ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2153/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a civilă, sub nr. x/2016***, la data de 30 mai 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu Primarul Municipiului București și Municipiul București, a solicitat obligarea pârâților la reconstruirea imobilelor din București, str. x și str. x, reconstruire ce reprezintă repararea prejudiciului produs prin demolarea ilegală a respectivelor imobile.

Ulterior, reclamanta A. a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâților la reconstruirea, pe amplasamentul pe care se găseau înainte de demolare, a imobilelor din lista anexă a autorizației de construire/desființare nr. x din 4 februarie 2011, reconstruire ce reprezintă repararea prejudiciului adus de pârâți prin demolarea ilegală a respectivelor imobile, restul acțiunii rămânând nemodificată.

Prin încheierea din data de 6 aprilie 2017, Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței funcționale a secției a III-a civile și a dispus suspendarea judecății până la soluționarea dosarului nr. x/2011 aflat pe rolul aceleiași instanțe, secția de contencios administrativ.

Prin sentința civilă nr. 1029 din 23 iulie 2020, Tribunalul București – secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiate, a admis excepția autorității de lucru judecat în privința imobilului situat în str. x (str. x), a respins, în consecință, cererea față de acest imobil și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului București și Municipiul București, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1742 din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 1029 din 23 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Primarul Municipiului București, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1742 din 3 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată.

În primul rând, recurenta realizează o prezentare a situației de fapt și de drept reținute de către instanțele care s-au pronunțat în cauză.

În al doilea rând, arată că, în dezacord cu aspectele reținute de instanțele de fond, răspunderea civilă delictuală nu este condiționată de un prejudiciu de natură patrimonială în sarcina reclamantei.

În materia desființării imobilelor și reconstruirii imobilelor demolate ilegal, doctrina a statuat că prejudiciul este de natură nepatrimonială. În acest sens, înțelege să facă trimitere la Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din 11-12 mai 2017 de la Curtea de Apel București.

Printr-o hotărâre judecătorească, care se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că cererea de reconstruire este de natură pur civilă. Ar fi contrar spiritului legii și principiului eficacității acțiunii juridice, statuat de CEDO, ca recurenta reclamantă să poată obține doar anularea actului (adică o satisfacție teoretică și iluzorie), nu și repararea prejudiciului.

Aceasta a solicitat anularea autorizației de construire nr. x/2021 și reconstruirea imobilelor, în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2012, tribunalul a reținut că reconstruirea unor imobile desființate în baza unor autorizații de desființare poate fi valorificată de reclamantă numai pe cale separată, printr-o acțiune de drept comun, fiind o cerere de natură pur civilă (obligație de a face). Încheierea menționată nu a fost recurată, rămânând definitivă și beneficiind de autoritate de lucru judecat.

Întrucât repararea prejudiciului este prevăzută de legi speciale, nu este întemeiată interpretarea instanței în sensul că repararea prejudiciului nu este nici de competența instanței administrative, nici de competența instanței civile.

Dispozițiile art. 206 alin. (2) din C. civ. conferă organizațiilor nonguvernamentale drepturile și interesele necesare realizării obiectului de activitate, iar cererea se încadrează în realizarea obiectului său de activitate. Conform statutului, recurenta reclamantă este o asociație constituită pentru protejarea patrimoniului și, în sens larg, pentru protejarea mediului. Repararea prejudiciului prin reconstruirea imobilelor demolate, obiectul prezentei acțiuni, reprezintă realizarea scopului pentru care aceasta s-a înființat.

În al treilea rând, recurenta reclamantă înțelege să detalieze o serie de acte normative europene și naționale care instituie obligația refacerii monumentelor istorice demolate. În acest sens, menționează Convenția de la Granada, care prevede explicit reconstruirea părții dintr-un sit monument istoric demolat, precum și O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, care prevede obligația reparării prejudiciului de mediu.

De asemenea, arată că practica instanței supreme include protecția patrimoniului în protecția mediului, iar prin hotărârea pronunțată în cauza Viașu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat asupra obligativității reparării prejudiciului în natură, dacă acest fapt este posibil.

În al patrulea rând, recurenta reclamantă arată că patrimoniul construit nu se reduce la imobilele clasate individual ca monumente istorice, contrar celor reținute de instanța de apel. În acest sens, recurenta susține că, potrivit Legii nr. 422/2001, toate monumentele istorice (inclusiv ansamblurile și siturile) sunt parte componentă a patrimoniului cultural, iar când se referă la imobilele înscrise individual în Lista monumentelor istorice, legiuitorul utilizează noțiunea "monument", iar nu "monument istoric".

Un alt argument îl reprezintă faptul că fiecare dintre imobilele în cauză se află în zona de protecție a unui monument istoric, iar zona de protecție face parte din patrimoniul cultural.

Recurenta reclamantă apreciază că siturile monument istoric și zonele de protecție ale monumentelor istorice sunt parte a patrimoniului construit. Demolarea în aceste zone reprezintă prejudiciu pentru interesul public. În acest sens, înțelege să prezinte câteva aspecte semnalate de instanțele administrative și profesionale care au sesizat că se demolează, fără discernământ, clădirile istorice.

În al cincilea rând, apreciază că reconstruirea imobilelor de patrimoniu este benefică patrimoniului construit. În general, specialiștii se pronunță asupra oportunității reconstituirii clădirilor cu valoare arhitecturală, fiind fără relevanță împrejurarea că imobilele reconstruite nu vor avea valoarea unor monumente istorice individuale, întrucât nici imobilele demolate nu o aveau.

În al șaselea rând, recurenta reclamantă arată că argumentele reținute de instanța de apel cu privire la starea precară a imobilelor sunt eronate. De asemenea, trimiterea la dosarul nr. x/2011 este eronată, întrucât acest dosar s-a referit la alte imobile demolate, iar orice referire la starea fizică a respectivelor imobile nu are relevanță în prezenta cauză. Expertizele tehnice la care fac referire instanțele de fond sunt operațiuni administrative care au stat la baza emiterii autorizației, acestea fiind anulate odată cu anularea autorizației în dosarul nr. x/2011. Totodată, acestea nu au avut ca obiectiv evaluarea structurii de rezistență a imobilelor. Imobilele au fost locuite cu o lună înainte de declanșarea procedurilor de expropriere. O parte dintre imobile fac parte dintr-un sit monument istoric, iar potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice sunt protejate indiferent de regimul lor de proprietate sau starea lor de conservare.

În al șaptelea rând, referirea la planurile urbanistice zonale aprobate în 2013 este nerelevantă. În acest sens, a menționat că Hotărârile Consiliului General al Municipiului București nr. 132/2013, nr. 133/2013 și nr. 134/2013 nu prezintă importanță în cauză, întrucât sunt ulterioare producerii prejudiciului, iar perioada lor de valabilitate a expirat în 2018, fără a produce efecte juridice.

În al optulea rând, arată că instanța poate dispune reconstruirea, chiar dacă, parțial, pe locația imobilelor, s-a construit o șosea. În dezvoltarea acestei critici, recurenta susține că instanța trebuie să aplice cu prioritate principiul legalității, față de principiul proporționalității. În cazul de față, artera de circulație nou construită este ilegală, realizată în baza autorizației de construire nr. x/2010, anulată irevocabil de Curtea de Apel București. Chiar dacă instanța apreciază că este legitimă aplicarea principiului proporționalității, trebuie să țină cont de faptul că nu există proba utilității publice a șoselei.

În al nouălea rând, recurenta înțelege să prezinte situația particulară a imobilului situat în str. x, comun cu str. x, arătând că pentru acesta a fost emisă autorizația de desființare nr. x/2012, care a fost anulată de către instanța de contencios administrativ, care a respins cererea de reconstituire a imobilului, ca inadmisibilă.

Acestea sunt motivele pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii pe care a promovat-o.

Recurenta a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 262/2006, depunând o cerere distinctă în acest sens.

În cadrul excepției de nelegalitate, a invocat puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2011, în care Curtea de Apel București a constatat irevocabil nelegalitatea Hotărârii nr. 262/2006, pe calea excepției de nelegalitate. Prin urmare, operează puterea de lucru judecat a respectivelor hotărâri.

Apreciază că actul în cauză este nul întrucât este subsecvent unui act anulat irevocabil de instanță. Astfel, Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 262/2006 este subsecventă Hotărârii Consiliului General al Municipiului București, care a fost anulată prin sentința civilă nr. 1619/2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011, irevocabilă.

Prin Hotărârea nr. 262/2006, a fost declarată de utilitate publică lucrarea de interes local "Dublarea diametralei Nord – Sud pe tronsonul Buzești-Berzei-Vasile Pârvan, etapa 1 din tronsonul Buzești-Berzei-Vasile Pârvan – B.P. Hașdeu-Uranus-Calea x", adică exact lucrarea prevăzută de PUZ-ul aprobat prin Hotărârea nr. 151/2006.

Întrucât Hotărârea nr. 151/2006 a fost anulată de către instanța de judecată, conform principiului quod nullum est, nullum producit effectum, Hotărârea nr. 262/2006 este și ea nulă.

De asemenea, Hotărârea nr. 262/2006 încalcă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 33/1994, întrucât nu mai există nicio documentație de urbanism care să prevadă lucrarea.

Apreciază că hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 33/1994, întrucât a fost emisă de o autoritate necompetentă. Întrucât lucrarea în cauză presupunea exproprierea mai multor monumente istorice, competența îi revenea legiuitorului. Iar această împrejurare a fost reținută de Curtea de Apel București, în dosarul de suspendare a actului în cauză.

A. consideră că hotărârea a fost emisă și cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 33/1994, fiind adoptată ca urmare a unei cercetări prealabile întocmite de o comisie nelegal constituită. Astfel, comisia care a întocmit cercetarea prealabilă a fost numită de către Primarul General al Municipiului București pentru o altă lucrare decât cea în cauză și nu conține reprezentanți ai Consiliului Local al Sectorului 1. Înțelege să invoce, în acest sens, argumente de practică judiciară.

De asemenea, apreciază că hotărârea a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 33/1994, detaliate în H.G. nr. 583/1994, fiind adoptată ca urmare a unei cercetări prealabile superficiale, lipsite de conținut și care nu justifică interesul local al lucrării preconizate. Astfel, procesul-verbal nu conține elementele obligatorii prevăzute de textul legal menționat și nici nu este legal semnat de membrii comisiei.

Aceste argumente justifică, în opinia recurentei – reclamante A., admiterea excepției de nelegalitate.

Intimații pârâți Municipiul București și Primarul General al Municipiului București nu au depus întâmpinare.

Consiliul General al Municipiului București a formulat note scrise prin care a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Hotărârii nr. 262/2008 iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1742 A din 3 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

A fost fixat termen la data de 2 martie 2023, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. La acest termen de judecată, a fost introdus în cauză Consiliul General al Municipiului București în calitate de emitent al actului administrativ cu privire la care s-a invocat excepția de nelegalitate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de apelanta reclamantă A., în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București prin Primar General, fiind menținută soluția de respingere a cererii de chemare în judecată având ca obiect reconstruirea imobilelor situate pe str. x și str. x (str. x) cu titlu de reparare în natură a prejudiciului produs prin demolarea ilegală a acestor imobile. În esență, instanțele de fond au reținut că, în privința imobilului situat pe str. x (str. x), există autoritate de lucru judecat în sensul inadmisibilității cererii de obligare la reconstruire, pe temeiul dispozițiilor C. civ., astfel cum s-a statuat prin sentința civilă nr. 1233/26.10.2016, pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2015, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 1016/02.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cât privește imobilele situate pe str. x, s-a reținut, pe de-o parte, că, în materia răspunderii civile delictuale, reclamantul trebuie să facă dovada producerii prejudiciului în propriul patrimoniu, nefiind suficient un interes public prin prisma obiectului de activitate, iar pe de altă parte, că imobilele în discuție nu sunt monumente istorice și că, în orice caz, se aflau într-o stare de degradare fizică avansată, existând riscul producerii unor pagube materiale și umane, în eventualitatea unui cutremur. Instanța de apel a mai avut în vedere faptul că locația pe care se solicită reconstruirea imobilelor este în prezent afectată de o cale de circulație publică, bun supus regimului de proprietate publică de interes local și național, iar configurația zonei este reglementată prin Hotărârile Consiliului General al Municipiului București nr. 132/27.04.2013, nr. 133/27.04.2013 și nr. 134/27.04.2013.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă A., care a înțeles să susțină greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material, invocând, totodată, excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 262/2006 privind declararea de utilitate publică a lucrării de interes local "Dublarea diametralei Nord-Sud pe tronsonul Buzești-Berzei-Vasile Pârvan, etapa I din tronsonul Buzești-Berzei-Vasile Pârvan-B.P. Hașdeu-Uranus-Calea x".

Prealabil analizării motivelor de recurs cuprinse în memoriul atașat la dosar, se impune soluționarea excepției de nelegalitate invocate de către recurenta reclamantă, prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Astfel, conform alin. (1) al textului legal menționat, "legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate", iar potrivit alin. (2), "instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul".

Din aceste prevederi se desprind condițiile de admisibilitate ale excepției de nelegalitate a actului administrativ, respectiv: să fie vorba despre un act administrativ cu caracter individual; excepția să fie invocată în cadrul unui proces, adică într-un litigiu existent, de către o parte sau de către instanță din oficiu; de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluționarea litigiului pe fond. Toate aceste cerințe trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a conduce la concluzia admisibilității excepției invocate.

Verificând îndeplinirea condițiilor anterior expuse, Înalta Curte constată că primele două cerințe sunt realizate, din moment ce excepția de nelegalitate se referă la Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 262/2006, respectiv la un act administrativ cu caracter individual, și a fost invocată în cadrul prezentului recurs de către asociația recurentă reclamantă. În schimb, cerința dependenței dintre actul administrativ atacat prin invocarea excepției de nelegalitate și soluționarea litigiului de față nu este îndeplinită, atât timp cât nici prima instanță și nici instanța de apel nu și-au fundamentat soluția pronunțată pe cuprinsul acestei hotărâri a CGMB. Întrucât considerentele deciziei recurate nu s-au întemeiat pe actul administrativ pretins nelegal, nici nu se poate susține ideea că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, astfel cum impune art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că instanța de apel a avut în vedere configurația zonei actuale, de unde au fost demolate imobilele a căror reconstruire se solicită, configurație reglementată de Hotărârile Consiliului General al Municipiului București nr. 132/27.04.2013, nr. 133/27.04.2013 și nr. 134/27.04.2013. Prin urmare, considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel au vizat alte hotărâri ca acte administrative individuale decât hotărârea cu privire la care s-a invocat excepția de nelegalitate.

Mai mult decât atât, nici recurenta reclamantă nu expune argumentele pentru care consideră că actul administrativ contestat ar putea influența în vreun fel soluția ce se va pronunța în cauza de față, ținând, totodată, seama de împrejurarea că în faza procesuală a recursului se realizează exclusiv un control de legalitate, în limitele motivelor de casare invocate.

În condițiile în care, argumentarea expusă de instanța de apel nu face nicio referire la HCGMB nr. 262/2006 și nici recurenta nu a indicat vreun motiv apt să justifice reținerea unei legături de dependență între actul administrativ atacat și modul de soluționare a prezentului litigiu, rezultă fără dubiu că cerința de admisibilitate analizată nu este îndeplinită, ceea ce determină soluția de respingere a excepției de nelegalitate invocate de către recurenta reclamantă.

Faptul că în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2016 privind aceleași părți s-a constatat nelegalitatea HCGMB nr. 262/2006 nu justifică primirea excepției de nelegalitate invocate în prezentul recurs, atât timp cât nu se poate reține în ce mod actul administrativ menționat ar afecta soluția ce se va pronunța în cauză.

De asemenea, toate argumentele indicate de recurenta reclamantă în sprijinul excepției de nelegalitate sunt chestiuni care vizează fondul excepției, iar nu cerințele de admisibilitate ale acesteia, nefiind regăsite motive de fapt sau de drept care să permită stabilirea legăturii de dependență dintre actul administrativ cu caracter individual și soluționarea prezentului recurs, astfel cum prevede în mod imperativ art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2005.

Prin urmare, reținând neîndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 4 din legea contenciosului administrativ, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 262/2006 privind declararea de utilitate publică a lucrării de interes local "Dublarea diametralei Nord-Sud pe tronsonul Buzești-Berzei-Vasile Pârvan, etapa I din tronsonul Buzești-Berzei-Vasile Pârvan-B.P. Hașdeu-Uranus-Calea x".

Cât privește cererea de recurs, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pornind de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reprezentat de acțiunea în angajarea răspunderii civile delictuale de drept comun, în mod just instanțele de fond au cercetat condițiile prevăzute de art. 998 – art. 999 din vechiul C. civ., preluate și în art. 1349 din actualul C. civ., inclusiv cerința existenței prejudiciului. Sub acest aspect, este relevant faptul că demersul procesual de față urmărește acoperirea în natură a prejudiciului reclamat, respectiv reconstruirea unor imobile demolate de către autoritățile publice locale, în baza unor autorizații de demolare ce ulterior au fost desființate pe cale judecătorească. În acest context, instanța de apel a verificat în mod corect în ce măsură prejudiciul invocat se regăsește în patrimoniul asociației reclamante și, mai ales, în ce măsură este posibilă acoperirea în natură a acestui prejudiciu.

Recurenta reclamantă a susținut că răspunderea civilă delictuală nu este condiționată de un prejudiciu de natură patrimonială care să se fi produs în patrimoniul reclamantei, însă este necesar a se sublinia că verificarea cerinței prejudiciului produs a fost realizată în mod corect de către instanțele de fond, atât timp cât demersul procesual de față este reprezentat de o acțiune de drept comun pentru angajarea răspunderii civile delictuale, iar nu de calea specifică a contenciosului administrativ, conform art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Criticile recurentei în sensul că nu este necesară producerea unui prejudiciu patrimonial, existând posibilitatea reparării unui prejudiciu nepatrimonial, nu sunt justificate prin prisma faptului că instanța de apel a reținut lipsa prejudicierii asociației reclamante, iar nu imposibilitatea acoperirii unui prejudiciu moral. Or, acțiunea prin care se tinde la reconstruirea unor imobile are în vedere un prejudiciu patrimonial, iar nu unul moral, astfel încât, în această privință, în mod just au pretins instanțele de fond ca reclamanta să facă dovada prejudicierii sale. Altfel spus, s-a analizat în ce măsură reconstruirea imobilelor demolate nelegal ar reprezenta o reparație a unui prejudiciu produs reclamantei, instanțele de fond ajungând la concluzia că, raportat la probatoriul administrat, o atare pagubă nu a fost suportată de către asociația reclamantă. În lipsa prejudicierii sale, nu s-a putut reține nici temeinicia pretenției de reparare în natură a prejudiciului invocat.

Referirea la soluția adoptată în cadrul întâlnirii din data de 11-12 mai 2017 de la Curtea de Apel București, în scopul unificării practicii judiciare, nu are relevanță pentru cauza de față deoarece, pe de-o parte, soluția menționată nu are forță obligatorie pentru instanțele judecătorești, iar pe de altă parte, are în vedere o situație juridică distinctă de cea din speță, respectiv problema demolării unor construcții edificate fără autorizație de construire, obligația demolării incumbând chiar persoanei care a comis fapta ilicită. Or, în speța de față, cererea de reconstruire a unor imobile emană de la o persoană care nu a justificat în niciun fel prejudicierea sa, care să-i confere dreptul la repararea pagubei în natură.

Printr-o altă susținere, recurenta reclamantă a invocat caracterul pur civil al cererii de reconstruire a imobilelor, însă o atare susținere este lipsită de orice eficiență juridică în prezentul recurs, atât timp cât instanța de apel nu a negat această calificare a acțiunii și a soluționat cererea dedusă judecății conform dispozițiilor legale de drept comun în materia răspunderii civile delictuale. Așadar, curtea de apel nu a negat repararea prejudiciului produs prin actele administrative anulate, ci a constatat că modalitatea de reparare solicitată nu este justificată în contextul lipsei prejudicierii reclamantei. Or, chestiunea privind lipsa pagubei care să confere reclamantei dreptul la reconstruirea imobilelor reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii, stabilită pe baza probatoriului administrat, ce excede controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nici susținerile bazate pe scopul asociației, constând în protejarea patrimoniului și a mediului, nu pot fi primite, atât timp indicarea dispozițiilor art. 37 C. proc. civ. și art. 206 alin. (2) C. civ. justifică legitimitatea procesuală a reclamantei, condiție apreciată ca fiind îndeplinită în cauza de față. În schimb, reținerea calității procesuale active și a interesului în promovarea acțiunii nu sunt suficiente pentru a proba temeinicia pretențiilor deduse judecății, respectiv solicitarea de acoperire în natură a unui prejudiciu ce nu s-a produs în patrimoniul sau în persoana reclamantei.

În legătură cu lipsa prejudiciului în patrimoniul recurentei reclamante, aceasta a indicat în mod formal o nesocotire a prevederilor Convenției de la Granada, ratificată prin Legea nr. 157/1997, care prevăd reconstruirea elementelor dintr-un sit monument istoric demolat ilegal, și ale O.U.G. nr. 195/2005 privind mediul, care prevăd repararea prejudiciilor de mediu. Aceste acte normative au fost indicate în mod generic, arătându-se că nu se poate reține că repararea prejudiciului nu este nici de competența instanței de contencios administrativ și nici a instanței civile. Aceste susțineri nu sunt corespunzătoare realității, deoarece instanța de apel a pronunțat o soluție cu privire la fondul cauzei, cercetând îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea civilă pentru angajarea răspunderii civile delictuale, iar nu o soluție de inadmisibilitate a cererii deduse în fața instanței civile de drept comun. În schimb, pronunțarea unei soluții de respingere a cererii formulate nu echivalează cu închiderea căii procesuale, cum eronat a invocat asociația recurentă. Din parcurgerea deciziei recurate rezultă că soluția de respingere a cererii, ca neîntemeiate, nu a avut la bază ideea inadmisibilității acesteia, ci doar împrejurarea că nu s-a probat prejudicierea reclamantei și, implicit, nu se poate dispune repararea prejudiciului necauzat acesteia.

Recurenta reclamantă a enumerat dispozițiile legale cuprinse în Convenția de la Granada, ratificată prin Legea nr. 157/1997, și în O.U.G. nr. 195/2005, invocând în mod formal o greșită aplicare a acestor prevederi în raport de împrejurarea că imobilele demolate făceau parte dintr-un sit monument istoric și că este obligatorie repararea prejudiciului de mediu. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că imobilele reconstruite, privite individual, nu ar putea avea valoarea istorică a imobilelor demolate, astfel încât, sub acest aspect, o acoperire în natură a prejudiciului nu ar fi posibilă. De asemenea, în privința apartenenței imobilelor la un sit monument istoric, curtea de apel a reținut că unele imobile nu aveau statutul de monument, iar față de altele, fusese parcursă procedura declasificării, astfel încât, la data emiterii autorizației de desființare, acestea nu mai erau protejate de lege. În fine, aceeași instanță de apel a reținut degradarea fizică avansată a imobilelor în discuție, ceea ce a justificat demolarea, în scopul evitării înregistrării unor pagube materiale și umane importante în ipoteza producerii unui cutremur. Toate aceste aspecte sunt chestiuni de fapt ce vizează temeinicia soluției pronunțate de instanța de apel, astfel încât exced controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanța de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În aceste condiții, raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel, ca instanță devolutivă, pe baza probatoriului administrat, rezultă că demolarea respectivelor imobile s-a impus în respectarea interesului public, general, iar reconstruirea acestora nu ar fi posibilă în contextul în care respectiva locație este ocupată în prezent de o arteră de circulație publică destinată circulației vehiculelor.

Invocarea hotărârii CEDO în cauza Viașu contra României este lipsită de temei, deoarece, în prezenta cauză, instanța de apel nu a negat obligația reparării în natură a prejudiciului, ci a reținut lipsa dovedirii unui prejudiciu apt a fi reparat în natură la solicitarea asociației reclamante. Așadar, nu se poate reține stabilirea situației anterioare la solicitarea reclamantei atât timp cât instanțele de fond au reținut, pe de-o parte, neproducerea prejudiciului în patrimoniul părții reclamante, iar pe de altă parte, au reținut imposibilitatea reconstruirii unor imobile care să reprezinte aceeași valoare istorică a imobilelor demolate și pe o locație ce are în prezent destinația legală de parte carosabilă a unui drum public.

Indicarea prevederilor Legii nr. 422/2001 și ale H.G. nr. 90/2010 nu determină concluzia caracterului fondat al recursului, atât timp cât, în realitate, recurenta tinde la schimbarea situației de fapt reținute de către instanțele de fond și la o reinterpretare a probelor administrate, ceea ce constituie critici de netemeinicie a hotărârii, inadmisibile în prezenta cale extraordinară de atac.

Nici susținerile în sensul că reconstruirea imobilelor ar fi benefică patrimoniului construit nu pot fi primite deoarece instanțele de fond au reținut explicit, pe de-o parte, imposibilitatea redării prin reconstruire a aceleiași valori istorice și arhitecturale a imobilelor și a întregii zone, iar pe de altă parte, imposibilitatea reconstruirii pe același amplasament, deoarece ar reprezenta o afectare a unui drum public destinat circulației vehiculelor. În orice caz, toate aceste aspecte sunt chestiuni legate de temeinicia soluției pronunțate, iar nu de legalitatea acesteia.

Nu sunt susceptibile de analiză în calea procesuală a recursului nici criticile legate de starea precară a imobilelor demolate și de respectarea Planurilor Urbanistice Zonale aprobate în anul 2013, deoarece reprezintă critici de netemeinicie care nu se pot încadra în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea principiului legalității și a caracterului nelegal al construcției reprezentate de șoseaua realizată în locația imobilelor demolate este nefondată, atât timp cât o atare apărare nu este susceptibilă de a înlătura starea de fapt reținută de instanțele de fond sub aspectul nedovedirii producerii unui prejudiciu în patrimoniul asociației reclamante.

De asemenea, principiul proporționalității, menționat în cererea de recurs, constituie un argument în sprijinul considerentelor reținute de instanța de apel în sensul imposibilității reconstruirii imobilelor demolate, atât timp cât nu s-ar putea obține realizarea unor construcții comparabile cu valoarea istorică a vechilor clădiri și s-ar dezafecta un drum destinat circulației publice a vehiculelor.

Cu referire la imobilul situat pe str. x (comun cu str. x), instanța de apel a reținut în mod corect existența autorității de lucru judecat în raport de hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București – secția a V-a Civilă, prin care în mod definitiv a fost respinsă cererea de reconstruire a imobilului. Fiind vorba despre reținerea triplei identități de părți, obiect și cauză, în mod corect s-a avut în vedere efectul negativ al lucrului judecat.

Indicarea soluției cuprinse în încheierea din data de 27.11.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, prin care s-a statuat că este deschisă calea acțiunii civile de drept comun, este lipsită de relevanță în cauza de față, atât timp cât în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, instanța de contencios administrativ a efectuat o cercetare a pretențiilor constând în reconstruirea imobilelor demolate și a ajuns la concluzia că o atare solicitare nu poate fi primită. În măsura în care are exista o contradicție între hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2011 și în dosarul nr. x/2014, o atare contradicție poate fi verificată și înlăturată în urma formulării unei cereri de revizuire cu privire la a doua hotărâre care ar încălca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Atât timp cât hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014 nu au fost desființate într-o cale extraordinară de atac, în mod just au fost avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea deciziei recurate.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1742 A din 3 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 262/2006, invocată de recurenta A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1742 A din 3 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2023.