ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 136/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la emiterea dispozițiilor legale în dosarele nr. x/05.09.2001, întocmit în baza notificării nr. x/03.09.2001, nr. y/05.11.2002, întocmit în baza notificării nr. x/31.07.2001, nr. y/02.08.2001, întocmit în baza notificării nr. x/31.07.2001; obligarea pârâtei la corectarea greșelilor grave de înregistrare a notificărilor cu litera "T", adică numai teren și înlocuirea cu litera "I", adică imobil compus din teren și construcțiile demolate; obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, prin plata despăgubirilor aferente măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru suprafața de teren de 1372 mp și a construcțiilor demolate ce au fost pe acest teren situat în str. x, București; obligarea pârâtei la plata diferenței de despăgubiri, la valoarea reală a imobilului compus din suprafața de 151 mp și construcția casă de locuit ce au fost demolate, amplasată pe acest teren, situat în str. x, București, anularea dreptului de proprietate al numitului C., pretins a fi proprietatea reclamanților din str. x, București, prin desființarea, ca ilegală și abuzivă, a dispoziției nr. 5929/12.06.2006, emisă de pârâtă în dosarul nr. x/08.08.2001, cu atât mai mult cu cât nu a fost supusă controlului legalității exercitat de Prefect, așa cum rezultă din răspunsul primit; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor aferente măsurilor reparatorii prin echivalent, corelate cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentului proces. Prin sentința civilă nr. 476 din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în data de 27 septembrie 2017, sub nr. x/2017. Prin sentința civilă nr. 604 din 14 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. și a fost obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să emită o dispoziție motivată, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să propună reclamanților despăgubiri sub formă de puncte, conform art. 21 alin. (6) și (7) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul situat în București, str. x, compus din teren, în suprafață de 151 mp, și construcție (în prezent demolată), în suprafață de 85,74 mp, și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată, privind acest imobil. Prin sentința civilă menționată, tribunalul a dispus, totodată, disjungerea capetelor de cerere privind imobilul situat în București, str. x, cu formarea unui nou dosar civil. În urma disjungerii, a fost format dosarul civil prezent, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, în data de 13.04.2018. În data de 12 martie 2020, reclamanții au depus cerere precizatoare și au arătat că înțeleg să cheme în judecată pe pârâtul C., solicitând anularea dispoziției nr. 5929/12.06.2006, emisă de Primăria Municipiului București în favoarea pârâtului, obligarea pârâtului la restituirea despăgubirilor încasate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, au arătat că dispoziția a fost emisă în favoarea pârâtului în mod nelegal, este un act fals, întrucât așa-zisul act de trecere a imobilului în proprietatea statului este o găselniță a primarului, iar suprafața de teren nu este în concordanță cu actul de proprietate al vânzătorilor și nu rezultă cine este proprietarul. Pârâtul C. a formulat întâmpinare, în data de 17 iunie 2020, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii precizatoare și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. În motivarea excepției inadmisiblității, a arătat că reclamanta nu a motivat cererea, iar, față de dispoziția emisă de primar, aceasta nu are nici calitate procesuală activă, iar în motivarea excepției prescripției dreptului material la acțiune a arătat că dreptul rezultat din dispoziția a cărei nulitate se solicită este un drept de creanță, iar termenul de prescripție s-a împlinit de mult timp. La termenul din 22 iulie 2020, tribunalul a constatat că s-au invocat în cauză excepția inadmisibilității cererii precizatoare și excepția prescripției de către pârâtul C., excepția lipsei calității procesuale pasive de către pârâta Primăria Municipiului București, iar din oficiu tribunalul a invocat excepția tardivității cererii.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1127 din 12 august 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtul C., ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București - prin Primarul General, ca neîntemeiată. A admis excepția tardivității formulării cererii împotriva Dispoziției nr. 5929/12.06.2006, emisă de pârâta Primăria Municipiului București, în favoarea pârâtului C.. A calificat excepția prescripției dreptului referitoare la antecontractul încheiat cu D. de către autorul reclamantei în anul 1954, ca fiind apărare de fond. A respins cererea formulată de reclamanta B., împotriva Dispoziției nr. 5929/12.06.2006, emisă de pârâta Primăria Municipiului București în favoarea pârâtului C., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și C., ca fiind tardivă. A respins în rest cererea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și C., ca fiind neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 48A din 11 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei B., împotriva sentinței civile nr. 1127/12.08.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A anulat în parte sentința atacată. A respins excepția tardivității cererii de anulare a dispoziției nr. 5929/2006 emisă de Primăria Municipiului București. A admis excepția lipsei de interes și a respins, ca atare, cererea de anulare a dispoziției. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A obligat pe pârâtă la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei-reclamante, cu aplicarea art. 451 alin. (2) și art. 453 C. proc. civ. A luat act că intimatul-pârât C. și-a rezervat dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 48A din 11 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta B.. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii excepției lipsei de interes, invocată din oficiu de instanța de apel, admiterea cererii de obligare a Primăriei Municipiului București la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață de 1372 mp și construcțiile de pe acest imobil, preluate abuziv, situat în București, Șoseaua x, admiterea cererii privind anularea Dispoziției nr. 5929/2006 și obligarea Primăriei Municipiului București la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în apel și eventuale cheltuieli ce se vor efectua în recurs. În dezvoltarea recursului, recurenta a învederat că instanțele de fond trebuiau să judece cauza în baza probelor administrate și aflate la dosar, însă au încălcat art. 20 și art. 22 C. proc. civ. și pentru că reclamanta, deși a solicitat depunerea de către Primăria Municipiului București a dosarului administrativ nr. x/2001, în care s-a emis Dispoziția nr. 5929/2006, pentru a se observa actele care au stat la baza Dispoziției, instanțele au refuzat. Instanțele de fond nu au analizat și nu au constatat nulitatea absolută a Dispoziției nr. 5929/2006, care este un act fals, bazat pe un act normativ fals, întrucât imobilul nu a fost preluat în mod abuziv de către stat. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, de procuror sau de instanță, din oficiu, iar în cauză, nu trebuiau invocate excepțiile tardivității și lipsei de interes, deoarece acțiunea în constatarea nulității este imprescriptibilă, ambele excepții invocate nefiind întemeiate. Instanța de apel nu și-a exercitat rolul de instanță de control asupra hotărârii primei instanțe, ci a nesocotit nulitatea absolută a Dispoziției nr. 5929/2006, emisă în favoarea intimatului C..

Apărările formulate în cauză În data de 11 iulie 1022, în termenul legal, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 48A din 18 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018, arătând că, prin motivele invocate, recurenta nu adus nicio critică hotărârii atacate și nu a arătat, în concret, ce normă de drept a fost încălcată de către curtea de apel. Cu privire la fondul recursului a arătat că, din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. x/1957 autentificat de Notariatul Raionului Orășenesc Tudor Vladimirescu, a rezultat că i s-a transmis cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Șos. x, de la defuncta D. - către unicul moștenitor testamentar E., autoarea intimatului-pârât. Analizând și mențiunile din fișa imobilului, privitoare la faptul că "imobilul a fost cumpărat de F. [...] cu chitanța nr. x/1955, act care nu ține loc de act de vânzare și nu afectează transferul dreptului de proprietate" coroborat cu faptul că în certificatul de moștenitor este menționată în masa succesorală cota de 1/2 din imobil, iar în pasivul succesiunii este menționată datoria defunctei reprezentând prețul vânzării, susține că rezultă că nu s-a transmis dreptul de proprietate. În fișa imobilului este menționată E., autoarea intimatului-pârât, alături de ceilalți moștenitori ai defunctului G., la rubrica privind numele și domiciliul proprietarului. Pentru a aceste motive a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În data de 02 septembrie 2022, în termenul legal, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât C., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate. A arătat că recursul este motivat atât în fapt, cât și în drept. Susține că instanța de apel nu a soluționat cauza în baza probelor, dat fiind faptul că nu au fost analizate actele care au stat la baza emiterii Dispoziției nr. 5929/2006 și nici adresa Instituției Prefectului Municipiului București nr. CB/1655/P/2016, din care rezultă că această dispoziție nu a fost supusă controlului de legalitate exercitat de către prefect. De asemenea, precizează și că Decretul nr. 22/05.02.1963, invocat ca temei legal, de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu, reprezintă un fals și un abuz, fiind fără relevanță în speță, acesta având ca obiect înființarea unui oficiu diplomatic la Alger și acreditarea ambasadorului H., în calitate de ambasador, în Republica Algeriană, motiv pentru care dispoziția nr. x/2006 este lovită de nulitate absolută. Invocă, de asemenea, că imobilul nu a fost preluat abuziv de către regimul comunist și prin urmare, nu a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, neconferind intimatului-pârât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în data de 15 septembrie 2022, potrivit dovezilor aflate la dosar. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu concluziile reținute, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât C., și a admis în principiu recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 48A din 18 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2018. De asemenea, a stabilit termen de judecată, în ședință publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, se apreciază că recursul declarat de reclamanta B. este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Cu titlu prealabil, se impune precizarea că recurenta-reclamantă a dedus judecății o acțiune având ca obiect terenul în suprafață de 1372 mp și construcțiile aferente, existente pe acesta, situat în București, Șos. x, imobil preluat abuziv de fostul regim comunist. Cu privire la acest imobil, recurenta-reclamantă a învestit prima instanță cu o cerere în anularea Dispoziției nr. 5929/2006 a Municipiului București, prin care au fost acordate despăgubiri intimatului-pârât C., în legătură cu suprafața de 878 mp din respectivul imobil. În privința restului suprafeței imobilului (care nu a făcut obiectul dispoziției anterior menționate), recurenta-reclamantă a dedus judecății o cerere, prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte Primăria Municipiului București la emiterea unei dispoziții, conform Legii nr. 10/2001, și la repararea prejudiciului, prin plata despăgubirilor aferente măsurilor reparatorii prin echivalent. Procedând la analiza acțiunii, prima instanță a admis excepția tardivității formulării cererii de anulare a Dispoziției nr. 5929/2006, respectiv a respins, ca neîntemeiată, cererea în obligarea intimatei-pârâte la emiterea dispoziției, conform Legii nr. 10/2001, prin care să fie acordate măsuri reparatorii pentru restul suprafeței de teren. Curtea de Apel București, urmare a admiterii apelului reclamantei și a anulării, în parte, a sentinței primei instanțe, a dispus respingerea excepției tardivității formulării cererii de anulare a Dispoziției nr. 5929/2006, a admis excepția lipsei de interes și a respins, ca atare, cererea de anulare a dispoziției. În ceea ce privește cererea privitoare la restul suprafeței imobilului, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, de respingere a acestei cereri, ca neîntemeiată. Astfel, în urma constatărilor de fond ale instanței de apel, realizate cu ocazia rejudecării cauzei, s-a concluzionat că reclamanta nu justifică un interes legitim, în ceea ce privește solicitarea de anulare a Dispoziției nr. 5929/2006, în condițiile în care interesul, într-un astfel de litigiu, este dat de posibilitatea reclamantei de a afirma și dovedi existența unui drept real asupra imobilului în discuție, de natură a crea vocația acesteia de a obține măsuri reparatorii, potrivit legii. S-a stabilit, de către instanța de prim control judiciar, și că reclamanta susține că îndeplinește condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, pentru a se reține, în favoarea sa, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, sens în care își întemeiază pretenția dedusă judecății pe existența unui drept de proprietate propriu asupra imobilului, obiect al dispoziției contestate, în contradictoriu cu dreptul intimatului-pârât asupra aceluiași bun. Din interpretarea materialului probator s-a reținut, de către instanța de apel, că autorii reclamantei au încheiat doar un antecontract de vânzare-cumpărare în anul 1954, cu privire la imobilul compus din teren, în suprafață de 1372 mp, și construcție, actul de vânzare-cumpărare, translativ de proprietate, nefiind perfectat niciodată. S-a mai reținut, de către curtea de apel, și faptul că, în chitanța care atestă plata prețului de către promitenții cumpărători se menționează, cu claritate, că aceasta nu ține loc de contract de vânzare-cumpărare. Curtea de apel a statuat și că simpla posesie asupra imobilului, de către autorii reclamantei, nu este în măsură să confere un drept de proprietate asupra acestuia și nici dreptul la măsuri reparatorii, din moment ce acesta vizează doar dreptul de proprietate imobiliară, preluat abuziv în timpul fostului regim comunist. Privitor la circumstanțele referitoare la măsura confiscării imobilului în anul 1962, aflat la acea dată în posesia antecesorilor reclamantei, prin intermediul sentinței penale nr. 209/20.04.1960, recurenta-reclamantă a susținut incidența prezumției prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Referitor la aceste susțineri, curtea de apel a reținut inaplicabilitatea acestui text de lege, datorită existenței unor probe contrare, reprezentate de certificatul de moștenitor întocmit în anul 1958, în urma decesului defunctei D., și de faptul identificării imobilului, la nivelul anului 1955, în evidențele publice pe numele promitenților-vânzători, precum și față de lipsa oricăror probe contrare, care să ateste modificarea situației juridice a bunului în litigiu până în anul 1962, în sensul transmiterii dreptului de proprietate în favoarea promitenților-cumpărători. În temeiul acestor considerente, întemeiate pe aspectele de fapt reținute și pe interpretarea probatoriului, instanța de apel, pe de o parte, a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în ceea ce privește solicitarea de anulare a Dispoziției nr. 5929/2006 și a respins, ca atare, acest capăt de cerere, iar, pe de altă parte, a menținut soluția primei instanțe, de respingere, ca neîntemeiată, a cererii privitoare la obligarea intimatei-pârâte la emiterea unei dispoziții pentru restul suprafeței imobilului. Examinând decizia recurată, prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este legală, atât cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei în solicitarea anulării Dispoziției nr. 5929/2006, cât și în ceea ce privește soluția de menținere a hotărârii primei instanțe, de respingere, ca neîntemeiată, a cererii privitoare la obligarea intimatei-pârâte la emiterea unei dispoziții pentru restul suprafeței imobilului. Referirile la cadrul factual reținut de către instanța de apel sunt necesare în contextul analizării legalității soluției instanței de apel, din moment ce, în recurs, nu este posibilă reevaluarea aspectelor de temeinicie aplicabile cauzei, dezlegările date de către instanța de apel elementelor factuale relevante în examinarea excepției lipsei de interes și a temeiniciei pretenției privitoare la restul suprafeței de teren urmând a fi menținute în același cadru, fiind câștigate judecății. Drept urmare, cadrul examinării soluției instanței de apel va fi limitat doar la aspectele ce privesc legalitatea acesteia, iar nu la înseși faptele cauzei, a căror existență și apreciere aparțin puterii suverane a instanțelor fondului. Deși neîntemeiate în drept de către recurentă, criticile privitoare la modul în care a fost invocată și soluționată excepția lipsei de interes sunt subsumabile motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor dispoziții legale. Condiția justificării unui interes este stabilită de prevederile art. 32 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează cerințele de exercitare a acțiunii civile. Înalta Curte reține că excepția lipsei de interes este una de fond, absolută și peremptorie, iar interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mișcare a acțiunii civile, în oricare dintre formele sale de manifestare. Totodată, în doctrină, s-a statuat că interesul trebuie să fie: legitim, respectiv corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea și nu în ultimul rând, direct și personal, respectiv să aparțină celui care a formulat cererea. Se observă că obiectul acțiunii deduse judecății de către reclamantă este reprezentat de solicitarea de anulare a Dispoziției nr. 5929/12.06.2006, emisă de Primăria Municipiului București în favoarea pârâtului C. și obligarea acestuia la restituirea despăgubirilor încasate. Temeiul acțiunii este reprezentat de însuși dreptul pretins de către recurenta-reclamantă asupra imobilului în litigiu, în opoziție cu dreptul intimatului-pârât asupra aceluiași bun. Interesul, într-o astfel de acțiune, este dat, așadar, de justificarea unui drept propriu al reclamantei asupra bunului în legătură cu care a fost emisă Dispoziția nr. 5929/12.06.2006, cauza juridică fiind aceea a obținerii măsurilor reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013. Fără a antama aspecte ce țin de temeinicia deciziei recurate, se constată că, observând actele dosarului, instanța de apel a reținut faptul că autorii recurentei-reclamante și autorii intimatului-pârât au încheiat, în anul 1954, o promisiune de vânzare-cumpărare, având ca obiect bunul în litigiu, act juridic care nu a fost urmat, la niciun moment, de perfectarea, de către părțile antecontractului, a unui act autentic translativ de proprietate. Aceste aspecte nu au fost contestate de către reclamantă, aceasta nefăcând în niciun moment, inclusiv în fața instanței de recurs (cadru procedural în care avea deschisă această posibilitate, conform dispozițiilor art. 492 C. proc. civ.) dovada existenței unui astfel de înscris probatoriu, relevant în cauză și care ar fi conferit legitimitate interesului reclamantei în exercitarea prezentei acțiuni. Dimpotrivă, se constată că reclamanta și-a limitat susținerile la a invoca o eventuală culpă a promitenților-vânzători cu privire la neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, aspect de fapt, necenzurabil în recurs, precum și la aplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, care au instituit o prezumție legală, în lipsa unor probe contrare, în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, ca deținând imobilul sub nume de proprietar. În acord cu considerentele instanței de apel, Înalta Curte constată că, din decelarea scopului instituirii acestei prezumții juris tantum, aceasta a fost reglementată pentru a surmonta dificultățile privitoare la dovada dreptului de proprietate, generate de reglementarea restrictivă a probațiunii în redactarea inițială a Legii nr. 10/2001, însă, fiind o prezumție relativă, poate fi răsturnată prin administrarea probei contrarii. Cum, în cauză, această probă contrară a fost realizată de către intimatul-pârât (prin intermediul certificatului de moștenitor nr. x/13.01.1958 emis de Notariatul Raionului Tudor Vladimirescu), conform celor reținute de către instanța de apel, ca efect al administrării și interpretării probatoriului, aspecte care nu pot primi o reevaluare din partea instanței de recurs, în mod corect s-a stabilit inaplicabilitatea acestor dispoziții legale și pe cale de consecință, faptul că reclamanta nu îndeplinește totalitatea condițiilor de exercitare a acțiunii civile, prin aceea că nu justifică un interes legitim în promovarea prezentului demers judiciar. În ceea ce privește critica privitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 20 și art. 22 C. proc. civ., prin aceea că reclamanta, deși a solicitat depunerea, de către intimata-pârâtă Primăria Municipiului București, a dosarului administrativ nr. x/2001, pentru a se observa actele care au stat la baza dispoziției atacate, aceasta a fost respinsă de către curtea de apel, se constată caracterul nefondat al acesteia. Inclusiv această critică a reclamantei este subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi analizată în raport de aceste dispoziții legale. Înalta Curte reține că, în limitele cadrului procesual cu care a fost învestit prin cererea reclamantei, judecătorul, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 211 C. proc. civ., completul de judecată constituit potrivit legii, efectuează activitatea de cercetare și dezbatere a fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice a acestuia, iar, conform art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege. Din aceste dispoziții legale rezultă, pe de o parte, că legea îi impune judecătorului sarcina de a da dovadă de stăruință, pentru a afla adevărul în cauză, iar, pe de altă parte, îi recunoaște acestuia un drept de apreciere, putând admite sau respinge solicitările părții, în raport de teza probatorie propusă ori dacă consideră că nu sunt întrunite cerințele art. 255 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora probele trebuie să fie admisibile, potrivit legii, și să ducă la soluționarea procesului. Or, în condițiile în care reclamanta, căreia îi revine sarcina de a își proba susținerile, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., nu a făcut dovada îndeplinirii condiției operării transferului dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu către autorii săi, precum și față de inaplicabilitatea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, pentru a justifica, în acest mod, existența unui interes legitim în cauză, orice analiză ulterioară, cu privire la legalitatea emiterii dispoziției contestate, apare ca fiind de prisos, în raport de efectul peremptoriu care survine în ipoteza lipsei îndeplinirii acestei condiții de exercitare a acțiunii civile. Așadar, în atare circumstanțe, dat fiind acest impediment legal în exercitarea acțiunii, nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 20 și art. 22 C. proc. civ. de către instanța de apel. Se impune, totodată, precizarea că, aspectele privitoare strict la utilitatea acestei probe nu vor fi examinate, din moment ce vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, care exced, așa cum s-a arătat în cele ce preced, analizei în cadrul căii extraordinare de atac a recursului. În final, se impune precizarea că, pentru identitate de raționament juridic, reținerile anterioare, cu privire la legalitatea soluției instanței de apel cu privire la excepția lipsei de interes a recurentei-reclamante în solicitarea anulării Dispoziției nr. 5929/2006, sunt aplicabile mutatis mutandis și în susținerea legalității deciziei atacate sub aspectul menținerii soluției primei instanțe, de respingere, ca neîntemeiată, a cererii recurentei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte Primaria Municipiului București la emiterea dispoziției pentru restul suprafeței de teren (care nu a făcut obiectul dispoziției contestate). Astfel, similar cu lipsa interesului, definit ca folos practic, ce ar fi obținut de către parte ca urmare a admiterii acțiunii formulate și care nu poate fi justificat, în cauză, de către recurenta-reclamantă, din moment ce, prin anularea dispoziției contestate, dreptul la măsuri compensatorii, aferente imobilului, nu ar reveni în patrimoniul acesteia, având în vedere lipsa îndeplinirii condiției operării transferului dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu către autorii recurentei-reclamantei, nici solicitarea acesteia de a i se recunoaște un drept la măsuri reparatorii pentru restul suprafeței nu poate fi întemeiată, dat fiind faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada deținerii unui drept de proprietate asupra imobilului, de către autorii săi, la momentul preluării abuzive a acestuia. Pentru aceste motive, recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 48A din 18 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie va fi respins, ca nefondat.