ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2734/2023

Ședința publică din data de 19 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, cu nr. x/09.10.2019, reclamanții A. și B. au formulat, în contradictoriu cu pârâții C., D., E. și F., o acțiune în revendicare având ca obiect terenul în suprafață de 457 mp situat în București, strada x nr. 123 - 123A, solicitând lăsarea acestuia în deplină proprietate și posesie, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007, precum și a actului subsecvent, respectiv antecontractul de vânzare - cumpărare atestat conform încheierii nr. 3/15.04.2010 la Cabinetul de Avocatura G., încheiat între F., în calitate de vânzător, și C., în calitate de cumpărător, pentru frauda la lege, obligarea pârâtei C. la demolarea construcției edificate pe terenul din București, str. x - 123A, pe cheltuiala sa, iar în caz de refuz, să îi autorizeze să execute demolarea construcției edificate pe terenul situat în București, str. x - 123A, pe cheltuiala pârâtei C..

Prin sentința civilă nr. 813/21.05.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât și a respins cererea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1335A din 3 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins excepția nulității apelului; a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți B., H. și I. împotriva sentinței civile nr. 813/21.05.2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți F., C., D. și E.; a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea, a obligat pârâta C. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul de 457 mp din București, str. x - 123A, a a anulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 și antecontractul de vânzare cumpărare atestat sub nr. x/15.04.2010 de avocat G..

Curtea a obligat-o pe pârâta C. să demoleze construcția edificată pe teren și în caz de refuz, a autorizat pe reclamanți să aducă la îndeplinire această obligație pe cheltuiala pârâtei.

Curtea a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 45.782,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată; a păstrat dispozițiile referitoare la respingerea excepției lipsei calității pasive a pârâtului E. și a obligat pe intimații-pârâți să plătească apelanților-reclamanți 28.741 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 1335A din 3 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă C., solicitând casarea în totalitate a deciziei civile nr. 1335A/03.10.2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare la altă Curte de Apel decât Curtea de Apel București, întrucât, după abținerea operată la completul inițial sesizat cu soluționarea apelului și după judecarea apelului, rejudecarea ar putea fi părtinitoare în lipsa judecătorilor disponibili, sau decât Curtea de Apel Ploiești, în a cărei jurisdicție se află intimații-reclamanți.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a susținut că decizia civilă nr. 1335A/03.10.2022 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în baza unor motive care încalcă cadrul legal, instituindu-se căi extraordinare de atac neprevăzute de lege. Prin transformarea apelului într-un proces în care se "rejudecă" temeiurile juridice ale titlurilor de proprietate ale părților într-o acțiune în revendicare, instanța a intrat în domeniul autorității legislative.

În plus, modul în care s-a "rejudecat" felul în care părțile au ajuns în posesia titlurilor de proprietate ale fiecăreia asupra aceluiași imobil este unul arbitrar, în afara cadrului legal și cu încălcarea acestuia, în final rezultând o apreciere pur subiectivă, cu încălcarea principiilor statului de drept și a celor privind înfăptuirea justiției întrucât numai hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu de proprietate al recurentei-pârâte a fost practic desființată prin încălcarea legii, însă o hotărâre judecătorească definitivă nu poate fi anulată într-un alt dosar judiciar, ci poate fi doar desființată prin căile extraordinare de atac prevăzute de lege.

Recurenta pârâtă a considerat că analiza instanței de apel a avut drept rezultat aplicarea unei căi de atac extraordinare neprevăzute de lege, desființând în fapt titlul de proprietate al recurentei printr-o rejudecare făcută fără temei legal fără nicio administrare de probe, fără contradictorialitate, fără respectarea dreptului de apărare și fără vreo dezbatere a părților cu privire la o hotărâre judecătorească definitivă, cu ignorarea logicii formale prin neurmărirea cronologiei faptelor pentru a putea determina și eventuale aspecte legate de buna sau reaua-credință a părților.

Curtea de Apel București a ignorat faptul că, în cazul acțiunii în revendicare, problematica titlurilor de proprietate ale părților se analizează numai atunci când sunt titluri de aceeași natură, dar nu și în cazul unor înscrisuri de forță probatorie diferită, constând într-o hotărâre judecătorească definitivă translativă de proprietate și o dispoziție a primarului, cum este cazul în speță. Mai mult, instanța de apel a ignorat faptul că dispoziția primarului (act administrativ, înscris oficial) a fost executată voluntar prin întocmirea unui protocol de predare-preluare.

Recurenta pârâtă a susținut că acțiunea în revendicare a fost promovată numai pentru că intimaților-reclamanți le-a fost refuzată intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară nu numai când au solicitat înscrierea dispoziției primarului și a protocolului de predare-preluare, dar și după ce li s-a respins de către Judecătoria Sectorului 3 București acțiunea în prestație tabulară în contradictoriu cu Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sectorul 3.

Curtea de Apel a ignorat deliberat situația de fapt și, în loc de o comparare a titlurilor în funcție de forța juridică pe care le-o atribuie C. civ., instanța de apel a trecut, depășindu-și atribuțiile legale și instituind o lege proprie privind desființarea unor hotărâri judecătorești definitive, la "rejudecarea de facto" numai a titlului de proprietate deținut de recurenta-pârâtă C., considerând că actul administrativ prin care intimaților-reclamanți li s-a atribuit în proprietate același ar avea prioritate întrucât este urmarea unei alte hotărâri judecătorești, aceasta din urmă fiind însă considerată practic "inatacabilă" după propria prejudecată a instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a arătat că este proprietar înscris în cartea funciară din x/2011 și a dobândit proprietatea în baza unei hotărâri judecătorești definitive translative de proprietate înainte ca intimaților-reclamanți să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil în procesul care nu s-a judecat în contradictoriu cu recurenta-pârâtă, proprietara imobilului de la acel moment, înscrisă în cartea funciară.

Recurenta pârâtă a invocat prevederile art. 563 și 557 din C. civ. și a arătat că titlul său de proprietate este reprezentat de sentința civilă nr. 165 din 02.02.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a Civilă în dosarul nr. x/2010, prin care s-a constatat intervenită vânzarea imobilului (teren în suprafață de 787 mp, din măsurători 574 m.p., și construcția edificată de proprietarii anteriori). Acest titlu de proprietate a fost înscris în cartea funciară nr. x a Sectorului 3 prin înregistrarea nr. 313062/04.07.2011, iar cartea funciară are rol de atestare a dobândirii dreptului de proprietate, conform prevederilor art. 557 alin. (4) din C. civ., dar și rol de publicitate.

Recurenta pârâtă a arătat că intimatul reclamant A. cunoștea existența cărții funciare și a datelor înscrise în ea întrucât a făcut o notare în această carte funciară la x/2004. Aceasta înseamnă că, de la data de 04.07.2011, de când s-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al recurentei, acest drept de proprietate a fost și este opozabil terților, inclusiv intimaților-reclamanți, care au și probat cunoașterea situației actualizate a cărții funciare.

Acțiunea civilă a fraților A. și B., intimații-reclamanți din prezentul dosar, cu privire la pretenții de despăgubiri privind imobilul din str. x - 123A a fost respinsă definitiv și irevocabil, ceea ce ar fi trebuit să atragă respingerea ca inadmisibilă în prezentul dosar a oricăror alte pretenții de despăgubire formulate împotriva succesorilor în drepturi ai lui E., inculpatul din dosarul penal, opunându-se autoritatea de lucru judecat.

Recurenta pârâtă a considerat că, prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, instanța de apel a desființat de facto sentința civilă nr. 165 din 02.02.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a Civilă în dosarul nr. x/2010, prin aceasta încălcându-se și prevederile art. 557 alin. (1) din C. civ., care fac referire la dobândirea dreptului de proprietate prin hotărâre translativă de proprietate prin ea însăși, cum a fost cazul sentinței civile nr. 165/02.02.2011 prin care s-a dispus autentificarea actului de vânzare-cumpărare, dispoziție legală pe care instanța de apel a încălcat-o în mod vădit.

Recurenta pârâtă a arătat că instanța de apel a contrazis prevederile exprese ale art. 557 alin. (4) din C. civ. când a reținut că formalitățile de înscriere în cartea funciară nu au un efect constitutiv de drepturi, ci doar de publicitate. Chiar dacă actualul C. civ. a intrat în vigoare la 01.10.2011, era aplicabil art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, în forma în vigoare la data de 04.07.2011, când s-a făcut înregistrarea în cartea funciară definitivă a dreptului de proprietate al recurentei-pârâte C. asupra imobilului din str. x - 123 A.

Curtea de Apel ignoră și faptul că F. era proprietarul acelui imobil și nimic din cartea funciară nu indica contrariul la acel moment și nici azi nu indică întrucât sentința civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă pronunțată în favoarea reclamanților din prezentul dosar nu a fost niciodată notată în cartea funciară a imobilului din str. x - 123A, astfel că recurentei-pârâte C. nu i-a fost și nu-i este opozabilă.

Curtea de Apel nu a mai avut aceeași opinie privind "principiul relativității hotărârilor judecătorești" când a făcut aprecieri cu privire la sentința civilă nr. 1685/05.10.2012, pronunțată împotriva unor neproprietari. Dacă recurenta-pârâtă C. ar fi cunoscut la data când a cumpărat imobilul din str. x - 123A existența litigiului care a condus la pronunțarea sentinței civile nr. 1685/05.10.2012 cu siguranță nu ar mai fi procedat la cumpărarea lui înainte de clarificarea deplină a situației juridice, iar supoziția nefondată a instanței de apel din prezenta cauză (care o consideră pe recurentă ca făcând parte dintr-o "schemă juridică" care, "prin manopere frauduloase" să ajungă să justifice un drept de proprietate opozabil adevăraților proprietari") este bazată exclusiv pe calitatea recurentei de fiică biologică a defunctului E., prezumată a ști tot ce a făcut tatăl său, bine sau rău (în opinia instanței).

Recurenta-pârâtă C. a avut cunoștință despre situația juridică și de fapt privind imobilul din str. x - 123A care i-a fost adusă la cunoștință până la data de 02.02.2011 când a dobândit proprietatea asupra imobilului, neputând acționa decât cu bună-credință și încredere în actele întocmite de avocat, profesionist al dreptului, pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului cu atât mai mult cu cât extrasul de carte funciară nu indica la acea dată niciun impediment la cumpărare și nicio contestare a dreptului de proprietate al vânzătorului ori al autorilor săi, contrar celor susținute de intimații-reclamanți.

Recurenta pârâtă a considerat că motivarea făcută în decizia recurată reprezintă o prejudecată bazată pe mai multe erori de fapt și de drept făcute de instanța de apel, care au condus la aplicarea greșită a legii. Instanța de apel a considerat ca fiind de netăgăduit hotărârea judecătorească în favoarea intimaților-reclamanți; dacă în privința hotărârii judecătorești favorabile reclamanților instanța de apel nu a vrut să "speculeze", în schimb, cu privire la hotărârea judecătorească reprezentând titlul de proprietate al recurentei-pârâte C. instanța de apel nu numai că a speculat, dar a și procedat la desființarea sa uzând de facto de o cale de atac extraordinară neprevăzută de lege.

Recurenta pârâtă a susținut că, dacă ar fi "speculat" măcar puțin situația de fapt și de drept privind imobilele din str. x, instanța de apel ar fi putut să constate că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.04.1934, cumpărătorul J. (bunicul reclamanților din prezenta cauză) a dobândit de la vânzătorul K. imobilul situat în București, str. x care conținea o distilerie, funcționând în construcția specifică edificată pe acele teren, astfel cum rezultă și din istoricul de rol fiscal comunicat de Primăria Sector 3 București - Direcția Venituri prin adresa nr. x/21.10.2003.

Recurenta pârâtă a arătat că, din raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar L. la data de 23.05.2012 în dosarul nr. x/2011 (în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă) se poate observa că: bunicul intimaților-reclamanți a cumpărat o distilerie situată în str. x, vizibilă clar pe planul de situație din anul 1942 ca fiind lipită de imobilul de la nr. 121 (construcție la calcan), atât la nr. 121 cât și în zonă fiind spații de producție (scările de acces și suprafețele mari ale construcțiilor atestând acest lucru), în timp ce la nr. 123bis apare o locuință (nu un spațiu de producție, suprafețele camerelor fiind evident improprii unei distilerii), lipită de locuința de la nr. 125 aparținând recurente-pârâte și pârâților Răileanu din prezentul dosar. În plus, nu există niciun indiciu prezentat de intimații-reclamanți că J. (bunicul reclamanților din prezenta cauză) ar fi cumpărat de la vânzătorul K. ambele imobile situate în București, str. x (unul situat la nr. 123B. cu teren în suprafață de 457 m.p. si construcția pentru distilerie, iar cel de-al doilea situat în str. x, cu suprafața de 574 m.p. și construcția cu destinația de locuință').

Terenul cu locuința (alăturat terenului de la nr. 125) avea și are suprafața de 574 m.p. (mai exact 573,58 m.p. conform măsurătorilor cadastrale înregistrate la OCPI București, în timp ce expertul judiciar reține eronat numai la pag. 3 din raportul de expertiză tehnică întocmit la data de 23.05.2012 în dosarul nr. x/2011 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă suprafața de 471,24 m.p., pentru ca la pag. 4 să menționeze suprafața exactă corectă), iar clădirea are în prezent, abia după extinderea majoră operată în urmă edificării lucrărilor în baza autorizației de construire nr. x/10.10.2002, emisă de Primăria Sectorului 3, o amprentă la sol de 274,79 m.p., conform celor constatate de expertul judiciar la pag. 6 a raportului său. Rezultă în mod logic că imobilul de la nr. 123-123 A de azi nu este imobilul cumpărat de J. (bunicul reclamanților din prezenta cauză) de la vânzătorul K. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.04.1934, acesta din urmă fiind ocupat de blocul 1120 construit pe str. x în anii 1980, iar o parte rămânând teren virat afectat căii de acces în spatele blocului.

Recurenta pârâtă a arătat că E. (născut în 1936 - decedat în 2018) este confundat adesea cu fiul său, E., căruia i s-a reținut "calitatea generică de moștenitor" pentru a avea calitate procesuală pasivă, deși în 2018, când s-a deschis succesiunea după tatăl său, nimic în legătură cu imobilul revendicat de reclamanți nu se mai afla în masa succesorală și în mod ilegal i se impută acum cheltuielile de judecată pentru acțiunea în revendicare a unui imobil care nu a fost niciodată al său ori în posesia sa.

Recurenta pârâtă a arătat că sentința de revizuire a rămas definitivă după data de 02.02.2011 când recurenta-pârâtă C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din str. x nr. 123-123A (mai exact revizuirea ar fi definitivă Ia 19.10.2011 sau la 21.03.2013, în funcție de care informație se dovedește reală). Mai mult, recurenta nu a fost niciodată informată cu privire la existența unei cereri de revizuire care să poată afecta dreptul său de proprietate, iar în cartea funciară nu s-a făcut nicio notificare în acest sens, deși reclamanții cunoșteau starea de fapt și de drept privind imobilul încă din 2003 când au intervenit în dosarul de revizuire și au făcut alte notări. În lipsa oricărei informări privind contrariul, recurenta-pârâtă C. nu poate fi considerată decât dobânditor de bună credință în sensul art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare (menționată mai sus), în forma în vigoare la data de 04.07.2011 când s-a făcut înregistrarea în cartea funciară definitivă a dreptului său de proprietate.

Ignorând această prevedere legală și prezumând faptul că recurenta a cunoscut situația reală privind existența unor litigii legate de dreptul de proprietate prin faptul că este fiica lui E. înseamnă că în apel s-a pronunțat o hotărâre ilegală, a cărei casare se impune, instanța de apel făcând o prejudecată, bazată pe impresii, nu pe probe.

Prin decizia recurată recurenta-pârâtă este obligată "să demoleze construcția edificată pe teren, ignorându-se că această construcție înglobează și casa preexistentă (despre care se pretinde că ar fi fost a bunicului reclamanților din cauză), dar pe care intimații-reclamanți nu au obținut-o prin dispoziția Primarului General al Mun. București care reprezintă titlul lor de proprietate.

Recurenta pârâtă a considerat că în mod ilegal a fost obligată să predea un teren de 787 m2 (din acte) și 574 m2 (din măsurători) unor persoane care au titlu de proprietate pentru un teren gol, în suprafață de 457 m.p. Obligarea la demolarea construcției este nejustificată, recurenta-pârâtă nerealizând nicio lucrare de construire, clădirea aflându-se în aceeași stare în care a preluat-o în anul 2011. Mai mult, demolarea și a clădirii vechi, preexistente, consolidată și extinsă în baza autorizației de construire, ar aduce intimaților-reclamanți un folos injust, pentru că un teren intravilan liber de construcții este mult mai valoros decât un teren având și construcții edificate, mai ales când acestea sunt vechi și ar trebui fie demolate, fie consolidate. Or, demolarea clădirii vechi ar trebuie să fie oricum în sarcina reclamanților, care pretind că a aparținut bunicului lor.

Dacă acțiunea în revendicare a fost admisă, rezultă că recurenta-pârâtă nu mai are drept de proprietate, astfel că nici nu poate să solicite autorizație de demolare de la Primăria Sectorului 3, recurenta fiind pusă într-o situație imposibilă, nemaifiind proprietară asupra terenului și trebuind să suporte cheltuielile exorbitante de demolare a unui bloc P+4E+M. Rezultă o reală expropriere a recurentei în ceea ce privește suprafața de 117 m.p. (care nu a aparținut și nu aparține reclamanților) și o confiscare a clădirii edificate cu autorizație de construire (sau a contravalorii ei), plus obligarea la suportarea cheltuielilor de demolare, ceea ce reprezintă o ilegalitate evidentă prin încălcarea prevederilor art. 562 din C. civ. referitoare la stingerea dreptului de proprietate.

Recurenta pârâtă a susținut încălcarea normelor de drept material în sensul că solicitarea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 și a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.04.2010 trebuia respinsă ca inadmisibilă întrucât contractele de vânzare-cumpărare nu au o cauză ilicită sau imorală (cerință imperativă a art. 1237 și 1238 din C. civ. pentru a considera nulitatea absolută a unui contract). Chiar dacă intimații-reclamanți se consideră în mod indirect prejudiciați și invocă o nulitate relativă, trebuia constatată intervenită prescripția dreptului reclamanților de a cere anularea unor acte la care nu au fost parte, după 14 ani, respectiv după aproape 12 ani de când acele acte au fost întocmite.

În plus, anularea respectivelor acte apare ca lipsită de interes pentru apelanții-reclamanți întrucât titlul de proprietate al recurentei este reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar nu de actele a căror anulare se cere, astfel că acțiunea în anularea lor este și neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut în mod temeinic faptul că schimbarea situației juridice a imobilului revendicat poate fi realizată în primul rând prin retractarea hotărârii judecătorești care reprezintă titlul de proprietate al pârâtei asupra imobilului respectiv. Numai în această situație se justifică interesul reclamanților în ceea ce privește anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 încheiat între E. și D. și F., precum și anularea actului subsecvent, antecontractul de vânzare-cumpărare atestat conform încheierii nr. 3/15.04.2010. De aceea, apelul trebuia respins ca lipsit de interes sub acest capăt de cerere, admiterea sa fiind un alt motiv de casare.

Cererea de demolare a construcției sau de despăgubire pentru contravaloarea acestei demolări trebuia respinsă ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată. Recurenta reclamantă a făcut referire la expertiza efectuată în dosarul finalizat cu pronunțarea sentinței în favoarea reclamanților și la prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 privind construcții edificate cu autorizație sau fără autorizație și a arătat că, în realitate, reclamanții solicită demolarea unei construcții private care nu a fost edificată de recurentă, dar care avea autorizație de construire, fiind dobândită de recurentă în acest stadiu odată cu terenul aferent, iar reclamanții nu au niciun drept asupra vreunei construcții în baza Dispoziției nr. 18522/16.12.2014. De altfel, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva Iui E., privind despăgubiri de 350.000 RON în legătură cu imobilul din str. x de care a pretins că a fost privat de inculpat, a fost respinsă definitiv ca neîntemeiată prin aceeași decizie penală nr. 881/22.07.2014, după ce o respinsese și Tribunalul București, astfel că apelantii-reclamanți nu mai pot formula noi acțiuni civile în pretenții nici împotriva succesorilor în drepturi ai lui E., opunându-se autoritatea de lucru judecat.

De asemenea se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată cererea de a se autoriza demolarea construcției pe cheltuiala recurentei, în condițiile în care demolarea unei construcții de la acea adresă poate fi efectuată numai pe bază de autorizație de construire/desființare emisă de U.A.T. Sectorul 3 București, nu prin hotărâre judecătorească, iar la momentul edificării construcției exista o autorizație de construire valabilă, care nu a fost anulată niciodată.

Recurenta pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii de către recurentă. Recurenta pârâtă a considerat că statuările instanței de apel în privința edificării cu rea credință a construcției existente pe terenul din str. x nr. 123-123A și în privința soluției de demolare încalcă Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de apel intrând ilegal în competența de ordine publică a instanțelor de contencios administrativ care, potrivit art. 8 din această lege specială au competență specială și exclusivă la anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral. De asemenea, instanța de apel a exercitat o cale de atac extraordinară ad-hoc neprevăzută de lege, încălcând astfel prerogativele autorității legislative, și a făcut o greșită aplicare a legii (C. civ. de la 1864), cu referire la un "constructor de rea-credință" în locul legii speciale nr. 10/2001 aplicabile în cazul imobilelor naționalizate abuziv, care face referire la "construcții cu sau fără autorizație".

Instanța de apel a ignorat faptul că, prin acea autorizație de construire (având nr. 765/10.10.2002, emisă de Primăria Sectorului 3) s-au autorizat lucrări de consolidare și extindere a unei case de locuit existente, nu a distileriei pe care o cumpărase bunicul intimaților-reclamanți, aceasta din urmă fiind demolată încă din anii 1980, când s-a construit blocul 1120 pe str. x, așa cum arată și expertiza topografică întocmită de expertul L. la 23.05.2012.

Recurenta pârâtă a arătat că, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții, autorizația de construire nu se obține numai de către proprietarul terenului, ci este valabilă și după transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra terenului, potrivit prevederilor art. 7 alin. (14). La data obținerii autorizației de construire (10.10.2002) nu exista niciun litigiu cu privire la imobilul din str. x nr. 123-123A.

Recurenta pârâtă a considerat că au fost încălcate și dispozițiile art. 557 alin. (2) din C. civ.. Dobândirea proprietății asupra unei clădiri poate interveni și prin act administrativ de constatare a edificării construcției, ceea ce se întâmplă în mod normal în cazul tuturor construcțiilor noi, care sunt înscrise în cartea funciară pe baza autorizației de construire și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor de construire. De aceea ignorarea dreptului de proprietate al recurentei-pârâte C. asupra clădirii edificate în baza unei autorizații de construire valabil emise și neanulate de instanța de contencios administrativ competentă, reprezintă o ilegalitate.

Recurenta pârâtă a arătat că decizia recurată se întemeiază pe motive contradictorii și pe motive străine de natura cauzei, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Decizia penală nr. 881/22.07.2014 nu a anulat actul sub semnătură privată dintre M. și E. din 1977 privind imobilul din str. x - 123 A, ci un act sub semnătură privată privind imobilul din str. x, iar acest lucru a fost confirmat de Curtea de Apel București, secția I Penală în urma solicitării de îndreptare a erorii materiale făcută chiar de E., astfel că actul sub semnătură privată prin care M. a vândut către E. sub condiție imobilul din str. x nr. 123-123A nu a fost anulat iar acest imobil nu este cel care a aparținut bunicului reclamanților și le-a fost restituit prin dispoziția Primarului Municipiului București, acel imobil fiind situat la nr. 123B.

Mai mult, din cuprinsul sentinței civile nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă rezultă că s-a ordonat municipiului București restituirea unui teren gol, având o suprafață mult mai mică decât cea a terenului recurentei-pârâte. În această sentință se arată că: "după preluarea de către stat a imobilului, s-a construit și dat în folosință blocul de locuințe 1120, prin construcția căruia s-a afectat suprafața imobilului situat în str. x, în proporție de 70%, rămânând o suprafață de 72,51 m.p. (acte) având destinația de teren viran.

În urma acestor construcții, suprafața imobilului situat la nr. 123A este identificată, prin măsurători, ca fiind de 471,24 m.p., față de 457 m.p., potrivit actelor". Recurenta pârâtă s-a întrebat cum se poate reduce suprafața de 457 m.p. cu 70% și să rămână o suprafață de 471,24 m.p. La absurdul afirmației nu a reacționat nici Tribunalul București (când s-a pronunțat la 05.10.2012 prin sentința civilă nr. 1685/05.10.2022), nici curtea de apel în cazul Deciziei recurate. În realitate se pretinde prin actuala acțiune în revendicare imobilul învecinat, de la nr. 123A, care avea și are o suprafață ușor mai mare decât cea a terenului de la nr. 123B care a aparținut bunicului reclamanților, acest teren de la nr. 123B fiind ocupat azi de blocul nr. 1120 din str. x și aleea de acces în spatele blocului, aflată între bloc și imobilul de la nr. 123A.

Recurenta pârâtă a considerat că decizia recurată a încălcat autoritatea de lucru judecat, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Titlul de proprietate al recurentei C. este o hotărâre judecătorească definitivă ce ține loc de contract de vânzare-cumpărare. Situația juridică actuală a imobilului din str. x nr. 123-123A, proprietate a recurentei, era cunoscută reclamanților cel puțin din data de 19.11.2018 (data emiterii extrasului de carte funciară prezentat de intimații-reclamanți în dosarul de fond). O hotărâre judecătorească care ține loc de contract de vânzare-cumpărare nu este un contract judiciar (cum susține nefondat instanța de apel în decizia recurată), nu poate fî desființată decât pe căile ordinare sau extraordinare de atac și nu poate face obiect al unei acțiuni în anulare, nici direct și nici indirect.

Recurenta pârâtă a arătat că titlul său de proprietate este reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță civilă și intrată în autoritatea de lucru judecat. A considera altfel, adică așa cum a procedat instanța de apel în decizia recurată, însemnă și o încălcare a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Brumărescu contra România, a statuat că există o încălcare a dreptului la un proces echitabil (încălcarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului) rezultată din nerespectarea principiului securității raporturilor juridice de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă și intrată în autoritatea de lucru judecat.

Recurenta pârâtă a arătat că acțiunea civilă formulată de apelantul-reclamant A. împotriva Iui E., privind despăgubiri de 350.000 RON în legătură cu imobilul din str. x a fost respinsă definitiv ca neîntemeiată prin aceeași decizie penală nr. 881/22.07.2014, după ce o respinsese și Tribunalul București, astfel că reclamanții nu mai pot formula noi acțiuni civile în pretenții nici împotriva succesorilor în drepturi ai lui E., opunându-se autoritatea de lucru judecat. De aceea solicitarea apelanților-reclamanți de daune privind costurile de demolare a construcției este inadmisibilă, situație de fapt pe care intimații-reclamanți au ascuns-o prezentând numai o parte din decizia nr. 881/22.07.2014, și aceea trunchiată, fără a prezenta soluția definitivă de respingere a acțiunii civile pe care au formulat-o, după ce și Tribunalul București hotărâse la fel.

Instanța de apel a ales în decizia recurată să ignore complet acțiunea civilă a reclamanților împotriva lui E. și soluționată definitiv de instanța penală, conform legii, astfel că a ignorat și autoritatea de lucru judecat.

Recurenta pârâtă a susținut că apelanții-reclamanți, prin avocați, au notat samavolnic în cartea funciară a imobilului din str. x nr. 123-123A, la data de 21.05.2015 (notificarea nr. 31380 sub B9), că "instanța a dispus anularea în totalitate a înscrisurilor falsificate", pentru ca la data de 16.10.2015 să noteze (notificarea 68383 sub B10), sub pretextul unei "îndreptări de eroare materială", un neadevăr evident, anume că prin decizia penală nr. 881/22.07.2014 "s-au anulat actele utilizate în dosarul nr. x/2010 în care a fost emisă sentința civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și decizia civilă nr. 618/R/21.03.2013 emisă de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă (pag. 15) și (pag. 18) în decizia penală nr. 881/22.07.2014".

Recurenta pârâtă a susținut că aceste notificări din cartea funciară a imobilului sunt neadevărate întrucât dispozitivul deciziei penale nr. 881/22.07.2014 anulează numai "contractul de vânzare-cumpărare din data de 10.11.1966, încheiat între J., în calitate de vânzător, și M., în calitate de cumpărător, cu privire la imobilul din București, Str. x A, Sectorul IV (dosar de urmărire penală", fără nicio referire la dosarul nr. x/2010 care este dosarul având ca părți recurenta C. (ca reclamant) și pe intimatul-pârât F. (ca pârât), nefiind folosit în acel dosar niciunul dintre înscrisurile menționate în decizia penală nr. 881/22.07.2014.

La pagina 15 din decizia penală nr. 881/22.07.2014 se face referire într-adevăr la "Sentința civilă nr. 1685/05.10.2012 a Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă și decizia civilă nr. 618/R/21.03.2013 emisă de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă", dar nu există nicio referire la dosarul cu nr. x/2010, aceste hotărâri judecătorești menționate fiind emise în realitate în dosarul nr. x/2011, după cum rezultă chiar din înscrisurile depuse de apelanții-reclamanți în dosarul de fond, dosarul nr. x/2011 având ca reclamanți pe aceiași intimați-reclamanți din prezentul dosar, iar ca pârât Municipiul București prin Primarul General și pe E. (tatăl) ca intervenient accesoriu. Astfel, tocmai apelanții-reclamanți sunt cei care au obținut o hotărâre judecătorească împotriva Municipiului București, într-un dosar în care s-au folosit acte false privind imobilul din str. x (actual 123-123A), deși intimații-reclamanți solicitaseră în notificarea către Mun. București imobilul din str. x și au obținut o hotărâre privind imobilul din str. x, care nu aparținea Mun. București, ci recurentei C. încă din 02.02.2011. Cele două imobile (de la nr. 123A și 123B) apar în planul de situație din 1942, menționat mai sus în motivele de recurs.

Recurenta pârâtă a arătat că apelanții-reclamanți au notat abuziv litigiul în carea funciară a imobilului în condițiile în care anularea cererii de chemare în judecată a rămas definitivă. Mai mult, pe rolul Judecătoriei Sectorul 3 București, la același complet C19 sesizat cu prezenta cauză, apelanții-reclamanți au mai depus o cerere de chemare în judecată împotriva acelorași intimați-pârâți din prezentul dosar și cu același obiect (revendicare imobiliară), cerere care a format dosarul nr. x/2019 și a fost anulată la data de 04.04.2019, dar numai după ce reclamanții s-au folosit de acest dosar pentru a solicita date cu caracter personal despre intimații-pârâți (la data de 26.03.2019 au obținut de la Direcția Evidența Persoanelor date privind decesul lui E. (tatăl) sub pretextul că sunt date necesare în dosarul cu nr. x/2019). În mod evident aceste acțiuni, de natură a manipula instanțele de judecată și a dobândi acces la date și informații ce le sunt în mod legal restricționate reclamanților întrucât divulgările sunt contrare Regulamentului GDPR nr. 2016/679/UE, dovedesc reaua-credință cu care au acționat și acționează avocații apelanților-reclamanți, cu sau fără știrea acestora din urmă. În mod evident, toate actele depuse de apelanții-reclamanți în dosarul de fond provin din dosare judiciare și au fost obținute prin același mod abuziv de operare. Nefiind fotocopii după actele originale, nici nu au fost certificate pentru conformitate.

Reclamantul defunct A. a mai înscris în cartea funciară a imobilului recurentei din str. x nr. 123-123A (la data de 15.12.2004, sub nr. x la poziția CI) începerea urmăririi penale împotriva lui E. (sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen. anterior), dar nu a mai radiat această înscriere după ce, prin decizia penală nr. 881/22.07.2014 acțiunea sa civilă împotriva lui E. a fost definitiv respinsă de Curtea de Apel București, secția I Penală, persistența înscrierii în cartea funciară fiind de natură să lezeze drepturile recurentei prin crearea impresiei false a unor impedimente la dobândirea proprietății asupra imobilului și a faptului că recurenta ar fi cunoscut problemele legate de dreptul de proprietate.

Chiar și litigiul din dosarul nr. x/2005 la Tribunalul București, secția a V-a civilă, privind constatarea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2004 în favoarea S.C. N. S.R.L., înscris la poziția C2 sub nr. x/09.05.2005, trebuia radiat din cartea funciară a imobilului recurentei întrucât recursul formulat de N. S.R.L. împotriva lui E. a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 995/13.03.2014 în dosarul nr. x/2012.

Toate notările și înscrierile din cartea funciară a imobilului recurentei, deși neîntemeiate și care ar fi trebuit radiate, sunt interpretate rău-voitor de intimații-reclamanți împotriva recurentei și au condus la prejudecata înfăptuită de curtea de apel în decizia recurată.

În subsidiar, având în vedere că persoana de la care a dobândit imobilul, dl. F., este intimat-pârât în prezentul dosar, recurenta pârâtă a solicitat ca acesta, în temeiul obligației sale de garanție pentru evicțiune, să acopere cheltuielile pretinse de reclamanți în legătură cu revendicarea și demolarea, în ipoteza admiterii acestor capete de cerere, urmând ca decizia recurată să-i fie direct aplicabilă intimatului-pârât F., iar obligația de plată să revină direct și exclusiv acestuia, în temeiul art. 1672, punctul 3 din C. civ., ceea ce instanța de apel nu a luat în considerare.

Intimații-reclamanți B., H. și I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, menținerea ca legală si temeinică a deciziei recurate și obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca instanța să constate lipsa calității procesuale pasive în raport cu obiectul cauzei supuse judecății, iar în subsidiar, a solicitat admiterea recursului și respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată sub toate capetele.

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului și respingerea cererilor intimaților-reclamanți, ca nejustificate.

La termenul din 12 decembrie 2023, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului pârât E..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Obiectul demersului judiciar al reclamanților constă în revendicarea imobilului teren în suprafață de 457 mp situat în București, strada x nr. 123 - 123A, București de la pârâta C.; anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.11.2007 încheiat între E. și D. și F., precum și a antecontractului de vânzare-cumpărare atestat conform încheierii nr. 3/15.04.2010, încheiat între F. și C.; obligarea pârâtei C. la demolarea construcției edificată ilegal pe terenul din București, str. x nr. 123-123A, pe cheltuiala sa, iar în caz de refuz, să fie reclamanții autorizați de către instanță să demoleze construcția.

În ceea ce privește probele admintrate în dovedirea dreptului de proprietate, prima instanță a reținut că atât reclamanții cât și pârâta C. au făcut dovada faptului că dețin un titlu de proprietate pentru imobilul situat în București, str. x nr. 123-123A.

Astfel, prima instanță a constatat că reclamanții își justifică dreptul prin invocarea Dispoziției nr. 18522/16.12.2014 emise de Primarul municipiului București însă, față de împrejurarea că în art. 4 al dispoziției se prevede că aceasta face dovada proprietății asupra imobilului și constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară iar aceste formalități nu au fost îndeplinite, cererea reclamanților de reexaminare a încheierii de care funciară fiind respinsă, dispoziția nu poate fi considerată titlu executoriu.

În ceea ce privește dreptul invocat de pârâta C., prima instanță a constatat că aceasta este beneficiara titlului de proprietate reprezentat de sentința civilă nr. 165/02.02.2011 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a Civilă, prin care a fost admisă acțiunea formulată de C. în contradictoriu cu pârâtul F. și s-a constatat intervenită vânzarea – cumpărarea imobilului situat în București, str. x - 123A, compus din teren în suprafață de 787,50 mp, conform actelor de proprietate respectiv în suprafață de 573,78 mp, conform măsurătorilor cadastrale și din construcția de 2 etaje și mansardă existentă pe terenul mai sus menționat și nefinalizată.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților, prima instanță a constatat că ambele părți dețin titluri de proprietate valabile, acestea nefiind anulate până în prezent, iar titlul pârâtei C. este preferabil celui al reclamanților, având dată mai veche și fiind înscris în cartea funciară.

Împrejurările de fapt în ceea ce privește succesiunea actelor juridice din care rezultă dreptul invocat de recurenta pârâtă a fost stabilită de instanța de apel, aceasta constatând că, prin sentința civilă nr. 12643/1998 a Judecătoriei sectorului 3, s-a constatat intervenită vânzarea cumpărarea terenului în litigiu către E. în baza unui act de vânzare cumpărare olograf presupus datat din 10.11.1966, prin care bunicul reclamanților ar fi vândut bunul către o doamnă doctor M., care ulterior l-ar fi vândut, în 1977, lui E..

Sentința civilă menționată a fost revizuită prin sentința nr. 3807/2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, rămasă irevocabilă la 21.03.2013 prin decizia nr. 618/2013 a Curții de Apel București, în sensul respingerii cererii de constatare a vânzării bunului către E..

Prin decizia penală nr. 881/2014 pronunțată de Curtea de Apel București s-a statuat în mod definitiv că E. se face vinovat de înșelăciune prin uz de fals cu referire la cele două înscrisuri olografe falsificate presupus datând din 1966 și 1977 avâmd ca obiect vânzarea către și de către M. a bunului în cauză, în baza cărora fusese admisă în primă fază cererea lui E. de constatare a vânzării cumpărării.

E. a încheiat contractul autentificat sub nr. x/2007 având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate către F., care a încheiat cu recurenta pârâtă C. promisiunea de vânzare cumpărare din anul 2010, aceasta solicitând ulterior pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic în contradictoriu cu promitentul vânzător F., cerere admisă prin sentința civilă nr. 165/2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Recurenta pârâtă a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., conform căruia hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Acest caz de casare urmărește respectarea normelor de procedură privitoare la competența de ordine publică a instanțelor judecătorești, fiind necesar ca necompetența de ordine publică să fi fost invocată în fața instanței a cărei hotărâre este atacată, în condițiile legii, respectiv art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. - adică la primul termen la care părțile au fost legal citate -, iar instanța a respins în mod greșit excepția ori a omis să se pronunțe asupra acesteia.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu rezultă însă critici care să poată fi subsumate cazului de casare descris mai sus, recurenta pârâtă neinvocând în realitate lipsa competenței organului de jurisdicție sesizat cu acțiunea civilă de față de a a soluționa litigiul dintre părți, ci nemulțumirea sa cu privire la modul în care instanța de apel a soluționat cererea reclamanților având ca obiect demolarea construcției edificate pe teren.

Instanța de apel a dispus obligarea pârâtei C. să demoleze construcția edificată pe teren și în caz de refuz, a autorizat pe reclamanți să aducă la îndeplinire această obligație pe cheltuiala pârâtei. Evaluând situația de fapt, instanța de apel a stabilit că, în speță, construcția a fost edificată de către un posesor care cunoștea că nu are calitatea de proprietar și că o face fără consimțământul proprietarului, considerând astfel că este vorba despre o construcție edificată cu rea credință iar reclamanții sunt îndreptățiți, potrivit art. 494 din C. civ. 1864, în vigoare la data edificării construcției (anul 2002), să solicite demolarea acesteia. De asemenea, instanța de apel a considerat că autorizația de construire obținută la vreme lucrărilor de către posesorul neproprietar nu influențează soluția, întrucât scopul pentru care se acordă autorizația este unul de natură tehnico-urbanistică, și nu generează/remediază problema dreptului real.

Recurenta pârâtă a considerat că statuările instanței de apel în privința edificării cu rea credință a construcției pe terenul din str. x nr. 123-123A și în privința soluției de demolare încalcă Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanța de apel intrând ilegal în competența de ordine publică a instanțelor de contencios administrativ care au competență specială și exclusivă în anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral. Această susținere nu poate fi reținută, instanța fiind învestită în prezenta cauză cu o solicitare de demolare a unei construcții edificate pe terenul revendicat, solicitare întemeiată pe dispozițiile de drept comun, și nu cu o cerere de anulare a unui act administrativ, pentru a se pune problema incidenței normelor de competență indicate de recurentă.

De asemenea, susținerea recurentei pârâte în sensul că instanța de apel, în soluționarea acestei cereri, ar fi făcut o greșită aplicare a C. civ. de la 1864 în locul Legii nr. 10/2001 nu poate fi reținută, întrucât prezenta cauză nu implică aplicarea normelor speciale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv pentru a prezenta relevanță dispozițiile acelei legi privind existența unor noi construcții autorizate. Prezenta cerere de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile de drept comun privind revendicarea astfel încât cererea accesorie având ca obiect demolarea construcției edificate pe terenul revendicat a fost în mod corect soluționată de instanța de apel în temeiul normelor din C. civ. în vigoare la data edificării construcției. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 invocate de recurenta reclamantă sunt aplicabile cererilor având ca obiect restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul legii menționate, or nu acesta este obiectul cauzei.

Argumentele recurentei pârâte vizând obiectul autorizației de construcție nu pot fi avute în vedere, întrucât ele nu relevă aspecte de nelegalitate, recurenta invocând în acest sens exclusiv circumstanțe de fapt ale speței, a căror verificare excedează controlului instanței de recurs.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este, de asemenea, neîntemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Susținerile recurentei pârâte în sensul că instanța de apel ar fi exercitat o cale de atac extraordinară ad-hoc neprevăzută de lege, transformând apelul într-un proces în care se "rejudecă" temeiurile juridice ale titlurilor de proprietate ale părților într-o acțiune în revendicare, încălcând prerogativele autorității legislative, nu pot fi reținute, instanța de apel pronunțându-se, în realitate, în limitele învestirii, prin interpretarea și aplicarea unor norme de drept civil incidente în cazul acțiunii în revendicare, nefiind identificat niciun argument pentru care s-ar putea considera că ar fi săvârșit, procedând astfel, un act care să intre în atribuțiile altor autorități constituite în stat.

Astfel, de esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate ale părților din proces și stabilirea caracterului preferabil al titlului de proprietate al unei părți în raport cu cel al părții adverse. Contrar susținerii recurentei pârâte, instanța de apel nu a desființat titlul de proprietate invocat de recurentă, ci a examinat cele două titluri considerate valide și a stabilit caracterul preferabil a titlului invocat de reclamanți.

De asemenea, nu se poate susține lipsa unui temei legal în acest sens, faptul că nu s-ar fi administrat probe, că nu s-ar fi respectat contradictorialitatea și dreptul de apărare al părților, instanța de apel realizând operațiunea comparării titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare despre a cărei formulare pârâta avea cunoștință, fiind astfel informată despre situația de fapt și de drept pretinsă prin cererea de chemare în judecată, care a format obiectul judecății. Recurenta pârâtă a participat la proces având astfel posibilitatea de a-și face apărările și de a administra probele necesare susținerii acestora, conform propriilor interese.

Nu pot fi reținute susținerile recurentei pârâte în sensul că instanța de apel ar fi ignorat deliberat situația de fapt și că problematica titlurilor de proprietate ale părților se analizează numai atunci când sunt titluri de aceeași natură, dar nu și în cazul unor înscrisuri de forță probatorie diferită, constând într-o hotărâre judecătorească definitivă translativă de proprietate și o dispoziție a primarului, cum este cazul în speță.

Contrar acestor susțineri, din examinarea deciziei recurate, rezultă că situația de fapt în privința drepturilor invocate de părți a fost complet stabilită, instanța de apel procedând la expunerea cronologică a actelor juridice încheiate cu privire la imobilul revendicat, precum și a hotărârilor judecătorești pronunțate între părți sau cu pri