ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2091/2018

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 134F din 4 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta Fundația "C.", în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București și Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A."; au fost obligați pârâții să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 530 mp, situat în municipiul București, identificat conform raportului de expertiză efectuat de expertul B., precum și la plata sumei de 32.680 euro (echivalentă RON la data plății), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul revendicat; a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 589 A din 22 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Fundația "C." împotriva sentinței civile nr. 134F din 4 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis apelul declarat de apelantul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A." împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, la data de 16 august 2017 a formulat recurs recurenta-reclamantă Fundația "C.". Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 noiembrie 2017, sub același număr de dosar.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cât privește criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile H.G. nr. 1096/2002 și ale HCGMB nr. 425/2008.

A învederat că aceasta a apreciat eronat că dispozițiile H.G. nr. 1096/2002 se aplică și terenului situat în București, înscris în CF nr. x (provenită din conversia pe hârtie a CF x), cu toate că a reținut că întreaga suprafață de teren de 10.168 mp a fost restituită recurentei-reclamante în anul 1999, astfel încât în anul 2002 acesta nu se mai putea afla în domeniul public al statului. A criticat faptul că instanța de apel nu a avut în vedere că prevederile H.G. nr. 1096/2002 și ale HCGMB nr. 425/2008 vizează numai clădirea în care funcționează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A.", iar nu și terenul situat sub această clădire, care a făcut parte integrantă din suprafața de 10.168 mp, restituită recurentei-reclamante în baza O.U.G. nr. 83/1999.

Recurenta-reclamantă a susținut că întreg dispozitivul hotărârii din apel se bazează pe reținerea greșită a existenței unui drept de superficie constituit prin H.G. nr. 1096/2002 și HCGMB nr. 425/2008, în favoarea intimatului-pârât Municipiul București, asupra unei suprafețe totale de 1.361 mp din terenul aflat în proprietatea părții reclamante, fără să fi identificat concret dispozițiile din cuprinsul acestor acte normative care se referă expres la instituirea și întinderea acestui drept.

Chiar dacă în cuprinsul H.G. nr. 1096/2002 s-a menționat ca "se aprobă trecerea" imobilului "din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al municipiului București și în administrarea Consiliului Local al Sectorului 3", această "aprobare" nu a fost de natură să invalideze, prin simpla adoptare a H.G. nr. 1096/2002, dreptul de proprietate al Fundației "C." asupra terenului și construcțiilor situate în București, întrucât, la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, statul nu mai avea un drept de proprietate și, pe cale de consecință, nu putea face acte de dispoziție valide cu privire la imobil. Prin urmare, nu se putea constitui, în mod valabil, un drept de superficie asupra terenului aferent construcției care nu fusese restituită recurentei-reclamante.

Și dacă s-ar considera că H.G. nr. 1096/2002 reprezintă titlul unui terț pentru justificarea unui drept de proprietate sau de superficie asupra terenului aflat sub clădirea în care funcționează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A.", acesta nu este preferabil dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, de vreme ce dreptul său rezultă din Procesul-verbal nr. x/1940 al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare București, confirmat ulterior, în baza O.U.G. nr. 83/1999, prin Nota de constatare nr. 11 din 22 iulie 1999 a Comisiei speciale de retrocedare.

Referitor la HCGMB nr. 425/2008, recurenta-reclamantă a arătat că, față de obiectul acesteia, respectiv "transmiterea în administrarea Administrației Spitalelor și Serviciilor Medicale București a 18 spitale aflate în domeniul public al Municipiului București", nu se putea institui un drept de superficie.

Ca atare, recurenta-reclamantă a apreciat că, pentru a face o corectă aplicare a prevederilor H.G. nr. 1096/2002, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că acest act normativ se aplică doar cu privire la clădirea în care funcționează intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A.", deoarece numai o astfel de interpretare este conformă principiului potrivit căruia un act trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în cel de a nu produce astfel de efecte.

De asemenea, a susținut că instanța de apel i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren care a făcut obiectul restituirii (ocupat parțial de cămin), cât și momentul dobândirii acestuia în proprietate. Or, în aceste condiții, terenul pe care este situat Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A." nu a făcut obiectul H.G. nr. 1096/2002, deoarece în anul 2003 nu se mai afla în proprietatea statului, fiind restituit recurentei-reclamante în anul 1999.

Recurenta-reclamantă a învederat că nu putea fi institut un drept de superficie în favoarea statului prin simpla menționare a denumirii fostului Spital "C." în anexa H.G. nr. 1096/2002, întrucât, în acest fel, i-ar fi fost afectat dreptul de proprietate asupra terenului, fără să i se fi acordat despăgubiri în baza legii speciale. Legiuitorul trebuia să prevadă acest drept al statului în mod expres, întrucât limitarea dreptului de proprietate s-ar transforma într-o nouă naționalizare a terenului.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității actelor normative, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și de art. 68 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, curtea de apel a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 693 și art. 695 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 în ceea ce privește dreptul de superficie asupra terenului situat sub clădirea în care funcționează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A.", în condițiile în care a apreciat că acest drept s-a născut conform H.G. nr. 1096/2002 și HCGMB nr. 425/2008, acte normative adoptate sub imperiul C. civ. din 1864. Totodată, a constatat incidența unor prevederi din Legea nr. 66/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/1999, în condițiile în care a considerat că dreptul de proprietate al recurentei-reclamante a fost recunoscut în anul 1999, prin Nota de constatare nr. 11 din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare.

Cu toate că instanța de apel a reținut că înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie s-a făcut în baza unor acte normative care au intrat în vigoare în 2003 și 2008, respectiv H.G. nr. 1096/2002 și HCGMB nr. 425/2008, și-a fundamentat raționamentul pe prevederile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, reținând aplicabilitatea art. 693 din cod.

Or, conform principiului tempus regit actum, efectele juridice ale actelor încheiate sub imperiul C. civ. din 1864 sunt supuse acestei reglementări, în acest sens fiind și dispozițiile art. 68 din Legea nr. 71/2011, care exclud din sfera aplicării drepturile de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii și prin faptul că a reținut incidența art. 6 și art. 8 din Legea nr. 66/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/1999, deși a constatat că dreptul său de proprietate a fost recunoscut încă din anul 1999, prin Nota de constatare nr. x din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare. În realitate, aceste norme nu sunt aplicabile în cauză, întrucât ar însemna că un act normativ s-ar putea aplica retroactiv, fără a se stipula expres acest aspect în cuprinsul lor. În egală măsură, aceste dispoziții legale nu sunt de natură să afecteze dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra întregului imobil, situat în București, (cu excepția construcției nerestituite) și, prin urmare, nu pot reprezenta temeiul juridic pentru susținerea unei pretinse nevaliditate/limitare a dreptului de proprietate asupra terenului aflat sub clădirea în care funcționează în prezent căminul, de natură să conducă la concluzia existentei unui drept de superficie în favoarea unui terț.

În condițiile în care s-a reținut finalizarea procedurii administrative prin Nota de constatare nr. x din 22 iulie 1999 a Comisiei speciale de retrocedare, rezultă că O.U.G. nr. 83/1999 a fost aplicată în ceea ce privește dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, iar modificarea ulterioară a acestui act normativ, prin Legea nr. 66/2004, nu mai putea produce niciun efect juridic. Din această perspectivă, un alt punct de vedere, astfel cum este cel exprimat de instanța de apel, echivalează cu aplicarea retroactivă a unui act normativ la o procedură administrativă finalizată sub imperiul vechii reglementări.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constă în faptul că instanța de apel a încălcat regimul juridic privitor la întinderea dreptului de superficie.

Fie că este vorba despre regimul juridic stabilit pe cale jurisprudențială, sub imperiul C. civ. din 1864, incident în cauză, conform art. 492 și art. 494, sau despre prevederile C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, reținut ca fiind aplicabil în speță, prin raportare la prevederile art. 693 și art. 685, instanța de apel a determinat eronat întinderea pretinsului drept de superficie.

Instanța de apel a conchis că intimatul-pârât Municipiul București are un drept de superficie extins dincolo de clădire, indicând dispozițiile art. 695 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, care evident nu fusese adoptat la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1096/2002.

Curtea nu a arătat care au fost criteriile pe baza cărora a stabilit că este necesară o suprafață de 530 mp pentru exploatare, în jurul clădirii, cu atât mai mult cu cât intimatul-pârât Municipiul București nu a formulat cerere reconvențională, prin care să solicite constatarea dreptului de superficie asupra terenului situat în jurul clădirii, ocupat faptic prin edificarea unui gard. Or, instanța de apel a recunoscut dreptul de superficie asupra unei suprafețe de 530 mp în jurul clădirii fără a exista o solicitare în acest sens.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii.

Deși în considerentele deciziei atacate s-a reținut că recurenta-reclamantă are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu încă din anul 1999, în baza Notei de constatare nr. 11 din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare în baza O.U.G. nr. 83/1999, argumentele expuse la fila 5 fac referire la limitele restituirii, potrivit prevederilor Legii nr. 66/2004. Instanța de apel a reținut, în mod contradictoriu, că "în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent".

Față de această împrejurare, recurenta-reclamantă a apreciat că este incompatibilă ideea măsurilor reparatorii, sugerată de instanța de apel, cu recunoașterea, prin aceeași hotărâre, a restituirii integrale a terenului. De altfel, instanța de apel a admis faptul că "prin Decizia nr. 3071 din 25 noiembrie 2014, emisă de Comisia specială de retrocedare, s-a recunoscut, explicit, că Fundația "C." are calitatea de proprietar al imobilului în baza actelor efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999". Deci, în procedura de restituire efectuată în baza O.U.G. nr. 83/1999 și confirmată de Comisia specială de retrocedare ulterior înființată nu s-au prevăzut măsuri reparatorii.

A menționat că există o evidentă contradictorialitate între recunoașterea calității de proprietar, ca efect al restituirii în natură, și indisponibilizarea de către autoritatea locală a terenului restituit, în lipsa unei despăgubiri.

Prin întâmpinarea formulată la 15 decembrie 2017, intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, iar, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În motivarea excepției inadmisibilității căii de atac, intimatul-pârât a susținut că decizia civilă nr. 589A din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, nu este susceptibilă de recurs, în raport de prevederile art. 483 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și de cele ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, conform cărora hotărârea pronunțată de instanța de fond poate fi atacată cu apel. Cum, în speță, recurenta-reclamantă a contestat înscrierea dreptului de superficie al intimatului-pârât în cartea funciară, a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 7/1996, care nu reglementează calea de atac a recursului. În acest sens, a invocat și mențiunea "definitivă" din dispozitivul hotărârii. Intimatul-pârât a arătat că nu pot fi supuse recursului hotărârile care privesc limitarea dreptului de proprietate.

În ceea ce privește motivele de recurs care vizează H.G. nr. 1096/2002 și HCGMB nr. 425/2008, a învederat că recurenta-reclamantă a făcut referiri cu privire la acestea și în cererea de chemare în judecată.

Intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București și Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A." nu au depus întâmpinare.

Prin răspunsul la întâmpinare, formulat la 8 ianuarie 2018, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, față de obiectul principal al litigiului dedus judecății, respectiv acțiune în revendicare.

În ceea ce privește capătul de cerere privind dreptul de superficie, recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, s-a pus în discuție existența unui drept real, iar nu limitarea dreptului de proprietate, de natura servituților. Referitor la solicitarea privind radierea dreptului de superficie din cartea funciară, a precizat că aceasta reprezintă o cerere accesorie celei privind constatarea existenței sau inexistenței dreptului de superficie, formulată în temeiul art. 907 C. civ., text de lege care nu reglementează o limitare a căilor de atac. În ceea ce privește admisibilitatea motivelor de recurs, față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că aceste motive au fost invocate pe parcursul procesului, însă au fost respinse de instanța de apel. O asemenea condiție privind admisibilitatea recursului poate fi invocată cel mult, cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu și pe cele încadrate în pct. 6 al aceluiași articol.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenta-reclamantă Fundația "C." împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În opinia raportorului, față de conținutul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul a fost apreciat drept admisibil în principiu.

Conform rezoluției din 25.01.2018, s-a dispus comunicarea raportului, nefiind formulat niciun punct de vedere la raport de către părțile în litigiu.

La data de 30.03.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundația "C." împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Recurenta-reclamantă a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum total de 14.555,25 RON.

Examinând criticile formulate, cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei".

Raportat la această prevedere legală, Înalta Curte apreciază că decizia recurată este nemotivată, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care cuprinde motive contradictorii. Motivarea este de esența hotărârii și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de recurs, în situația de față, să verifice aplicarea legii.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel, pe de o parte, recunoaște finalizată procedura de restituire a imobilului în litigiu (teren și construcție) conform O.U.G. nr. 83/1999, reținând că "la momentul semnării protocolului, proprietarii sau succesorii lor deja redobândiseră proprietatea prin acte anterioare: anexa la O.U.G. nr. 83/1999 și Nota de constatare a Comisiei speciale de restituire", pentru ca, pe de altă parte, să invoce existența unui drept de superficie constituit în favoarea Municipiului București ulterior restituirii imobilului (în suprafață de 10.168 mp și construcții) pentru terenul pe care se află amplasată construcția în care funcționează în prezent intimatul-pârât Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A.", în temeiul H.G. nr. 1096/2002 și HCGMB nr. 425/2008, și, prin aceasta, incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 66/2004, care impune limitări ale dreptului de proprietate al recurentei-reclamante asupra terenului redobândit anterior potrivit O.U.G. nr. 83/1999.

Or, este incompatibilă măsura recunoașterii restituirii integrale a terenului prin Nota de constatare nr. x/22.07.1999, emisă de Comisia specială de retrocedare, confirmată prin Decizia nr. 3071/25.11.2014, emisă de aceeași comisie, cu ideea acordării de măsuri reparatorii pentru terenul asupra căruia s-ar fi constituit un drept de superficie ulterior restituirii în natură a acestuia, în condițiile în care se susține aplicarea unor norme legale diferite.

În acest context, motivarea contradictorie care se regăsește în considerentele deciziei recurate face imposibilă exercitarea controlului de legalitate la acest moment procedural, ceea ce atrage casarea hotărârii instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Această dispoziție are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera și spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Pentru a verifica în ce măsură sunt incidente prevederile citate, Înalta Curte apreciază că se impune, prioritar, a stabili care este norma legală aplicabilă situației juridice deduse judecății în speță.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 25.09.2014, reclamanta Fundația "C." a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București și Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A.", solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce face parte din proprietatea sa, ocupat în prezent de căminul de bătrâni. A solicitat, totodată, să se constate inexistența dreptului de superficie opus de către pârâtul Municipiul București relativ la terenul aferent construcției în care funcționează Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A.".

Reclamanta a invocat existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate reconstituit în procedura prevăzută de O.U.G. nr. 83/1999, susținând că imobilul a fost redobândit la momentul emiterii Notei de constatare nr. 11/22.07.1999. A menționat că, ulterior, prin H.G. nr. 1096/2002, deși terenul aferent construcției edificate de către Statul Român, ocupată de căminul de bătrâni, i-a fost restituit în natură, s-a prevăzut trecerea Spitalului Caritas în administrarea Primăriei sectorului 3 București. Potrivit extrasului de CF nr. x/17.09.2014, Fundația "C." are înscris dreptul de proprietate pentru o suprafață de teren de 10.369 mp, precum și pentru construcțiile edificate pe aceasta, C1, C2, C3, C4, C5 și C6.

Fără acordul reclamantei și fără vreun temei legal, Primăria Municipiului București a obținut înscrierea unui drept de superficie pentru construcția C8 (actual Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A."), C9 și C10, situate pe terenul proprietatea acesteia.

Înalta Curte observă că, la momentul determinării/calificării drepturilor opuse de către părțile în litigiu în vederea soluționării acțiunii în revendicare și a capetelor accesorii deduse judecății, instanța de apel a aplicat prevederile art. 693 și 695 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, deși, conform art. 68 din Legea nr. 71/2001, "dispozițiile art. 693-702 din C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ.".

Potrivit principiului tempus regit actum, efectele juridice ale actelor încheiate sub imperiul C. civ. din 1864 sunt supuse acestei reglementări, în acest sens fiind și dispozițiile art. 68 din Legea nr. 71/2011, care exclud din sfera aplicării drepturile de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a stabilit, în concret, aplicând dispozițiile legale în vigoare la data la care se susține că imobilul în litigiu a intrat în mod valabil în patrimoniul Municipiului București (data intrării în vigoare a H.G. nr. 1096/2002, respectiv HCGMB nr. 425/2008, acte normative adoptate sub imperiul C. civ. de la 1864), în ce măsură pârâții justifică dobândirea vreunui drept asupra terenului aferent construcției, dacă acesta reprezintă un drept de superficie sau are o altă natură juridică.

Totodată, instanța de apel nu a explicat în ce măsură dispozițiile H.G. nr. 1096/2002, respectiv HCGMB nr. 425/2008 se aplică și terenului în litigiu, în condițiile în care, anterior, același imobil fusese restituit în natură, în procedura O.U.G. nr. 83/1999, către reclamantă și această parte a susținut că statul nu putea face acte de dispoziție valide cu privire la teren și că cele două hotărâri menționate vizează doar clădirea în care funcționează Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București "A.",

Or, conform art. 1 din H.G. nr. 1096/2002 privind trecerea imobilelor în care își desfășoară activitatea unele unități sanitare de interes local din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al municipiului București și în administrarea consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, "Se aprobă trecerea imobilelor, compuse din construcții și terenuri aferente, în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al municipiului București și în administrarea consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București", iar, potrivit HCGMB nr. 425/2008, art. 1, "Se preiau în administrarea Consiliului General al Municipiului București, 18 spitale, identificate conform anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre".

În cauză, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii și prin faptul că a reținut incidența art. 6 și art. 8 din Legea nr. 66/2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/1999, deși a constatat că dreptul său de proprietate a fost recunoscut încă din anul 1999, prin Nota de constatare nr. x din 22 iulie 1999, emisă de Comisia specială de retrocedare.

Înalta Curte reține că, în situația dedusă judecății, prevederile din Legea nr. 66/2004 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât dreptul de proprietate opus de către reclamantă s-a născut în mod valabil în condițiile O.U.G. nr. 83/1999. De altfel, Legea nr. 66/2004 nu conține nicio dispoziție care să stipuleze aplicarea sa și situațiilor născute și finalizate sub imperiul O.U.G. nr. 83/1999, astfel încât nu se poate aplica retroactiv.

În mod corect instanța de apel a reținut valoarea juridică conferită Deciziei nr. 3071/2014 emisă de Comisia specială de retrocedare și a statuat în sensul că comisia înființată pe parcursul modificărilor legislative ale O.U.G. nr. 83/1999 a confirmat susținerile reclamantei conform cărora procedura de restituire fusese deja definitivată în temeiul prevederilor legale vechi, astfel încât sesizarea noii comisii nu a mai avut obiect.

Astfel, din procedura de restituire reglementată prin O.U.G. nr. 83/1999 rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză a fost dobândit la momentul emiterii notei de constatare de către comisia specială de restituire.

Potrivit art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, "Comisia va avea sarcina de a analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil în parte și va stabili în cadrul comunităților foștii proprietari sau succesorii acestora care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate", iar, conform art. 5 din O.U.G. nr. 83/1999, "Proprietarii sau succesorii acestora, care au redobândit imobilele în temeiul prezentei ordonanțe de urgență, vor încheia cu deținătorii actuali ai imobilelor respective un protocol de predare-preluare în care se vor menționa drepturile eventualilor chiriași, în termen de 60 de zile de la data emiterii de către comisie a notei de constatare, cu respectarea legislației în vigoare".

Ca atare, dispozițiile legale sunt clare, în sensul că protocolul de predare-preluare nu era perfectat în vederea restituirii, ci, prin utilizarea verbului la timpul trecut "au redobândit" rezultă că punerea în posesie este o operațiune ulterioară dobândirii dreptului de proprietate. Deci, la momentul semnării protocolului, proprietarii sau succesorii lor deja redobândiseră proprietatea prin actele anterioare: anexa la O.U.G. nr. 83/1999 si Nota de constatare a Comisiei speciale de restituire.

Prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 66/2004 nu anulează și nici nu declară nevalabile actele de restituire efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

Curtea a arătat că, în realitate, prin Legea nr. 66/2004 legiuitorul a înțeles să transmită competența de soluționare a cererilor de restituire nesoluționate de către fosta Comisie specială de restituire, către nou înființata Comisie de retrocedare (potrivit O.U.G. nr. 94/2000). Aceasta urma să decidă cu privire la cererile nesoluționate, în nici într-un caz nu era abilitată să invalideze soluțiile vechii Comisii de retrocedare. Legiuitorul a instituit o obligație în sarcina autorității statale de a restitui ce lăsase nerestituit la momentul apariției Legii de aprobare a O.U.G. nr. 83/1999.

În consecință, prin Decizia nr. 3071/25.11.2014 emisă de către Comisia specială de retrocedare s-a recunoscut în mod explicit că Fundația "C." are calitatea de proprietar al imobilului în baza actelor efectuate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a încălcat și regimul juridic privitor la întinderea dreptului de superficie, în situația în care se recunoaște existența acestuia.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de apel a conchis că intimatul-pârât Municipiul București are un drept de superficie extins dincolo de clădire, fără a arăta care au fost criteriile pe baza cărora a stabilit că este necesară o suprafață de 530 mp pentru exploatare, în jurul clădirii, indicând dispozițiile art. 695 alin. (1) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, care nu fusese adoptat la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 1096/2002.

Or, așa cum s-a menționat anterior, instanța de apel nu putea face aplicarea prevederilor din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 referitoare la dreptul de superficie și nici nu putea determina întinderea acestuia în mod aleatoriu, fără o determinare concretă.

Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte reține aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, conform art. 497 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundația "C." împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, instanța de trimitere urmează a stabili pe deplin situația de fapt și de drept dedusă judecății prin prezenta cerere de chemare în judecată, având drept obiect principal o acțiune în revendicare prin comparare de titluri. Pentru considerentele expuse anterior, instanța de apel va analiza drepturile opuse de părțile în litigiu raportat la probatoriul administrat, apărările invocate și legislația incidentă față de momentul dobândirii lor, în limitele cu care a fost învestită prin cererea de apel, respectiv potrivit reținerilor deciziei de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundația "C." împotriva deciziei civile nr. 589 A din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25.05.2018.