ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 448/2019

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, secția civilă, la data de 27 august 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 139 mp, situat în București, str. x, numărul 18B.

Prin Sentința civilă nr. 12416 din 11 noiembrie 2016, Judecătoria Sectorului 4 București, secția civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă nr. 3896A din 17 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 12416 din 11 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, secția civilă.

Împotriva Deciziei civile nr. 3896A din 17 noiembrie 2017, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 568 din 1 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 17 decembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, prin prisma dispozițiilor art. 245 din C. proc. civ., constată că este întemeiată, pentru considerentele ce succed:

Prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în Dosarul nr. x/2018, publicată în M. Of. nr. 965/14.11.2018, s-a stabilit în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., că soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 582/20.07.2017, revine în competența curților de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către Completul competent să judece recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, sus-menționată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 14 noiembrie 2018.

Prin respectiva decizie s-a constatat că dispozițiile art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

În interpretarea acestor dispoziții legale, s-a reținut că "textul art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Prin acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel".

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2018, s-a arătat că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicarea scopului recursului.

S-a reținut că, în raport de prevederile art. 483 alin. (4) teza finală din C. proc. civ., același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau curți de apel.

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat astfel că Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei noi reguli de competență, care, în raport de dispozițiile art. 122 din C. proc. civ., pot fi stabilite numai prin modificarea normelor acestui cod.

Nici referirea la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Referitor la efectele acestei decizii, prin decizia menționată, s-a constatat că, în viziunea instanței de contencios constituțional, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs și nu prin accesul la o anumită instanță.

În continuare, instanța supremă, constatând că nici dispozițiile art. 96 pct. 3 și nici cele ale art. 483 alin. (4) din C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, în favoarea curților de apel competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, a apreciat că se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea acestora.

Față de principiul organizării judecătorești "în sistem ierarhic de tip piramidal a instanțelor judecătorești", ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 94 - 97 din C. proc. civ. care "presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă", Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că revine curților de apel competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Pentru toate aceste considerente, judecata recursului va fi declinată în favoarea Curții de Apel București, căreia îi revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 3896A din 17 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN