ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7152/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele. Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamantul M.O. a chemat în judecată pe pârâții C.I. și C.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate imobilul situat în București, sector 3. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul se compune din teren în suprafață de 239 m.p. și a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996 autentificat de către Biroul Notarului Public D.N.E. de la vânzătoarea R.E., care la rândul ei îl dobândise de la mama sa. Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripțiuni imobiliare al Judecătoriei sectorului 3 București, fiind opozabil erga omnnes.

Ulterior, ca urmare a unui demers infracțional, terenul a fost scos din patrimoniul reclamantului în baza unei procuri, în favoarea cumpărătorului M.G. În baza deciziei Tribunalului București, procura în cauză a fost anulată, considerându-se că nu a existat consimțământul reclamantului de a da mandat. Între timp, imobilul a fost înstrăinat către C.A. și C.I. În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. În cauză, pârâții au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât au fost de bună-credință la încheierea actelor juridice. Prin sentința civilă nr. 11185 din 17 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea imobilului.

Pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 26 ianuarie 2008. La data de 22 aprilie 2008, reclamantul și-a precizat cererea, învederând că obiectul cauzei este revendicare prin comparare de titluri, titlul său fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâților. Prin sentința civilă nr. 140 din 03 februarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea precizată; a obligat pârâții C.I. și C.A. să lase reclamantului M.O., în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 239 m.p.

Tribunalul a analizat actele și lucrările dosarului, reținând următoarele situații de fapt și de drept: Reclamantul este proprietarul imobilului litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996. Pârâții sunt proprietari asupra aceluiași imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 1997. Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 5362/2005, de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 2926 din 27 mai 1997 și a contractului de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997, prin care reclamantul din prezenta cauză ar fi vândut imobilul litigios numitului M.G.

Acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatura de specialitate în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui, de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice în doctrină și în jurisprudență, se consideră că în cazul unei asemenea acțiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, având câștig de cauză titlul care este mai bine caracterizat, care este mai vechi. Reclamantul deține imobilul litigios în baza unui titlu valabil încheiat la data de 05 ianuarie 1996, bucurându-se de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pârâții dețin imobilul prin cumpărare de la numiții M.M. și M.E.A. în baza titlului din 02 octombrie 1997, care la rândul lor au dobândit imobilul de la M.G., acesta neavând un „bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece titlul său, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 a fost desființat în urma constatării nulității absolute. În această situație, pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar, motiv pentru care titlul lor nu poate fi preferabil titlului reclamantului. Tribunalul a reținut că titlul reclamantului este mai preferabil, fiind mai vechi decât cel al pârâților, motiv pentru care în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., pârâții au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață de 239 m.p.

Împotriva acestei sentințe civile, la data de 04 martie 2009, pârâții C.A. și C.I. au formulat apel, prin care au solicitat admiterea apelului și desființarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de fond, iar în subsidiar, admiterea apelului, desființarea hotărârii și pe fond respingerea acțiunii reclamantului. În motivare, au arătat că în mod greșit, instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea normelor imperative privitoare la competența materială. Cererea a fost înregistrată inițial la Judecătoria sectorului 3 București și înainte de solicitarea probelor, reclamantul a cerut declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București, declarând fără o altă probă, că imobilul revendicat are o valoarea mai mare de 100.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 11185 din 17 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București. La primul termen de judecată această instanță a pus în vedere reclamantului să facă dovada valorii bunului revendicat, dispunând în acest sens, efectuarea unei expertize de evaluare a bunului, onorariul fiind în sarcina reclamantului. Reclamatul nu a insistat în efectuarea acestei lucrări, cauza tergiversându-se aproape un an și jumătate numai pentru a se face dovada învestirii legale a instanței, pe competență materială după valoare. Apelanții au menționat că la data de 27 ianuarie 2009, instanța a procedat la judecarea cauzei fără administrarea probei esențiale, respectiv expertiza de evaluarea a bunului.

Instanța și-a încălcat propria hotărâre și în același timp, a încălcat dispozițiile imperative privind competența materială, lăsând practic aceste reguli de competență la aprecierea reclamantului care și-a evaluat ipotetic bunul. În opinia apelanților, în mod greșit instanța a soluționat cauza în lipsa pârâtului, care, în raport de poziția consecventă a instanței de până atunci, știa că procesul este în stare de amânare pentru lipsa expertizei, dezechilibrând în acest mod, raporturile procesuale dintre părți și favorizând în mod vădit reclamantul din această cauză. Procesul a fost soluționat practic prin surprindere, în mod intempestiv, fără administrarea vreunei probe, deoarece nici nu se ajunsese la termenul de administrare de probe în această cauză, procesul aflându-se în faza de rezolvare a problemei prealabile a competenței materiale.

Această modalitate de rezolvare a cauzei reprezintă o modalitate clară de încălcare a dreptului la apărare al pârâtului, instanța pronunțându-se numai pe afirmațiile reclamantului din acțiune. Practic, instanța nu a soluționat în mod legal fondul cauzei, privându-l pe pârât de dreptul la apărare. În opinia apelanților, acesta este motivul pentru care cauza trebuie rejudecată de aceeași instanță. Pe acest aspect, apelanții au solicitat să se dispună efectuarea expertizei de evaluare a bunului, luând act că ei contestă valoarea declarată de către reclamant. Deoarece sunt în prezența unui motiv de ordine publică, instanța urmează să dispună administrarea acestei probe pentru verificarea competenței materiale a instanțelor.

Apelanții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii pe principiul că nu se poate invoca în instanță, propria culpă. În speță, reclamantul a avut cunoștință despre vânzarea bunului de către mandatar, contribuind prin atitudinea sa, la menținerea într-o eroare invincibilă a cumpărătorilor de bună-credință. Astfel, reclamantul a lăsat posesia bunului, mandatarului ce a transmis-o tuturor dobânditorilor ulteriori. Așa cum au dovedit, între reclamant și mandatar a existat o înțelegere prin care procura pretins a fi falsă, a fost negociată ca un titlu la purtător, ea fiind remisă mandatarului, pentru descărcarea de o datorie față de acesta. Apelanții au precizat că procura așa-zis falsificată îl acoperă în mod curios, nu pe mandatarul care ar fi săvârșit falsul și al cărui nume și adresă se regăsesc în procură, ci pe reclamant.

Sub acest aspect, cauza acțiunii a fost și imorală, existând înțelegerea între reclamant și mandatar cu privire la înșelarea eventualilor cumpărători. Apelanții au precizat că vor dovedi cu înscrisuri și cu martori acest aspect din care să rezulte că reclamantul a fost în posesia a două rânduri de contracte de vânzare-cumpărare a aceluiași bun, unul cu datele reale ale numelui său, iar altul cu numele modificat și care a fost remis împreună cu procura mandatarului. Ambele contracte au fost eliberate de același notar public. De altfel, apelanții au arătat că se află în prezența unui fapt atipic de înșelăciune în convenții, deoarece în procura pretins a fi falsă, mandatarul ce se presupune că a falsificat-o, și-a trecut datele reale cu privire la nume și domiciliu, ceea ce a condus la identificarea sa.

În procură, datele false sunt cu privire la reclamant și apare ilogic ca mandatarul să fi falsificat datele reclamantului și nu pe ale sale, spre a scăpa de răspundere. În cauza de anulare a actului, mandatarul a declarat că a primit această procură, în contul unei datorii, situație absolut plauzibilă, deoarece datele de identificare ale acestuia din procură, sunt reale. În speță, nu poate fi vorba de o comparare de titluri, cât timp reclamantul s-a folosit de titlul său de proprietate spre a-și achita o datorie, în același timp, spre a putea să-și redobândească bunul pe calea unei acțiuni în justiție, cu motivarea că nu a avut cunoștință despre această înstrăinare. Apelanții au solicitat instanței de apel să fie atașat Dosarul nr. 5362/2005 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, în care se află toate probele din care ar rezultat înțelegerea dintre reclamant și mandatar.

Și-au întemeiat apelul pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 327/A din 20 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 73 din 19 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, iar, pe cale de consecință, a admis apelul pârâților, a schimbat în tot, hotărârea și a respins ca atare acțiunea. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a analizat cu prioritate excepțiile în conformitate cu art. 137 C. proc. civ. (excepția autorității de lucru judecat fiind o excepție de fond), cunoscând faptul că excepțiile de fond se aseamănă cu cele de procedură, cât și cu apărările de fond propriu-zise.

A reținut că prin decizia civilă nr. 73/A din 19 ianuarie 2007, a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a reținut că s-a soluționat definitiv și irevocabil constatarea nulității procurii autentificate din 27 mai 1997, a Biroului Notarilor Publici Asociați C.V. și A.D. și a contractului de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 autentificat la același notariat. S-a reținut prin considerente că numiții C.I. și M.M. nu au fost de rea-credință. Acțiunea intentată inițial de M.O. la Judecătoria sectorului 3 București are ca obiect imobilul - teren din București, sector 3, în suprafață de 239 m.p. (indicându-se vecinătățile). În cauză, s-a invocat procura din 27 mai 1997 autentificată la Biroul Notarilor Publici Asociați C.V.

și A.D. cu referire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între O.M. și M.G. (act prin care O.M. i-a transferat dreptul de proprietate asupra terenului lui M.G.). Așa fiind, Curtea a apreciată că este clar că există autoritate de lucru judecat (fără a argumenta în detaliu, părțile, obiectul, cauza și calitatea). Ca atare, cum excepția a fost găsită ca întemeiată, potrivit art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în tot sentința civilă apelată. La data de 28 iulie 2010, reclamantul M.O. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 327/A din 20 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 3350/3/2008, prin care a solicitat casarea acesteia cu trimitere spre rejudecarea cauzei, la aceeași instanță.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel au vizat aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancționarea nulității [art. 105 alin. (2) C. proc. civ.], în condițiile în care nu au fost incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. privind instituția puterii de lucru judecat întrucât obiectul dedus judecății îl constituie o acțiune în revendicare. De altfel a arătat reclamantul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar considerentele ei nu se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare care în opinia reclamantului, este de natură să determine casarea hotărârii pentru lipsa motivării ei.

Prin decizia nr. 3346 din 11 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul M.O., împotriva deciziei civile nr. 327/A din 20 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a arătat prin prisma motivelor de recurs invocate, respectiv a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., că dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. consacră principiul general potrivit căruia orice hotărâre trebuie motivată, dispoziție edictată atât în interesul unei bune administrări a justiției și a încrederii ce trebuie să o inspire justițiabilului, cât și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Or, pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorii sunt obligați să expună motivele de fapt și de drept ce au format convingerea în adoptarea soluției. Ca atare motivarea unei hotărâri trebuie să fie în perfectă concordanță cu actele de la dosar, întrucât, în caz contrar, ea echivalează cu o nemotivare. Motivarea hotărârii nu este o problemă de volum, ci de conținut și de esență, înlăturând arbitrariul și determinând totodată limitele exercitării controlului judiciar. Astfel, din perspectiva celor expuse, hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care se reține că „există autoritate de lucru judecat, fără a argumenta în detaliu părțile, obiectul, cauza și calitatea”.

Or din perspectiva excepției dirimante, absolute și peremptorii, se impunea analiza cauzei prin prisma condițiilor exprese și imperative ale art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., respectiv a existenței sau inexistenței triplei identități de obiect, cauză și părți. Analizarea acestor aspecte se impunea cu atât mai mult cu cât se impunea conexarea dosarului civil nr. 36716/3/2005 al Tribunalului București, pentru clarificarea tuturor aspectelor juridice ce vizează situația juridică a imobilului din litigiu care a format obiectul mai multor operațiuni juridice. Din perspectiva celor expuse și a faptului că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., controlul judiciar este imposibil de exercitat, motiv pentru care în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs a admis recursul, a casat hotărârea instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. La data de 30 mai 2011, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 5028/2/2011. În rejudecare, potrivit dispozițiilor obligatorii ale instanței de recurs, s-a dispus atașarea dosarului civil nr. 36716/3/2005 al Tribunalului București, cu toate dosarele din căile de atac împotriva hotărârii pronunțate în acest dosar indicat. La termenul de judecată din data de 20 octombrie 2011, Curtea a luat act de mențiunea tuturor părților, în sensul lipsei oricărei cereri de probe.

La același termen de judecată, Curtea a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată cu ocazia primei judecăți a apelului, pentru considerentele ilustrate în cadrul încheierii de dezbateri. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 775/A din 27 octombrie 2011, a respins apelul. Curtea de Apel a reținut: 1.I. Sub un prim aspect, competența materială este aptitudinea recunoscută de lege, unei instanțe judecătorești sau unui alt organ cu activitate jurisdicțională din mai multe de grade diferite, de a judeca o anumită pricină. Competența materială (ratione materiae) presupune, așadar, o delimitare între instanțe de grade diferite.

Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdictionale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii), reprezentând norme absolute, cu caracter imperativ, de la care părțile nu pot deroga, nici chiar cu autorizarea instanței de judecată. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., „Tribunalul judecă: 1. în primă instanță: (...) b) procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON”. Rezultă, așadar, că tribunalul este instanța de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, a cauzelor al căror obiect are o valoare superioară plafonului menționat. II. Pe de altă parte, așa cum s-a statuat în doctrina și practica judiciară, competența materială a instanței, sub aspectul său procesual, se stabilește în funcție de valoarea indicată în cererea introductivă de instanță.

Prețuirea obiectului cererii de chemare în judecată se face conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ., de către reclamant. Se are deci, în vedere, valoarea bunului litigios de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Dacă această valoare este contestată ori instanța are îndoieli cu privire la evaluarea formulată de reclamant, se poate dispune administrarea de dovezi pe acest aspect. În rândul acestor dovezi, se înscrie și expertiza judiciară prețuitoare a bunului. Însă aceste dovezi trebuie să fie circumstanțiate valorii litigiului, de la momentul introducerii acțiunii, pentru că o eventuală modificare ulterioară (în sensul majorării sau al diminuării) care aparent, ar determina competența materială a unei alte instanțe de judecată decât cea sesizată, este lipsită de consecințe juridice, ca urmare a interpunerii prevederilor imperative ale art. 18 1 C. proc.

civ.: „Instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect”. 2.I. În aplicarea acestor considerente de ordin teoretic, se constată că instanța învestită inițial cu cererea de chemare în judecată prezentă - Judecătoria sectorului 3 București - a declinat prin sentința civilă nr. 11185 din 17 decembrie 2007, competența materială de soluționare a cauzei, către tribunal. Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul pronunțării acestei hotărâri, sentința era supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.

Astfel, părțile beneficiau de mijlocul procedural al căii de atac a recursului, pentru îndreptarea eventualei erori de judecată săvârșite prin declinare, acesta fiind singurul mecanism juridic atribuit dumnealor în acest scop. Din aceeași perspectivă, o astfel de hotărâre de dezînvestire nu are caracter obligatoriu decât față de instanța arătată ca fiind competentă (spre deosebire de instanța care a pronunțat declinarea), aceasta putându-și verifica la rândul său competența și pronunța, pe cale de consecință, declinarea. În cauză, pârâții nu au înțeles, însă, să uziteze de mijlocul procedural oferit dumnealor, ca părți, astfel încât în ceea ce îi privește, hotărârea de declinare are putere de lucru judecat, fiind deci obligatorie.

De altfel, la termenul de judecată când reclamantul a invocat această excepție, pârâții au precizat prin intermediul avocatului ales, faptul că lasă la aprecierea instanței, soluția asupra sa. II. În al doilea rând, instanța apreciată ca fiind competentă - tribunalul - nu s-a constatat la rândul său, necompetentă material în soluționarea cauzei, apreciindu-se așadar implicit, ca fiind competentă. Împrejurarea dispunerii de către tribunal, din oficiu, a efectuării unei expertize prețuitoare a imobilului, la termenul de judecată din data de 03 iunie 2008, nu instituie - în lipsa indicării de către instanța de judecată de la acel termen, a faptului probatoriu urmărit prin administrarea acestei probe - prezumția invocată de pârâți, a scopului instanței de verificare prin intermediul acestui mijloc de probă, a legalei sale învestiri din perspectiva competenței materiale.

Nu există nici un element care să confirme aprecierea pârâților, sub acest aspect. Concluzia inexistenței acestei prezumții se impune deoarece, la fel de bine, instanța de judecată putea să dispună administrarea acestei probe, pentru soluționarea pe fond a cauzei, știut fiind că, în principiu, dacă în cadrul unei acțiuni în revendicare, restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic (exempli gratia, bunul a fost expropriat), restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. De altfel, raportat la elementul obiectiv distinct reprezentat de soluția pronunțată pe fondul cauzei - de restituire în natură a imobilului către reclamant - scopul procedural urmărit de tribunal, prin încuviințarea administrării acestei probe, nu poate fi decât cel identificat de prezenta instanță de apel, anterior expus.

Aprecierea se întemeiază pe lipsa unei alte justificări raționale, obiective, a renunțării instanței la administrarea acestei probe pe care o invocase din oficiu. Cu alte cuvinte, dacă în final, în temeiul tuturor celorlalte probe administrate, tribunalul și-a format convingerea în sensul posibilității restituirii în natură a imobilului, către reclamant, atunci, într-adevăr, expertiza prețuitoare (care ar fi servit pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite în caz de imposibilitate de restituire în natură) a devenit inutilă, consecința juridică fiind aceea a renunțării la administrarea acestei probe. Aceeași concluzie rezultă și prin raportarea la elementul obiectiv distinct reprezentat de neindicarea de către tribunal, la momentul dispunerii efectuării expertizei, a datei cererii de chemare în judecată, ca moment de referință pentru evaluarea imobilului.

Or, dacă instanța ar fi dorit să își verifice competența materială prin administrarea expertizei, atunci ar fi dispus evaluarea imobilului prin raportare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (momentul de referință pentru stabilirea competenței, conform argumentelor ilustrate la punctul 1.II), tribunalul nefăcând, însă, nici o mențiune în acest sens, ceea ce confirmă suplimentar, inexistența scopului procedural învederat de apelanți, respectiv existența celui identificat de prezenta instanță de apel III. În al treilea rând, la nici un termen de judecată din multiplele acordate de tribunal, pârâții (ce de altfel nu au fost prezenți decât la unul singur) nu au solicitat instanței, să își verifice competența materială și nu au solicitat nici administrarea vreunei probe în acest sens, necontestând, așadar, valoarea indicată de reclamant.

De-abia în calea de atac prezentă a apelului, aceștia au înțeles să invoce ca și motiv de apel, excepția de necompetență materială a primei instanțe de judecată. Or, sub acest aspect, în apel, pârâții nu au înțeles să administreze nici o probă în susținerea acestui motiv de apel, deși potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., aveau obligația procesuală de a realiza dovada susținerilor dumnealor. Astfel, deși prin motivele de apel au solicitat administrarea probei cu expertiza prețuitoare, cu toate acestea, atât în prima judecată a apelului, cât și în rejudecarea sa, apelanții au precizat în mod expres că nu solicită probe în apărare (a se vedea încheierile de dezbateri din data de 20 octombrie 2011 și 22 aprilie 2010), fapt echivalent din punct de juridic cu renunțarea la proba cu expertiză propusă prin motivele de apel.

De altfel, la termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011, pârâții apelanți s-au opus administrării de probe suplimentare, precizând în mod expres, faptul că „dosarul se află în stare de judecată”. Probele administrate cauzei au fost apreciate ca suficiente pentru soluționarea acestui motiv de apel, nemaiimpunându-se în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., efectuarea unei expertize evaluatorii în acest scop. Astfel, raportat la valoarea minimă de 150.000 euro a terenului, indicată prin cererea precizatoare a valorii efectuată de reclamant și la notorietatea prețurilor ridicate pentru terenurile situate în intravilanul Municipiului București (sectorul 3, unde se află terenul în litigiu în suprafață de 239 m.p., fiind unul central din acest punct de vedere), Curtea nu are îndoieli cu privire la evaluarea formulată de reclamant, prețul rezultat de circa 620 euro/m.p.

fiind unul care corespunde pieței imobiliare a zonei, pentru momentul ianuarie 2007 (data introducerii acțiunii - momentul cu relevanță juridică în stabilirea instanței competente, potrivit considerentelor expuse la punctul 1.II). Dimpotrivă, având în vedere perioada de dezvoltare exacerbată a pieței imobiliare aferentă anilor 2006-2007-2008, acest preț de circa 620 euro/m.p., este unul minimal, prețurile pentru terenurile intravilane din București situându-se ca regulă, către cel puțin 1.000 euro/m.p. Așadar, pentru ansamblul acestor argumente, motivul de apel relativ necompetenței materiale a primei instanțe de judecată este neîntemeiat.

3. Relativ motivului de apel invocat depărați privind încălcarea de către tribunal, prin acceptarea valorii imobilului declarată de reclamant, a dispozițiilor relative taxei judiciare de timbru, s-a apreciat ca fiind neîntemeiat, având în vedere considerentele expuse la punctul 2.III, care au argumentat inutilitatea probei cu expertiză prețuitoare.

În acest context, stabilirea conform dispozițiilor legale, a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, se grefează pe valoarea obiectului cererii indicată de reclamant, astfel cum în cauză s-a și procedat de către instanța de apel, în prima judecată a apelului, când părțile au fost obligate în temeiul art. 2, 11, dar și art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, să plătească taxele de timbru și timbrele judiciare datorate pentru judecata în primă instanță, respectiv pentru apel, obligație căreia i s-au conformat (Dosar nr. 3350/3/2008 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie).

Așadar, neîndeplinirea obligației procesuale a primei instanțe de a pune în vedere părților, să achite taxa judiciară de timbru aferentă cererii, nu atrage nulitatea hotărârii primei instanțe de judecată, atât timp cât legiuitorul a prevăzut pentru această situație, remediul procesual al complinirii sale în calea de atac, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. 4. În privința motivului de apel referitor la soluționarea intempestivă a cauzei, de către instanța de fond, cu încălcarea astfel, a dreptului la apărare al pârâților, inclusiv prin prisma imposibilității de formulare de probe, s-a apreciat de asemenea, ca fiind nefondat. Aserțiunea apelanților se grefează pe premisa falsă a aflării procesului, la momentul rămânerii tribunalului în pronunțare, în „faza prealabilă a stabilirii competenței”.

Potrivit considerentelor expuse la punctele anterioare, mijlocul de probă al expertizei nu a fost dispus în acest scop procedural. Sub un al doilea aspect, indiferent de stadiul soluționării unei cauze, părțile au îndatorirea procesuală edictată de dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., „ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările”.

Așadar, din perspectiva legală, neprezentarea la termenele de judecată acordate în cauză, inclusiv la cel de dezbateri, ilustrează opțiunea procedurală a părții, de renunțare la dreptul de a participa (personal sau prin reprezentant) la judecată și de asumare astfel, a judecății cauzei în lipsa sa, cu toate consecințele juridice derivate, inclusiv cele vizând omisiunea culpabilă de propunere a dovezilor la termenul de judecată de discutare a probelor. În virtutea principiului nemo censetur ignorare legem - nimeni nu poate invoca necunoașterea legii în apărarea sa, se poate prezuma în mod rezonabil, că pârâții au putut prevedea consecințele juridice ale neprezentării lor. Asumarea acestei conduite procesuale exclude așadar, de plano, în privința acestor părți, caracterul intempestiv al procedurii.

Este important a sublinia și aspectul neinvocării de către pârâți, a vreunui motiv justificativ al neprezentării (personal sau prin avocat) la termenele de judecată cunoscute, ulterioare termenului din 22 aprilie 2008. Soluția evocată este conformă, de altfel, jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate pe tărâmul art. 6 din Convenția Europeană, conform căreia: „când prezența nu era obligatorie, iar partea nu s-a prezentat la ședință fără un motiv valid, deși a fost înștiințată corespunzător de data și locul ședinței, instanța poate proceda la examinarea cauzei; aceste dispoziții nu sunt, în sine, incompatibile cu garanțiile procesului echitabil” (cauza Groshev contra Rusiei, nr. 69889/01, hotărâre din 20 octombrie 2005, parag.

28 sau cauza Yakovlev contra Rusiei, nr. 72701/01, hotărâre din 15 martie 2005, parag. 20). De asemenea, în cauza Gladkiy contra Rusiei, nr. 3242/03, hotărâre din 21 decembrie 2010, parag. (102), Curtea Europeană a reamintit că „principiul contradictorialității procedurilor și al egalității armelor, reprezentând unul dintre elementele conceptului larg de proces echitabil, impune ca fiecărei părți să îi fie oferită oportunitatea rezonabilă de a cunoaște și de a își prezenta punctele de vedere pe marginea observațiilor formulate sau a probelor administrate de partea adversă, precum și posibilitatea de a își prezenta cazul în condiții care să nu o plaseze într-un dezavantaj substanțial față de partea adversă” (a se vedea în același sens, cauzele Krcmâf și alții v. Cehia, nr. 35376/97, parag.

39, hotărâre din 03 martie 2000 și Dombo Beheer B. V. v. Olandei, 27 octombrie 1993, parag. 33). În cauză, pârâții au avut din partea instanței de judecată, deplina posibilitate de a se prezenta, de a propune probe, de a combate probele părții adverse sau impuse de instanță, precum și de a își prezenta cazul, alegând, însă, astfel cum am ilustrat anterior, să renunțe în mod tacit, dar neechivoc, la dreptul de a fi prezenți în ședință. Pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., pârâții aveau posibilitatea procedurală de a solicita probe și în faza de judecată a apelului, posibilitate legală de care nu au înțeles să uzeze, precizând în mod expres că nu solicită probe (a se vedea pentru evitarea repetiției, punctul 2.III din prezentele considerente), poziție procesuală care echivalează cu renunțarea la probele propuse prin motivele de apel.

Dimpotrivă, așa cum s-a expus deja, la termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011, pârâții apelanți s-au opus administrării de probe suplimentare, precizând în mod expres, faptul că „dosarul se află în stare de judecată”, deși se solicita (de partea adversă) atașarea dosarului pe care pârâții înșiși îl propuseseră ca probă, prin motivele de apel. 5. În privința motivului de apel referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a invocării propriei culpe de către reclamant, referitor la caracterul imoral al cauzei acțiunii prezente, precum și la imposibilitatea comparării titlurilor, deoarece reclamantul s-ar fi folosit de titlul său, pentru a își plăti o datorie, cu ansamblul criticilor sale dezvoltătoare, el se întemeiază pe elementul unei conivențe frauduloase a reclamantului cu mandatarul A.V., încheiate pentru a fi înșelați cumpărătorii ulteriori și în contul unei datorii pe care reclamantul ar fi avut-o față de mandatar.

Această situație de fapt invocată de către pârâți, nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în cauza prezentă, incluzând în această sferă, și dovezile administrate în dosarul civil nr. 36716/3/2005 al Tribunalului București, cu toate dosarele din căile de atac împotriva hotărârii pronunțate în acest dosar indicat, atașat în urma dispoziției instanței de recurs. Dimpotrivă, potrivit probelor administrate în respectiva cauză, inclusiv expertiză grafoscopică criminalistică, care au configurat situația de fapt reținută de instanțele care s-au pronunțat în acel litigiu, a rezultat că cei doi - reclamantul și mandatarul A.V. - nu se cunoșteau, reclamantul nu a semnat procura anulată ulterior, ci o altă persoană ce și-a declinat identitatea reclamantului.

Nu mai puțin, pârâții înțeleg prin acest motiv de apel, să modifice situația de fapt reținută cu putere de lucru judecat (pentru părțile din litigiul prezent) în dosarul anterior. Or, acest fapt, chiar dacă circumstanțiază situația de fapt din prezenta cauză, nu poate fi admis în lipsa oricăror alte probe nou administrate în prezenta cauză, în acest sens. Pentru ansamblul acestor argumente, nu se poate invoca în mod întemeiat împrejurarea că reclamantul ar invoca în apărare propria sa culpă (cu efectul juridic al respingerii cererii ca inadmisibile, în temeiul excepției decurgând din principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, inadmisibilitatea fiind consecința juridică și nu cauza soluției solicitate) sau că prezenta acțiune ar avea o cauză imorală sau că „nu ar putea fi vorba despre o comparare de titluri”, în exprimarea folosită de pârâți.

De altfel, reținând temeiul juridic - art. 480 C. civ. - al prezentei acțiuni în revendicare, ales de reclamant în considerarea principiului disponibilității, potrivit doctrinei juridice, acțiunea in revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Hermeneutica elementelor art. 480 C. civ., deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, relevă principiul conform căruia în cadrul unei asemenea acțiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.

Rațiunea acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate. Pe cale de consecință, acțiunea de comparare evidențiată vizează titlurile părților, eventuala împrejurare a deținerii titlului în sensul de instrumentum probationis de o altă persoană, neavând din perspectiva evidențiată, nici măcar pentru o persoană nediligentă, semnificația transferului dreptului de proprietate atestat de respectivul înscris, către deținător. Concluzia se impune în temeiul cunoștințelor noastre generale despre lume și societate, potrivit cărora pentru a deveni proprietarul unui imobil este obligatorie prezentarea la notarul public, pentru realizarea actului juridic autentic. 6. Sub un ultim aspect, niciuna dintre criticile din motivele de apel, nu sunt circumscrise operațiunii efective de comparare a titlurilor exhibate de părți, realizate de instanța de fond sau rezultatului acesteia, astfel încât în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., aceste elemente nu realizează obiect al controlului judiciar prezent. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții C.I. și C.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 3, 4, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod nelegal s-a reținut că motivul de apel privind necompetența materială a instanței este nefondat, în condițiile în care valoarea imobilului a fost contestată și chiar instanța a avut îndoieli asupra valorii indicate de către reclamant și a încuviințat efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii de circulație. Reținerea instanței că efectuarea expertizei s-a încuviințat nu cu scopul determinării valorii de circulație a imobilului în vederea stabilirii competenței materiale a instanței este greșită, fiind evidentă necesitatea efectuării expertizei, iar renunțarea la efectuarea acesteia este nelegală.

O altă critică vizează lipsa de rol activ a instanței în administrarea tuturor probatorilor necesare și utile soluționării cauzei, în raport de apărările formulate privind inadmisibilitatea acțiunii, caracterul imoral al cauzei și imposibilitatea comparării titlurilor. În acest sens, instanța de apel nu era legată de susținerile reprezentantului părților de a nu mai insista în administrarea probelor solicitate prin cererea de apel, iar conivența frauduloasă era evidentă, apelanții fiind cumpărători de bună-credință. Raportat la propria culpă a reclamantului, care a avut cunoștință de vânzarea bunului de către mandatar și care a lăsat posesia bunului mandatarului, acțiunea era inadmisibilă, cât și fondată pe o cauză ilicită.

Întrucât reclamantul s-a folosit de titlul său pentru a-și achita o datorie, nu mai era necesar să se compare titlurile de proprietate, iar în acțiunea de comparare a titlurilor trebuia să se dea preferință titlului acestora, fiind cumpărători de bună-credință. Intimatul reclamant a invocat nulitatea recursului, susținând că motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Excepția de nulitate a recursului este nefondată, nefondat fiind și recursul pentru următoarele considerente: Se constată că recurenții au invocat în mod formal dispozițiile art. 304 pct. 4 și 8 C. proc. civ., întrucât motivele de recurs, așa cum au fost dezvoltate și argumentate, nu cuprind critici privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și nici o eventuală interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, ori schimbarea naturii, ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., așa cum a fost dezvoltat și argumentat face posibilă încadrarea acestuia însă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel fiind competentă pentru a se pronunța asupra sentinței atacate. Celelalte motive de recurs, așa cum au fost dezvoltate, pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., excepția nulității recursului fiind nefondată. Critica privind greșita reținere a competenței materiale a tribunalului în primă instanță, în condițiile neadministrării probei cu expertiză pentru determinarea valorii de circulație a imobilului, este nefondată, instanța făcând o corectă interpretare și aplicare a legii.

În cazul prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., delimitarea competenței de primă instanță între tribunal și judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului, valoare care este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., instanța sau pârâtul putând contesta evaluarea făcută de reclamant, situație în care se vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii. Tribunalul, ca primă instanță, a fost sesizat prin hotărârea de declinarea competenței pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, care nu a fost atacată cu recurs de nicio parte, pârâții lăsând la aprecierea instanței soluția privind excepția necompetenței materiale invocate de către reclamant, necontestând valoarea indicată.

În fața instanței astfel sesizate, pârâții nu au contestat evaluarea făcută de reclamant și nici nu au solicitat administrarea vreunei probe în acest sens, iar instanța nu a pus în discuție competența acesteia, după valoarea obiectului litigiului. Dacă împotriva hotărârii de declinare nu se declară recurs, și nici nu este provocat un conflict de competență, necompetența instanței care a soluționat cauza primită prin declinare nu poate fi invocată în căile de atac împotriva hotărârii sale, deoarece hotărârea de declinare, prin care i s-a stabilit competența, a intrat în puterea lucrului judecat. În mod fondat a reținut instanța că expertiza judiciară dispusă pentru evaluarea imobilului și asupra căreia s-a revenit nu a fost dispusă în vederea unei eventuale analize a competenței sale în raport de obiectul litigiului.

Instanța a făcut și o verificare a valorii bunului și a reținut că valoarea este de peste 150.000 euro, iar o nouă reevaluare în recurs presupune verificări noi de fapt ce nu sunt admisibile în recurs decât în condițiile art. 305 C. proc. civ., fapt ce nu s-a realizat. Nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța respectând dreptul la apărare garantat de art. 24 din Constituție, apelanții având deplina posibilitate de a se prezenta, de a propune probe și de a-și susține cauza. Instanța, în mod legal a luat act de poziția procesuală a pârâților, prin reprezentantul acestora, care a arătat că nu solicită administrarea de noi probatorii și a solicitat judecarea cauzei în baza probelor administrate.

Nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ. Comparând cele două titluri, instanța a constatat că trebuie să se dea preferință titlului mai bine caracterizat, acesta fiind titlul proprietarului inițial, deoarece pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar, care nu putea transmite un drept ce nu exista în patrimoniul său. Principiul bunei-credințe nu este suficient pentru a justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil, de la un neproprietar. Astfel, se ignoră diferența între regimul juridic al imobilelor și cel al mobilelor, întrucât numai bunurile mobile pot fi dobândite prin posesia de bună-credință în condițiile art. 1909 C. civ.

Soluția este conformă și cu principiul echității juridice, deoarece terțul dobânditor, fiind evins de proprietar, are posibilitatea introducerii unei acțiuni împotriva vânzătorului, iar pentru cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condițiile legii, fără a suferi o pagubă în patrimoniu, în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea lipsit de bunul său, fără nicio culpă și fără o despăgubire. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge excepția nulității recursului și recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul reclamant. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.I. și C.A. împotriva deciziei nr. 775/A din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.