ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1387/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă în data de 06.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanții Primarul Sectorului 3 București, A., în calitate de reprezentant al Sectorului 3 al Municipiului București, și Sectorul 3 al Municipiului București au chemat în judecată pe Primarul General al Municipiului București, în calitate de reprezentant al Municipiului București, pe Municipiul București, prin Primar General, și pe B., solicitând constatarea nulității absolute a Dispoziției Primarului Municipiului București nr. 13660/04.04.2011, prin care s-a dispus restituirea, în natură, către pârâta B. a imobilului-teren situat în București, str. x (actualmente nr. 4A), în suprafață de 14.310 mp, imobil cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x București Sectorul 3, precum și a actelor de punere în posesie, repunerea părților în situația anterioară, rectificarea actelor de carte funciară în mod corespunzător și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest dosar. În drept, au fost invocate prevederile C. civ., ale Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 10/2001. În data de 26.02.2020, pârâtul Municipiul București a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În data de 28.02.2020, pârâta B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active în promovarea acțiunii, precum și excepția puterii de lucru judecat. Prin încheierea din 11.02.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a unit excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale active și excepția puterii de lucru judecat cu fondul cauzei și a încuviințat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza în specialitatea topografie. Prin încheierea din 04.10.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea reclamanților, de suplimentare a expertizei, precum și obiecțiunile formulate la răspunsul la obiecțiuni, ca neîntemeiate, reținând că aprecierile reclamanților reprezintă apărării de fond, acestea urmând a fi avute în vedere la soluționarea pe fond a cauzei, categoria de folosință a terenului urmând a fi stabilită de către instanță, pe baza probelor administrate.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1951/29.12.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Totodată, i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâta B. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de onorariu apărător ales, și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de reducere a onorariului apărătorului ales al pârâtei B..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1433A/2023 din 03.11.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanți împotriva încheierii din data de 04.10.2022 și a sentinței. Totodată, i-a obligat pe reclamanții-apelanți la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii avocați în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții Primarul Sectorului 3, A., în calitate de reprezentant al Sectorului 3 al Municipiului București, și Sectorul 3 al Municipiului București, prin Primar A.. Recurenții-reclamanți susțin că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător și că a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept. În acest sens, precizează că instanța de apel nu a analizat problemele de drept deduse judecății prin raportare la susținerile părților, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză. În concret, în motivarea hotărârii atacate sunt reluate argumentele primei instanțe, expuse de către intimații-pârâți prin cererile depuse la dosarul cauzei, fără a le analiza și fără ca aceasta să se pronunțe față de criticile aduse primei hotărâri. Arată că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Susțin că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În aceste condiții, arată că li s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru a se asigura accesul la toate gradele de jurisdicție. Apreciază că, în cauză, instanța de judecată că nu a aplicat și nu a interpretat corect actele normative incidente în materie, respectiv nu a avut în vedere susținerile reclamanților. Susțin atât existența unei motivări contradictorii, cât și lipsa considerentelor pentru care au fost înlăturate susținerile reclamanților, astfel încât arată că le-a fost încălcat grav dreptul la apărare, fiind astfel privați de posibilitatea de a dovedi aspectele ce fac obiectul acțiunii de față. Mai arată și că instanța își întemeiază hotărârea luată pe același concluzii ale expertului numit în cauză, cu toate că acestea au fost criticate de către reclamanți, critici pe care arată că și le-au menținut și în apel, însă fără niciun folos deoarece instanța de apel a apreciat faptul că acestea ar fi fost apărări pe fondul cauzei, menținând argumentele instanței de fond, fără a motiva, însă, acest lucru. În acest sens, recurenții fac trimitere la probatoriul administrat în cauză, respectiv la răspunsul la obiecțiunile formulate în 04.10.2022 la raportul de expertiză administrat în fața primei instanțe. Precizează că raționamentul instanței cu privire la dezlegarea acestor cereri de probatorii este eronată, întrucât cererile reclamanților nu vizau apărări de fond, iar prin administrarea acestor probe se putea dezlega, astfel, pricina și solicită ca, pe calea recursului, să fie reanalizate aceste critici. De asemenea, precizează și că instanța nu argumentează în fapt și în drept de ce a respins aceste probe, motiv pentru care apreciază că intervine nulitatea hotărârii. Totodată, arată că, în mod eronat, instanța de apel apreciează că nu a fost probat și nici argumentată situația de fapt cu privire la imobilul aflat în discuție, având în vedere ca imobilul-teren nu s-ar regăsi în inventarul bunurilor centralizate de către Ministerul Finanțelor Publice. Pe de altă parte, susțin că se reiterează, în mod exhaustiv, de către curtea de apel, prevederile legale, fără a fi indicate motive în legătură cu reținerile referitoare la natura juridică a terenului. Precizează, totodată, că soluția de respingere a apelului conturează ipoteza că reclamanții nu ar fi prezentat un certificat de urbanism sau o autorizație de construire pentru edificarea acestui spațiu verde, însă nu motivează potrivit căror prevederi legale aceste acte ar fi trebuit să se raporteze ori încheiate sau emise, având în vedere că unele amenajări locale se putea efectua, anterior anului 1990, fără emiterea acestor înscrisuri, iar ulterior, fiind declarat spațiu verde (parc) potrivit dispozițiilor art. 4 și art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991. În acest sens, mai arată recurenții și că instanța de apel, în pronunțarea hotărârii, a reținut o altă situație de fapt decât cea prezentată și dovedită de către aceștia, întrucât nu a ținut cont de întreg materialul probator. Or, din moment ce decizia atacată reflectă o evaluare incompletă și parțială a materialului probator, susțin că acest lucru echivalează cu o necercetare corespunzătoare a raportului juridic litigios. Prin urmare, în cauză, era esențial a se stabili, în fața instanței, dincolo de orice îndoială rezonabilă, interesul justificat în promovarea unei astfel de cereri și situația de fapt reală a imobilului. Susțin, astfel, că instanța de apel nu a făcut altceva decât să preia concluziile tribunalului, raportat la soluția pronunțată, fără să le coroboreze cu alte probe și fără să indice propriile raționamente pe care și-au fundamentat convingerea. Prin urmare, având în vedere că instanța de apel a avut în vedere doar susținerile intimatei-pârâte B., ignorând în totalitate apărările reclamanților, apreciază că li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru a se asigura părților accesul la toate gradele de jurisdicție. Printr-o altă critică, recurenții susțin că în mod greșit a reținut instanța de apel faptul că au invocat direct în apel noi probe, făcând referire la HCGMB nr. 308/1999, HCGMB nr. 124/2008 și HCGMB nr. 186/2008, deși se pot propune probe noi, pe lângă cele adminsitrate în fața primei instanțe, probe admise, de altfel, de către aceasta, potrivit dispozițiilor art. 476 C. proc. civ. Susțin că aceste înscrisuri erau acte adoptate de către administrația publică locală, în speță de Consiliului General al Municipiului București, și că fac parte din dreptul intern conform art. 7 C. civ. și prevederilor Legii nr. 24/2000. Pentru stabilirea situației de fapt a imobilului, apreciază că instanța trebuia să țină seama de afirmațiile expertului parte al reclamanților, care a avut concluzii diferite fată de expertul numit de către instanță, inclusiv cu privire la încadrarea imobilului. De asemenea, au susținut și că actele adoptate de către administrația publică locală trebuie să aibă în vedere dispoziiile art. 81 din Legea nr. 24/2000, astfel că implicit și PUG-ul municipiului București trebuia să fie subordonat dispozițiilor legale enumerate de acest text de lege. Or, instanța de apel nu amintește nimic despre aceste lucruri sau de ce nu a corelat susținerile reclamanților în ceea ce privește încadrarea imobilului raportat la afirmațiile noastre, dar și la actele normative de nivel superior. În continuare, recurenții au expus, pe larg, situația de fapt referitoare la imobil și au arătat că, în conformitate cu art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991, cu prevederile HCGMB nr. 308/1999, cu HCGMB nr. 124/2008 și cu HCGMB nr. 186/2008, imobilele în litigiu au trecut în administrarea Sectorului 3 al Municipiului București. Au mai arătat recurenții și că instanța de apel a interpretat în mod greșit legislația în vigoare la momentul restituirii bunului, în natură, întrucât, prin efectul legii, se atribuia acestui spațiu un drept de proprietate publică, prin raportare la dispozițiile art. 4 și art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, care arată că aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate parcuri publice; că terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile; și că terenurile pe care sunt amplasate parcuri publice, parcuri naționale nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepție, pentru lucrări de interes național. Astfel, susțin că instanța de apel nu a avut în vedere că imobilul-teren (având utilizarea de spațiu verde și parcaje) avea destinația, prin efectul legii, de parc public, raportat la prevederile Legii nr. 18/1991. În acest sens, au indicat și dispozițiile art. 1, art. 2, art. 3, art. 5, art. 11 din Legea nr. 213/1998 și ale Anexei nr. III la acest act normativ, care stabilesc că acest imobil-teren avea destinația de parc și de parcaje, fiind de uz sau de interes public. Prin urmare, precizează că aceste imobile s-au aflat în domeniul public al Municipiului București, iar nu în domeniul privat al acestuia. Precizează că acest criteriu constituțional și legal - uzul sau interesul public - este îndeplinit în cazul parcajelor de reședință, aleilor de circulație pietonală și auto, spațiilor verzi, care deservesc un cartier aglomerat, locuit de de o populație numeroasă, similară cu cea a locuitorilor unui oraș mic sau mediu și, prin urmare, imobilele pe care se aflau parcajele de reședință, aleile de circulație pietonală și auto, spațiile verzi amintite făceau parte din domeniul public. Astfel, susțin că atât calitatea procesuală activă, cât și interesul lor rezultă din actele emise de către Consiliul General al Municipiului București, care transferau spre administrare Sectorului 3 al Municipiului București, potrivit HCGMB nr. 308/1999 și HCGMB nr. 124/2008, bunuri de uz și interes public, iar, în exercitarea atributelor conferite de dreptul de administrare prevăzut de legislația amintită, în vigoare la momentul restituirii, susțin că sunt îndrituiți, pe de o parte, să formuleze prezenta acțiune și, pe de altă parte, să se folosească de toate mijloacele legale pentru apărarea acestui drept real imobiliar în scopul menținerii uzului și interesului public dat de legiuitor în legătură cu bunurile proprietate publică încredințate. Din documentele depuse la dosar rezultă că prin HCGMB nr. 308/1999, terenurile amplasate între blocurile de locuințe (componente ale ansamblurilor de locuințe prin proiectare și execuție) au destinația de spații verzi locale și jocuri de copii și au fost trecute în administrarea sectoarelor 1-6 al Municipiului București, iar parcajele de reședință sunt administrate de către primăriile de sector, prin compartimentele de specialitate, conform HCGMB nr. 124/2008. Susțin că dispoziția Primarului General de restituire a imobilului-teren a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, precum și a celor incidente în materie, dispoziții a căror nesocotire este sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic, sens în care fac trimitere, și de această dată, la dispozițiile art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991. De asemenea, restituirea în natură a imobilelor-terenuri care se suprapun pe amplasamentele anterior menționate s-a realizat cu încălcarea prevederior legale exprese în materie, întrucât anterior depunerii notificărilor privind restituirea imobilelor-terenuri, în confomitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, aceste terenuri erau afectate de amenajări de utilitate publică, respectiv parcuri, locuri de joacă și altele, acestea neputând face obiectul restituirii în natură potrivit prevederilor legale anterior menționate. Reglementarea juridică a suprafețelor de teren anterior menționate se regăsește în prevederile Legii nr. 213/1998, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 trebuie aplicate în raport cu prevederile actului normativ anterior amintit. Or, suprafețele de teren restituite în natură erau la data restituirii supuse unor amenajări destinate deservirii nevoilor publice ale comunității locale, fiind afectate de utilități publice, așa cum prevede capitolul III pct. 2 din Anexa la Legea nr. 213/1998. Arată că una dintre excepțiile la principiul restituirii în natură se referă la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică, care nu pot fi restituite în natură, conform prevederilor art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Astfel, entitatea obligată la restituire ce avea competență în soluționarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuia să aibă în vedere faptul că imobilele-terenuri fac parte din domeniul public al municipiului București, fiind supuse unor amenajări destinate deservirii nevoilor publice ale comunității locale (parcuri publice, zone de agreement și altele). Totodată, precizează că legiuitorul reglementează, în mod expres, sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale", constând în acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Susțin că individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât și .documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. De asemenea, arată că, în conformitate cu prevederile art. 1 coroborate cu cele ale art. 11 din Legea nr. 10/2001, raportate la prevederile art. 11 din Legea nr. 213/1998, pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat care nu mai pot fi restituie în natură se acordă despăgubiri celor îndreptățiți, în echivalent. În consecință, susțin că au fost nesocotite normele și valorile juridice care ocrotesc domeniul public, încălcându-se ordinea publică și normele legale cu privire la restituirea bunului, ceea ce atrage sancțiunea nulității actului. De asemenea, arată că actul contestat este lovit de nulitate întrucât este fondat pe o cauză ilicită, conform art. 968 C. civ. Mai arată, în acest sens, și că frauda la lege este acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții aparent legale la încheierea unui act juridic în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative. Un act juridic încheiat fără a se respecta prevederile legale este considerat nul absolut, potrivit și principiului fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul), al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ., reprezentând un caz tipic de nulitate absolută. O altă nelegalitate a dispoziției, constă în aceea că entitatea învestită cu soluționarea notificării nu a avut în vedere faptul că la momentul restituirii imobilului acesta era afectat de utilități publice, fiind supus unor amenajări publice în folosul comunității și utilizat de către cetățeni, ca și spațiu verde - parc - reprezentând o zonă de agrement. Astfel, arată că aceste imobile au fost administrate de către recurenți până la data restituirii, pe acestea fiind realizate lucrări de întreținere potrivit: i. procesului-verbal de constatare a terminării lucrărilor - furnizare subansamble locuri de joacă în locația din str. x - nr. 6208/21.12.2006, încheiat între societatea C. S.R.L. și Sectorul 3 al Municipiului București; ii. contractului de furnizare produse nr. x/15.12.2006, încheiat între societatea C. S.R.L. și Sectorul 3 al Municipiului București; iii. procesului-verbal de recepție - privind lucrări de furnizare, instalare și întreținere echipamente, subansamble pentru locuri de joacă și terenuri de sport în locația din str. x, sector 3 - nr. 6208/21.12.2006, încheiat între societatea C. S.R.L. și Sectorul 3 al Municipiului București; iv. contractului de furnizare produse nr. x/19.11.2008, încheiat între societatea C. S.R.L. și Sectorul 3 al Municipiului București. În consecință, au solicitat admiterea recursului formulat.

Apărări formulate în cauză În data de 11.03.2024, în termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. După expunerea pe larg a situației de fapt, intimata-pârâtă a arătat, în dezvoltarea excepției nulității recursului, că deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pe de o parte, situațiile reglementate de acest text de lege nu se regăsesc în criticile formulate, iar, pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele care susțin în mod necesar soluția dispusă prin hotărârea recurată, circumstanțe în care intervine nulitatea recursului. Cu alte cuvinte, recurenții-reclamanți nu au adus critici punctuale de nelegalitate, care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., celor statuate prin decizia atacată, rezumându-se doar la a prezenta elemente care circumstanțiază situația de fapt și probatoriul administrat în cauză. Astfel, cu toate că recurenții-reclamanți invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul că nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii (fără a arăta care sunt acestea raportat la considerentele hotărârii atacate), că instanța ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (fără a arăta care sunt normele de procedură la care se referă), că hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept (fără a fi indicate normele de drept pe care le consideră a fi fost încălcate), dezvoltă aceste critici prin solicitarea de verificare a înscrisurilor depuse la dosar și de evaluare a opiniei expertului-parte al reclamanților, aspecte ce tind la reanalizarea probelor evaluate de instanța de apel și care vizează temeinicia deciziei recurate. În aceleași coordonate se încadrează și critica recurenților cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului de către instanța de apel, în condițiile în care maniera în care aceasta a interpretat probele administrate în cauză, după cum s-a arătat, constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului. Pe de altă parte, simpla expunere a unui text de lege, fără a arăta în concret argumentele care justifică aplicarea acestuia în cauză sau care susțin interpretarea eronată, astfel cum au afirmat recurenții-reclamanți, nu poate conduce la încadrarea criticii respective în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat. Astfel, în ceea ce privește cea dintâi critică, referitoare la nemotivarea corespunzătoare a deciziei atacate, a arătat că aceasta este nefondată, din moment ce instanța de apel a arătat, în concret, în raport cu probele dosarului, situația de fapt pe care a reținut-o în cauză și a demonstrat aplicarea regulilor de drept incidente, care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamanților. Arată că și în ceea ce privește susținerile referitoare la faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, recurenții relevă, în realitate, doar dezacordul cu privire la soluția pronunțată atât de prima instanță, cât și de instanța de apel. Precizează că nu se poate reține că acestora le-a fost încălcat dreptul la apărare, în condițiile în care instanța de apel a răspuns tuturor criticilor formulate de reclamanți, a analizat cauza sub toate aspectele prezentate de părți și în baza probatoriului administrat, a prezentat situația de fapt conform realității și a aplicat în mod corect normele de drept, hotărârea fiind dată în conformitate cu legea. În acest sens, prin referire la probele administrate în cauză, intimata-pârâtă arată că nu este întemeiată susținerea recurenților potrivit căreia au fost efectuate investiții sau alte amenajări de utilitate publică pe terenul în litigiu. Efectuarea unor investiții în fapt, fără autorizație de construie nu poate fi luată în considerare în analizarea condiției interesului în promovarea acțiunii și, în final, în dovedirea calității procesuale active. A mai arătat și că, din probele analizate, Tribunalul București a reținut corect că terenul respectiv nu a fost niciodată amenajat ca spațiu verde - parc - și a aparținut domeniului privat al Municipiului București, categoria intravilan, curți-construcții, aspecte reținute în mod corect și de către instanța de apel. Astfel, susținerile recurenților tind la reevaluarea probatoriului și nu pot fi avute în vedere de instanța de recurs, întrucât privesc temeinicia hotărârii. Precizează că sunt nefondate susținerile recurenților potrivit cărora imobilul ar fi făcut parte din terenurile care intră sub incidența HCGMB nr. 308/1999, prin care terenurile amplasate între blocurile de locuințe (componente ale ansamblurilor de locuințe, prin proiectare și execuție, au destinația de spații verzi locale și jocuri de copii) au fost trecute în administrarea sectoarelor 1-6 ale Municipiului București, iar parcajele de reședință sunt administrate de către primăriile de sector, prin compartimentele de specialitate, întrucât imobilul nu face parte din cele cuprinse în HCGMB nr. 308/1999, neavând destinația de spațiu verde, fiind înscris în categoria L3a (teren construibil), conform Planului Urbanistic General. Referitor la HCGMB nr. 124/2008 și HCGMB nr. 186/2008, susține că în mod corect a reținut curtea de apel că acestea sunt ulterioare formulării notificării și astfel nu puteau influența modul de soluționare al acesteia, sens în care face trimitere inclusiv la probatoriul administrat în cauză. Mai mult, invocarea HCGMB nr. 308/1999, HCGMB nr. 124/2008 și HCGMB nr. 186/2008, ca temei care să justifice interesul formulării acțiunii privind nulitatea dispoziției de restituire prin motivele de apel, fără să fi fost invocat prin cererea de chemare în judecată, încalcă principiul prevăzut de art. 478 C. proc. civ. - limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - cum corect a reținut instanța de apel. Chiar și invocarea altor dispoziții legale, cum ar fi cele prevăzute de Legea nr. 24/2007 sau cele din Legea nr. 50/1991, pentru prima dată în apel, încalcă principiul prevăzut la art. 478 C. proc. civ. În ceea ce privește cel din urmă motiv de recurs, arată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea normelor de drept procesual și de drept material, fiind corect menținută, de către instanța de apel, soluția primei instanțe, de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a recurenților. Arată că în mod legal s-a reținut că prezenta acțiune nu este o contestație împotriva dispoziției de restituire, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci este o acțiune de drept comun, calitatea procesuală a reclamanților fiind analizată din perspectiva regimului juridic de drept comun al nulității absolute pentru cauză ilicită - cazul fraudării legii. Astfel, recurenții-reclamanți nu au făcut dovada existenței unui interes legitim și actual în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, atât timp cât constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 13360/04.04.2011 nu ar produce niciun efect juridic în patrimoniul vreunuia dintre reclamanți, care nu justifică un drept de proprietate sau un alt drept cu privire la terenul ce face obiectul acestei dispoziții, imobil care, în situația în care s-ar constata nulitatea absolută a dispoziției, ar reveni în patrimoniul unității deținătoare, respectiv în cel al Municipiului București. De asemenea, a arătat că a invocat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 108/22.01.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2013, în ceea ce privește aspectul apartenenței la domeniul privat a Municipiului București a loturilor de teren care au aparținut fostei Moșii Dudești-Cioplea (printre care și lotul ce formează obiectul prezentei cauze), precum și a următoarelor hotărâri judecătorești, care au dezlegat în mod similar același aspect: sentința civilă nr. 144/30.01.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2012, sentința civilă nr. 420/29.02.2008, pronunțată Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2008, sentința civilă nr. 5663/03.10.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2005, și sentința civilă nr. 348/02.04.2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004. În ceea ce privește amenajările făcute în mod abuziv si fără autorizație de construire, arată că lucrările de amenajare a unui spațiu de joacă (și nu a unui parc, în înțelesul legii) s-au realizat de către Primăria Sectorului 3 după restituirea imobilului și intabularea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte asupra terenului în discuție și fără acordul acesteia. Chiar dacă aceste amenajări ar fi fost făcute în cursul anilor 2006- 2008, așa cum susțin recurenții, acestea au fost făcute fără autorizație și după ce imobilul a fost notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, operând indisponibilizarea, conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 din Normele metodologice la acest act normativ. După reiterarea aspectelor privitoare la probatoriu, intimata-pârâtă a arătat că rezultă că ocuparea terenului după ce acesta i-a fost restituit și transformarea lui în loc de joacă sau "așa-zis parc" au avut loc în mod abuziv, fără acordul proprietarului și fără a exista autorizații de construire sau procese-verbale de recepție la terminarea lucrărilor. Intimata-pârâtă solicită și respingerea susținerii recurenților potrivit căreia restituirea în natură a imobilului a fost făcută cu încălcarea prevederilor legale exprese în materie, întrucât acest teren ar fi fost, anterior apariției Legii nr. 10/2001, afectat de amenajări de utilitate publică, respectiv parcuri, locuri de joacă și altele, neputând face obiectul restituirii în natură, sens în care arată că acestea nu sunt susținute de nicio probă. Dimpotrivă, a arătat că din probatoriul administrat a rezultat, în mod cert, că pe terenul ce face obiectul prezentei cauze nu existau amenajări sau lucrări de utilitate publică nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nici la data emiterii dispoziției de restituire. În data de 27.03.2024, în termenul legal, recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a apărărilor formulate de către intimata-pârâtă B. și admiterea căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului reclamantului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimata-pârâtă B., prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Înalta Curte constată că, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au formulat, în concret, critici de nelegalitate subsumabile motivelor de casare invocate. În realitate, memoriul de recurs, care se întinde pe mai multe pagini și în conținutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează atât pe susțineri cu caracter general (fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel), cât și pe simpla reiterare a susținerilor deduse judecății prin cererea de apel, care au primit dezlegare judiciară, aspecte care nu constituie critici de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în prezenta cale extraordinară de atac. - Printr-o primă critică, recurenții-reclamanți invocă atât existența unei nemotivări a deciziei atacate, cât și o contrarietate a considerentelor deciziei atacate. Examinând posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. În acest sens, se observă că deși recurenții au invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, au omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea de apel au fost ignorate de către instanța de prim control judiciar, limitându-se doar la a susține că instanța devolutivă de control judiciar "nu a analizat problemele de drept deduse judecății prin raportare la susținerile părților, la cadrul normativ aplicabil și la probatoriul administrat în cauză". În schimb, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății de către reclamanții-apelanți, simplele susțineri generice, în sensul că instanța de apel "nu s-a pronunțat față de criticile aduse primei hotărâri", nefiind apte a declanșa verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac. Or, procedând în această manieră, recurenții-reclamanți nu fac posibilă determinarea limitelor judecății în cadrul căreia poate avea loc analiza de legalitate a instanței de recurs. În egală măsură, nici critica în sensul existenței unei motivări contradictorii a instanței de apel nu permite exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale, din moment ce în dezvoltarea acesteia, recurenții-reclamanți s-au limitat strict la a reitera susținerile formulate pe calea apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe și care au primit o dezlegare judiciară, fără însă a analiza, într-o manieră efectivă, considerentele invocate ca fiind opuse din cuprinsul actului jurisdicțional atacat. Prin urmare, și această din urmă susținere expune doar nemulțumirea recurenților-reclamanți în raport cu soluția pronunțată, fără a fi însă în măsură să învestească legal instanța de recurs. - Inclusiv aspectele referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al recurenților-reclamanți, prin aceea că au fost "privați de posibilitatea de a dovedi aspectele ce fac obiectul acțiunii de față", reprezintă reluări ale criticilor formulate pe calea apelului, care nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, fiind nesubsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Or, în legătură cu aceste susțineri, instanța de prim control judiciar a statuat că "este adevărat că prima instanță nu realizează o analiză amănunțită a tuturor argumentelor aduse de către apelanți, dar prin modul de sinteză a considerentelor de fapt și de drept cu adevărat relevante pentru analiza excepției lipsei calității procesuale active, înlătură acele argumente care nu erau de natură a conduce către o altă soluție, fără a se putea reține, astfel, încălcarea dreptului la apărare, cu atât mai mult cu apelanții reclamanți nu au fost împiedicați în vreun fel să își formuleze pe larg criticile pe care la aduc sentinței apelate, iar instanța de apel nu este pusă în situația de a nu putea exercita un control judiciar efectiv", considerente cărora recurenții-reclamanți au omis să le opună critici concrete. Or, o atare atitudine procesuală, de a relua, cu o argumentație identică, susținerile deduse instanței devolutive de control judiciar, ce nu este aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nesocotește existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Aceasta întrucât, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată poate deduce judecății doar acele aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. - Revenind la cel dintâi motiv de recurs invocat, recurenții-reclamanți mai aduc în discuție, în aceeași manieră inadecvată procedural (în sprijinul susținerilor referitoare la pretinsa nemotivare a deciziei atacate), aspecte privitoare la probatoriul administrat în cauză de către prima instanță. Astfel, recurenții-reclamanți s-au limitat, și de această dată, la reiterarea susținerilor referitoare la valorificarea, în cauză, a concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară, specialitatea topografie, administrat în fața tribunalului, iar nu pe cele ale expertului-parte al reclamanților, și, astfel, a lipsei unei motivări în ceea ce privește înlăturarea opiniei acestuia din urmă. Pe lângă aspectul că aceste susțineri aduc în discuție chestiuni de temeinicie, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului și care au au primit o dezlegare în calea de atac anterioară (prin constatarea faptului că "acestea exprimau punctul de vedere al expertului-parte, care dădea propria interpretare cu privire la categoria de folosință a terenului în discuție, opinie contrazisă de către prima instanță prin întreaga motivare"), ele și supun, spre verificare, doar în mod formal o eventuală nemotivare a instanței de apel, care, în urma evaluării cadrului factual, astfel cum a fost determinat de probele administrate în cauză, a menținut raționamentul judiciar al tribunalului. În realitate, prin această critică, recurenții-reclamanți urmăresc, după cum chiar ei afirmă, "reanalizarea acestor critici", care aduc în discuție elemente de probatoriu, de către instanța de recurs, pentru ca, în această modalitate, să fie determinată o altă situație de fapt, care să atragă incidența cadrului normativ invocat de aceștia și care să permită, astfel, justificarea calității procesuale active a lor în litigiul pendinte. Astfel, fără a contrapune judecății din apel critici concrete de nelegalitate, recurenții-reclamanți se limitează doar la a afirma că "în mod eronat instanța de apel apreciază că nu a fost probată și argumentată situația de fapt cu privire la imobilul aflat în discuție", atunci când s-a concluzionat că acesta nu s-ar regăsi în inventarul centralizat al bunurilor proprietate publică. Or, pentru a determina regimul juridic al imobilului în discuție, instanța de apel a avut în vedere atât probatoriul analizat pe larg în cuprinsul deciziei atacate, cât și puterea de lucru judecat atașată sentinței civile nr. 2217 din 20 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013 (irevocabilă prin decizia nr. 1980 din 20 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), considerente rămase în afara susținerilor deduse judecății prin memoriul de recurs. Procedând, astfel, recurenții-reclamanți aleg să ignore, practic, dezlegările date inclusiv ca efect al interpretării probatoriului administrat în cauză, în condiții de contradictorialitate, de către instanța devolutivă de control judiciar, aspecte formal criticate, pentru a induce, inadecvat procedural, astfel cum s-a arătat, ideea unei greșite determinări a cadrului factual, iar, în acest mod, să obțină o nouă dezlegare asupra elementelor de temeinicie. Însă, faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanțele fondului au ajuns la o altă concluzie (în ceea ce privește regimul juridic al terenului) decât cea afirmată de către reclamanți pe parcursul litigiului nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de apel. În același registru se înscriu și susținerile prin care se invocă lipsa unei motivări ca efect al neindicării dispozițiilor legale care impuneau prezentarea unui certificat de urbanism sau a unei autorizații de construire pentru transformarea terenului în litigiu în parc. Aceasta întrucât, și prin această susținere, recurenții-reclamanți tind, în realitate, la reevaluarea considerentelor instanțelor fondului asupra raportului de expertiză întocmit în cauză, care a reținut în mod expres aspectul ce face obiectul criticii în prezenta cale extraordinară de atac, astfel încât ansamblul acestor susțineri nu pot forma obiectul analizei instanței de recurs. Or, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. În atare condiții, vor fi înlăturate inclusiv aserțiunile recurenților-reclamanți privitoare la "evaluarea incompletă a materialului probator", prin aceea că instanța de apel "a reținut o altă situație de fapt decât cea prezentată și dovedită de către reclamanți", din moment ce acestea nu pun în discuție aspecte de nelegalitate, ci se referă strict la modalitatea în care instanțele fondului au acordat, în cauză, valență juridică raportului de expertiză judiciară întocmit în fața primei instanțe, respectiv la maniera de interpretare a celorlalte elemente probatorii din cauză. - Nici susținerile referitoare la greșita reținere, de către instanța de prim control judiciar, a nerespectării principiului tantum devolutum quantum iudicatum ca efect al invocării, direct în apel, de către reclamanții-apelanți, a HCGMB nr. 308/1999, HCGMB nr. 124/2008 și HCGMB nr. 186/2008 (și în legătură cu care instanța de apel a reținut că aceste hotărâri au fost invocate doar aparent pentru a demonstra calitatea procesuală activă a reclamanților-apelanți, ci ca temeiuri efective pentru a susține nulitatea dispoziției contestate), nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate. Nici această critică nu este una subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce instanța de apel, deși a reținut încălcarea limitelor efectului devolutiv, din perspectiva cauzei juridice a acțiunii, a realizat, totuși, o analiză a acestor noi temeiuri juridice, pe care le-a considerat, însă, ca nefiind relevante în cauză, în raport cu argumentația dezvoltată prin cererea de apel și cu datele speței. Drept urmare, susținerea recurenților-reclamanți este invalidată de chiar existența unei dezlegări jurisdicționale asupra aspectelor invocate în apel, deși, în conformitate cu prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aceasta oricum nu se mai impunea. Pentru aceste motive, nici simpla trimitere la dispozițiile art. 7 C. civ. și la cele ale Legii nr. 24/2000 (pentru a justifica, astfel, că respectivele hotărâri "fac parte din dreptul intern") nu este în măsură să acopere lipsa unei finalități juridice a prezentei susțineri și să imprime acesteia valența unui veritabil aspect de nelegalitate. În concluzie, se constată că inclusiv această critică are un caracter formal, fiind lipsită de aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs. - Nici în ceea ce privește invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au formulat, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare. Astfel, cu toate că, sub un prim aspect, recurenții-reclamanți s-au referit la prevederile art. 81 din Legea nr. 24/2000, se observă că susținerea nu antamează aspecte de legalitate, ci doar chestiuni de temeinicie, din moment ce, prin aceasta, se urmărește să se acorde prevalență opiniei expertului-parte (referitoare la aspectul că în categoria de folosință curți-construcții sunt incluse și parcurile, făcându-se trimitere, în acest sens, și la prevederile art. 8.2.10 din Norma tehnică pentru introducerea cadastrului general din 01.10.2001, adoptată prin Ordinul Ministerului Administrației Publice nr. 534/2001). Or, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situației de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanța de recurs, a acestor chestiuni, care și-au primit o dezlegare, conform celor anterior arătate, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exercițiul dreptului la recurs. Mai mult, fără a fi în măsură să atragă controlul judiciar de legalitate al instanței de recurs, critica apare inclusiv ca fiind formulată omisso medio, nefiind dedusă judecății în calea de atac a apelului, aspect care suplimentar celor arătate, este de natură a împiedica, la rândul său, deducerea acesteia, spre analiză, în prezenta fază procesuală. În continuare, se observă, comparând cererea de recurs cu cererea de apel, că o mare parte din așa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susținerilor și argumentelor formulate în calea devolutivă de atac, declarată de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe. Însă, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia instanței de apel, a fost menținută soluția primei instanțe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca recurenții-reclamanți să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța de apel. În acest sens, se observă că, în raport cu criticile referitoare la pretinsa nerespectare a prevederilor art. 4 și art. 5 din Legea nr. 18/1991 (pentru a susține, astfel, existența unui drept de proprietate publică asupra terenului), instanța de apel a concluzionat, în urma devoluțiunii cauzei, că "simpla afirmație cu referire la incidența regimului juridic al Legii fondului funciar nr. 18/1991 nu este suficientă pentru a contura caracterul personal al interesului procesual al reclamanților în invocarea acestui motiv de nulitate în absența unor susțineri concrete", respectiv că "în realitate prin poziția adoptată apelanții reclamanți nu urmăresc decât să obțină reintrarea în proprietatea statului a terenului în discuție". Or, preluarea întocmai a motivelor căii de atac anterioare, fără a combate, de o manieră efectivă, considerentele regăsite în hotărârea atacată în legătură cu aceste aspecte, echivalează cu lipsa dezvoltării unor motive efective de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Astfel, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. În consecință, aceste cerințe nu pot fi considerate îndeplinite din moment ce recurenții-reclamanți au omis să indice punctual în ce au constat eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanța de apel în legătură cu aceste aspecte. Neprocedând astfel, instanța de recurs nu poate examina în mod efectiv respectivele susțineri, nefiind în măsură a cerceta conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile, cât timp acestea nu au fost însoțite, practic, de o critică propriu-zisă de nelegalitate. În aceeași măsură, nici simplele susțineri referitoare la pretinsa neobservare a dispozițiilor art. 1-3, art. 5, art. 11 din Legea nr. 213/1998 și a Anexei nr. III la acest act normativ nu sunt apte a declanșa controlul de legalitate al instanței de recurs, din moment ce și în cazul acestora lipsește o argumentație juridică propriu-zisă, care să tindă la infirmarea considerentelor instanței de apel, conform cărora "simpla invocare a eventualei apartenențe a terenului la domeniul public sau existența unui drept de administrare nu poate constitui o justificare suficientă a interesului în promovarea acțiunii de față având în vedere că eventuala aparență la domeniul public nu putea constitui prin ea însăși un impediment la restituirea în natură, date fiind dispozițiile art. 2 lit. h) și g) din Legea nr. 10/2001. Consecința este aceea că modul în care reclamanții se raportează la dispozițiile din Legea nr. 213/1998 pentru a justifica calitatea procesuală activă sunt eronate." Inclusiv aspectele indicate în continuare, la paginile 7-11 din memoriul de recurs, constituie doar reiterări ale criticilor deduse judecății în calea de atac anterioară, care au primit o dezlegare jurisdicțională și care, pentru aceste motive, nu permit verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, fără a opune susțineri propriu-zise reținerilor instanței de apel (prin care s-a stabilit că invocarea existenței unui drept de administrare nu este suficientă pentru a justifica interesul și prin aceasta, implicit, și calitatea procesuală activă în cauză), recurenții-reclamanți s-au limitat doar la a reafirma întocmai cele susținute anterior, în sensul că prin transmiterea dreptului de administrare a imobilelor le-ar fi fost conferit și dreptul de a promova acțiunea ce constituie obiectului litigiului pendinte. În consonanță cu cele reținute anterior, se observă că, și de această