Decizia nr. 2254/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 475/2020 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în 02.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în principal, obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General, la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare și reconstruire pentru readucerea imobilului-construcție situat în București, str. x, corp B, compus din teren și construcție, la configurația și gradul de confort pe care le avea la data de 14.08.2001, data depunerii notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001; în subsidiar a solicitat obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a construcției proprietatea sa, precum și plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lucrărilor de demolare și de eliberare a terenului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 9 și art. 42 (devenit art. 41) din Legea nr. 10/2001. Pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a formulat întâmpinare, prin care invocat excepția netimbrării cererii, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 475 din 04 iunie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins cererea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 73 din 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței, a anulat sentința și rejudecând a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acțiunea; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 33.169 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri, precum și a sumei de 16.689 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de contravaloare lucrări demolare și eliberare teren.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta. I. În ceea ce privește recursul reclamantei A.: Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că înțelege să critice decizia curții de apel doar sub aspectul respingerii solicitării de evaluare a despăgubirilor în raport cu grila notarială aferentă anului 2022. Astfel, a indicat faptul că această solicitare a avut ca fundament temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 9 și art. 42 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013. După prezentarea caracteristicilor imobilului, respectiv că strada pe care este situat acesta este încadrată în grilă în zona/subzona 46/B1, că acesta este construit înainte de 1967, că se încadrează la categoria clădiri P+1, cu pereți portanți de cărămidă cu planșee de beton armat, că starea acestuia era bună, la nivelul anului 2001 - când a fost formulată notificarea, imobilul fiind locuit, a arătat că a avut în vedere două variante de încadrare în grila notarială, respectiv: starea bună a imobilului (ipoteză în care valoarea construcției este de 216 mp x 823 euro/mp = 177.768 euro), respectiv starea satisfăcătoare a imobilului (caz în care valoarea construcției este de 216 mp x 781 euro/mp = 168.696 euro). A mai arătat și că imobilul făcea partea din categoria "stare bună", aspect confirmat atât de considerentele în funcție de care imobilele sunt încadrate în grila notarială la o anume categorie a stării tehnice, cât și de opinia expertului exprimată la punctul VII.2 din expertiză - Situația în 2001 - unde se arată că "în 2001, corpul B era locuibil și locuit, la parter de B. și la etaj de C.. Procesul-verbal de predare a locuinței B. menționează construcția și instalațiile în stare bună." Conform adresei nr. x/30.03.2005 emisă de către D. S.A., aflată la dosar, în imobilul în litigiu, la acea dată, figurau trei chiriași: B., E. și C.. Aceasta înseamnă că, la data de 30.03.2005, imobilul în litigiu era nu numai locuibil, ci și locuit. Arată că aceste concluzii sunt cu atât mai mult aplicabile în raport cu data notificării, respectiv 14.08.2001. Potrivit concluziilor raportului de expertiză: la nivelul anului 2001 imobilul corp B era locuit, fiind în derulare o serie de contracte de închiriere atât la parter, cât și la etaj; locuințele erau în stare bună, cu finisaje medii, instalații electrice și sanitare; la momentul 08.04.2019, situația imobilului era similară cu situația actuală: clădire parțial prăbușită, fără acoperiș, fără scară spre etaj, nelocuibilă, în pericol de prăbușire; imobilul nu mai poate fi reabilitat; valoarea de circulație este de 192.840 RON, echivalentul sumei de 39.840 euro; costurile estimative de demolare a imobilului sunt de 89.525 RON, echivalentul sumei de 16.689 euro, costul real urmând să fie stabilit odată cu realizarea lucrărilor. Așadar, indică faptul că valoarea imobilului, conform grilei notariale, este 177.768 euro, calculat la valoarea de 823 euro/mp. Mai precizează și că instanța de apel se contrazice atunci când reține că "prin invocarea art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013, se tinde la schimbarea regimului măsurilor reparatorii reglementate de legea specială (...), care are ca scop repararea unui prejudiciu de altă natură, respectiv degradarea imobilului și nu privarea totală de proprietate", din moment ce, în loc de un imobil, i-a fost restituită o ruină. Precizează că din toate probele administrate în cauză reiese faptul că ceea ce i s-a restituit în natură nu poate fi calificat drept "imobil", o grămadă de moloz și de resturi a ceea ce a fost corpul B din imobil neputând reprezenta un imobil. Doar dacă la momentul restituirii în natură corpul B ar fi fost în starea de la momentul notificării deținătorului, atunci s-ar fi putut considera că i-a fost restituit un imobil. Arată că restituindu-i-se o ruină, este privată total de proprietatea sa. De asemenea, precizează că dacă în locul restituirii în natură a corpului B i-ar fi fost acordate măsuri compensatorii, ar fi avut dreptul la despăgubiri calculate conform grilei notariale din anul 2022. Însă, în locul unor despăgubiri bănești, astfel calculate, a primit o ruină. II. În ceea ce privește recursul pârâtului Municipiul București, prin Primar General: Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat faptul că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 9 și art. 41 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.385 C. civ., în condițiile în care legea specială (Legea nr. 10/2001) stipulează fără echivoc la art. 9 că "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea care se află la data cererii de restituire, liberă de orice sarcini", iar art. 41 statuează în sensul că "distrugerile și degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia și până la momentul predării efective către persoana îndreptățită cad în sarcina deținătorului imobilului", statuând astfel, fără echivoc, stabilirea stării "în care se afla la data cererii de restituire" (adică la 14.08.2001, momentul formulării de către reclamant a notificării cu privire la imobilul litigios, în temeiul Legii nr. 10/2001), precum și a distrugerilor și degradărilor cauzate imobilului până în momentul predării efective (adică în perioada 2001-2019). Drept urmare, chiar dacă Legea nr. 10/2001 (art. 9 și art. 41) ar respecta legea specială derogatorie de legea generală (C. civ.) în materia răspunderii civile delictuale, aceasta nu înseamnă că reclamanta nu are obligația de a proba în cauză fapta ilicită a Municipiului București, cauzatoare de prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate dintre presupusa faptă licită și eventualul prejudiciu. Or, în cauză nu s-au administrat probe certe, indubitabile și neechivoce care să ateste care era efectiv starea imobilului litigios (corpul B de clădire) la momentul formulării, de către reclamantă, a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 (14.08.2001), singura mențiune fiind aceea privind încheierea unui contract de închiriere în anul 2003 (cu privire la un apartament din corpul B), acest moment (cel al întocmirii procesului-verbal de predare-primire către C.) fiind în mod eronat reținut pentru a se aprecia în sensul că "partea din corpul B restituit în natură a suferit distrugeri datorate omisiunii unității deținătoare de a lua toate măsurile care s-au impus pentru menținerea acestuia în starea în care se afla la momentul formulării notificării." Există, așadar, două aspecte esențiale, fundamentale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Municipiului București, care nu au fost lămurite în cauză și anume starea imobilului litigios la momentul formulării notificării (14.08.2001) și săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție de către Municipiul București, (faptă ilicită constând în omisiunea de a lua măsurile pentru menținerea imobilului litigios în starea de la momentul formulării notificării), instanța de apel pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită atât a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 9 și art. 41), cât și a dispozițiilor C. civ. (art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.385), probatoriul administrat fiind insuficient pentru a contura fapta ilicită a Municipiului București, care ar fi creat un prejudiciu reclamantei. Mai mult, o parte din corpul B al imobilului în discuție a fost restituit reclamantei prin decizia civilă nr. 631R/08.03.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2008, prin care B. - titular al contractului nr. x/08.10.2007, a fost obligat să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul din str. x, respectiv corpul B, în suprafață utilă de 33,43 mp și teren în suprafață de 22,80 mp, situat sub construcție, iar din acest moment (08.03.2012) și până la momentul restituirii în natură a restului de clădire (08.04.2019), obligația de menținere a corpului B de clădire revenea atât Municipiului București, cât și reclamantei, imobilul fiind în proprietatea/deținerea ambelor părți în perioada 08.03.2012 - 08.04.2019, în raport cu această situație, presupusul prejudiciu suferit de reclamantă neavând un caracter cert. În speță, există, așadar, mai multe momente pe care instanța de apel nu le-a avut în vedere (momentul formulării notificării, momentul dobândirii de către reclamantă a unei părți din corpul B de clădire), fapta ilicită a Municipiului București neavând un caracter cert în aceste condiții, chiar și prin raportare la art. 9 și art. 41 din Legea nr. 10/2001, act normativ considerat derogatoriu, de către instanță, de la dispozițiile C. civ., în materia angajării răspunderii civile delictuale, hotărârea pronunțată fiind esențialmente nelegală (normele materiale evocate în considerente fiind aplicate și interpretate în mod greșit). Drept urmare, având în vedere că în cauză nu s-a administrat un probatoriu adecvat pentru stabilirea, fără echivoc, a angajării răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, precum și a caracterului cert al prejudiciului suferit de reclamantă, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de material reprezentate de Legea nr. 10/2001 (art. 9 și art. 41) și de C. civ. (art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.385), recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță pentru administrarea unui probatoriu complet, care să stabilească, fără echivoc, la momentul formulării notificării (14.01.2001), fapta ilicită a Municipiului București (în perioada 2001 - 2019), precum și caracterul cert al prejudiciului suferit de reclamantă.

Apărările formulate în cauză La data de 02.05.2023, cu respectarea termenului legal, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, prin care a invocat excepția inadmisiblității recursului și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. În dezvoltarea excepției inadmisibilității recursului pârâtei, reclamanta a invocat faptul că instanța de fond a stabilit, pe lângă existența unei fapte ilicite, și întrunirea condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, a răspunderii reglementate de Legea nr. 10/2001. Din probele administrate în cauză a reieșit culpa pârâtului care, prin pasivitatea de care a dat dovadă, a nerespectat obligația legală de a conserva, întreține și repara bunul. Astfel, a arătat că motivele de recurs invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind vorba despre încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci doar de o eventuală interpretare a probelor administrate în cauză. De asemenea, în legătură cu excepția nulității recursului a invocat faptul că motivele invocate în susținerea recursului nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care consideră recursul declarat ca fiind nul, potrivit prevederilor art. 489 C. proc. civ. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, indicând faptul că deținător al imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001, era Municipiul București, prin Primar General, iar deteriorarea gravă a acestuia, constatată de executorul judecătoresc și consemnată în procesul-verbal, a survenit ulterior depunerii notificării (14.08.2001). Așadar, recurentul-pârât era obligat să îi restituie imobilul în configurația și gradul de confort în care acesta se afla la momentul 14.08.2001, în condițiile unei exploatări normale, degradările survenite fiind în sarcina sa exclusivă. Prin notificarea adresată recurentului-pârât, i-a solicitat acestuia, în temeiul unor dispoziții legale clare, restituirea imobilului, însă pârâtul a ales să nu respecte legea și termenele impuse de aceasta, ci să aștepte ca, după foarte mulți ani de procese, să fie obligat judiciar să se conformeze unor dispoziții legale. Din vina exclusivă a recurentului-pârât, imobilul a stat în degradare până a ajuns la stadiul de ruină, fapt constatat la fața locului atât de reprezentanții recurentului-pârât, cât și de către executorul judecătoresc. Starea imobilului era bună la nivelul anului 2001, când a fost formulată notificarea, imobilul era locuit, dovada acestui fapt, necontestat de nimeni, fiind contractele de închiriere încheiate chiar de către recurentul-pârât. Așa cum arată instanța de apel, dovada stării bune în care se găsea imobilul la nivelul anului 2001 îl reprezintă contractul de închiriere nr. x/2003, în care se menționează starea bună a imobilului, care beneficia de utilități, procesul-verbal de predare-primire încheiat cu aceeași ocazie confirmând susținerile recurentei-reclamante. De asemenea, a mai invocat, în acest sens, și concluziile raportului de expertiză, precum și conținutul adresei nr. x/30.03.2005, referite și prin recursul promovat de aceasta. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă: Cu titlu prealabil, sub aspectul împrejurărilor esențiale ce conturează cadrul factual din prezenta pricină, instanța de apel, în rejudecarea cauzei, a reținut faptul că, prin notificarea nr. x/14.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, compus din teren și construcție, preluat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 1486/13.10.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., fiind obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului construcție și teren situat în București, str. x, cu excepția: părții din imobil compusă din patru camere, bucătărie, baie, oficiu, wc, hol, bucătărie, pivniță, vestibul, hol, vestibul, magazie, în suprafață utilă de 99,57 mp și teren în suprafață de 67,93 mp, situat sub construcție, obiect al sentinței civile nr. 3391/19.04.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2005; corpului A, compus din două camere, bucătărie, baie, wc, vestibul, boxă și 40,87 mp, teren situat sub construcție, obiect al sentinței civile nr. 9220/18.11.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2005; corpului B compus din cameră, bucătărie, culoar și hol, în suprafață utilă de 33,43 mp și teren în suprafață de 22,80 mp, situat sub construcție, obiect al deciziei civile nr. 631R/08.03.2012, pronunțată de Tribunalul București, în dosar nr. x/2008. Prin decizia civilă nr. 95/28.01.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârât și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la restituirea în natură a următoarele părți ale imobilului: teren în suprafață de 249,40 mp (din care 104,40 mp situat sub construcții și 148 mp liber de construcții), din suprafața totală de 381 mp; din corpul B de construcții, etajul și partea din parter care nu a fost restituită prin decizia civilă nr. 631R/08.03.2012 a Tribunalului București. În data de 08.04.2019, BEJ F. și G. a întocmit un proces-verbal de constatare a stării imobilului ce urma a fi supus restituirii în natură, în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, iar punerea în executare a deciziei nr. 95/28.01.2019 a Curții de Apel București s-a realizat prin dispoziția nr. x/19.02.2020 emisă de Primarul General al Municipiului București. Demersul judiciar al reclamantei, ce constituie obiectul prezentei pricini, este reprezentat de solicitarea, întemeiată pe prevederile art. 9 și art. 41 din Legea nr. 10/2001, de obligare a pârâtei la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare și reconstruire pentru readucerea corpului B al imobilului-construcție restituit în natură prin decizia nr. 95/28.01.2019 a Curții de Apel București la configurația și gradul de confort pe care le avea la data depunerii, de către reclamantă, a notificării nr. x/14.08.2001, date fiind distrugerile și degradările suferite de acesta. Prin decizia atacată, în urma administrării unui probatoriu complex (efectuarea atât a unei expertize în specialitatea evaluare imobiliară, cât și a unei contraexpertize având aceleași obiective, a probei cu înscrisuri - constând, printre altele, în contractele de închiriere încheiate de pârâtă cu privire la corpul B al imobilului începând cu data de 14.08.2001), instanța de apel, anulând sentința tribunalului și rejudecând, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 33.169 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri, precum și a sumei de 16.689 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de contravaloare lucrări demolare și eliberare teren. Potrivit memoriului de recurs, reclamanta a criticat soluția doar sub aspectul respingerii, de către instanța de apel, a solicitării de evaluare a despăgubirilor în raport cu grila notarială aferentă anului 2022, în acord cu criteriul stabilit conform dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013. - Astfel, s-a arătat că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată l-au constituit atât dispozițiile art. 9, art. 42 alin. (1) (actualul art. 41) din Legea nr. 10/2001, cât și prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, ceea ce o îndreptățește la evaluarea despăgubirilor în raport cu grila notarială din anul 2022. Critica are caracter nefondat. Contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, se observă că aceasta a dedus judecății o acțiune întemeiată exclusiv pe prevederile art. 9 și art. 42 (actualul art. 41) din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat, în principal, plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare și reconstruire pentru readucerea corpului B al imobilului-construcție la configurația și gradul de confort pe care le avea în 14.08.2001, iar, in subsidiar, obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a corpului B al imobilului la momentul depunerii notificării conform Legii nr. 10/2001, alături de despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de demolare și eliberare a terenului. Mai mult, fundamentul juridic al cererii subsidiare a fost în mod expres indicat de către reclamantă, ca urmare a obligației care i-a fost pusă în vedere de către instanța de apel, în acest sens, la termenul de judecată din 15.02.2021, prin precizarea depusă pentru termenul din 12.04.2021, în care a menționat în mod expres faptul că "atât capătul 1 din cerere - referitor la despăgubiri pentru degradările imobilului în cauză, cât și capătul 2 (subsidiar) - referitor la despăgubiri pentru distrugerea efectivă a imobilului, nu pot avea altă încadrare decât art. 41 din Legea nr. 10/2001, alin. (1) din acest articol cuprinzând ambele ipoteze: distrugeri și degradări cauzate imobilelor." Faptul că recurenta-reclamantă a înțeles să invoce un nou temei juridic pe care își fundamentează pretențiile și implicit, prin aceasta, să își suplimenteze susținerile referitoare la valoarea solicitată a imobilului la cel de-al unsprezecelea termen din fața instanței de apel (prin cererea de suplimentare a obiectivelor raportului de expertiză din 04.01.2023, aspect reluat și prin concluziile scrise depuse în 18.01.2023), nu reprezintă o modalitate legală de învestire a instanței cu analiza respectivelor susțineri, dată fiind sancțiunea decăderii modificării acțiunii prevăzută de dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., aplicabile în raport cu opoziția expresă a părții adverse, menționată la termenul din 09.01.2023, cu privire la suplimentarea obiectivelor raportului de expertiză (conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013), tocmai față de petitul cererii de chemare în judecată. Or, date fiind cele arătate anterior, în mod corect a procedat instanța de apel la analiza pretențiilor formulate în acord cu arhitectura juridică a cererii introductive de instanță, astfel cum a fost aceasta conturată atât în raport cu obiectul acesteia, dar mai ales al cauzei sale, relativ la repararea unui prejudiciu material cauzat de degradări ale imobilului, dat fiind temeiul de drept recunoscut de legea specială în acest sens. - În continuare, recurenta-reclamantă mai arată și că, prin raportare la dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 și la concluziile raportului de expertiză administrat în fața instanței de apel, valoarea imobilului este, în realitate, de 177.768 euro. Se constată că reclamanta, prin capătul de cerere subsidiar al acțiunii introductive, a arătat că înțelege să solicite obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a construcției și la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lucrărilor de demolare și de eliberare a terenului, aspect reluat în partea de final a acesteia, unde a specificat în mod expres faptul că "în situația în care prin expertiză tehnică se va stabili că starea imobilului este într-o avansată degradare, care ar face inutile lucrările de consolidare, urmează ca pârâtul să fie obligat la plata (...) valorii de piață a construcției, în configurația și gradul de confort existent la momentul formulării notificării de restituire - 14.08.2001." De asemenea, cu ocazia dezbaterilor din cadrul ședinței de judecată a instanței de apel din 12.04.2021, reclamanta, prin avocat, a solicitat încuviințarea probei cu expertiza imobiliară, cu următoarele obiective: identificarea imobilului - Corp B, stabilirea stării acestuia la data notificării - 14.08.2001 și la data constatării degradărilor imobilului de către executorul judecătoresc - 08.04.2019, precizarea dacă imobilul poate fi reabilitat și care sunt costurile sau dacă nu poate fi reabilitat, care este valoarea de circulație la momentul constatării degradărilor, raportat la starea lui din 2001, respectiv care sunt costurile pentru degajarea construcției care urmează a fi demolată. În urma deliberării, instanța de apel a încuviințat proba cu expertiza în evaluarea proprietății imobiliare, având ca unul dintre obiective precizarea dacă imobilul poate fi reabilitat și cu ce cost, iar în caz contrar să se stabilească valoarea de circulație a imobilului la starea din 2001 în raport cu prețurile actuale. În data de 04.01.2023, recurenta-reclamantă a depus în fața instanței de apel o cerere prin care solicita încuviințarea suplimentării obiectivelor expertizei cu obiectivul constând în stabilirea valorii imobilului în raport cu valorile prevăzute în grila notarilor publici pentru anul 2022. Cu ocazia dezbaterilor de la ultimul termen de judecată din fața curții de apel, din 09.01.2023, instanța devolutivă de control judiciar, după punerea în dezbaterea părților a cererii de suplimentare a obiectivelor expertizei, a respins cererea reclamantei, ca fiind tardiv formulată față de momentul în care s-au discutat probele, respectiv obiectivele expertizei. De asemenea, a considerat proba și ca nefiind utilă. Drept urmare, dintr-o primă perpectivă, critica recurentei-reclamante nu poate fi primită întrucât pune în discuție aspecte de temeinicie, iar nu de nelegalitate, relative la modalitatea de administrare și de interpretare a probelor de către instanța de apel, aspect exclus controlului judiciar al instanței de recurs. Mai mult, chiar și în ipoteza în care s-ar considera, contrar celor arătate anterior, că respectiva susținere a recurentei-reclamante referitoare la greșita neaplicare a prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, de către instanța de apel, ar constitui, totuși, o critică de nelegalitate, aceasta este în continuare lipsită de relevanță juridică. Astfel, așa cum a reținut instanța de apel pe situația de fapt, prin notificarea nr. x/14.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, compus din teren și construcție, preluat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950. Prin sentința nr. 1486/13.10.2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 95/28.01.2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie (pronunțate în dosarul nr. x/2017), pârâtul a fost obligat să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului, sens în care, în data de 19.02.2020, a fost emisă dispoziția nr. 21670 a Primarului General al Municipiului București, având acest obiect. Drept urmare, din moment ce pretențiile privind dreptul de proprietate al reclamantei au fost realizate în procedura legii speciale de reparație, în a cărei sferă de aplicabilitate intră și imobilul în litigiu, în modalitatea restituirii în natură, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale situației juridice a acestuia, opunerea în această cauză a variantei alternative, a acordării de masuri reparatorii prin echivalent, prin luarea în considerare a valorii de piață a imobilului, nu mai este posibilă, întrucât ar reprezenta o dublă reparație, nepermisă de lege, și ar nesocoti autoritatea de lucru judecat atașată hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017, care au recunoscut, cu caracter definitiv, tocmai îndreptățirea recurentei-reclamante la restituirea în natură a bunului. Or, acest lucru este inadmisibil din punct de vedere al regulilor care guvernează efectele hotărârilor judecătorești, al imutabilității actului jurisdicțional și al securității juridice. Astfel, odată dispusă restituirea în natură, persoana îndreptățită nu mai poate reveni asupra alegerii exprimate, invocând preferabilitatea acordării de măsuri compensatorii în schimbul restituirii în natură. Cum legea specială, în vigoare la data sesizării instanței cu prezenta acțiune (Legea nr. 10/2001), stabilește ca unic remediu, în ipoteza existenței unor distrugeri sau degradări care au fost cauzate imobilelor după intrarea în vigoare a acesteia și până în momentul predării efective către persoana îndreptățită, conform dispozițiilor art. 41, acordarea de despăgubiri de către deținătorul imobilului, tocmai în scopul reparării pierderii cauzate de respectivele prejudicii materiale cauzate bunului supus restituirii, nu se poate susține, în mod valabil, că partea are dreptul de a beneficia de măsurile compensatorii recunoscute, cu titlu excepțional, unei alte ipoteze legale decât cea care face obiectul litigiului pendinte. Astfel, premisa de analiză a pretențiilor decurgând din aplicarea prevederilor art. 41 din Legea nr. 10/2001 reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 1.357 și urm. C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în situația în care se reține existența unei fapte ilicite în sarcina deținătorului bunului, constând în lipsa respectării tuturor măsurilor care impun conservarea, întreținerea și repararea construcției. Așadar, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de cuantumul despăgubirilor acordate în urma unei proceduri contradictorii, ca efect al dispunerii și administrării, de către instanța de prim control judiciar, a probei cu expertiza tehnică evaluatorie, nu îi conferă acesteia posibilitatea optării pentru cadrul normativ având ca obiect de reglementare o situație juridică distinctă, respectiv acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, tocmai ca urmare a imposibilității restituirii în natură a bunului, aspect neincident în prezenta pricină, astfel cum s-a arătat. - Nici cea din urmă critică a recurentei-reclamante, referitoare la existența unei motivări contradictorii a deciziei atacate nu poate fi primită. Deși neîncadrată, susținerea este subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi analizată în raport cu aceste dispoziții. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. În dezvoltarea criticii, recurenta-reclamantă a afirmat, în esență, existența unor motive contradictorii ale instanței de apel atunci când a reținut că, "prin invocarea art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013, se tinde la schimbarea regimului măsurilor reparatorii reglementate de legea specială (...), care are ca scop repararea unui prejudiciu de altă natură, respectiv degradarea imobilului și nu privarea totală de proprietate", din moment ce arată că, în loc de un imobil, i-a fost restituită o ruină. Se constată că nu se aduce în discuție o veritabilă critică din acest punct de vedere, din moment ce reclamă, în realitate, aspecte relative la interpretarea probatoriului, fiind invocat, în acest sens, de către recurenta-reclamantă, că "din toate probele administrate în cauză" reiese că ceea ce i-a fost restituit în natură "nu poate fi calificat ca imobil". Or, prin critica formulată, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, la a indica o pretinsă contrarietate între probatoriul administrat și soluția pronunțată. Analizând, în continuare, aspectele semnalate, se constată că procesul de cercetare judiciară a cauzei nu poate intra în contrarietate cu dezlegarea dată, din moment ce probatoriul administrat este chiar cel care conferă temeinicie soluției pronunțate. Prin urmare, sub acest aspect, nu este relevată nicio contradicție a considerentelor, întrucât administrarea probelor, în procedura judiciară, se situează în faza anterioară adoptării soluției, în susținerea căreia instanțele evaluează și valorifică acel probatoriu relevant din cel administrat de părți, apt să le justifice pretențiile. Reiese, din conținutul considerentelor deciziei atacate, că instanța de apel a realizat, în motivarea deciziei, un examen al situației factuale, astfel cum a rezultat pe baza probelor administrate, reținând că parte din corpul B, restituit în natură, a suferit distrugeri și degradări cauzate de omisiunea unității deținătoare de a lua toate măsurile care s-au impus pentru menținerea acestuia în starea în care se afla la momentul formulării notificării, pentru ca, mai apoi, în urma unui raționament logico-juridic coerent, să precizeze, cu claritate, că, în speță, nu își găsesc aplicarea prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, din moment ce, prin invocarea lor, reclamanta tinde la schimbarea regimului măsurilor reparatorii, printr-o procedură nepermisă, litigiul pendinte având ca scop repararea unui prejudiciu decurgând din degradarea imobilului. În acest context, susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia este privată total de proprietatea sa, ca urmare a restituirii unei ruine, conturează mai degrabă, așa cum s-a arătat, un aspect de netemeinicie, nesupus cenzurii în această fază procesuală. 2. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-pârât: Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că parte din acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat și astfel, excepția nulității (respectiv a excepției inadmisibilității recursului, impropriu indicată astfel, din moment ce privește, de asemenea, nulitatea recursului) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. - Printr-o primă critică de nelegalitate, recurentul-pârât invocă faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 9 și art. 41 din Legea nr. 10/2001, respectiv a dispozițiilor art. 1.349, art. 1.357 și art. 1.385 C. civ., susținând, în esență, că reclamanta avea obligația de a proba, în cauză, fapta ilicită a municipiului București, cauzatoare de prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate dintre acestea. În dezvoltarea criticii, recurentul-pârât mai susține și că "în cauză nu s-au administrat probe certe, indubitabile și neechivoce care să ateste care era efectiv starea imobilului litigios (...) la momentul formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001." De asemenea, recurentul-pârât a mai precizat și că în mod eronat s-a făcut referire la un proces-verbal de predare-primire a imobilului, întocmit în temeiul unui contract de închiriere din anul 2003, pentru a se aprecia că "partea din corpul B restituit în natură a suferit distrugeri datorate omisiunii unității deținătoare de a lua toate măsurile care s-au impus pentru menținerea acestuia în starea în care se afla la momentul formulării notificării." Critica are caracter nefondat. În evaluarea materialului probator, instanța de apel a reținut faptul că în momentul înregistrării notificării, etajul corpului B, restituit în natură, se afla în stare bună, dovada în acest sens fiind contractul de închiriere nr. x/05.02.2003. Așadar, instanța de apel a constatat că, de la momentul întocmirii procesului-verbal din 05.02.2003, de predare-primire a imobilului către chiriașa din respectivul contract, și până la momentul întocmirii procesului-verbal de situație din 08.04.2019, imobilul în litigiu a suferit distrugeri și degradări cauzate de omisiunea unității deținătoare de a lua măsurile care s-au impus pentru menținerea acestuia în starea în care se afla în momentul formulării notificării. Contrar afirmațiilor recurentului-pârât potrivit cărora "în cauză nu s-au administrat probe certe" care să ateste starea imobilului litigios la momentul formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, se observă că instanța de apel a stabilit în mod corect îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina recurentului-pârât pe baza probatoriului administrat în cauză. Astfel, se observă că instanța de apel a reținut în mod corect că apărarea pârâtului în sensul că, în cauză, nu a fost întocmit un proces-verbal privind starea imobilului în data de 14.08.2001 se impune a fi înlăturată pentru faptul că acesta își invocă propria culpă, din moment ce, în calitatea sa de unitate deținătoare, conform legii, îi revenea o asemenea obligație atât în considerarea respectării sarcinii de conservare a construcției în starea în care se afla la momentul și pe întreaga durată de soluționare a notificării, cât și în vederea evidențierii stricte a bunurilor care intrau în obiectul de reglementare a legii speciale și în privința cărora titularul dreptului era obligat la o evaluare amănunțită asupra întreținerii construcțiilor. De asemenea, se constată că, răspunzând la obiectivul stabilit de instanță privitor la stabilirea stării imobilului corp B la data notificării - 14.08.2001, cât și la data constatării degradărilor de către executorul judecătoresc - 08.04.2019, expertul a concluzionat că "(...) în 2001, corpul B era locuibil și locuit (...). Locuințele erau în bună stare (...)." Astfel, prin criticile formulate, recurentul-pârât tinde, de fapt, la reevaluarea considerentelor instanței de apel asupra raportului de expertiză întocmit în cauză, în legătură cu care nu a înțeles să formuleze obiecțiuni, astfel încât ansamblul acestor susțineri nu pot forma obiectul analizei în această fază procesuală, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului judiciar al instanței de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. Drept urmare, susținerile nu pot fi primite, întrucât nu au în vedere, de fapt, aspecte de nelegalitate, ci se referă strict la modalitatea în care instanța de apel a acordat valență juridică raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză. Așadar, faptul că instanța de apel a reținut și că, în conformitate cu înscrisul reprezentat de contractul de închiriere nr. x/05.02.2003, imobilul restituit în natură se afla în stare bună, nu face altceva decât să vină în completarea răspunsului la obiectivele raportului de expertiză și să fundamenteze, astfel, soluția de angajare a răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât. În continuare, se constată că, în mod judicios, a reținut instanța de apel faptul că răspunderea reglementată de prevederile speciale ale art. 41 din Legea nr. 10/2001 este una obiectivă, independentă de orice culpă a unității deținătoare, ce se angajează pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a nerespectării obligației de rezultat, de a lua toate măsurile care impun conservarea, întreținerea și repararea construcției. Contrar susținerilor recurentului-pârât, în sensul că probatoriul administrat în cauză ar fi insuficient pentru a contura fapta ilicită a acestuia, se observă că instanța de apel a reținut în mod corect fapta ilicită a recurentului-pârât, anterior evocată, astfel cum rezultă din procesului-verbal de situație din 08.04.2019, întocmit BEJ de F. și G., în care se atestă "o stare avansată de degradare" a imobilului, înscris necontestat de către parte. De asemenea, dat fiind faptul că recurentul-pârât nu a demonstrat existența unui caz de exonerare de răspundere civilă aplicabil, urmează să răspundă, în cadrul răspunderii obiective ce se activează, de prejudiciul produs recurentei-reclamante. - Nici critica recurentului-pârât, subsecventă celei dintâi, referitoare la faptul că, din moment ce o parte din corpul B a fost restituită reclamantei prin decizia nr. 631R/08.03.2012 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2008, de la acel moment și până la momentul restituirii în natură a restului de clădire, obligația de menținere a imobilului revenea atât recurentului-pârât, cât și recurentei-reclamante, motiv pentru care prejudiciul nu ar avea caracter cert, nu poate fi primită. Astfel, se reține că suprafața din imobilul-construcție care a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 este străină de litigiul pendinte, nefiind stabilite despăgubiri, prin raportul de expertiză administrat în fața instanței de apel, în legătură cu aceasta, critica recurentului-pârât urmând a fi înlăturată. Totodată, faptul că reclamantei i-a fost restituită în natură, anterior, o altă parte a respectivului imobil, nici nu este în măsură să înlăture obligațiile proprii care îi reveneau recurentului-pârât în legătură cu construcția - obiect al litigiului pendinte, în calitatea sa de unitate deținătoare, pe întreaga durată cât respectivul corp al imobilului s-a aflat în stăpânirea sa. Această concluzie rezultă cu atât mai mult cu cât recurentul-pârât nu a înțeles la niciun moment pe parcursul prezentei pricini (inclusiv în fața instanței de recurs - cadru procesual în care avea deschisă această posibilitate, conform dispozițiilor art. 492 C. proc. civ.) să facă dovada faptului că o eventuală culpă proprie a recurentei-reclamante în ceea ce privește adoptarea măsurilor de conservare a suprafeței ce i-a fost restituită anterior, prin hotărârea judecătorească menționată, s-ar răsfrânge, în mod direct, asupra respectivei suprafețe aflate în directa răspundere a recurentului-pârât. Drept urmare, nici această din urmă susținere nu este în măsură să înlăture condițiile răspunderii civile delictuale obiective, reținute în sarcina sa. Cât privește solicitarea recurentei-reclamante A. de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, se constată că, deși a formulat respectiva cerere în cuprinsul întâmpinării, cuantumul acestora nu a fost precizat, iar la dosarul cauzei nu se regăsește vreo dovadă în acest sens, astfel încât cererea va fi respinsă, nefiind îndeplinite cerințele prevederilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 73 din 20 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.