ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7152/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7152/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele.

Prin cererea înregistrată la data de

25 ianuarie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamantul M.O.

a chemat în judecată pe pârâții C.I. și C.A., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să lase în

deplină proprietate imobilul situat în București, sector 3.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat

că imobilul se compune din teren în suprafață de 239 m.p. și a fost dobândit în

baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996 autentificat de către

Biroul Notarului Public D.N.E. de la vânzătoarea R.E., care la rândul ei îl dobândise

de la mama sa.

Actul de vânzare-cumpărare a fost transcris

în Registrul de transcripțiuni imobiliare al Judecătoriei sectorului 3 București,

fiind opozabil erga omnnes.

Ulterior, ca urmare a unui demers infracțional,

terenul a fost scos din patrimoniul reclamantului în baza unei procuri, în favoarea

cumpărătorului M.G.

În baza deciziei Tribunalului București,

procura în cauză a fost anulată, considerându-se că nu a existat consimțământul

reclamantului de a da mandat. Între timp, imobilul a fost înstrăinat către C.A.

și C.I.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile

art. 480-481 C. civ.

În cauză, pârâții au formulat întâmpinare,

solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât au fost de bună-credință

la încheierea actelor juridice.

Prin sentința civilă nr. 11185 din 17 decembrie

2007, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția de necompetență materială

și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București, având în vedere valoarea

imobilului.

Pe rolul Tribunalului București, secția

a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 26 ianuarie 2008.

La data de 22 aprilie 2008, reclamantul

și-a precizat cererea, învederând că obiectul cauzei este revendicare prin comparare

de titluri, titlul său fiind mai bine caracterizat decât cel al pârâților.

Prin sentința civilă nr. 140 din 03 februarie

2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea precizată; a

obligat pârâții C.I. și C.A. să lase reclamantului M.O., în deplină proprietate

și posesie, imobilul situat în București, sector 3, compus din teren în suprafață

de 239 m.p.

Tribunalul a analizat actele și lucrările

dosarului, reținând următoarele situații de fapt și de drept:

Reclamantul este proprietarul imobilului

litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1996.

Pârâții sunt proprietari asupra aceluiași

imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 1997.

Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie

2007, pronunțată în Dosarul nr. 5362/2005, de către Tribunalul București, secția

a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a procurii autentificate sub

nr. 2926 din 27 mai 1997 și a contractului de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997,

prin care reclamantul din prezenta cauză ar fi vândut imobilul litigios numitului

M.G.

Acțiunea în revendicare este potrivit definiției

date în literatura de specialitate în absența unei definiții legale, acțiunea prin

care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere să

i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia

lui, de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

Tot în lipsa unei reglementări legale specifice

în doctrină și în jurisprudență, se consideră că în cazul unei asemenea acțiuni,

se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, având câștig

de cauză titlul care este mai bine caracterizat, care este mai vechi.

Reclamantul deține imobilul litigios în

baza unui titlu valabil încheiat la data de 05 ianuarie 1996, bucurându-se de un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pârâții dețin imobilul prin cumpărare de

la numiții M.M. și M.E.A. în baza titlului din 02 octombrie 1997, care la rândul

lor au dobândit imobilul de la M.G., acesta neavând un „bun” în sensul art. 1 Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece titlul său, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 a fost desființat în urma constatării

nulității absolute.

În această situație, pârâții au dobândit

bunul de la un neproprietar, motiv pentru care titlul lor nu poate fi preferabil

titlului reclamantului.

Tribunalul a reținut că titlul reclamantului

este mai preferabil, fiind mai vechi decât cel al pârâților, motiv pentru care în

raport de dispozițiile art. 480 C. civ., pârâții au fost obligați să lase reclamantului

în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 3, compus

din teren în suprafață de 239 m.p.

Împotriva acestei sentințe civile, la data

de 04 martie 2009, pârâții C.A. și C.I. au formulat apel, prin care au solicitat

admiterea apelului și desființarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

instanței de fond, iar în subsidiar, admiterea apelului, desființarea hotărârii

și pe fond respingerea acțiunii reclamantului.

În motivare, au arătat că în mod greșit,

instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea normelor imperative privitoare

la competența materială.

Cererea a fost înregistrată inițial la

Judecătoria sectorului 3 București și înainte de solicitarea probelor, reclamantul

a cerut declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București, declarând fără o altă

probă, că imobilul revendicat are o valoarea mai mare de 100.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 11185 din 17 decembrie

2007, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția de necompetență materială

și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

La primul termen de judecată această instanță

a pus în vedere reclamantului să facă dovada valorii bunului revendicat, dispunând

în acest sens, efectuarea unei expertize de evaluare a bunului, onorariul fiind

în sarcina reclamantului.

Reclamatul nu a insistat în efectuarea

acestei lucrări, cauza tergiversându-se aproape un an și jumătate numai pentru a

se face dovada învestirii legale a instanței, pe competență materială după valoare.

Apelanții au menționat că la data de 27

ianuarie 2009, instanța a procedat la judecarea cauzei fără administrarea probei

esențiale, respectiv expertiza de evaluarea a bunului.

Instanța și-a încălcat propria hotărâre

și în același timp, a încălcat dispozițiile imperative privind competența materială,

lăsând practic aceste reguli de competență la aprecierea reclamantului care și-a

evaluat ipotetic bunul.

În opinia apelanților, în mod greșit instanța

a soluționat cauza în lipsa pârâtului, care, în raport de poziția consecventă a

instanței de până atunci, știa că procesul este în stare de amânare pentru lipsa

expertizei, dezechilibrând în acest mod, raporturile procesuale dintre părți și

favorizând în mod vădit reclamantul din această cauză.

Procesul a fost soluționat practic prin

surprindere, în mod intempestiv, fără administrarea vreunei probe, deoarece nici

nu se ajunsese la termenul de administrare de probe în această cauză, procesul aflându-se

în faza de rezolvare a problemei prealabile a competenței materiale.

Această modalitate de rezolvare a cauzei

reprezintă o modalitate clară de încălcare a dreptului la apărare al pârâtului,

instanța pronunțându-se numai pe afirmațiile reclamantului din acțiune.

Practic, instanța nu a soluționat în mod

legal fondul cauzei, privându-l pe pârât de dreptul la apărare.

În opinia apelanților, acesta este motivul

pentru care cauza trebuie rejudecată de aceeași instanță.

Pe acest aspect, apelanții au solicitat

să se dispună efectuarea expertizei de evaluare a bunului, luând act că ei contestă

valoarea declarată de către reclamant.

Deoarece sunt în prezența unui motiv de

ordine publică, instanța urmează să dispună administrarea acestei probe pentru verificarea

competenței materiale a instanțelor.

Apelanții au invocat excepția inadmisibilității

acțiunii pe principiul că nu se poate invoca în instanță, propria culpă. În speță,

reclamantul a avut cunoștință despre vânzarea bunului de către mandatar, contribuind

prin atitudinea sa, la menținerea într-o eroare invincibilă a cumpărătorilor de

bună-credință.

Astfel, reclamantul a lăsat posesia bunului,

mandatarului ce a transmis-o tuturor dobânditorilor ulteriori.

Așa cum au dovedit, între reclamant și

mandatar a existat o înțelegere prin care procura pretins a fi falsă, a fost negociată

ca un titlu la purtător, ea fiind remisă mandatarului, pentru descărcarea de o datorie

față de acesta.

Apelanții au precizat că procura așa-zis

falsificată îl acoperă în mod curios, nu pe mandatarul care ar fi săvârșit falsul

și al cărui nume și adresă se regăsesc în procură, ci pe reclamant.

Sub acest aspect, cauza acțiunii a fost

și imorală, existând înțelegerea între reclamant și mandatar cu privire la înșelarea

eventualilor cumpărători.

Apelanții au precizat că vor dovedi cu

înscrisuri și cu martori acest aspect din care să rezulte că reclamantul a fost

în posesia a două rânduri de contracte de vânzare-cumpărare a aceluiași bun, unul

cu datele reale ale numelui său, iar altul cu numele modificat și care a fost remis

împreună cu procura mandatarului.

Ambele contracte au fost eliberate de același

notar public.

De altfel, apelanții au arătat că se află

în prezența unui fapt atipic de înșelăciune în convenții, deoarece în procura pretins

a fi falsă, mandatarul ce se presupune că a falsificat-o, și-a trecut datele reale

cu privire la nume și domiciliu, ceea ce a condus la identificarea sa.

În procură, datele false sunt cu privire

la reclamant și apare ilogic ca mandatarul să fi falsificat datele reclamantului

și nu pe ale sale, spre a scăpa de răspundere.

În cauza de anulare a actului, mandatarul

a declarat că a primit această procură, în contul unei datorii, situație absolut

plauzibilă, deoarece datele de identificare ale acestuia din procură, sunt reale.

În speță, nu poate fi vorba de o comparare

de titluri, cât timp reclamantul s-a folosit de titlul său de proprietate spre a-și

achita o datorie, în același timp, spre a putea să-și redobândească bunul pe calea

unei acțiuni în justiție, cu motivarea că nu a avut cunoștință despre această înstrăinare.

Apelanții au solicitat instanței de apel

să fie atașat Dosarul nr. 5362/2005 al Tribunalului București, secția a III-a civilă,

în care se află toate probele din care ar rezultat înțelegerea dintre reclamant

și mandatar.

Și-au întemeiat apelul pe dispozițiile

art. 282 și urm. C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 327/A din 20

mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile

nr. 73 din 19 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, iar,

pe cale de consecință, a admis apelul pârâților, a schimbat în tot, hotărârea și

a respins ca atare acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea

a analizat cu prioritate excepțiile în conformitate cu art. 137 C. proc. civ. (excepția

autorității de lucru judecat fiind o excepție de fond), cunoscând faptul că excepțiile

de fond se aseamănă cu cele de procedură, cât și cu apărările de fond propriu-zise.

A reținut că prin decizia civilă nr. 73/A

din 19 ianuarie 2007, a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a reținut

că s-a soluționat definitiv și irevocabil constatarea nulității procurii autentificate

din 27 mai 1997, a Biroului Notarilor Publici Asociați C.V. și A.D. și a contractului

de vânzare-cumpărare din 05 iunie 1997 autentificat la același notariat. S-a reținut

prin considerente că numiții C.I. și M.M. nu au fost de rea-credință.

Acțiunea intentată inițial de M.O. la Judecătoria

sectorului 3 București are ca obiect imobilul - teren din București, sector 3, în

suprafață de 239 m.p. (indicându-se vecinătățile).

În cauză, s-a invocat procura din 27 mai

1997 autentificată la Biroul Notarilor Publici Asociați C.V. și A.D. cu referire

la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între O.M. și M.G. (act prin care O.M.

i-a transferat dreptul de proprietate asupra terenului lui M.G.).

Așa fiind, Curtea a apreciată că este clar

că există autoritate de lucru judecat (fără a argumenta în detaliu, părțile, obiectul,

cauza și calitatea).

Ca atare, cum excepția a fost găsită ca

întemeiată, potrivit art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a schimbat în

tot sentința civilă apelată.

La data de 28 iulie 2010, reclamantul M.O.

a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 327/A din 20 mai 2010, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, în Dosarul nr. 3350/3/2008, prin care a solicitat casarea acesteia cu

trimitere spre rejudecarea cauzei, la aceeași instanță.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel au vizat aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel

a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancționarea nulității

[art. 105 alin. (2) C. proc. civ.], în condițiile în care nu au fost incidente dispozițiile

art. 1201 C. civ. privind instituția puterii de lucru judecat întrucât obiectul

dedus judecății îl constituie o acțiune în revendicare.

De altfel a arătat reclamantul că hotărârea

recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar considerentele ei nu se circumscriu

exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., împrejurare care în opinia reclamantului,

este de natură să determine casarea hotărârii pentru lipsa motivării ei.

Prin decizia nr. 3346 din 11 aprilie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursul declarat de reclamantul M.O., împotriva deciziei civile nr. 327/A

din 20 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare,

la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de recurs a arătat prin prisma motivelor de recurs invocate, respectiv a dispozițiilor

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., că dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. consacră principiul general potrivit căruia orice hotărâre trebuie motivată,

dispoziție edictată atât în interesul unei bune administrări a justiției și a încrederii

ce trebuie să o inspire justițiabilului, cât și pentru a se putea exercita controlul

judiciar.

Or, pentru satisfacerea acestui principiu,

judecătorii sunt obligați să expună motivele de fapt și de drept ce au format convingerea

în adoptarea soluției. Ca atare motivarea unei hotărâri trebuie să fie în perfectă

concordanță cu actele de la dosar, întrucât, în caz contrar, ea echivalează cu o

nemotivare.

Motivarea hotărârii nu este o problemă

de volum, ci de conținut și de esență, înlăturând arbitrariul și determinând totodată

limitele exercitării controlului judiciar.

Astfel, din perspectiva celor expuse, hotărârea

instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în

condițiile în care se reține că „există autoritate de lucru judecat, fără a argumenta

în detaliu părțile, obiectul, cauza și calitatea”.

Or din perspectiva excepției dirimante,

absolute și peremptorii, se impunea analiza cauzei prin prisma condițiilor exprese

și imperative ale art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., respectiv a existenței

sau inexistenței triplei identități de obiect, cauză și părți.

Analizarea acestor aspecte se impunea cu

atât mai mult cu cât se impunea conexarea dosarului civil nr. 36716/3/2005 al Tribunalului

București, pentru clarificarea tuturor aspectelor juridice ce vizează situația juridică

a imobilului din litigiu care a format obiectul mai multor operațiuni juridice.

Din perspectiva celor expuse și a faptului

că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., controlul judiciar este imposibil de exercitat, motiv pentru care în

temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs a admis recursul, a casat

hotărârea instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

La data de 30 mai 2011, dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, sub nr. 5028/2/2011.

În rejudecare, potrivit dispozițiilor obligatorii

ale instanței de recurs, s-a dispus atașarea dosarului civil nr. 36716/3/2005 al

Tribunalului București, cu toate dosarele din căile de atac împotriva hotărârii

pronunțate în acest dosar indicat.

La termenul de judecată din data de 20

octombrie 2011, Curtea a luat act de mențiunea tuturor părților, în sensul lipsei

oricărei cereri de probe.

La același termen de judecată, Curtea a

respins excepția autorității de lucru judecat, invocată cu ocazia primei judecăți

a apelului, pentru considerentele ilustrate în cadrul încheierii de dezbateri.

Curtea de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 775/A din

27 octombrie 2011, a respins apelul.

Curtea de Apel a reținut:

1.I. Sub un prim aspect, competența materială

este aptitudinea recunoscută de lege, unei instanțe judecătorești sau unui alt organ

cu activitate jurisdicțională din mai multe de grade diferite, de a judeca o anumită

pricină. Competența materială (ratione materiae) presupune, așadar, o delimitare

între instanțe de grade diferite.

Normele de competență materială sunt stabilite

sub aspect funcțional (după felul atribuțiilor jurisdictionale) și sub aspect procesual

(după obiectul, valoarea sau natura cererii), reprezentând norme absolute, cu caracter

imperativ, de la care părțile nu pot deroga, nici chiar cu autorizarea instanței

de judecată.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., „Tribunalul judecă: 1. în primă instanță: (...) b) procesele și cererile

în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON”.

Rezultă, așadar, că tribunalul este instanța

de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, a cauzelor al căror

obiect are o valoare superioară plafonului menționat.

II. Pe de altă parte, așa cum s-a statuat

în doctrina și practica judiciară, competența materială a instanței, sub aspectul

său procesual, se stabilește în funcție de valoarea indicată în cererea introductivă

de instanță. Prețuirea obiectului cererii de chemare în judecată se face conform

art. 112 pct. 3 C. proc. civ., de către reclamant. Se are deci, în vedere, valoarea

bunului litigios de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Dacă această valoare este contestată ori

instanța are îndoieli cu privire la evaluarea formulată de reclamant, se poate dispune

administrarea de dovezi pe acest aspect. În rândul acestor dovezi, se înscrie și

expertiza judiciară prețuitoare a bunului.

Însă aceste dovezi trebuie să fie circumstanțiate

valorii litigiului, de la momentul introducerii acțiunii, pentru că o eventuală

modificare ulterioară (în sensul majorării sau al diminuării) care aparent, ar determina

competența materială a unei alte instanțe de judecată decât cea sesizată, este lipsită

de consecințe juridice, ca urmare a interpunerii prevederilor imperative ale

art. 18

1

C. proc. civ.: „Instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare

la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar

dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii

aceluiași obiect”.

2.I. În aplicarea acestor considerente

de ordin teoretic,

se constată

că instanța învestită inițial cu cererea de chemare în judecată prezentă - Judecătoria

sectorului 3 București - a declinat prin sentința civilă nr. 11185 din 17

decembrie 2007, competența materială de soluționare a cauzei, către tribunal.

Potrivit dispozițiilor art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul pronunțării acestei hotărâri,

sentința era supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare. Astfel, părțile

beneficiau de mijlocul procedural al căii de atac a recursului, pentru îndreptarea

eventualei erori de judecată săvârșite prin declinare, acesta fiind singurul mecanism

juridic atribuit dumnealor în acest scop. Din aceeași perspectivă, o astfel de hotărâre

de dezînvestire nu are caracter obligatoriu decât față de instanța arătată ca fiind

competentă (spre deosebire de instanța care a pronunțat declinarea), aceasta putându-și

verifica la rândul său competența și pronunța, pe cale de consecință, declinarea.

În cauză, pârâții nu au înțeles, însă,

să uziteze de mijlocul procedural oferit dumnealor, ca părți, astfel încât în ceea

ce îi privește, hotărârea de declinare are putere de lucru judecat, fiind deci obligatorie.

De altfel, la termenul de judecată când reclamantul a invocat această excepție,

pârâții au precizat prin intermediul avocatului ales, faptul că lasă la aprecierea

instanței, soluția asupra sa.

II. În al doilea rând, instanța apreciată

ca fiind competentă - tribunalul - nu s-a constatat la rândul său, necompetentă

material în soluționarea cauzei, apreciindu-se așadar implicit, ca fiind competentă.

Împrejurarea dispunerii de

către tribunal, din oficiu, a efectuării unei expertize prețuitoare a imobilului,

la termenul de judecată din data de 03 iunie 2008, nu instituie - în lipsa indicării

de către instanța de judecată de la acel termen, a faptului probatoriu urmărit prin

administrarea acestei probe - prezumția invocată de pârâți, a scopului instanței

de verificare prin intermediul acestui mijloc de probă, a legalei sale învestiri

din perspectiva competenței materiale. Nu există nici un element care să confirme

aprecierea pârâților, sub acest aspect.

Concluzia inexistenței acestei prezumții

se impune deoarece, la fel de bine, instanța de judecată putea să dispună administrarea

acestei probe, pentru soluționarea pe fond a cauzei, știut fiind că, în principiu,

dacă în cadrul unei acțiuni în revendicare, restituirea în natură nu este posibilă

din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa

posesorului) sau juridic (exempli gratia, bunul a fost expropriat), restituirea

se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului.

De altfel, raportat la elementul obiectiv

distinct reprezentat de soluția pronunțată pe fondul cauzei - de restituire în natură

a imobilului către reclamant - scopul procedural urmărit de tribunal, prin încuviințarea

administrării acestei probe, nu poate fi decât cel identificat de prezenta instanță

de apel, anterior expus. Aprecierea se întemeiază pe lipsa unei alte justificări

raționale, obiective, a renunțării instanței la administrarea acestei probe pe care

o invocase din oficiu. Cu alte cuvinte, dacă în final, în temeiul tuturor celorlalte

probe administrate, tribunalul și-a format convingerea în sensul posibilității restituirii

în natură a imobilului, către reclamant, atunci, într-adevăr, expertiza prețuitoare

(care ar fi servit pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite în caz

de imposibilitate de restituire în natură) a devenit inutilă, consecința juridică

fiind aceea a renunțării la administrarea acestei probe.

Aceeași concluzie rezultă și prin raportarea

la elementul obiectiv distinct reprezentat de neindicarea de către tribunal, la

momentul dispunerii efectuării expertizei, a datei cererii de chemare în judecată,

ca moment de referință pentru evaluarea imobilului. Or, dacă instanța ar fi dorit

să își verifice competența materială prin administrarea expertizei, atunci ar fi

dispus evaluarea imobilului prin raportare la momentul introducerii cererii de chemare

în judecată (momentul de referință pentru stabilirea competenței, conform argumentelor

ilustrate la punctul 1.II), tribunalul nefăcând, însă, nici o mențiune în acest

sens, ceea ce confirmă suplimentar, inexistența scopului procedural învederat de

apelanți, respectiv existența celui identificat de prezenta instanță de apel

III. În al treilea rând,

la nici un termen de judecată din multiplele

acordate de tribunal, pârâții (ce de altfel nu au fost prezenți decât la unul singur)

nu au solicitat instanței, să își verifice competența materială și nu au solicitat

nici administrarea vreunei probe în acest sens, necontestând, așadar, valoarea indicată

de reclamant.

De-abia în calea de atac prezentă a apelului,

aceștia au înțeles să invoce ca și motiv de apel, excepția de necompetență materială

a primei instanțe de judecată.

Or, sub acest aspect, în apel, pârâții

nu au înțeles să administreze nici o probă în susținerea acestui motiv de apel,

deși potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și art. 1169 C. civ., aveau obligația

procesuală de a realiza dovada susținerilor dumnealor. Astfel, deși prin motivele

de apel au solicitat administrarea probei cu expertiza prețuitoare, cu toate acestea,

atât în prima judecată a apelului, cât și în rejudecarea sa, apelanții au precizat

în mod expres că nu solicită probe în apărare (a se vedea încheierile de dezbateri

din data de 20 octombrie 2011 și 22 aprilie 2010), fapt echivalent din punct de

juridic cu renunțarea la proba cu expertiză propusă prin motivele de apel. De altfel,

la termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011, pârâții apelanți s-au opus

administrării de probe suplimentare, precizând în mod expres, faptul că „dosarul

se află în stare de judecată”.

Probele administrate cauzei au fost apreciate

ca suficiente pentru soluționarea acestui motiv de apel, nemaiimpunându-se în temeiul

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., efectuarea unei expertize evaluatorii în acest

scop. Astfel, raportat la valoarea minimă de 150.000 euro a terenului, indicată

prin cererea precizatoare a valorii efectuată de reclamant și la notorietatea prețurilor

ridicate pentru terenurile situate în intravilanul Municipiului București (sectorul

3, unde se află terenul în litigiu în suprafață de 239 m.p., fiind unul central

din acest punct de vedere), Curtea nu are îndoieli cu privire la evaluarea formulată

de reclamant, prețul rezultat de circa 620 euro/m.p. fiind unul care corespunde

pieței imobiliare a zonei, pentru momentul ianuarie 2007 (data introducerii acțiunii

- momentul cu relevanță juridică în stabilirea instanței competente, potrivit considerentelor

expuse la punctul 1.II). Dimpotrivă, având în vedere perioada de dezvoltare exacerbată

a pieței imobiliare aferentă anilor 2006-2007-2008, acest preț de circa 620

euro/m.p., este unul minimal, prețurile pentru terenurile intravilane din București

situându-se ca regulă, către cel puțin 1.000 euro/m.p.

Așadar, pentru ansamblul acestor argumente,

motivul de apel relativ necompetenței materiale a primei instanțe de judecată este

neîntemeiat.

privind încălcarea de către tribunal, prin acceptarea valorii imobilului declarată

de reclamant, a dispozițiilor relative taxei judiciare de timbru,

s-a apreciat ca fiind neîntemeiat, având

în vedere considerentele expuse la punctul 2.III, care au argumentat inutilitatea

probei cu expertiză prețuitoare.

În acest context, stabilirea conform dispozițiilor

legale, a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, se grefează pe valoarea

obiectului cererii indicată de reclamant, astfel cum în cauză s-a și procedat de

către instanța de apel, în prima judecată a apelului, când părțile au fost obligate

în temeiul art. 2, 11, dar și art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, să plătească

taxele de timbru și timbrele judiciare datorate pentru judecata în primă instanță,

respectiv pentru apel, obligație căreia i s-au conformat (Dosar nr. 3350/3/2008

al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie).

Așadar, neîndeplinirea obligației procesuale

a primei instanțe de a pune în vedere părților, să achite taxa judiciară de timbru

aferentă cererii, nu atrage nulitatea hotărârii primei instanțe de judecată, atât

timp cât legiuitorul a prevăzut pentru această situație, remediul procesual al complinirii

sale în calea de atac, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr.

146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

la soluționarea intempestivă a cauzei, de către instanța de fond, cu încălcarea

astfel, a dreptului la apărare al pârâților, inclusiv prin prisma imposibilității

de formulare de probe,

s-a

apreciat de asemenea, ca fiind nefondat.

Aserțiunea apelanților se grefează pe premisa

falsă a aflării procesului, la momentul rămânerii tribunalului în pronunțare, în

„faza prealabilă a stabilirii competenței”. Potrivit considerentelor expuse la punctele

anterioare, mijlocul de probă al expertizei nu a fost dispus în acest scop procedural.

Sub un al doilea aspect, indiferent de

stadiul soluționării unei cauze, părțile au îndatorirea procesuală edictată de dispozițiile

art. 129 alin. (1) C. proc. civ., „ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea

și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele

de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător,

să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1),

precum și să-și probeze pretențiile și apărările”.

Așadar, din perspectiva legală, neprezentarea

la termenele de judecată acordate în cauză, inclusiv la cel de dezbateri, ilustrează

opțiunea procedurală a părții, de renunțare la dreptul de a participa (personal

sau prin reprezentant) la judecată și de asumare astfel, a judecății cauzei în lipsa

sa, cu toate consecințele juridice derivate, inclusiv cele vizând omisiunea culpabilă

de propunere a dovezilor la termenul de judecată de discutare a probelor.

În virtutea principiului nemo censetur

ignorare legem - nimeni nu poate invoca necunoașterea legii în apărarea sa, se poate

prezuma în mod rezonabil, că pârâții au putut prevedea consecințele juridice ale

neprezentării lor. Asumarea acestei conduite procesuale exclude așadar, de plano,

în privința acestor părți, caracterul intempestiv al procedurii.

Este important a sublinia și aspectul neinvocării

de către pârâți, a vreunui motiv justificativ al neprezentării (personal sau prin

avocat) la termenele de judecată cunoscute, ulterioare termenului din 22

aprilie 2008.

Soluția evocată este conformă, de altfel,

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate pe tărâmul

art. 6 din Convenția Europeană, conform căreia: „când prezența nu era obligatorie,

iar partea nu s-a prezentat la ședință fără un motiv valid, deși a fost înștiințată

corespunzător de data și locul ședinței, instanța poate proceda la examinarea cauzei;

aceste dispoziții nu sunt, în sine, incompatibile cu garanțiile procesului echitabil”

(cauza Groshev contra Rusiei, nr. 69889/01, hotărâre din 20 octombrie 2005,

parag. 28 sau cauza Yakovlev contra Rusiei, nr. 72701/01, hotărâre din 15

martie 2005, parag. 20).

De asemenea, în cauza Gladkiy contra Rusiei,

nr. 3242/03, hotărâre din 21 decembrie 2010, parag. (102), Curtea Europeană a reamintit

că „principiul contradictorialității procedurilor și al egalității armelor, reprezentând

unul dintre elementele conceptului larg de proces echitabil, impune ca fiecărei

părți să îi fie oferită oportunitatea rezonabilă de a cunoaște și de a își prezenta

punctele de vedere pe marginea observațiilor formulate sau a probelor administrate

de partea adversă, precum și posibilitatea de a își prezenta cazul în condiții care

să nu o plaseze într-un dezavantaj substanțial față de partea adversă” (a se vedea

în același sens, cauzele Krcmâf și alții v. Cehia, nr. 35376/97, parag. 39, hotărâre

din 03 martie 2000 și Dombo Beheer B. V. v. Olandei, 27 octombrie 1993, parag. 33).

În cauză, pârâții au avut din partea instanței

de judecată, deplina posibilitate de a se prezenta, de a propune probe, de a combate

probele părții adverse sau impuse de instanță, precum și de a își prezenta cazul,

alegând, însă, astfel cum am ilustrat anterior, să renunțe în mod tacit, dar neechivoc,

la dreptul de a fi prezenți în ședință.

Pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor

art. 295 alin. (2) C. proc. civ., pârâții aveau posibilitatea procedurală de a solicita

probe și în faza de judecată a apelului, posibilitate legală de care nu au înțeles

să uzeze, precizând în mod expres că nu solicită probe (a se vedea pentru evitarea

repetiției, punctul 2.III din prezentele considerente), poziție procesuală care

echivalează cu renunțarea la probele propuse prin motivele de apel. Dimpotrivă,

așa cum s-a expus deja, la termenul de judecată din data de 08 septembrie 2011,

pârâții apelanți s-au opus administrării de probe suplimentare, precizând în mod

expres, faptul că „dosarul se află în stare de judecată”, deși se solicita (de partea

adversă) atașarea dosarului pe care pârâții înșiși îl propuseseră ca probă, prin

motivele de apel.

la excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a invocării propriei culpe de

către reclamant, referitor la caracterul imoral al cauzei acțiunii prezente, precum

și la imposibilitatea comparării titlurilor, deoarece reclamantul s-ar fi folosit

de titlul său, pentru a își plăti o datorie, cu ansamblul criticilor sale dezvoltătoare,

el se întemeiază pe elementul

unei conivențe frauduloase a reclamantului cu mandatarul A.V., încheiate pentru

a fi înșelați cumpărătorii ulteriori și în contul unei datorii pe care reclamantul

ar fi avut-o față de mandatar.

Această situație de fapt invocată de către

pârâți, nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în cauza prezentă, incluzând

în această sferă, și dovezile administrate în dosarul civil nr. 36716/3/2005 al

Tribunalului București, cu toate dosarele din căile de atac împotriva hotărârii

pronunțate în acest dosar indicat, atașat în urma dispoziției instanței de recurs.

Dimpotrivă, potrivit probelor administrate în respectiva cauză, inclusiv expertiză

grafoscopică criminalistică, care au configurat situația de fapt reținută de instanțele

care s-au pronunțat în acel litigiu, a rezultat că cei doi - reclamantul și mandatarul

A.V. - nu se cunoșteau, reclamantul nu a semnat procura anulată ulterior, ci o altă

persoană ce și-a declinat identitatea reclamantului.

Nu mai puțin, pârâții înțeleg prin acest

motiv de apel, să modifice situația de fapt reținută cu putere de lucru judecat

(pentru părțile din litigiul prezent) în dosarul anterior. Or, acest fapt, chiar

dacă circumstanțiază situația de fapt din prezenta cauză, nu poate fi admis în lipsa

oricăror alte probe nou administrate în prezenta cauză, în acest sens.

Pentru ansamblul acestor argumente, nu

se poate invoca în mod întemeiat împrejurarea că reclamantul ar invoca în apărare

propria sa culpă (cu efectul juridic al respingerii cererii ca inadmisibile, în

temeiul excepției decurgând din principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans,

inadmisibilitatea fiind consecința juridică și nu cauza soluției solicitate) sau

că prezenta acțiune ar avea o cauză imorală sau că „nu ar putea fi vorba despre

o comparare de titluri”, în exprimarea folosită de pârâți.

De altfel, reținând temeiul juridic -

art. 480 C. civ. - al prezentei acțiuni în revendicare, ales de reclamant în considerarea

principiului disponibilității, potrivit doctrinei juridice, acțiunea in revendicare

a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia

unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate

asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără

a fi proprietar.

Hermeneutica elementelor art. 480 C.

civ., deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate

în absența unei reglementări legale, relevă principiul conform căruia în cadrul

unei asemenea acțiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două

părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Rațiunea acestor reguli o constituie

stabilirea apartenenței dreptului de proprietate.

Pe cale de consecință, acțiunea de comparare

evidențiată vizează titlurile părților, eventuala împrejurare a deținerii titlului

în sensul de instrumentum probationis de o altă persoană, neavând din perspectiva

evidențiată, nici măcar pentru o persoană nediligentă, semnificația transferului

dreptului de proprietate atestat de respectivul înscris, către deținător. Concluzia

se impune în temeiul cunoștințelor noastre generale despre lume și societate, potrivit

cărora pentru a deveni proprietarul unui imobil este obligatorie prezentarea la

notarul public, pentru realizarea actului juridic autentic.

niciuna dintre criticile din motivele de

apel, nu sunt circumscrise operațiunii efective de comparare a titlurilor exhibate

de părți, realizate de instanța de fond sau rezultatului acesteia, astfel încât

în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., aceste elemente nu realizează

obiect al controlului judiciar prezent.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

au declarat recurs pârâții C.I. și C.A., invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 3, 4, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a

invocat că în mod nelegal s-a reținut că motivul de apel privind necompetența materială

a instanței este nefondat, în condițiile în care valoarea imobilului a fost contestată

și chiar instanța a avut îndoieli asupra valorii indicate de către reclamant și

a încuviințat efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii de circulație.

Reținerea instanței că efectuarea expertizei

s-a încuviințat nu cu scopul determinării valorii de circulație a imobilului în

vederea stabilirii competenței materiale a instanței este greșită, fiind evidentă

necesitatea efectuării expertizei, iar renunțarea la efectuarea acesteia este nelegală.

O altă critică vizează lipsa de rol activ

a instanței în administrarea tuturor probatorilor necesare și utile soluționării

cauzei, în raport de apărările formulate privind inadmisibilitatea acțiunii, caracterul

imoral al cauzei și imposibilitatea comparării titlurilor.

În acest sens, instanța de apel nu era

legată de susținerile reprezentantului părților de a nu mai insista în administrarea

probelor solicitate prin cererea de apel, iar conivența frauduloasă era evidentă,

apelanții fiind cumpărători de bună-credință.

Raportat la propria culpă a reclamantului,

care a avut cunoștință de vânzarea bunului de către mandatar și care a lăsat posesia

bunului mandatarului, acțiunea era inadmisibilă, cât și fondată pe o cauză ilicită.

Întrucât reclamantul s-a folosit de titlul

său pentru a-și achita o datorie, nu mai era necesar să se compare titlurile de

proprietate, iar în acțiunea de comparare a titlurilor trebuia să se dea preferință

titlului acestora, fiind cumpărători de bună-credință.

Intimatul reclamant a invocat nulitatea

recursului, susținând că motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate nu pot fi

încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Excepția de nulitate a recursului este

nefondată, nefondat fiind și recursul pentru următoarele considerente:

Se constată că recurenții au invocat în

mod formal dispozițiile art. 304 pct. 4 și 8 C. proc. civ., întrucât motivele de

recurs, așa cum au fost dezvoltate și argumentate, nu cuprind critici privind depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești și nici o eventuală interpretare greșită a actului

juridic dedus judecății, ori schimbarea naturii, ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Motivul de recurs, fundamentat pe dispozițiile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., așa cum a fost dezvoltat și argumentat face posibilă

încadrarea acestuia însă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

de apel fiind competentă pentru a se pronunța asupra sentinței atacate.

Celelalte motive de recurs, așa cum au

fost dezvoltate, pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.

proc. civ., excepția nulității recursului fiind nefondată.

Critica privind greșita reținere a competenței

materiale a tribunalului în primă instanță, în condițiile neadministrării probei

cu expertiză pentru determinarea valorii de circulație a imobilului, este nefondată,

instanța făcând o corectă interpretare și aplicare a legii.

În cazul prevăzut de art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ., delimitarea competenței de primă instanță între tribunal și judecătorie

se face după criteriul valorii obiectului litigiului, valoare care este stabilită

de reclamant prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 112 pct. 3 C.

proc. civ., instanța sau pârâtul putând contesta evaluarea făcută de reclamant,

situație în care se vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului

cererii.

Tribunalul, ca primă instanță, a fost sesizat

prin hotărârea de declinarea competenței pronunțată de Judecătoria sectorului 3

București, care nu a fost atacată cu recurs de nicio parte, pârâții lăsând la aprecierea

instanței soluția privind excepția necompetenței materiale invocate de către reclamant,

necontestând valoarea indicată.

În fața instanței astfel sesizate, pârâții

nu au contestat evaluarea făcută de reclamant și nici nu au solicitat administrarea

vreunei probe în acest sens, iar instanța nu a pus în discuție competența acesteia,

după valoarea obiectului litigiului.

Dacă împotriva hotărârii de declinare nu

se declară recurs, și nici nu este provocat un conflict de competență, necompetența

instanței care a soluționat cauza primită prin declinare nu poate fi invocată în

căile de atac împotriva hotărârii sale, deoarece hotărârea de declinare, prin care

i s-a stabilit competența, a intrat în puterea lucrului judecat.

În mod fondat a reținut instanța că expertiza

judiciară dispusă pentru evaluarea imobilului și asupra căreia s-a revenit nu a

fost dispusă în vederea unei eventuale analize a competenței sale în raport de obiectul

litigiului. Instanța a făcut și o verificare a valorii bunului și a reținut că valoarea

este de peste 150.000 euro, iar o nouă reevaluare în recurs presupune verificări

noi de fapt ce nu sunt admisibile în recurs decât în condițiile art. 305 C.

proc. civ., fapt ce nu s-a realizat.

Nefondată este și critica privind greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., instanța respectând

dreptul la apărare garantat de art. 24 din Constituție, apelanții având deplina

posibilitate de a se prezenta, de a propune probe și de a-și susține cauza.

Instanța, în mod legal a luat act de poziția

procesuală a pârâților, prin reprezentantul acestora, care a arătat că nu solicită

administrarea de noi probatorii și a solicitat judecarea cauzei în baza probelor

administrate.

Nefondată este și critica privind greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ.

Comparând cele două titluri, instanța a

constatat că trebuie să se dea preferință titlului mai bine caracterizat, acesta

fiind titlul proprietarului inițial, deoarece pârâții au dobândit bunul de la un

neproprietar, care nu putea transmite un drept ce nu exista în patrimoniul său.

Principiul bunei-credințe nu este suficient

pentru a justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil, de la

un neproprietar. Astfel, se ignoră diferența între regimul juridic al imobilelor

și cel al mobilelor, întrucât numai bunurile mobile pot fi dobândite prin posesia

de bună-credință în condițiile art. 1909 C. civ.

Soluția este conformă și cu principiul

echității juridice, deoarece terțul dobânditor, fiind evins de proprietar, are posibilitatea

introducerii unei acțiuni împotriva vânzătorului, iar pentru cheltuielile făcute

poate fi despăgubit, în condițiile legii, fără a suferi o pagubă în patrimoniu,

în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea lipsit de bunul său, fără nicio culpă

și fără o despăgubire.

Având în vedere aceste considerente, urmează

ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge excepția nulității

recursului și recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

invocată de intimatul reclamant.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâții C.I. și C.A. împotriva deciziei nr. 775/A din 27 octombrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

noiembrie 2012.