ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1507/2022

Ședința publică din data de 20 septembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 28.06.2017, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâții E. și S.C. F.(fostă S.C. F.), solicitând obligarea pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 197,45 mp situat în București, str. x, identificat prin punctele A-B-C-D în schița anexă a raportului de expertiză de către expert G., omologat prin sentința civilă definitivă nr. 243 din 04.02.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2005.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 53 din 10.01.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și, în consecință, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin sentința civilă nr. 1954 din 23.10.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. F.; a respins excepția inadmisibilității formulării acțiunii în revendicare față de prevederile Legii nr. 10/2001; a respins excepția autorității de lucru judecat; a calificat excepția vizând principiul publicității materiale ca fiind o apărare de fond; a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții E. și S.C. F.; a obligat pârâții E. și S.C. F. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 197 mp situat în București, str. x, teren aflat în prezent în componența terenului cu suprafața de 4424 mp, CF x, proprietatea E., cu adresa poștală pe strada x nr. 34-42, sector 6 București, identificat conform raportului de expertiză și planului de situație anexă întocmite de expertul tehnic specialitatea topografie H., cu următoarele vecinătăți: la nord - vest proprietatea E. pe o distanță de 18,37 m între punctele 2 și 3; la nord-est strada x pe o distanță de 27,62 m între punctele 1 și 2; la sud-est cu proprietatea E. pe o distanță de 2,39 m între punctele 1 și 4 și la sud-vest cu proprietatea E. pe o distanță de 18,01 m între punctele 3 și 4; a obligat pârâții E. și S.C. F. să plătească reclamanților suma de 4821,99 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat pârâții E. și S.C. F. la plata sumei de 2062,99 RON către stat reprezentând cheltuielile pentru care reclamanții au beneficiat de ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru.

II. Calea de atac formulată în cauză

Prin decizia nr. 1680A din 4 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis excepția netimbrării apelului declarat de apelanta-pârâtă S.C. F. și, în consecință, s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta S.C. F. S.R.L împotriva sentinței civile nr. 1954 din 23.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin aceeași decizie s-a respins apelul declarat de apelantul-pârât E. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

II.1. Motivele de recurs

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâtul E..

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

În cuprinsul cererii de recurs invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești) se susține că instanța de apel și-a depășit atribuțiile judecătorești și, deși nu a fost învestită în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 cu nulitatea absolută a următoarelor înscrisuri: contractul de privatizare nr. x/08.03.2004, hotărârea judecătorească de divizare pronunțată în dosarul nr. x/2008, încheierea de intabulare nr. x emisă de OCPI prin care a fost intabulat bunul imobil de 20.165 mp în Cartea Funciara nr. x a S.C. I. ca urmare a divizării, radierea S.C. I. prin lichidare și trecerea bunului de 20.165 mp în patrimoniul recurentului, s-a pronunțat asupra nulității acestora.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) se arată că, deși a fost invocată autoritatea de lucru judecat sub incidența efectului pozitiv al sentințelor civile menționate în cerere, instanța, atunci când apărarea este susținută de recurentul E., reține că nu este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză (în pagina 19 paragraful 3), însă în ceea ce privește sentința civilă nr. 243/04.02.2013, care nu îl avea pe recurent drept parte și nici pe autorul acestuia - S.C. I. S.R.L., aceasta reține puterea de lucru judecat opusă recurentului, mergând pe o extrapolare juridică, neîntemeiată.

Or, instanța are argumente contrare, și în ceea ce privește recurentul susține că autoritatea de lucru judecat nu își poate produce efectul față de intimații-reclamanți deoarece nu este întrunită tripla identitate, însă față de recurent aceeași teorie juridică este schimbată și, deși sentința civilă nr. 243/04.02.2013 nu îi este opozabilă deoarece nu a fost parte procesuală în dosar, aceasta i se opune sub efectul puterii de lucru judecat.

Recurentul-pârât mai arată că și sub aspectul aplicării în cauză a unei judecăți echitabile se impune sesizarea motivelor contradictorii, în sensul că instanța a reținut în pagina 18 paragraful 2 că, deși prin decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ se dispune ca, dacă a fost urmată procedura instituită de Legea nr. 10/2001, procedura revendicării nu mai este admisibilă, intimaților-reclamanți nu li se aplică, deoarece tocmai acest titlu de proprietate obținut în urma unui litigiu întemeiat pe Legea nr. 10/2001 face obiectul acțiunii în revendicare pentru același bun.

Un alt motiv contradictoriu este acela că deși în reținerea bunei credințe se impunea notarea litigiilor de către intimații-reclamanți la Cartea Funciară, instanța a reținut că în situația în care aceștia au notificat S.C. F. despre aceasta, nu mai aveau și obligația notării litigiilor în Cartea Funciara. Or, ceea ce nu a reținut instanța din nou, în mod contradictoriu este că deși, în speță nu se mai analizează obligațiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta le-a aplicat în mod părtinitor pentru intimații-reclamanți. În primul rând, notificarea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de către F., ci de către AVAS - ca reprezentant al Statului Român, care deținea un pachet considerabil de acțiuni la S.C. F.. În momentul înregistrării acestei notificări, recurentul-pârât nu era acționarul societății. În al doilea rând, în pagina 18 paragraful 4, când recurentul-pârât a invocat faptul că nu se analizează de către instanță că reclamații au primit despăgubiri valorice pentru faptul că au fost expropriați și nu se impune o îmbogățire fără justă cauză a acestora, instanța, de această dată, a apreciat că nu se impune verificarea situației reale juridice prezentate deoarece nu face obiectul acțiunii în revendicare, ci al Legii nr. 10/2001.

În situația juridică a unei argumentări unitare, arată recurentul, instanța fie apreciază că nu se aplică Legea nr. 10/2001, fie apreciază contradictoriu că în unele aspecte aceasta se aplică.

Prin motivul de casare prevăzut de ort. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat), recurentul-pârât apreciază că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat anterior menționată, și anume că, prin sentința civilă nr. 243/04.02.2013, S.C. F., și nu recurentul, a fost obligată la restituirea către intimații-reclamanți a suprafeței de 197,45 mp, situat în str. x, sector 6 București.

Față de această hotărâre definitivă, pasivitatea intimaților-reclamanți de a formula o altă acțiune împotriva pârâtului și a S.C. F., și nu de a pune în executare o sentință civilă definitivă, încalcă principiile de drept civil în materia executării silite a sentințelor civile definitive, precum și prevederile art. 430-431 C. proc. civ. reprezentate de autoritatea de lucru judecat, coroborate cu prevederile dreptului comunitar, și anume art. 6 din Convenție.

Or, pentru același efect, o parte procesuală nu poate chema în judecată de mai multe ori o persoană doar pentru că nu dorește să pună în executare silită o sentință civilă definitivă cu aceleași urmări sau să urmeze prevederile Legii nr. 165/2013.

Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), au fost invocate următoarele critici:

- încălcarea prevederilor legii speciale și a C. civ., în sensul că sunt anulate acte juridice, unele emise sub imperiul Legii nr. 31/1990 pentru care legea prevede alte căi de atac;

- interpretarea incorectă a materiei civile aplicabile în compararea unor titluri emise sub imperiul C. civ. de la 1865 și aplicarea în speță a prevederilor noului C. civ.. Or, în situația în care se impune compararea unui titlu de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1947 și sentința civilă nr. 243/04.02.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2005, în speță sunt aplicabile prevederile codului sub imperiul cărora au fost emise actele și început dosarul de lege nr. 10/2001, adică C. civ. de la 1865. Instanța de apel și-a întemeiat întreaga alegație juridică pe prevederile noului C. civ.

- încălcarea prevederilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că deși nu s-a solicitat de către reclamanți anularea actelor arătate la punctul 1 al acestui motiv de recurs, judecătorul le anulează de la sine;

- încălcarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, în primul rând în ceea ce privește termenul imperativ de 1 an de la apariția legii (inclusiv prelungirea acestuia prin acte normative succesive) în ceea ce privește aprecierea privind nulitatea contractului de privatizare x/08.03.2004. De asemenea, nu sunt îndeplinite nici prevederile alin. (4) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece acest contract de privatizare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor în vigoare la acel moment.

- încălcarea prevederilor art. 1250 din noul C. civ. și a prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013;

- încălcarea prevederilor art. 45 alin. (5), fost 46, din Legea nr. 10/2001, astfel că instanța a pronunțat o nulitate absolută a contractului de privatizare, în afara termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001;

- încălcarea dispozițiilor art. 1, 2,16 și 35 din Legea nr. 165/2013, în sensul că procedura de urmat în cazul reclamanților era cea instituită de Legea nr. 165/2013 și nu revendicarea prin comparare de titluri, în condițiile în care aveau deja o sentință civilă pronunțată ca urmare a admiterii contestației în temeiul Legii nr. 10/2001;

- încălcarea prevederilor art. 565, art. 885, art. 901 și art. 902 pct. 17 și 18 noul C. civ. raportat la prevederile art. 136 alin. (5) din Constituția României.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimații-reclamanți A., B., C. și D. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de apel, ca fiind temeinică și legală.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimați, solicitând respingerea apărărilor acestora și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 1680 A din 04 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data de 14 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul E. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se susține că instanța de apel și-a depășit atribuțiile judecătorești deoarece, deși nu a fost învestită în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 cu cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de privatizare nr. x/08.03.2004, a hotărârii judecătorești de divizare pronunțată în dosarul nr. x/2008, a încheierii de intabulare nr. x emisă de OCPI și a actului de desființare a S.C. I. S.R.L., s-a pronunțat asupra nulității acestora. Critica formulată de recurent nu este fondată.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța să fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. În dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive. Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești, ceea ce nu se justifică în speță. Instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești, fiind deci incident art. 488 pct. 4 C. proc. civ. atunci când: săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfințește cu valoare legală texte abrogate; critică pe legiuitor, aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale; iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești (de exemplu, imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale) încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.); refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate); încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României și prin art. 6 C. proc. civ.).

Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești vizează deci nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, ceea ce nu este aplicabil în cauză, recurentul invocând de fapt încălcarea limitelor învestirii.

Și sub acest aspect, în mod just, Curtea de Apel București a conchis că Tribunalul s-a pronunțat în limitele învestirii, constatând, implicit, nulitatea actelor de înstrăinare care au avut loc ulterior contractului de privatizare încheiat în anul 2004,urmare a considerentelor decizorii ale hotărârii din litigiul anterior. Astfel, în considerentele deciziei Curții de apel, în prezent recurate, s-a menționat că se impun, cu putere de lucru judecat, considerentele decizorii ale deciziei civile nr. 4370/27.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală din dosarul nr. x/2005 și ale deciziei civile nr. 162A/11.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. F.. împotriva sentinței civile nr. 243/4.02.2013.

Curtea de apel a constatat că prin decizia civilă nr. 4370/27.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. x/2005 s-a stabilit că: "în mod greșit prin sentința primei instanței, păstrată prin decizia atacată, s-a reținut că sunt incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, că restituirea în natură nu este posibilă pentru că se află în proprietatea pârâtei S.C. F.., integral privatizată iar această societate nu are calitate procesuală pasivă. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pentru societățile comerciale care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai aveau cote de capital neprivatizate sunt incidente prevederile art. 21 din lege, dacă valoarea imobilului restituit este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizate."

Pe de altă parte, s-a reținut că art. 21 din Legea nr. 10/2001 stabilește posibilitatea restituirii în natură a terenurilor și construcțiilor preluate în mod abuziv deținute la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2), iar textul are semnificația că imobilele restituibile la data de 14.02.2001 erau indisponibilizate. S-a apreciat că indisponibilizarea are drept scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar. Față de prevederile care consacră caracterul obligatoriu al restituirii în natură a imobilului atunci când este posibilă potrivit legii și față de faptul că la data de 14.02.2001 intimata pârâtă S.C. F.. nu era integral privatizată, statul deținând la aceasta acțiuni într-o valoare mai mare decât valoarea imobilului a cărui restituire în natură s-a solicitat, s-a reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că S.C. F.. are calitatea de unitate deținătoare, iar față de cererea contestatorilor ca terenul să le fie restituit în natură această societate are calitate procesuală pasivă.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 162A/11.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă S.C. F.. împotriva sentinței civile nr. 243/4.02.2013, prin care acesta a invocat faptul că instanța nu a analizat contractul de privatizare, iar bunul nu poate fi restituit în natură. Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei menționate faptul că "s-a stabilit irevocabil că S.C. F.. nu era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001".

A mai constatat instanța de apel că "reclamanții au dreptul la restituire în natură a terenului chiar dacă prin contractul nr. x/8.04.2004 societatea comercială a fost integral privatizată, reținând în acest sens dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că, sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea sub orice formă a bunurilor notificate pe baza legii speciale este interzisă, iar fiind în discuție o nulitate absolută declarată legal nu este necesară anularea judiciară a actului de privatizare, deoarece dreptul dobândit împotriva unei interdicții legale exprese nu poate fi protejat judiciar." Calea de atac a recursului declarat împotriva acestei sentințe a fost respinsă prin decizia nr. 2880/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, acesta fiind aplicabil în situația în care hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se verifică în speță. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar a fi aplicabilă una din cele două ipoteze, fie să avem o hotărâre care nu este deloc motivată, fie una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, instanța de apel a arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel că nu sunt fondate criticile învederate pe acest aspect.

Motivarea hotărârii recurate este clară, precisă și inteligibilă, nu se rezumă la o însușire de fapte și argumente, se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Deși recurentul arată, în privința acestui motiv de nelegalitate invocat, că instanța de apel, fie apreciază că nu se aplică Legea nr. 10/2001, fie apreciază în mod contradictoriu că în privința unor aspecte aceasta se aplică, susținerea este nefondată. Corect se constată de către curte că nu este incidentă decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, dat fiind faptul că reclamanți au apelat la procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 și au finalizat-o, obținând astfel un titlu executoriu, un titlu de proprietate, exhibat în prezentul dosar având ca obiect revendicare imobiliară. De altfel, se motivează în mod corect că nu este incidentă nicio combinare a procedurilor judiciare, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cea reglementată de C. civ., titlul de reclamanților de proprietate fiind chiar cel emis în mod definitiv de către instanțele de judecată învestite cu cererile formulate în materia Legii nr. 10/2001.

Nu este fondată nici susținerea recurentului în sensul că instanța de apel a utilizat argumente contrare, prin reținerea față de recurent a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 243/04.02.2013 . Astfel, Curtea de apel a reținut că sentința civilă nr. 243/4.02.2013 îi este opozabilă pârâtului și în calitatea acestuia din urmă de succesor cu titlu particular al pârâtei S.C. F.. (societate ce și-a schimbat ulterior denumirea în S.C. F. SRL), fiind un având-cauză, ce este ținut de obligațiile autorilor săi în legătură cu bunul transmis. Nu reprezintă motivare contradictorie nici lipsa analizei de către instanță a faptului că reclamații au primit despăgubiri pentru faptul că au fost expropriați, corect considerând instanța că nu se impune verificarea situației reale juridice prezentate deoarece nu face obiectul acțiunii în revendicare, ci a Legii nr. 10/2001.

Printr-un alt motiv de nelegalitate invocat recurentul susține incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. deoarece s-ar fi încălcat de către instanță autoritatea de lucru judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 243/04.02.2013, S.C. F., și nu recurentul, a fost obligată la restituirea către intimații-reclamanți a suprafeței de 197,45 mp, situat în str. x, sector 6 București. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar să se fi încălcat autoritatea de lucru judecat. Prin autoritate de lucru judecat, judecătorului nu i se mai permite să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia judecătorul a statuat. Instanța de apel a aplicat și interpretat în mod just prevederile art. 430 și 431 C. proc. civ., reținând că, raportat la cele două litigii invocate de pârât în motivele de apel, nu se întrunește tripla identitate de părți, obiect și cauză, cu litigiul de față, pentru a se constata existența autorității de lucru judecat. Astfel, în dosarul nr. x/2005 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 243/4.02.2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea precizată și cererea conexă formulată de reclamanții A., B., D., C. în contradictoriu cu pârâții A.V.A.S. și S.C. "F." S.A., ce a avut ca obiect contestație, formulată în baza Legii nr. 10/2001, împotriva deciziei nr. 61/1.02.2005 emisă de A.V.A.S. în procedura de restituire a imobilului notificat în baza legii nr. 10/2001, nefiind întrunită condiția identității de obiect și cauză juridică față de litigiul dedus judecății. Pe de altă parte, în mod just s-a reținut neîntrunirea condițiilor de identitate de obiect, părți și cauză juridică, față de litigiul prezent, cu litigiul din dosarul nr. x/2008, invocat de pârât (aceasta fiind o procedură necontencioasă de înscriere în evidențele comerciale, prin care o parte din patrimoniul S.C. F. a trecut la societatea nou înființată I. SRL).

Nici ultimul motiv de nelegalitate nu este fondat, pentru a fi incident, este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin acest motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate încălcarea prevederilor legii speciale și a C. civ., în sensul că sunt anulate acte juridice, unele emise sub imperiul Legii nr. 31/1990 pentru care legea prevede alte căi de atac; interpretarea incorectă a materiei civile aplicabile în compararea unor titluri emise sub imperiul C. civ. de la 1865 și aplicarea în speță a prevederilor noului C. civ.. Nu sunt justificate aceste susțineri, în mod corect instanța a aplicat prevederile legale incidente, atât în privința anulării actelor juridice, cât și cu privire la soluționarea acțiunii în revendicare. Corect se reține incidența prevederilor art. 1282 alin. (2) din C. civ. din 2009, dat fiind faptul că titlul de proprietate exhibat de reclamant este emis ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., neputând fi primite astfel criticile recurentului în sensul că în speță sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1865.

Este nefondată și susținerea recurentului pârât privind încălcarea prevederilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., deoarece deși nu s-ar fi solicitat de către reclamanți anularea actelor arătate la primul motiv de recurs, instanța le-ar fi anulat, corect considerându-se că instanța de fond s-a pronunțat în limitele învestirii, constatând, implicit, nulitatea actelor de înstrăinare care au avut loc ulterior contractului de privatizare încheiat în anul 2004, în temeiul considerentelor decizorii ale hotărârii pronunțate în litigiul anterior.

Se mai susține încălcarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește termenul imperativ de 1 an de la apariția legii (inclusiv prelungirea acestuia prin acte normative succesive) cu privire la nulitatea contractului de privatizare x/08.03.2004. De asemenea, se arată că nu sunt îndeplinite nici prevederile alin. (4) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece acest contract de privatizare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor în vigoare la acel moment. Se mai invocă încălcarea prevederilor art. 1250 din noul C. civ. și a prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013, critici ce nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Prin decizia recurată, nu s-a produs nici încălcarea prevederilor art. 45 alin. (5), fost 46, din Legea nr. 10/2001, nici încălcarea dispozițiilor art. 1, 2,16 și 35 din Legea nr. 165/2013, de asemenea, nici încălcarea prevederilor art. 565, art. 885, art. 901 și art. 902 pct. 17 și 18 noul C. civ., raportat la prevederile art. 136 alin. (5) din Constituția României, criticile de mai sus fiind nefondate.

Curtea de apel în mod just a statuat că Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, că legea specială în materie de restituire a imobilelor naționalizate abuziv este Legea nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Drept urmare, contrar susținerilor recurentului, nu se poate produce eludarea dispozițiilor legii speciale (inclusiv sub aspectul termenelor impuse) prin formularea de acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 563 C. civ. 2009 (în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni), o soluție contrară conducând la inaplicabilitatea dispozițiilor legii speciale în materie. Reclamanții au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilului – teren situat în București, str. x – 42, soluționată în mod definitiv, anterior demarării litigiului pendinte, având ca obiect revendicare imobiliară, în sensul restituirii în natură către reclamanți a imobilului respectiv. Demersul judiciar din cauza de față este consecință a soluției definitive pronunțată în favoarea reclamanților în procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, în contextul nerespectării de către unitatea deținătoare a interdicției de vânzare a imobilului notificat pe durata procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a opinat în mod corect că decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nu este incidentă, în contextul uzitării de către reclamanți a procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001 și finalizării acestei proceduri, ceea ce conduce la concluzia certă că nu pot fi aplicate dispozițiile art. 2 și 3 din Legea nr. 165/2013.

Se concluzionează în mod just, prin decizia recurată, că instanțele de judecată au constatat prin litigii anterioare soluționate definitiv că reclamanții au îndeplinit condițiile privind restituirea imobilului litigios și că imobilul – teren ce a făcut obiectul notificării poate fi restituit în natură, reclamanții epuizând căile de atac prevăzute de legea specială. Astfel, instanța a conchis că art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vizează actele de înstrăinare ale bunurilor imobile notificate încheiate anterior intrării în vigoare a legii speciale, cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii acestor acte de înstrăinare.

Pe de altă parte, corect instanțele de fond au reținut că nu sunt incidente prevederile invocate de pârât ce ocrotesc terțul subdobânditor de bună – credință ce a dobândit un drept real înscris în cartea funciară în temeiul unui act juridic cu titlu oneros.

Curtea a considerat corect că nu este relevant faptul că reclamanții nu au notat litigiul anterior în cartea funciară, în condițiile în care pârâtul E. era asociat (deținând 98% din capitalul social) al societății F. (unitatea deținătoare), societate ce avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, cunoscând, astfel existența litigiului anterior.

Pentru aceste considerente, în baza prevederilor art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 1680A din data de 4 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul E. împotriva deciziei nr. 1680A din data de 4 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2022.