în sensul că instanța de apel ar fi recunoscut atât reclamanților,

cât și pârâților dreptul la „bun” în sensul de drept de proprietate asupra

imobilului în natură.

Atunci când instanța de apel a apreciat că reclamanții

nu pot pretinde

obligarea pârâților să le predea în natură

apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 și-a motivat, în esență,

această soluție

pe baza celor statuate de Curtea Europeană în cauza pilot

Maria Atanasiu contra României, în sensul că simpla constatare pe cale

judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului

poate valora doar o recunoaștere a dreptului la despăgubiri, respectiv dreptul

de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția

inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale

pentru obținerea acestora.

Ca atare, este nefondată susținerea recurenților în

sensul că instanța de apel nu și-ar fi motivat

raționamentul avut în vedere la acordarea preferinței „bunului”

deținut de pârâți.

Curtea de apel, făcând aplicarea principiului statuat

în această hotărâre pilot, a recunoscut reclamanților un interes patrimonial

care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din primul Protocol

adițional la CEDO, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri

la valoarea apartamentelor revendicate, drept care trebuie valorificat

împotriva statului și nu împotriva actualilor proprietari, care la rândul lor au

un „bun”actual.

Faptul că instanța a analizat posibilitatea

reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent nu implică

vreo nelegalitate a hotărârii din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ. și nici nu atrage incidența vreunui alt motiv de

recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ. De asemenea, faptul că pârâții ar fi

avut posibilitatea - în condițiile în care s-ar fi admis acțiunea - să se

îndrepte împotriva statului pentru acordarea de despăgubiri,

nu reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii

pronunțate de instanța de apel, deoarece în cadrul acțiunii în revendicare

formulată de reclamanți trebuie examinată (prin prisma criteriilor stabilite

prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 și a celor statuate în practica

CEDO) posibilitatea pe care o au reclamanții de a obține restituirea în natură

ca formă de reparație, nicidecum un raport juridic viitor ce s-ar naște între

pârâți și stat ca rezultat al unei eventuale soluții de admitere a prezentei acțiuni

.

În ceea ce privește critica reluată de mai multe ori

în dezvoltarea motivelor de recurs, potrivit căreia instanța de apel, d

eși face vorbire de ineficiența procedurii de

despăgubire stabilită de Legea nr. 247/2005, apreciază totuși că Fondul Proprietatea

a început să funcționeze într-o manieră care să fie considerată echivalentă cu

acordarea unei despăgubiri efective,

Înalta

Curte constată că această critică se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., urmând a fi examinată odată cu celelalte argumente subsumate

acestui motiv de recurs.

Astfel, în susținerea acestui motiv de nelegalitate

reclamanții invocă, în esență, greșita aplicare a deciziei în interesul legii,

faptul că procedura prevăzută de legea specială este ineficientă și, deci,

trebuie înlăturată, cu consecința aplicării cu prioritate a Convenției și a

jurisprudenței CEDO și că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr.

10/2001, deși era învestită cu o acțiune în revendicare în cadrul căreia

trebuiau comparate titlurile exhibate de părți.

Înalta Curte constată, contrar celor susținute de

recurenți, că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a deciziei în

interesul legii analizând, funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

După cum rezultă din considerentele deciziei date în

scopul unificării practicii judiciare, constatarea ineficienței sistemului de

despăgubire reglementat de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 nu este

suficientă pentru a se ajunge la soluția admiterii unei acțiuni în revendicare

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect un

imobil preluat de stat în mod abuziv, în situația în care pârâtul are un „bun”

actual. Astfel cum instanța supremă a reținut expres în considerentele deciziei

în interesul legii, o soluție de admitere a unei astfel de acțiuni ar avea ca

efect privarea pârâtului de un bun în sensul Convenției, ceea ce ar însemna ca

nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu

Convenția, ci un particular. Tocmai de aceea, în finalul considerentelor

deciziei în interesul legii se precizează că „aplicarea altor dispoziții legale

decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare

Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de

Convenție aparținând altor persoane”.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere, în mod

corect, aspectele reținute în hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României

(publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010).

Spre deosebire de practica instanței europene,

anterioară acestei hotărâri, care permitea recunoașterea unui drept la

restituire a bunului ca urmare a simplei constatări a nevalabilității titlului

statului, în cauza Atanasiu și alții contra României, se arată, însă, că un

„bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului

în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafele 141, 142 și 143).

Așadar, reclamanții din prezenta cauză, care nu se

prevalează de o decizie, administrativă sau judiciară, prin care să se fi

dispus restituirea în favoarea lor a apartamentelor revendicate, pot pretinde

doar un drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001,

ce urmează a fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori

printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de

grație stabilită de Curtea Europeană în acest scop).

Față de criteriile stabilite prin decizia în interesul

legii nr. 33/2008 și în raport de hotărârea instanței europene în cauza

Atanasiu și alții contra României, ulterioară deciziei nr. 33/2008, acțiunea în

revendicare formulată de reclamanți nu mai poate primi o rezolvare în temeiul

clasicei comparări a titlurilor de proprietate. Fiind revendicat un imobil

preluat de stat în mod abuziv, printr-o acțiune introdusă pe rolul instanțelor

judecătorești după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, modul de rezolvare

se circumscrie regulilor stabilite de instanța supremă și, respectiv, de

instanța europeană, prin cele două hotărâri menționate, obligatorii pentru

instanțele naționale.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte

constată că sunt lipsite de fundament motivele de recurs invocate de recurenții

reclamanți, situație în care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul acestora a fost respins, ca nefondat.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de

apărătorul intimaților,

instanța de

recurs nu le poate acorda, în condițiile în care cererea a fost formulată după

închiderea dezbaterilor și după ce apărătorul recurenților - reclamanți

părăsise sala de judecată, fără a fi asigurată contradictorialitatea și

posibilitatea părților adverse de a-și expune apărarea cu privire la această

solicitare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții A.M.D.I. și B.L.G. împotriva deciziei nr. 172A din 12 aprilie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie

2013.