ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 728/2019

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 3 iulie 2015, precizată la data de 9 mai 2016, reclamanta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie obligat să o despăgubească cu suma de 6.055.535 euro reprezentând valoarea de piață a imobilului - teren în suprafața de 6.988.50 mp, situat în București, str. x, iar în subsidiar, să fie obligat să îi acorde în compensare un alt imobil aflat în patrimoniul acestuia.

Reclamanta a invocat ca temei al pretențiilor dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. din 1864, arătând, în esență, că pârâtul i-a cauzat prejudiciul cuantificat la valoarea de piață a terenului menționat, teren care s-a aflat în patrimoniul reclamantei conform H.G. nr. 64/1996, prin fapta culpabilă constând în aceea că nu s-a apărat, nu a solicitat probe și nu a exercitat căile de atac în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de A. în contradictoriu cu Municipiul București, prin Sentința civilă nr. 610 din 27 iunie 2003, definitivă și irevocabilă.

Prin încheierea din data de 7 decembrie 2015, instanța a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant cu privire la semnatarul întâmpinării, invocată de reclamantă, cât și excepțiile prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârât prin întâmpinare.

Prin Sentința civilă nr. 641 din 9 mai 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea precizată, ca nefondată.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin concluziile scrise depuse în apel, reclamanta și-a precizat pretențiile, urmare a constatărilor raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, în faza procesuală a apelului, solicitând obligarea Municipiului București, în principal, la plata sumei de 3.403.464,69 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând valoarea de piață pentru imobilul teren în suprafață de 3.927,83 mp situat în București, str. x, iar în subsidiar obligarea acestuia să-i acorde în compensare un alt imobil aflat în patrimoniul său.

Prin Decizia civilă nr. 178 A din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pe baza raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 14 februarie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen la data de 14 martie 2019, cu citarea părților, pentru judecarea pe fond a căii de atac.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, reclamanta a susținut următoarele:

- Hotărârea cuprinde motive contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua C. proc. civ.), deoarece curtea de apel, deși a găsit ca fiind întemeiate motivele 1 și 3 din apel, a respins în integralitate calea de atac.

În opinia recurentei, instanța ar fi trebuit să admită apelul în parte și să constate că între terenul în suprafață de 6.988,5 mp aflat în administrarea sa și cel în suprafață de 8.329 mp restituit numitei A. prin Sentința civilă nr. 610/2003, pronunțată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului București există o suprapunere de 3927,83 mp, că reclamanta își poate întemeia acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și că pârâtul răspunde în raport cu terții, în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 31/1954, pentru acțiunile săvârșite de către reprezentanții pe care i-a desemnat în numele său.

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia C. proc. civ.).

Instanța nu a înțeles speța dedusă judecății și a plecat de la o premisă greșită, străină de natura pricinii, raportându-se la dispozițiile H.G. nr. 64/1996 și la procesul-verbal din 14 iunie 1996, apreciind greșit că Municipiul București a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 610 din 27 iunie 2003 a Tribunalului București.

Titularul dreptului de proprietate este Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și nu Municipiul București, astfel cum greșit a reținut instanța de apel. Pârâtul nu avea nicio calitate, nici măcar aceea de detentor precar, acea calitate revenind recurentei reclamante, care era administratorul legal.

Municipiul București nu a dovedit că, la momentul soluționării dosarului nr. x/2003 de către Tribunalul București, terenul în suprafața de 8.329,47 mp restituit numitei A. se afla în proprietatea sa.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că dispozițiile art. 64 C. proc. civ. și ale art. 12 din Legea nr. 213/1998, în vigoare în anul 2003, nu sunt aplicabile raportului dedus judecații, aceasta întemeindu-și hotărârea pe motive străine de natura pricinii.

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Hotărârea Curții de apel încălcă dreptul de proprietate publică al Statului Român (prevederile art. 136 din Constituție) și dreptul de administrare al recurentei reclamante. Prin H.G. nr. 64/1996 pentru completarea H.G. nr. 639/1995 privind transmiterea unor bunuri din și în administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", terenul în suprafața de 23.780 mp a trecut din patrimoniul Consiliului General al Municipiului București în domeniul public al Statului Român și administrarea regiei.

Potrivit Legii nr. 213/19984, art. 12 alin. (4), teza a doua, pârâtul Municipiul București avea obligația ca, în dosarul nr. x/2003, să arate cine este titularul dreptului de proprietate. Aceeași obligație revenea pârâtului, potrivit art. 64 din C. proc. civ. din 1865, în vigoare la acel moment.

Pârâtul a încălcat dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., deoarece nu a verificat cine este titularul dreptului de proprietate.

În prezenta cauză, prin niciun act procedural (întâmpinare, excepții, concluzii scrise, etc.) pârâtul nu a invocat și nu a susținut că acesta era titularul dreptului de proprietate asupra terenului. Apărările Municipiului București au vizat strict neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege privind atragerea răspunderii civile delictuale.

Curtea recunoaște susținerile regiei cu privire la existența obligației, corelative dreptului la apărare, de a formula și depune întâmpinare sub imperiul anumitelor sancțiuni, dar reține greșit că "neexercitarea acestor drepturi procesuale nu are drept consecință culpabilizarea părții, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității".

Tocmai neindicarea titularului dreptului de proprietate - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -, obligație imperativă, prevăzută de art. 12 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 213/1998, sub anumite sancțiuni, constituie o faptă ilicită, legea stabilind că pentru neîndeplinirea acestei obligații există răspundere pentru prejudiciul cauzat.

Reclamanta de la acea dată, A., nu putea să confere calitatea de pârât Municipiului București. Acesta din urmă avea obligația legală, prevăzută de art. 115 și art. 118 din C. proc. civ., de a-și invoca, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale pasive, aceasta fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie.

Este adevărat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părților, însă cu câteva excepții, iar în opinia recurentei, textele de lege invocate de aceasta reprezintă excepții.

Pe de altă parte, pârâtul Municipiul București este o persoană de drept public, fiind o autoritate publică, motiv pentru care acesta trebuia să depună toate diligențele pentru apărarea drepturilor sale subiective.

Faptul că prin Sentința civilă nr. 610/2003, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2003, se reține în mod expres că "pârâtul prezent prin consilier juridic nu a formulat întâmpinare, nu a solicitat alte probe în afara celor solicitate de reclamantă, fiind legal citat în efectuarea raportului de expertiza topografică", dovedește că pârâtul Municipiul București, în calitatea sa de entitate publică, nu și-a apărat, a refuzat să-și apere, drepturile subiective și nu și-a îndeplinit obligațiile corelative acestora, provocând prejudicii grave Statului Român, prin lipsirea sa de un bun aflat în patrimoniul acestuia și, totodată, recurentei reclamante, prin împiedicarea acesteia de a beneficia de dreptul de administrare, astfel cum acesta decurge din lege.

Curtea de apel, în calitate de instanța de apel, în virtutea principiului devolutiv al apelului, avea obligația legală de a cerceta cauza sub toate aspectele.

Hotărârea Curții de Apel București înfrânge dispozițiile art. 998 și următoarele din C. civ. de la 1864. Pasivitatea de care pârâtul a dat dovada, astfel cum aceasta a fost consemnată în Sentința civilă nr. 610/2003 a Tribunalului București, precum și dispozițiile art. 12 alin. (4), teza a doua din Legea nr. 213/1998, sunt suficiente pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Pârâtul nu și-a utilizat drepturile procesuale civile și nu a răspuns obligațiilor corelative acestora în vederea realizării finalității pentru care acestea i-au fost conferite. Prin pasivitatea de care a dat dovadă nu a aparat în niciun fel patrimoniul statului.

Curtea trebuia să plece de la prezumția legală instituită de prevederile art. 723 din C. proc. civ., potrivit cărora "drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege", adică părțile trebuie în mod corect și legitim să-și folosească drepturile procedurale și să-și exercite obligațiile legale într-o manieră echilibrată, neabuzivă și într-un mod neșicanatoriu.

Dar lipsa de reacție a unei autorități publice care nu-și apară drepturile, neutilizându-le potrivit scopurilor pentru care au fost statuate de lege și neexercitarea obligațiilor legale instituite în seama sa, nu pot fi exonerate de răspundere civilă delictuală. Instanța nu poate considera că aceste aspecte nu constituie fapte ilicite, mai ales atunci când sunt producătoare de prejudicii și când există prevederi legale care le sancționează.

În conformitate cu prevederile art. 425 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanța, în considerente, trebuia să arate situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, de ce s-au admis susținerile unei părți și s-au îndepărtat susținerile celeilalte părți, de ce o probă a fost considerată pertinentă, iar o alta neconcludentă, de ce se aplică o anumită norma de drept, etc.

În concluzie, recurenta arată că cele reținute de instanța de apel sunt în contradicție următoarele prevederi legale: art. 115 - 118 C. proc. civ. din 1865, care instituia obligația Municipiului București de a formula întâmpinare; art. 64 din același cod, care prevedea posibilitatea arătării titularului dreptului; art. 12 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 213/1998, care prevede obligația titularului dreptului de administrare de a indica titularul dreptului de proprietate în litigiile privitoare la dreptul de proprietate; art. 12 alin. (4), tezele a treia și a patra din Legea nr. 213/1998, care prevăd că titularul dreptului de administrare răspunde, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligații. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligații poate atrage revocarea dreptului de administrare; H.G. nr. 64/1996, care completează H.G. nr. 639/1995, în baza căreia s-a încheiat procesul-verbal din data de 14.06.1996, prin care s-a procedat la predarea, respectiv, la primirea terenului în suprafață de 23.780 mp.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța a fost învestită în prezenta cauză cu acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. din 1864, prin care se solicită obligarea pârâtului Municipiul București la plata unei sume de bani reprezentând valoarea de piață a terenului pe care A., terț față de prezenta pricină, l-a revendicat în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă și care se suprapune parțial (în limita suprafeței de 3927,83 mp, astfel cum s-a constatat prin raportul de expertiză depus în apel) cu terenul în suprafață de 23.780 mp, care a făcut obiectul H.G. nr. 64/1996, de completare a H.G. nr. 639/1995 privind transmiterea unor bunuri din și în administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat". În subsidiar, se solicită obligarea pârâtului de a preda reclamantei, în compensare, o suprafață de teren echivalentă.

Analizând motivele de apel formulate de reclamantă împotriva sentinței de fond, prin care acțiunea a fost respinsă, instanța de apel a găsit întemeiat motivul de apel referitor la neadministrarea de către prima instanță a probei cu expertiza topografică.

S-a reținut, în considerentele deciziei recurate, că, în mod greșit prima instanță a considerat că reclamanta nu a solicitat administrarea probei cu expertiza pentru identificarea terenului. În realitate, reclamanta a formulat o cerere pentru admiterea unei astfel de probe, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și la termenul din 7.12.2015, dar instanța, prin încheierea pronunțată la aceeași dată, i-a respins-o, apreciind că nu este utilă.

Instanța de apel a mai reținut că această neregularitate procedurală a fost, însă, acoperită în apel, prin încuviințarea probei cu expertiză topografică, în vederea identificării suprafeței de 6.988,50 mp și a posibilității suprapunerii acesteia cu suprafața de 8.329 mp, pe care Municipiul București a fost obligat să o predea numitei A., prin Sentința civilă nr. 610 din 27 iunie 2003, pronunțată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni s-a concluzionat că, inițial, reclamanta a deținut o suprafață de 23.621,50 mp (23.780 mp din acte) și că există o suprapunere de 3.927,83 mp între terenul rămas în suprafață de 6.989 mp, după înstrăinarea în anul 2004 de către reclamantă a suprafeței de 16.632,50 mp către B. și suprafața de teren de 8.329,47 mp, cu care a fost pusă în posesie A., în baza Sentinței civile nr. 610 din 27 iunie 2003.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, s-a constatat că și acesta este întemeiat, întrucât reclamanta avea posibilitatea de a alege între răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice, întemeiată pe prevederile art. 998 și art. 999 C. civ. și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Cum reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea persoanei juridice, respectiv a Municipiului București, pentru fapta proprie, în raport de această formă de răspundere trebuie stabilite condițiile răspunderii civile delictuale, pârâtul răspunzând în raport cu terții, pentru acțiunile săvârșite de către reprezentanții pe care i-a desemnat, în numele său.

Ca urmare, a concluzionat instanța de apel, chiar dacă s-ar analiza faptele reprezentanților pârâtului, răspunderea pentru consecințele actelor juridice săvârșite de către aceștia în numele persoanei juridice incumbă însuși Municipiului București, conform art. 35 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la acea dată, texte care prevăd că actele juridice și faptele ilicite săvârșite de organele sale, obliga însăși persoana juridică, dacă au fost săvârșite cu prilejul exercitării funcției.

Celelalte critici din apel, care vizau elementele răspunderii civile delictuale, au fost apreciate de instanța de apel ca fiind neîntemeiate, curtea reținând că nu există fapta ilicită a pârâtului, deoarece acesta și-a exercitat drepturile procesuale în litigiul anterior, care a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în limitele normale și în acord cu interesul ocrotit de lege. În raport cu această constatare, s-a apreciat de către instanța de apel că verificarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale nu se mai impune.

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua C. proc. civ., recurenta reclamantă susține că hotărârea din apel cuprinde motive contradictorii, deoarece curtea de apel, deși a găsit ca fiind întemeiate motivele 1 și 3 din apel, a respins în integralitate calea de atac.

Această critică este nefondată, deoarece împrejurarea că unele motive de apel sunt întemeiate nu conduce întotdeauna la admiterea apelului.

Primul motiv de apel, care viza nesocotirea unor norme procedurale în materia încuviințării și administrării probatoriului, a fost găsit întemeiat, însă neregularitatea a fost complinită prin administrarea probei în apel, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale și a dreptului părților la apărare.

Administrarea probei nu semnifică temeinicia pretenției pe care partea tinde să o probeze, deoarece scopul probațiunii este dovedirea existenței sau inexistenței unei numite stări de fapt, asupra căreia ulterior judecătorul aplică legea. În speță, instanța de apel a încuviințat administrarea probei cu expertiza, pe care a valorificat-o din punctul de vedere al situației de fapt, în sensul că a constat existența suprapunerii parțiale între terenul cu care a fost pusă în posesie A., în baza Sentinței civile nr. 610 din 27 iunie 2003 și terenul care a făcut obiectul H.G. nr. 64/1996, însă, procedând mai departe la aplicarea legii în raport cu situația de fapt reținută, a stabilit că fapta imputată pârâtului nu are caracter ilicit, ceea ce a justificat soluția de respingere a apelului.

În ceea ce privește motivul 3 de apel, instanța de apel a reținut, cu titlu de principiu, că reclamanta are deschisă calea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, aceasta răspunzând, potrivit legii, pentru acțiunile săvârșite de către reprezentanții pe care i-a desemnat, în numele său. Însă, o asemenea, constatare nu implică admiterea acțiunii, dacă nu sunt îndeplinite în concret elementele răspunderii civile delictuale.

Nu poate fi primită susținerea recurentei, în sensul că instanța ar fi trebuit să admită apelul în parte și să constate că între terenul în suprafață de 6.988,5 mp aflat în administrarea sa și cel în suprafață de 8.329 mp restituit numitei A. prin Sentința civilă nr. 610/2003, pronunțată în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului București există o suprapunere de 3.927,83 mp, că reclamanta își poate întemeia acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și că pârâtul răspunde în raport cu terții, în temeiul art. 35 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 31/1954, pentru acțiunile săvârșite de către reprezentanții săi, deoarece obiectul acțiunii, asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe, este pretenția concretă dedusă judecății (obligarea pârâtului la plata unei sume de bani sau, în subsidiar, la predarea unei suprafețe de teren), nu constatarea unei situații de fapt sau afirmarea unei reguli de principiu în materia răspunderii persoanei juridice.

Critica din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia C. proc. civ., în cadrul căreia se susține că hotărârea din apel cuprinde motive străine de natura cauzei, este, de asemenea, nefondată.

Susținerea recurentei, în sensul că instanța de apel ar fi reținut că Municipiul București a fost titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2003, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 610 din 27 iunie 2003 a Tribunalului București, este eronată, deoarece, din considerentele deciziei recurate nu reiese o asemenea concluzie.

Instanța de apel a analizat critica reclamantei referitoare la încălcarea de către pârât a obligațiilor ce i-ar fi revenit în virtutea prevederilor art. 64 C. proc. civ. din 1865 și art. 12 din Legea nr. 213/1998 și a concluzionat că aceste prevederi legale nu erau aplicabile în dosarul nr. x/2003, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 610 de la 27 iunie 2003, de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, deoarece, în cauza respectivă, pârâtul nu a fost chemat în judecată în calitate de titular al dreptului de administrare, ci ca deținător al bunului (aceasta fiind calitatea pe care i-a conferit-o reclamanta din cauza respectivă), ceea ce nu înseamnă că în prezentul litigiu i se recunoaște pârâtului calitatea de proprietar. Instanța de apel a reținut că numai dacă pârât în cauză ar fi figurat titularul dreptului de administrare, acesta ar fi avut obligația ca, în baza textelor legale susmenționate, să arate pe titularul dreptului de proprietate.

Analiza pe care instanța de apel a făcut-o sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 64 C. proc. civ. din 1865 și art. 12 din Legea nr. 213/1998, nu este străină de natura cauzei, așa cum pretinde recurenta reclamantă, câtă vreme dispozițiile legale menționate au fost invocate chiar de aceasta, în susținerea acțiunii și a motivelor de apel.

Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susținând că hotărârea Curții de apel încălcă dreptul de proprietate publică al Statului Român și dreptul de administrare al recurentei reclamante, aceasta ignoră faptul că prezentul litigiu nu are ca obiect o acțiune reală, care să se finalizeze printr-o hotărâre de recunoaștere a dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra imobilului, ci o acțiune personală, în răspundere civilă delictuală, în care trebuie să se facă dovada elementelor răspunderii (fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtului).

Existența unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care s-a stabilit că proprietara terenului este o persoană fizică, creează prezumția de proprietate în favoarea respectivei persoane, chiar dacă reclamanta nu a fost parte în acel litigiu. Întrucât nu a fost parte în judecata anterioară, în principiu reclamanta poate dovedi contrariul celor reținute prin hotărârea pronunțată, deoarece hotărâre i se opune doar ca un simplu mijloc de probă, însă această dovadă trebuie făcută în contradictoriu cu persoana în cauză. Cât timp reclamanta nu înțelege să-și valorifice pretinsul drept de administrare, bazat pe dreptul de proprietate al statului, în contradictoriu cu titulara recunoscută în justiție prin hotărâre judecătorească, în prezentul litigiu (care se derulează exclusiv în contradictoriu cu partea care a pierdut în procesul de revendicare) nu se poate stabili, nici măcar pe cale incidentală, că terenul în suprafață de 3927,83 mp ar fi în proprietatea statului și în administrarea reclamantei, deoarece în acest mod s-ar recunoaște o situație juridică evident contrară celei deja stabilite printr-o hotărâre judecătorească, a cărei putere de lucru judecat ar fi în mod flagrant încălcată.

Susținerea recurentei, în sensul că, potrivit art. 12 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 213/19984 și art. 64 din C. proc. civ. din 1865, pârâtul Municipiul București avea obligația ca, în dosarul nr. x/2003, să arate cine este titularul dreptului de proprietate, a fost în mod corect înlăturată de instanța de apel, care a reținut că textele legale invocate sunt incidente doar în situația în care este chemat în judecată administratorul bunului, acesta având obligația de a indica cine este proprietarul, situație care nu se regăsea în dosarul nr. x/2003 al Tribunalului București.

Art. 22 din noul C. proc. civ., invocat în susținerea recursului, nu este aplicabil în cauză, deoarece fapta pretins ilicită imputată pârâtului este anterioară intrării în vigoare a acestui cod, iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispozițiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare. Ca atare, nu se poate susține că pârâtul, prin conduita sa în dosarul nr. x/2003, a încălcat o normă care nu era în vigoare pe parcursul soluționării cauzei respective.

Invocarea de către pârât, prin întâmpinare, a excepției lipsei calității procesuale pasive, nu constituie o obligație, ci un drept procesual, iar neexercitarea de către pârât a căii de atac a apelului împotriva Sentinței civile nr. 610 din 27 iunie 2003 a Tribunalului București este expresia principiului disponibilității, care guvernează procesul civil.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că nevalorificarea de către o parte în proces a pârghiilor procesuale puse la dispoziție de legea procesual civilă nu poate avea drept consecință culpabilizarea părții și nu poate fi interpretată ca o intenție directă sau indirectă de a comite un prejudiciu unei terțe persoane străine proces.

Împrejurarea că pârâtul Municipiul București este o persoană juridică de drept public este irelevantă, normele procesual civile invocate de recurentă acționând în același mod, indiferent de calitate părții în proces.

Deși recurenta susține că, potrivit caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel avea obligația legală de a cerceta cauza sub toate aspectele, nu arată în ce mod, prin hotărârea recurată, a fost încălcat acest principiu, critica astfel formulată nefiind argumentată.

Constatând că în mod corect curtea de apel a reținut că fapta imputată pârâtului nu are caracter ilicit, hotărârea pronunțată în cauză a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 998 și art. 999 din C. civ. din 1864, nefiind întrunite cumulativ condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește dispozițiile art. 723 din C. proc. civ. din 1865, Curtea de apel a reținut că numai folosirea abuzivă, în scop șicanator a drepturilor procesuale, angajează răspunderea civilă delictuală și că, în speță, o astfel de exercitare a drepturilor procesuale de către pârât, care ar fi putut atrage răspunderea pentru eventuala pagubă pricinuită reclamantului, nu poate fi dedusă.

În recurs, reclamanta reiterează dispozițiile art. 723 din C. proc. civ. din 1865 și reia susținerile referitoare la caracterul pretins ilicit al conduitei pârâtului, fără a formula vreo critică de nelegalitate încadrabilă în prevederile art. 488 din noul C. proc. civ., astfel încât aceste susțineri nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Invocarea de către recurentă a prevederilor art. 425 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., referitoare la obligația instanței de a-și motiva hotărârea, este pur formală, deoarece din cererea de recurs nu rezultă modul în care instanța de apel ar fi încălcat această dispoziție legală.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA împotriva Deciziei nr. 178 A din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CL