ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 547/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV a civilă la data de 23.02.2021 sub nr. x/2021, revizuentul Municipiul București prin primar general a solicitat anularea deciziei nr. 131/A/11.04.2013 pronunțată de această instanță în dosar nr. x/2011, în baza art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

În motivare, revizuentul a arătat că printr-un memoriu adresat Primarului General al Municipiului București și înregistrat la Direcția Juridică sub nr. x/22.01.2021, numita A. a solicitat Municipiului București să ia act că prin încheierea din 04.05.2018 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București în dosarul nr. x/2017, definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017 (anexată la memoriu) a fost desființat în tot înscrisul falsificat denumit "Act de vânzare-cumpărare", având menționate ca părți pe numiții B. și C. și data încheierii 10.09.1956, privind terenul situat în București, str. x, în suprafață de 496 mp. Prin cele două hotărâri judecătorești menționate s-a constatat că înscrisul falsificat desființat menționat anterior a stat la baza pronunțării deciziei nr. 131/A/11.04.2013 dată de către Curtea de Apel București, secția a IV a civilă în dosarul nr. x/2011 (hotărâre prin care s-a evocat fondul), rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5072/07.11.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin decizia instanței de apel a fost admis apelul reclamantei D. și acțiunea sa în contradictoriu cu Municipiul București, dispunându-se obligarea acestuia să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 750 mp situat în București, str. x nr. Nr. 43-45 sector 3 și construcția edificată pe teren, în prezent demolată. A mai susținut revizuentul că, în mod concret, în raport de cele două hotărâri judecătorești, pronunțate în dosarul nr. x/2017, acțiunea reclamantei D. trebuie să fie admisă în parte, doar pentru terenul deținut de aceasta cu act autentic, nu și pentru terenul în suprafață de 496 mp, în legătură cu care s-a susținut, în mod mincinos, că a fost dobândit în proprietate, prin înscrisul falsificat, ulterior desființat de instanța penală.

Decizia supusă revizuirii a fost dată cu luarea în considerare a înscrisului denumit "chitanță sub semnătură privată" din care reieșea că numitul C. a cumpărat de la numitul B. suprafața de teren de 496 mp situat în str. x, chitanță atașată la dosarul nr. x/2009, înscris care însă a fost desființat ulterior prin încheierea din 04.05.2018 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2017. Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., urmând a fi admisă cererea de revizuire, cu consecința schimbării, în parte, a hotărârii respective, în sensul admiterii, în parte, a acțiunii reclamantei D. și obligării Municipiului București la emiterea unei dispoziții motivate prin care să fie propuse măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru terenul în suprafață de 254 mp (750 mp - 496 mp) situat în str. x, sector 3 și construcția edificată pe teren, în prezent demolată.

Intimata D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca tardiv formulată, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În cauză a formulat, în interesul revizuentului, cerere de intervenție accesorie, petenta E., solicitând admiterea cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată.

Intimata D. a formulat întâmpinare față de cererea de intervenție accesorie, solicitând respingerea acesteia, ca inadmisibilă, în calea de atac a revizuirii, iar, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată, având în vedere că intervenienta nu justifică un interes propriu, legitim și actual în participarea la judecata litigiului de față.

Prin încheierea de ședință din 28.01.2022, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie, în interesul revizuentului și a rămas în pronunțare pe excepția de tardivitate a cererii de revizuire, pe excepția de inadmisibilitate și, în subsidiar, pe cererea de revizuire.

Prin încheierea de ședință din 18.02.2022, instanța a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire; a admis în principiu cererea de revizuire și a stabilit termen pentru judecata acesteia la data de 29.04.2022.

În ceea ce privește admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, instanța a reținut că, formal, aceasta se încadrează în textul normei de la art. 322 pct. 4 teza a II a C. proc. civ., dată fiind desființarea unui înscris probator prin încheierea judecătorului de drepturi și libertăți din data de 04.05.2018, pronunțată de Judecătoria Sector 6 București, definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia nr. 1326/A/09.09.2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 131/11.04.2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2011, formulată de către revizuentul Municipiul București prin primar general; a admis cererea de intervenție accesorie în interesul revizuentului; a schimbat în parte decizia supusă revizuirii în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D.; a obligat pârâtul Municipiul București prin primar general să emită, în favoarea reclamantei D., dispoziție motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 314,72 mp din București, str. x, sectorul 3 și construcție demolată, în condițiile Legii nr. 165/2013; a menținut în rest decizia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. intimata D..

A arătat recurenta că în mod greșit s-a soluționat excepția tardivității cererii de revizuire prin încheierea din 18.02.2022, prin raportare la data la care PMB a luat cunoștință de hotărârea 277/CP/26.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017. Astfel, pe de o parte, PMB a luat cunoștință de această soluție în cursul judecății în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, aflat astăzi în apel la Curtea de Apel București (suspendat până la soluționarea acestei cereri de revizuire). Ca atare, termenul de un an curge de la o dată mult anterioară celei reținute de instanța de apel, dată la care revizuenta PMB a cunoscut împrejurarea declarării ca fals a înscrisului intitulat chitanța de mână din 1966. În concret, PMB a luat cunoștință despre declararea falsă a înscrisului în anul 2019, în cursul soluționării litigiului obiect al dosarului nr. x/2017, în care a avut calitatea de parte. Pe de altă parte, demersul revizuii profită intervenientei, autoarea memoriului de sesizare a PMB privind înscrisul fals, ca atare, termenul de o lună nu poate fi recalificat ca fiind o condiție pur potestativă care ține exclusiv de comportamentul și ritmicitatea demersurilor F..

Instanța de apel s-a pronunțat prin încheierea din 18.02.2022 în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii de revizuire invocată de către reclamantă, însă a omis să motiveze această soluție (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel a reținut că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat s-a pronunțat în baza unui document declarat fals. Ca atare, instanța de apel trebuia să verifice, pe de o parte, hotărârea de declararare a înscrisului ca fals (condiție îndeplinită) și pe de altă parte, relevanța acestui înscris în contextul judecății (condiție neîndeplinită).

În cursul judecăților s-a pronunțat hotărârea nr. 131/A/11.04.2013 a Curții de Apel București, definitivă și irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5072/07.11.2013. Pentru a se pronunța cele două soluții, instanțele au avut în vedere situația juridică a terenului comunicată prin adresele nr. x/1995 emisă de CGMB, Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului și adresa nr. x/24.04.1998 emisă de Primăria municipiului București, Departamentul Patrimoniului Imobiliar, conform cărora imobilul notificat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 112/26.04.1989 anexa 10, poziția 40, unde figurează nominalizat C., cu teren în suprafață de 750 mp și construcție în suprafață de 155,38 mp.

În anexa 2 a Decretului nr. 143/1989, același imobil figurează ca făcând parte din detaliu de sistematizare Calea x x de la Piața Muncii la str. x.

Prin adresa emisa de S.C. G. S.A. rezultă că imobilul a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 112/1989, suprafața utilă fiind de 120,56 mp, iar suprafața terenului fiind de 750 mp.

Câtă vreme criticile formulate de către H. au făcut obiectul judecății definitive și irevocabile, dreptul recurentei fiind constatat prin hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat, este exclusă teza efectelor juridice pe care ar putea să le producă unele mențiuni inserate în documentul intitulat contract de vânzare cumpărare datat 10.09.1966 și despre care s-au constat că sunt false.

Potrivit evidențelor statului, la momentul la care imobilul în întregul său a făcut obiectul exproprierii, autorul recurentei, C., a fost trecut întregul imobil în proprietatea statului întrucât acesta figura ca și proprietar, plătitor de impozite și proprietar al construcție edificate pe teren.

Motivul formulării plângerii penale de către d-na H. este acela că nu a încasat întregul preț al vânzării. Cu toate acestea, neplata prețului nu afectează tranzacția, vânzarea fiind valabilă chiar când prețul nu a fost în întregime plătit (principiul consensualismului).

Pe de altă parte, regimul probator prevăzut de Legea nr. 10/2001 prevede derogări de la modalitatea actuală de dovedire a dreptului de proprietate (art. 22 din lege).

Or, calitatea de persoană îndreptățită pentru despăgubirea aferentă terenului de 400 mp preluat de la autorul recurentei s-a făcut în mod neechivoc prin decretul de expropriere și situația juridică a imobilului cunoscută evidențelor Primăriei București de la momentul exproprierii și până la momentul recunoașterii dreptului la despăgubiri, alături de evidențele Direcției de Impozite și Taxe Locale care atestă ca autorul recurentei a achitat taxele aferente întregii suprafețe de teren, acesta fiind titularul de rol fiscal.

Ca atare, doar condiția existenței unui înscris fals este îndeplinită, nu a cea a relevanței acestui înscris în soluționarea cauzei. Din această perspectivă, cererea de revizuire este inamisibilă, iar soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală sub aspectul aplicării trunchiate a dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Mai arată recurenta că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că înscrisul intitulat chitanță de mână care a stat la baza recunoașterii dreptului la despăgubiri a reclamantei D. a fost declarat fals. Ca atare, a apreciat instanța de apel că acesta este eliminat din probatoriul administrat în cauză și, în consecință, a dat eficiență înscrisurilor prezentate de către interveniente din care rezulta dobândirea dreptului de proprietate prin act autentic, în anul 1936.

Recurenta învederează că preluarea abuzivă a imobilului din I. nr. 43-45 s a realizat în anul 1989 de la autorul reclamantei D., numitul C.. Instanța de apel a reținut că nu poate da eficiență prezumției instituite de prevederile dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența, și după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Consideră instanța de apel că în cauză această prezumție relativă a fost răsturnată de intervenientă prin depunerea actelor de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu de la 1936. Mai reține instanța de apel și considerentele Deciziei nr. 62/18.09.2017 a căror relevanță este contestată de către recurentă, decizia fiind una de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă privind pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea sintagmei "probe contrare" din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea prezumției relative a dreptului de proprietate prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "în absența unor probe contrare, existența și, după caz/întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Totodată, prevederile alin. (2) al articolului menționat anterior stabilesc că "în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".

Potrivit normelor metodologie ce aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la punctul 24.2 se prevede că aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică examinarea ansamblului probator relevant contextului trecerii imobilului în proprietate statului, documente din care rezultă, în realitate, confirmarea calității de persoană îndreptățită a reclamatei.

În stabilirea dreptului de proprietate în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată trebuia să verifice îndeplinirea condițiilor stabilite de pct. 24.2 din norme, stabilind dreptul de proprietate asupra imobilului pe baza documentelor din cuprinsul cărora reiese preluare abuzivă a imobilului.

În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Având în vedere toate aceste înscrisuri, recurenta apreciază că s-a făcut dovada, în condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001, că suprafața de teren preluată a fost de 750 mp, aceasta fiind suprafața reală a terenului, incluzând și suprafața de 400 mp pe care autorul reclamantei o deținea sub nume de proprietar anterior preluării abuzive.

Mai mult, pe terenul în suprafață de 750 mp, autorul recurentei, C. a construit un imobil, ceea ce atestă că a avut posesia asupra terenului, iar constatarea calității de constructor de bună-credință a fost constatată prin hotărâre judecătorească, ale cărei efecte erga omnes nu pot fi înlăturate în afara procedurilor căilor extraordinare de atac.

Prin întâmpinare, intimatele A., E. au solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepția tardivității cererii de revizuire, intimatele au arătat că aceasta a fost în mod corect respinsă prin încheierea din 18.02.2022, cu interpretarea corectă a normelor de procedură incidente. Temeiul de drept invocat în recurs cu privire la acest aspect, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este impropriu în raport cu critica propriu-zisă, întrucât noțiunea de act juridic se referă la un act (negotium), de a cărui interpretare depinde dezlegarea raporturilor de drept substanțial în speță, iar nu de un act de procedură. Totodată, se invocă, pentru prima dată în recurs, o cu totul altă cauză de tardivitate, care ține de o situație de fapt neinvocată în etapa procesuală anterioară, respectiv imputarea unei greșite aprecieri a probatoriului considerat relevant pentru soluționarea acestei excepții, fiind inadmisibilă față de limitele dezbaterii în recurs.

Referitor la excepția de inadmisibilitate, arată că aceasta a fost motivată în paginile 8 și 9 din decizia recurată.

În cauză au fost corect interpretate dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi.

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, pretinsa bună-credință a recurentei este nerelevantă în raport cu hotărârea instanței penale prin care a fost desființat integral un act al autorului său, esențial pentru admiterea acțiunii recurentei, act care a fost desființat, în ambele variante utilizate, atât cea cu dată ulterioară decesului autorului intervenientelor, cât și cea cu dată anterioară acestuia.

Nu este vorba despre unele mențiuni, cum arată recurenta, ci este vorba de lipsa semnăturii autorului intimatelor, care semnifică lipsa voinței sale de a vinde terenul menționat în actul fals. Lipsa consimțământului constituie o cauză de nulitate absolută a unui act juridic și astfel a apreciat și instanța penală când a desființat integral actul.

Evidențele statului, respectiv cele constituite exclusiv pe baza declarațiilor autorlui recurentei, un detenter precar, nu sunt relevante, în măsura în care intimatele au depus actele autentice de proprietate ale autorului lor și dovada înscrierii dreptului în evidențele de publicitate imobiliară, deci au realizat proba contrară în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, atât prin aceste acte, cât și prin hotărârea penală definitivă care a desființat actul transpus în forma unei chitanțe sub semnătură privată.

Autoritățile statului au eliberat înscrisuri din care rezultă că nu 810,72 mp cât era întreaga suprafață pe care C. pretindea că o cumpărase cu actul de vânzare-cumpărare legal (314,72 mp) plus înscrisul falsificat (496 mp) ci doar 750 mp au trecut în proprietatea statului prin expropriere de la C. în baza declarației sale verbale că este proprietar pe tot acest teren.

Contrar celor afirmate de recurentă, considerentele Deciziei nr. 62/18.09.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, citate la pagina 13 din decizia recurată, independent de respingerea cererii ca inadmisibile a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, sunt relevante și pot fi valorificate din perspectiva interpretării art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Paragraful citat de recurentă, din considerentele aceleiași decizii, nu este relevant în speță, întrucât nu este vorba despre o neîntrunire a condițiilor legii pentru ca actul să fie translativ de proprietate, ci despre un act inexistent, în urma desființării sale ca fals.

Nu există nici un act de plată a impozitului pentru suprafața de 750 mp sau 810 mp pe numele lui C.. Afirmația recurentei D. că actele din dosar dovedesc plata impozitului de către C. pe toată suprafața de 750 (810) mp este încă o încercare de a induce în eroare instanța, asa cum în mod consecvent a încercat.

Motivul plângerii penale făcută de H. nu este acela că B. nu a încasat întregul preț al vânzării diferenței de 496,00 mp teren, ci este acela că vânzarea acestei diferențe de teren de 496 mp nu a avut loc, înscrisul prin care se încearcă a se dovedi această vânzare fiind desființat în totalitate, în mod determinant, pentru lipsa semnăturii autorului intimatelor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin demersul judiciar finalizat prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat în prezenta cauză, reclamanta D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primar general, să se soluționeze notificarea formulată de către autorul acesteia în baza Legii nr. 10/2001 și să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri bănești, pentru imobilul teren în suprafață totală de 810 mp situat în București.

Prin decizia nr. 131/11.04.2013 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul reclamantei D. împotriva sentinței nr. 1504/28.10.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a anulat în tot sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare; evocând fondul, a admis acțiunea și a obligat Municipiul București, prin primar general, să emită dispoziție motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 750 mp situat în București, str. x, Sector 3 și construcția edificată pe teren, în prezent demolată, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Această decizie a făcut obiectul cererii de revizuire formulată de Municipiul București, prin primar general, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., decizie care, prin efectul admiterii revizuirii și evocarea fondului (prin hotărârea recurată), a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul să emită, în favoarea reclamantei D., dispoziție motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 314,72 mp din București, str. x, sectorul 3 și construcție demolată, în condițiile Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, reclamanta (recurenta din prezenta cerere de revizuire) a solicitat prin cererea introductivă de instanță despăgubiri aferente unei suprafețe de 810 mp, instanța de apel, în rejudecare, a apreciat că este vorba de o suprafață de 750 mp, iar în cadrul soluționării cauzei pe fond urmare a admiterii revizuirii s-a constatat că este vorba de o suprafață de teren de 314,72 mp.

În acest context, Înalta Curte constată că în cadrul memoriului de recurs sunt dezvoltate două categorii de aspecte de nelegalitate, unele care vizează modalitatea în care instanța investită cu soluționarea cererii de revizuire a apreciat asupra excepțiilor de tardivitate și de admisibilitate ale acestei cereri (prin încheierea de ședință din 18.02.2022), iar altele care vizează fondul cauzei, astfel cum a fost evocat prin efectul admiterii revizuirii, și anume întinderea dreptului de proprietate în raport de care au fost solicitate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 (prin decizia nr. 1326/A/09.09.2022).

În ce privește momentul formulării cererii de revizuire, recurenta pretinde că revizuentul a aflat de faptul că înscrisul în discuție a fost declarat fals în anul 2019, în cursul soluționării litigiului obiect al dosarului nr. x/2017, în care a avut calitatea de parte, fiind depășit, astfel, termenul de formulare a revizuirii.

Asupra acestui aspect însă, Înalta Curte reține că o asemenea apărare este formulată pentru prima oară în recurs și implică verificări de fapt cu privire la existența unor înscrisuri de care partea nu s-a prevalat până la acest moment procesual, procedură ce este incompatibilă cu procedura de judecată a recursului. Prin urmare, câtă vreme nu a făcut obiect al judecății în fond, o asemenea susținere nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului.

În raport de probatoriile administrate, instanța de revizuire a constatat că autoritatea publică pârâtă a luat act de hotărârea penală nr. 277/CP/26.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2017 (de desființare a înscrisului intitulat act de vânzare-cumpărare), la momentul înregistrării la compartimentul de specialitate, a memoriului adresat de A., prin care se învedera acest aspect (27.01.2021).

Ca atare, în raport de această modalitate de înștiințare producătoare de efecte juridice și de art. 324 alin. (1) pct. 4 coroborat cu art. 322 C. proc. civ., corect instanța a statuat că formularea cererii de revizuire la data de 23.02.2021 s-a realizat în termenul prevăzut de lege

Referitor la excepția de inadmisibilitate, contrar susținerilor recurentei întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin încheierea de amânare a pronunțării din 18.02.2022, instanța s-a pronunțat motivat asupra acestei excepții.

În acest sens, prin încheierea din 18.02.2022 s-a reținut că " ... cererea de revizuire promovată de revizuentul Municipiul București prin Primar General a fost formulată împotriva unei decizii definitive a instanței de apel care a evocat fondul, fiind așadar admisibilă din această perspectivă..." și că "...exercitarea și soluționarea unui recurs nu determină inadmisibilitatea unei cereri de revizuire, având în vedere că această din urmă cale extraordinară de atac urmărește îndreptarea erorilor de fapt, așadar în legătură cu aspectele factuale ale litigiului, reținute pe baza mijloacelor de probă administrate, pe când recursul urmărește îndreptarea erorilor de drept, decizia obiect al recursului fiind supusă unei examinări de legalitate, iar nu de temeinicie. De altfel, o decizie prin care recursul este respins ca nefondat (cum este decizia nr. 5072/07.11.2013 a ÎCCJ) este o hotărâre ce nu evocă fondul, astfel că nici nu poate fi atacată cu revizuire".

Prin urmare, instanța a expus considerentele pentru care a apreciat că cererea de revizuire este admisibilă, situație față de care critica privind acest aspect nu poate fi primită.

Pe fondul revizuirii, recurenta apreciază că în cauză nu a fost analizată relevanța înscrisului declarat fals în judecarea cauzei.

Critica este încadrabilă în dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cum eronat indică recurenta, în cauză nefiind vorba de un act juridic a cărui natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic să fi fost interpretat greșit, ci de o eventuală nelegalitatea a hotărârii atacate determinată de modul în care instanța de revizuire a apreciat asupra unei condiții de admisibilitate a revizuirii și anume aceea a caracterului determinant al înscrisului constatat fals în judecata pe fond a pricinii.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța care a soluționat cererea de revizuire a reținut că prin încheierea din 04.05.2018 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București în dosarul nr. x/2017, definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017, a fost desființat în tot înscrisul falsificat denumit act de vânzare-cumpărare, având menționate ca părți pe numiții B. și C. și data încheierii 10.09.1956, privind terenul situat în București, str. x, în suprafață de 496 mp.

A mai reținut instanța de revizuire că acest înscris a fost desființat ulterior soluționării definitive și irevocabile a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2009, devenit în rejudecare nr. x/2011, respectiv x/2011* și că înscrisul în discuție a făcut parte din materialul probator în baza căruia instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 131/A/11.04.2013 a cărei revizuire se solicită.

Condițiile prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. sunt următoarele: hotărârea obiect al cererii de revizuire să se fi pronunțat și în temeiul înscrisului vizat de normă; înscrisul respectiv să se fi declarat fals, fie în cursul judecății, fie ulterior judecății finalizate cu hotărârea supusă revizuirii; înscrisul declarat fals să fi influențat soluția pronunțată prin hotărârea supusă revizuirii.

Analizând fiecare condiție în parte, instanța a constatat, în mod corect, că acestea sunt îndeplinite în mod cumulativ.

Astfel, prin decizia recurată s-a avut în vedere faptul că instanța penală a constatat falsificarea înscrisului în discuție în privința indicării anului întocmirii acestuia, în privința semnăturii olografe a vânzătorului B., precum și în privința mențiunii privind plata prețului de zece mii RON; că înscrisul a fost desființat în întregime, în mod definitiv, la data de 26.11.2018, prin încheierea judecătorilor de cameră preliminară care au respins contestația împotriva încheierii din data de 04.05.2018, așadar după pronunțarea deciziei civile nr. 131A/11.04.2013, dar și după pronunțarea deciziei instanței de recurs nr. 5072/07.11.2013, prin care au fost respinse recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 131A/11.04.2013, decizie ce face obiectul revizuirii de față; că înscrisul desființat a influențat soluția pronunțată de instanța de apel prin decizia civilă nr. 131A/11.04.2013 în privința întinderii dreptului de proprietate pentru care intimata D. a solicitat acordarea măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale nr. 10/2001.

Contrar susținerilor recurentei, prin decizia recurată sunt expuse argumentele pentru care înscrisul desființat a fost determinant în pronunțarea soluției, respectiv datorită faptului că prin decizia civilă nr. 131A/11.04.2013, instanța de apel a reținut, cu privire la întinderea dreptului de proprietate a cărui reparație s-a pretins și la calitatea de persoană îndreptățită a autorului recurentei, numitul C., că a fost depusă ca probă ...și chitanța sub semnătură privată din care reiese că autorul său a cumpărat de la numitul B. suprafața de teren de 496 mp situat în str. x, chitanță atașată la dosarul nr. x/2009.

Aceste statuări s-au raportat la considerentele instanței de apel referitoare la conținutul adreselor emise de CGMB și Primăria Municipiului București, dar și de S.C. G. S.A., adrese potrivit cărora imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 112/26.04.1989, la anexa 10, poziția 40 fiind indicat numitul C. cu teren în suprafață de 750 mp și o construcție de 155 mp.

Recurenta pretinde că analiza asupra calității de persoană îndreptățită a autorului său s-a realizat exclusiv din perspectiva decretului de expropriere, a situației juridice a imobilului astfel cum rezulta din evidențele primăriei și a faptului că autorul său a achitat impozitele aferente.

Contrar acestor susțineri, instanța de revizuire a constatat că, în cadrul dezbaterilor obiect al dosarului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, recurenta s-a prevalat atât de un înscris autentic al autorului său, C., cât și de chitanța sub semnătură privată încheiată între C. și B. pentru suprafața de 496 mp, chitanță ce a fost desființată în tot de către instanța penală și care a făcut parte din ansamblul probatoriu pe baza căruia s-a pronunțat instanța de apel.

Concluzionând, instanța de revizuire a reținut că, în examinarea chestiunilor litigioase privind întinderea dreptului de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită, instanța de apel a coroborat mențiunile decretului de preluare nr. 112/26.04.1989 cu cele două înscrisuri prezentate de recurentă (în calitate de moștenitoare a autorului C.), și anume actul autentic de vânzare-cumpărare nr. x/11.08.1951 și chitanța sub semnătură privată încheiată între C. și B. pentru suprafața de teren de 496 mp din str. x, desființată în procesul penal în întregime, iar nu doar în privința anumitor clauze.

Prin urmare, în mod corect instanța de revizuire a apreciat că înscrisul constatat fals a influențat soluția pronunțată de către instanța de apel și, admițând cererea de revizuire, a soluționat cauza cu excluderea acestui înscris din materialul probator, situație față de care critica recurentei va fi înlăturată.

Pe fondul cauzei, urmare a admiterii cererii de revizuire, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-au dezlegat aspecte privind calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, caracterul abuziv al preluării și întinderea dreptului de proprietate.

În dezvoltarea criticii privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 24 din legea nr. 10/2001, recurenta învederează că, în opinia sa, în cauză este vorba de o suprafață de teren de 750 mp, iar nu de 314, 72 mp, astfel cum greșit a reținut instanța.

Sub acest aspect, recurenta arată că instanța nu a dat eficiență juridică actului de preluare, potrivit căruia preluarea abuzivă s-a realizat în anul 1989 de la autorul recurentei, C..

Consideră recurenta că procedând astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât a interpretat greșit noțiunea de "probe contrare" stipulată în acest text legal.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Alin. 2 al aceluiași articol statuează că "În aplicarea alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".

Textul legal instituie o prezumție legală relativă (juris tantum) care dispensează de dovadă pe cel în favoarea căruia este făcută (în speță, persoana îndreptățită la restituire). Beneficiarul prezumției trebuie astfel să demonstreze doar faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumția, respectiv faptul că este menționat în actul normativ de preluare, revenind părții adverse sarcina probei contrare.

Astfel, instanța de revizuire a constatat că deși în actul de preluare autorul recurentei figurează în proprietate cu o suprafață de 750 mp, în cauză s-a dovedit că, în realitate, suprafața deținută de acesta era de 314,72 mp, în considerarea faptului că înscrisul de care însăși reclamanta s-a prevalat în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv chitanța sub semnătură privată pentru suprafața de 496 mp încheiată între C. și B., a fost în întregime desființată prin încheierea din 04.05.2018 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București în dosarul nr. x/2017, definitivă prin încheierea nr. 277/CP/26.11.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2017.

Instanța a evidențiat că această concluzie se impune argumentat de faptul că înlăturarea unuia din actele doveditoare ale dreptului de proprietate (ca efect al desființării lui de către instanța penală), alături de împrejurarea că la dosar au fost depuse documente ce dovedesc că suprafața de 400 mp se afla în patrimoniul numitului B. (actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. x/26.06.1923, actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. x/26.09.1936 și actul de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat sub nr. x/19.12.1936, toate aceste înscrisuri fiind depuse în dosarul de pe rolul Curții de Apel București, învestită cu rejudecarea apelului, dosarul nr. x/2011), înlătură de la aplicare dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că există probe contrare care răstoarnă prezumția legală instituită de această normă și care vizează întinderea dreptului de proprietate în raport de care se solicită acordarea de măsuri reparatorii.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză nu se poate reține că ar exista o greșită interpretare a normei de drept material invocată (art. 24 din Legea nr. 10/2001), câtă vreme unul din înscrisurile de care însăși recurenta s-a prevalat în susținerea demersului judiciar a fost anulat și înlăturat din ansamblul probator, iar din celelalte acte de proprietate valabil încheiate de către partea adversă, privind aceeași suprafață de teren, rezultă o altă situație decât cea evidențiată în actul de preluare.

În acest context, așa cum în mod corect s-a reținut prin hotărârea recurată, prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost răsturnată prin depunerea actelor de dobândire a dreptului de proprietate încheiate la nivelul anului 1936.

Trimiterile pe care instanța le face la Decizia nr. 62/18.09.2017 pronunțată de Completul pentru delegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă considerații teoretice de ordin general care nu conturează elemente de nelegalitate ale hotărârii recurate, întrucât soluția adoptată în prezenta cauză se bazează pe dispozițiile legale aplicabile și probele administrate.

Afirmația recurentei în sensul că motivul plângerii penale a fost justificat doar prin aceea că nu s-a plătit prețul stabilit în chitanța de mână anulată, astfel cum s-a reținut (ceea ce nu ar afecta tranzacția în sine), este contrazisă de soluția penală dată acelei plângeri, și anume aceea a anulării în tot a înscrisului respectiv, iar nu numai a anumitor clauze cum eronat afirmă recurenta, astfel că înscrisul nu mai produce niciun efect juridic.

Pe de altă parte, înscrisurile administrate în cadrul procesului penal finalizat cu hotărârea prin care s-a constatat fals înscrisul obiect al prezentei cereri de revizuire au fost examinate la judecata în fond, neputând fi reevaluate de către instanța de recurs, a cărei prerogativă legală nu este aceea de a reinterpreta probe, ci de a analiza legalitatea hotărârii recurate.

Față de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge, ca nefondat, recursul și, întrucât intimatele A., E. au făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantum de 2943,70 RON reprezentând onorariu de avocat, reține că recurenta D. este parte căzută în pretenții conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatelor, în cuantumul menționat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimata D. împotriva deciziei nr. 1326/A din 9 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă și obligă pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2943,70 RON în favoarea intimatelor A., E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta D. împotriva încheierii din 18 februarie 2022 și a deciziei nr. 1326/A din 9 septembrie 2022 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2943,70 RON în favoarea intimatelor A., E..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2023.