Decizia nr. 2294/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 797/2018 a Tribunalului București

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 797 din 19 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General pentru existența autorității de lucru judecat.

Cererea de apel: Împotriva acestei sentințe, la data de 7 august 2018 au declarat apel reclamanții A. și B. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 28 noiembrie 2018. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ. . Nu s-a formulat întâmpinare. Prin decizia nr. 349/A din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 797 din 19 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București, prin Primarul General, a anulat sentința apelată și, evocând fondul, a respins cererea, ca nefondată.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B.. Prin cererea de recurs, recurenții au solicitat casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 și 6 C. proc. civ. În susținerea recursului, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a făcut o incorectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1852 C. civ. de la 1864, precum și a dispozițiilor art. 1254 din Noul C. civ. aplicabile din perspectiva datei la care Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat Sentința civilă nr. 1145/2013 prin care s-a admis cererea reclamanților și s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor pe baza cărora numitul C. s-a înscris în evidențele fiscale și de publicitate imobiliară. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta are în vedere soluțiile contradictorii pe care instanța de apel le-a pronunțat în ceea ce privește admiterea apelului și anularea hotărârii apelate și soluția pe care a pronunțat-o pe fondul cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții-reclamanți arată că, instanța de apel a reținut că posesia pe care aceștia au exercitat-o asupra imobilului în perioada cuprinsă între anul 1990 și anul 2010 nu a fost o posesie utilă dobândirii dreptului lor de proprietate ca efect al prescripției achizitive de lungă durată, deoarece a fost afectată de viciul clandestinității, posesia nefiind publică. Pentru a reține acest aspect, instanța de apel s-a raportat la sentința civilă nr. 19774 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București pe care a valorificat-o din perspectiva efectelor puterii lucrului judecat, reținând că prin această hotărâre s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că recurenții-reclamanți nu au exercitat o posesie publică asupra imobilului ce formează obiectul prezentului dosar. Se apreciază ca fiind greșită abordarea instanței de apel asupra acestui aspect care a condus la respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind eronată din perspectiva următoarelor considerente: Instanța de apel, deși a anulat hotărârea tribunalului prin care inițial acțiunea fusese respinsă prin admiterea autorității de lucru judecat prin raportare la Sentința civilă nr. 19774 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a reținut totuși efectele puterii de lucru judecat în ceea ce privește statuările cuprinse în această sentință pentru a respinge acțiunea ca neîntemeiată. În contextul în care instanța de judecată a reținut în cadrul aceleiași decizii prin care a anulat hotărârea tribunalului, faptul că în cauză nu este incidentă autoritatea de lucru judecat, recurenții consideră că instanța de apel trebuia să se îndepărteze de la aspectele de fapt și de drept pe care le-a analizat Judecătoria sectorului 1 București în cuprinsul primei hotărâri și să realizeze o analiză a cauzei dintr-o perspectivă care să excludă o reiterare a efectelor autorității de lucru judecat, altfel hotărârea pronunțată de instanța de apel fiind contradictorie. Curtea de Apel a reținut în motivare faptul că cele două litigii nu au aceeași cauză, în cel de-al doilea litigiu recurenții valorificând suplimentar și realitatea juridică exprimată de hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actelor juridice în temeiul cărora s-au realizat înscrierile în evidențele de publicitate imobiliară și fiscală, înscrieri care a determinat Judecătoria sectorului 1 București să respingă cererea prin care s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive de lungă durată, prin reținerea viciului clandestinității posesiei. Ceea ce s-a ignorat în cauza dedusă judecății a fost efectul constatării nulității absolute a tuturor actelor în baza cărora numitul C. s-a înscris în cartea funciară și în evidențele fiscale ale imobilului, acesta fiind singurul viciu al posesie recurenților, respectiv că s-a constatat înscrierea acestei persoane în cartea funciară și în evidențele fiscale. Câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească, definitivă, s-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor care au stat la baza acestei înscrieri, nulitatea unui act juridic produce o consecință generală, dar definitorie și cât se poate de firească, consecință care constă în lipsirea actului juridic de toate efectele pe care acesta le-a produs ori ar fi putut fi/sau ar fi trebuit să le producă, adică, quod nullum est, nullum producit effectum. Prin Sentința civilă nr. 1145 din 24 ianuarie 2013, rămasa definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul cărora C. se înscrisese în calitate de proprietar în evidențele fiscale și de carte funciară ale imobilului. Din moment ce actele care au stat la baza înscrierilor reținute de către instanță ca fiind unicul viciu al posesiei exercitate de reclamanți au fost constatate nule absolut, efectul imediat și necesar al acestei hotărâri în constatarea nulității absolute îl reprezintă înlăturarea tuturor efectelor pe care actele nule absolut le-au produs sau le-ar fi putut produce, respectiv și a efectului vicierii posesiei reclamanților ca urmare a înscrierilor întemeiate exclusiv pe actele a căror nulitate absolută a fost constatată pe cale judiciară la cererea acestora. Se mai arătă că acțiunea în constatarea nulității absolute a acestor acte juridice în temeiul cărora C. s-a înscris în evidențele fiscale și de carte funciară a fost inițiată de reclamanți, instanța care a admis de altfel în tot această acțiune a constatat interesul acestora în a o promova, validând o dată în plus calitatea de posesori ai imobilului, interesați în a obține nulitatea absolută a unor acte juridice care priveau acest imobil. Art. 1847 C. civ. cere ca posesia să fie publică, adică să se exercite pe față, așa cum ar exercita-o proprietarul. Posesia este clandestină, prevede art. 1852 C. civ., când posesorul o exercită în ascuns de adversarul sau, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. Viciul clandestinității este relativ, el putând fi invocat numai de către cel față de care posesia a fost exercitată pe ascuns, nefiind un viciu absolut pe care instanța să îl aibă în vedere independent de invocarea acestui viciu de către persoana față de care s-a exercitat posesia în mod clandestin. Oricum, recurenții s-au manifestat public în calitate de posesori ai imobilului ce formează obiectul prezentului litigiu, chiar și prin raportare la pretinsul viciu al clandestinității, din moment ce au fost cei care, în contradictoriu cu persoana care putea invoca acest viciu al posesiei, respectiv C., persoana care se înscrisese în temeiul unor acte juridice nule absolut în evidențele fiscale și de publicitate imobiliară, a inițiat acțiunea judiciară prin care instanța a constatat nulitatea absolută a acestor acte.

Încheierea de admitere în principiu: Prin rezoluția din 8 iulie 2019 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurii de comunicare a recursului către intimat și a întâmpinării către recurenți, în eventualitatea în care se va depune întâmpinare. Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reținut că recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 349/A din 14 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) punctele 8 și 6 C. proc. civ. C. proc. civ. Prin încheierea de ședință dată în camera de consiliu la data de 14 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen, în ședință publică, la data de 28 noiembrie 2019.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, astfel că urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed: În prealabil, Înalta Curte, având în vedere că cererea inițială de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior datei de 15 februarie 2013, sub imperiul noilor reglementări procedurale, precum și faptul că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 prevăd că dispozițiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, constată că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ. astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010 și nu vechiul C. proc. civ. Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenții apreciază că instanța de apel, deși a anulat hotărârea tribunalului prin care inițial acțiunea fusese respinsă prin admiterea autorității de lucru judecat prin raportare la Sentința civilă nr. 19774 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a reținut totuși efectele puterii de lucru judecat în ceea ce privește statuările din cadrul acesteia pentru a respinge acțiunea ca neîntemeiată. Prin această sentință, pronunțată în dosarul nr. x/2010 (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3281/R din 14 decembrie 2012 a Tribunalul București, secția a IV-a Civilă), Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea înregistrată la data de 13 mai 2010, prin care reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, D. și E., solicitând instanței să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 150 mp., situat în București, str. x, prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani ce a operat prin joncțiunea posesiilor. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a constatat, printre altele, că nu este îndeplinită condiția caracterului public al posesiei "atât timp cât la DITL figurează ca posesor de rol fiscal o altă persoană decât reclamanții sau autorii acestora, iar, din relațiile furnizate de către OCPI, reiese că aceeași persoană, C., a solicitat intabularea dreptului de proprietate cu privire la același imobil care face obiectul cererii de chemare în judecată, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare care nu au fost anulate, chiar dacă cererea de intabulare a fost respinsă, instanța nu poate să constate că posesia reclamanților îndeplinește condiția de a fi publică, inclusiv față de persoana sus-menționată". Prin Sentința civilă nr. 1145 din 24 ianuarie 2013, pronunțată în dosar nr. x/2012, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 21 februarie 1996 și nr. y din 22 martie 1996 la BNP Mentor, în temeiul cărora C. se înscrisese în calitate de proprietar în evidențele fiscale și de Carte Funciară ale imobilului. Curtea de Apel București, în cadrul deciziei ce face obiectul controlului judiciar, a constatat că prezenta acțiune nu are aceeași cauză cu cea din litigiul inițial, apreciind că în această materie are importanță temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv calificarea juridică dată situației de fapt dedusă judecății, iar nu cauza acțiunii în sensul de scop spre care se îndreaptă voința celui ce reclamă în justiție (finalitatea acțiunii civile exercitate de reclamant), iar o deplină identitate de cauză, înțeleasă ca fiind temeiul pretenției promovate în justiție, presupune o identitate de împrejurări de fapt și de reguli de drept aplicabile acestor fapte relevante, aspecte care nu au rezultat în cauză. Având în vedere că soluția instanței de apel, de respingere a excepției autorității de lucru judecat, nu a făcut obiectul vreunei critici în recurs, rezultă că aceste considerente se impun cu autoritate de lucru judecat. Ceea ce este supus controlului judiciar este pretinsa contrarietate între aceste considerente și cele care vizează analiza pe fond a cererii de chemare în judecată prin care au fost reiterate aspectele de fapt și de drept pe care le-a analizat Judecătoria sectorului 1 București, în cuprinsul primei hotărâri arătate anterior, ca efect al autorității de lucru judecat. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre". Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite. După cum se poate observa efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune ca hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Or, în speță, așa cum s-a arătat anterior, în lipsa identității de cauză, Curtea de Apel București a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat între prezentul litigiu și cel ce a format obiectul dosarului nr. x/2010, al Judecătoriei Sectorului 1 București. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți). Ca atare, sunt nefondate motivele de recurs ce se referă la faptul că instanța de fond ar fi motivat în mod contradictoriu soluția pronunțată, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept, dezlegarea dată de instanță problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța de apel și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, iar respingerea excepției autorității de lucru judecat, noțiune corespondentă efectului negativ al autorității de lucru judecat nu exclude de plano luarea în considerare a considerentelor inserate în cadrul unei hotărâri anterioare, ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se arată de către recurenți că instanța de apel a făcut o incorectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1852 C. civ. de la 1864, precum și a dispozițiilor art. 1254 din Noul C. civ. În ceea ce privește legea aplicabilă din punct de vedere al dreptului material, pentru soluționarea raportului juridic dedus judecății este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează prescripția achizitivă și a aplicării în timp a acestora, în contextul în care C. civ. de la 1864 a fost abrogat și, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare Noul C. civ. Sub aspectul aplicării în timp a normelor în materie de prescripție fie că este extinctivă, fie achizitivă, este unanim admis că prescripțiile începute și împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare sunt supuse normelor în vigoare, iar pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, art. 6 alin. (4) noul C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna aspectele de drept material, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ., astfel încât, având în vedere data la care se pretinde că a început posesia reclamanților, anul 1990, Înalta Curte constată că sunt aplicabile în cauză dispozițiile vechiul C. civ. De altfel, în acest sens a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție care prin Decizia nr. 19/2015, a statuat că raționamentul Deciziei dată în interesul Legii nr. 1/2014 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ce se referea la prescripțiile extinctive, este valabil și în cazul prescripțiilor achizitive, ținând seama că și "în cazul posesiilor începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi suntem în prezența unor facta pendentia, ca situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariției acesteia, față de prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) din C. civ. și pentru identitate de rațiune, soluția care se impune este aceea că pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare a C. civ. nu pot fi aplicate noile dispoziții". Drept urmare, se constată că în speța de față sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ. de la 1864, care la art. 645 prevede că proprietatea poate fi dobândită prin prescripție, iar potrivit art. 1847 C. civ. ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Potrivit art. 1890 C. civ., toate acțiunile atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință. În sfârșit, potrivit art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său, rezultând din toate aceste dispoziții că, pentru a putea dobândi proprietatea unui bun prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții, respectiv să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani și posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu. Cu referire la situația din cauza de față, aplicând regulile procedurale enunțate la dreptul material aplicabil care în cauză este constituit de dispozițiile legale cuprinse în art. 1837 și art. 1846 și urm. C. civ..(de la 1864), se reține că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, este o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar, care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane. Raportat la aceste argumente și la dispozițiile art. 249 C. proc. civ., aplicabil inclusiv în cadrul acțiunii de drept comun pentru constatarea intervenirii uzucapiunii, revenea reclamanților sarcina de a proba posesia continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar necesară dobândirii de către aceștia a dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive. Or, prin Sentința civilă nr. 19774 din 10 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3281/R din 14 decembrie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pentru perioada1990 - 2010 s-a statuat că posesia nu a fost publică, iar solicitarea unui terț de intabulare în cartea funciară pentru același imobil, chiar dacă a fost respinsă, are caracterul unei tulburări de drept a posesiei. Totodată, s-a stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1860 din C. civ. de la 1864 pentru a opera joncțiunea posesiilor reclamanților și a autorilor D. și E., deoarece posesia s-a transmis printr-un act lovit de nulitate absolută. Așa cum s-a arătat cu ocazia analizării primului motiv de recurs, legiuitorul a recunoscut prin articolul 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritate de lucru judecat și motivelor cu valoare decizională, adică acelor motive care conțin soluții asupra unor puncte litigioase ale procesului de așa manieră încât doar felul în care au fost aduse în fața judecății (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului) face ca astfel de soluții să nu se regăsească în dispozitiv. Așadar, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul și motivele care susțin soluția (în absența cărora aceasta nu ar avea vreun înțeles, permițând reluarea la nesfârșit a litigiilor), precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora. Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora. În aceste condiții, chiar dacă este corectă susținerea recurenților că actele care au stat la baza înscrierilor reținute de către instanță ca fiind viciu al posesiei exercitate de reclamanți au fost constatate nule absolut de Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 1145 din 24 ianuarie 2013, pronunțată în dosar nr. x/2012, rămasă definitivă și irevocabilă, iar efectul imediat și necesar al acestei hotărâri în constatarea nulității absolute îl reprezintă înlăturarea tuturor efectelor pe care actele nule absolut le-au produs sau le-ar fi putut produce, inclusiv a efectului vicierii posesiei lor ca urmare a înscrierilor întemeiate exclusiv pe actele a căror nulitate absolută a fost constatată pe cale judiciară, nu sunt totuși îndeplinite condițiile pentru a uzucapa, prevăzute de art. 1847 C. civ. Astfel, recurenții omit să evidențieze faptul că, prin Decizia civilă nr. 3281/R din 14 decembrie 2012 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat nu numai faptul că posesia nu a fost publică, ci și că "nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1860 din C. civ. de la 1864 pentru a opera joncțiunea posesiilor reclamanților și a autorilor D. și E., deoarece posesia s-a transmis printr-un act lovit de nulitate absolută". Or, deși apelanții-reclamanți susțin că ar fi întrunite cerințele legale pentru a putea uzucapa începând din anul 1990 și până la momentul învestirii primei instanțe, Înalta Curte reține că o atare susținere nu ar putea fi primită întrucât până în anul 2017, când au promovat prezenta acțiune, au trecut numai 27 de ani și nu 30 de ani, pentru a fi incidente dispozițiile art. 1890 C. civ. Pe de altă parte, reclamanții nu pot invoca joncțiunea posesiei cu cea a autorilor lor și nici uzucapiunea de scurtă durată (care condiționează admisibilitatea acțiunii de existența unui just titlu), câtă vreme, cu autoritate de lucru judecat, s-a statuat prin hotărârile enunțate anterior că posesia lor s-a transmis printr-un act lovit de nulitate absolută și că nu pot invoca joncțiunea posesiilor, aspecte care nu mai pot face obiectul cenzurii instanței în prezentul litigiu. Nimic nu îi împiedică însă să promoveze o altă acțiune, după împlinirea termenului de 30 de ani de la data intrării în posesie, fără a mai solicita unirea posesiei lor cu cea a autorilor, bineînțeles, în măsura în care vor face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1847 C. civ. Față de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurenți în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care, instanța, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanți.